Femeia stacojie

Pentru că am conturat din punct de vedere istoric şi profetic imaginea fiarei înfiorătoare, a venit rândul să înţelegem mai mult cu privire la femeia care o călăreşte. Ceea ce trebuie remarcat de studentul atent este că fiara din Apocalipsa 17 priveşte timpul din viitorul apropiat, ceea ce înseamnă că nu are cum să fie fiara din Apocalipsa 13, întrucât timpul apariţiei acesteia din urmă priveşte antichitatea. Însă, au acelaşi chip deoarece toate principiile, metodele, tot spiritul şi întreg caracterul primei fiare se regăsesc în fiara din Apocalipsa 17. Asta pentru că istoria trecutului se repetă. Dar, voi vorbi mai mult despre aceste aspecte când voi aborda cele şapte capete.

Femeia care călăreşte fiara nu-i una oarecare, una care nu pune preţ pe înfăţişare şi aparenţe. Dimpotrivă, este una foarte opulentă, bogat ornamentată, bine sulemenită, căci cum altfel ar putea atrage pe împăraţii pământului la mizeriile desfrâului gândit de ea! Mai mult, ca să se evidenţieze şi mai bine, ţine în mână un potir de aur plin cu vinul desfrâului ei. "Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei." Apocalipsa 17,4. Ce rost are acest potir în mâna ei? În primul rând, să-i facă dependenţi de ea pe toţi împăraţii pământului, simbolul puterii guvernamentale omeneşti, seculare, cei care întregesc chipul fiarei fioroase, căci cum altfel ar putea să aibă stăpânire asupra lor!! Iar în al doilea rând, să determine fiara să devină fioroasă şi chiar să fie caracterizată de hulă, de blasfemie. Blasfemie faţă de cine? Evident, faţă de Dumnezeul creator! Asta ne arată că fiara va repeta şi chiar va avea atitudinea şi caracterul papalităţii medievale!!

Mai trebuie să remarcăm şi faptul că atât femeia cât şi fiara preferă aceleaşi culori: stacojiul sau roşul aprins. Aceasta este o caracteristică dominantă a femeii desfrânate. Roşul, din punct de vedere biblic, simbolizează cruzime, vărsare de sânge şi păcatul. "De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna." Isaia 1,18. Fiara are aceeaşi culoare fiindcă este chiar izvorul puterii femeii, care îi pune în aplicare cruzimea faţă de toţi disidenţii!! Veşmintele femeii, care dau culoare şi fiarei, denotând acelaşi spirit, sunt stacojii deoarece este "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus". Apocalipsa 17,6.

Aşadar, identitatea femeii este dată în mod direct de opulenţa ei, de potirul pe care-l ţine în mână şi de culoarea ei. Se distinge în mod vădit prin toate aceste caracteristici, ceea ce înseamnă că, fiind opresorul ucenicilor lui Hristos, deci al bisericii lui Dumnezeu, ea este în mod indubitabil papalitatea. Că aşa stau lucrurile, este confirmat mai departe prin faptul că femeia este "cetatea cea mare", "pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ". Apocalipsa 17,18; 18,24. Singura cetate simbolică, singura care a domnit pe pământ ca un despot decimând zeci de milioane de suflete, potrivit Scripturii, a fost şi va rămâne permanent papalitatea! Nici un alt imperiu de pe pământ nu a semănat atâta moarte între creştinii sinceri care se închinau lui Dumnezeu aşa cum considerau potrivit conştiinţei lor. În asociere cu puterea seculară a făcut prăpăd în toată Europa, menţinând-o în întuneric aproape un mileniu.

     "Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură şi stacojiu şi gătită cu aur, cu pietre preţioase şi diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni şi necurăţii... iar pe frunte avea scris un nume: >Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor<. Profetul spune: >Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele ucenicilor lui Isus<. Babilonul este descris mai departe ca fiind >cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului<. (Apocalipsa 17,4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Purpura şi stacojiul, aurul, diamantele şi pietrele preţioase descriu în mod viu măreţia şi pompa, mai mult decât împărătească, desfăşurată de scaunul trufaş al Romei. Şi despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost >îmbătată de sângele sfinţilor< ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat şi cu păcatul legăturii nelegiuite cu >împăraţii pământului<." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Ar trebui să subliniez faptul că necesită o foarte mare atenţie citirea descrierii viziunilor şi, deci, a profeţiilor. În felul acesta, putem remarca multe amănunte care, la prima vedere, nu prezintă prea mare importanţă. Însă, fiecare cuvânt sau expresie are rolul ei bine stabilit. Femeia din Apocalipsa 17, potrivit Duhului Sfânt, simbolizează în primul rând papalitatea! Acesta este punctul principal. Dar, profeţia ne spune mult mai mult decât atât, întrucât în ea sunt cuprinse trecutul, prezentul şi viitorul!!! Cu alte cuvinte, în femeia desfrânată trebuie să vedem biserica apostaziată, decăzută de-a lungul timpului, dintre care cea mai reprezentativă este papalitatea, căci ea a prigonit cel mai mult timp biserica lui Hristos!! Urmând firul acesta al gândirii, atunci este uşor să vedem pe cine întruchipează în viitorul apropiat această femeie laolaltă cu fiara care o poartă!!

Prin urmare, pentru a înţelege corect cine este femeia în viitorul apropiat, în această generaţie, este bine să vedem pe cine a întruchipat ea în trecut. Profetul ne spune că a văzut-o pe această femeie îmbătată de sângele sfinţilor, iar acest amănunt indică în mod precis spre papalitate, aşa după cum am spus. Dar, aşa cum am afirmat deja, dacă înţelegem că femeia stricată face referire la biserica decăzută, cea care a fost cândva biserica lui Hristos şi s-a bucurat de lumina adevărului, atunci trebuie că ea este un simbol al tuturor bisericilor care au apostaziat de la adevărul lui Dumnezeu de-a lungul timpului!!! Acest fapt ne conduce implicit la un adevăr cutremurător, şi anume prima biserică decăzută care a ajuns să fie asemenea unei femei stricate este chiar biserica iudaică. Mai mult, ea a devenit, prin răstignirea lui Hristos şi prin pierderea harului divin, chiar persecutoarea bisericii apostolice, chiar înaintea Romei păgâne!!!

     "Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul şi a alianţei cu păgânii..." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Chipul femeii desfrânate prinde contur acum, începe să se formeze prin căderea bisericii iudaice. El este dezvoltat mai departe prin căderea bisericii apostolice, care, preluând formele păgânismului roman, în amestec cu adevărul Evangheliei, şi prin alianţă cu puterile stăpânitoare, împărăteşti o face să devină papalitatea. "... iar Roma care a decăzut în acelaşi fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământeşti, va primi aceeaşi condamnare." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Acesta este o parte a chipului femeii desfrânate, dacă ne raportăm la antichitate. Dar acest chip, din păcate, se dezvoltă şi mai mult, până când ajunge femeia din Apocalipsa 17, pe care o analizăm. Profeţia ne spune limpede că femeia desfrânată este "Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului." Apocalipsa 17,5. Acest lucru ne conduce la gândul că, de vreme ce acesta este Babilonul cel mare, înseamnă că odinioară era doar Babilonul spiritual, în nici un caz cel mare. Mergând mai departe, putem trage concluzia că biserica iudaică şi biserica romană (papalitatea) decăzute au constituit la început Babilonul spiritual! Dar, observăm că despre Babilonul cel mare se vorbeşte ca despre o mamă care are nişte fiice!!! Or, tocmai aici este cheia care ne ajută să înţelegem în ce fel femeia desfrânată a devenit, de-a lungul timpului şi până în viitorul apropiat, Babilonul cel mare.

Dacă mama este o stricată, nici fiicele nu sunt mai breze. Sunt la fel, ceea ce înseamnă acelaşi spirit, acelaşi comportament şi acelaşi caracter. Aşadar, cine sunt fiicele? Dacă pornim de la premiza că papalitatea este întruchiparea cea mai fidelă a chipului acestei femei stricate, înseamnă că fiicele ei trebuie să se fi născut din ea. Şi chiar aşa este. Istoria o demonstrează. Marea Reformă din sec. al. XVI-lea, în sânul papalităţii, a făcut să ia naştere cele mai redutabile biserici protestante, redutabile cel puţin în vâltoarea acelor evenimente şi puţin după aceea, până după moartea marilor reformatori. Acestea au urmat linia de gândire a marilor reformatori, devenind biserici în care lumina Evangheliei strălucea asupra oamenilor. În felul acesta avea să înceapă trezirea şi dezvoltarea Europei în toate ramurile.

Numai că, o dată cu trecerea timpului, acestea s-au împotmolit, nemaiînaintând din lumină în lumină, preferând să rămână la învăţăturile primilor reformatori, care le-au şi modelat de altfel ca biserici, fiecare cu specificul teologiei ei. Contrareforma a dat o grea lovitură acestor biserici, lumina Evangheliei avea să se stingă încetul cu încetul, fiind nevoie în acest sens de o nouă trezire la viaţă, pe care Dumnezeu o oferă la jumătatea sec. al XIX-lea, prin mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14. Înainte să se facă auzită această solie, bisericile protestante respective, metodistă, prezbiteriană, congregaţionalistă, luterană, calvinistă, baptistă, etc. ajunseseră pline de vinul stricat al învăţăturilor mamei lor, papalitatea. Ajunseseră se se identifice cu ea, fără ca ele să bage de seamă. Spiritul protestantismului, al Reformei, nu le mai caracteriza de mult timp. Aşa că era nevoie de o trezire puternică. La vremea aceea, aşa cum erau ele, constituiau încă biserica lui Dumnezeu.

     "Despre Babilon se spune că este >mama desfrânatelor<. Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care ţin învăţătura şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de sacrificare a adevărului şi a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 21.

Trezirea religioasă era absolut necesară fiindcă ajunseseră stricate, iar Dumnezeu nu voia ca ele să rămână îmbibate cu spiritul papalităţii. În acest punct aş dori să subliniez şi faptul că papalitatea şi-a avut timpul cercetării ei, Reforma despre care am pomenit fiind acest timp. Dacă papalitatea ar fi acceptat Evanghelia prezentată de marii reformatori, atunci cursul istoriei ar fi fost altul şi n-am mai fi vorbit niciodată de femeia desfrânată şi fiara stacojie din Apocalipsa 17. Dar, pentru că papalitatea a refuzat Evanghelia, atunci Dumnezeu a lăsat-o pentru totdeauna în întuneric, ca organizaţie, ca instituţie.

Bisericile protestante din sec. al XIX-lea trebuiau să primească şi ele, ca şi papalitatea, toată lumina necesară unei mari reforme. Aşa că Dumnezeu le-a dăruit Evanghelia prin gura unui fermier baptist, William Miller. Era chemarea lui Dumnezeu ca aceste biserici să se scuture de învăţăturile stricate ale mamei lor. Dar, ca şi mama lor, acestea au refuzat Evanghelia, arătând prin aceasta că nu sunt dispuse la transformare după chipul şi asemănarea lui Hristos. Ei bine, prin aceasta doresc să confirm un adevăr. Mesajul primilor îngeri din Apocalipsa 14, trebuia adresat Babilonului timpului aceluia. Pentru că papalitatea era deja de multă vreme în stare de confuzie, înseamnă că Babilonul timpului aceluia era alcătuit din toate fiicele ei, bisericile protestante, care, prin acest mesaj puternic, erau chemate să ia atitudine şi să iasă afară din starea lor de confuzie. Cine a ascultat, a ieşit afară din Babilonul acelui timp, ulterior formând mişcarea adventistă sau biserica adventistă.

     "Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi oameni din poporul lui Dumnezeu, se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar şi lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: >Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta; căci erai desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu<. Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a constituit blestemul şi ruina lui Israel - dorinţa de a imita practicile şi căutarea prieteniei celor necredincioşi. >Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare.< (Ezechiel 16,14.15)". Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 21.

Oprindu-ne deocamdată aici, trebuie să stabilim un adevăr neîndoios. Babilonul, în decursul timpului, a cuprins biserica iudaică, papalitatea şi bisericile protestante, pe care Biblia le numeşte fiicele papalităţii. Toate aceste biserici au respins Evanghelia, fiecare la timpul ei. Fiicele au ales în perioada 1843-1844 să rămână în întuneric, ceea ce a făcut ca legăturile lor cu puterile seculare să devină mai strânse, până acolo încât au devenit biserici de stat!

     "Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu >împăraţii pământului< - ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământeşti la fel făcând şi alte denominaţiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de >Babilon< - confuzie - se poate aplica pe drept şi acestor grupări, care susţin că îşi iau învăţăturile din Biblie şi totuşi sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri şi teorii contradictorii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 22.

Spiritul papalităţii şi chiar învăţăturile ei au făcut să se acutizeze drama bisericilor protestante, care sunt despărţite de Roma papală doar cu numele.

     "Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi altele din caracteristicile ei.
     O publicaţie romano-catolică susţine că: >Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în legătură cu sfinţii, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de acelaşi păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei şi doar una dedicată lui Hristos<. (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22).

     Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: >Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul şi practicile antihriste şi-ar trage în totul originea de la aceea care se numeşte biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de... stricăciune şi nelegiuire<. (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328). 

     Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: >Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto pe banderolă: 'Cercetaţi Scripturile'<. Apoi pune întrebarea plină de semnificaţie: >Dar au ieşit ei curaţi din Babilon?< (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237)

     >Biserica Anglicană>, spunea Spurgeon, >pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredinţa filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinţei. Din ce în ce mai mult, cred că însăşi inima Angliei este îmbibată de o necredinţă vrednică de condamnat şi care îndrăzneşte să urce amvonul şi să se numească creştină.<" Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 23-27. 

Acum se iveşte următoarea întrebare: De ce Babilonul spiritual, la vremea despre care am vorbit, care include nu numai papalitatea, ci şi fiicele ei protestante, nu a ajuns Babilonul cel mare în 1844? Nu a ajuns din simplul motiv că, la data aceea, căderea fiicelor ei, adică a bisercilor protestante, nu a fost totală. Decăderea lor a fost una de natură morală, care a avut loc pe fondul respingerii Evangheliei aşa cum s-a făcut auzită atunci. În schimb, atunci când decăderea morală a Babilonului spiritual va ajunge totală, abia atunci putem spune că Babilonul a ajuns cel mare!!! Ce înseamnă decădere totală? Înseamnă a face fără efect, a anula legea lui Dumnezeu printr-un edict duminical la nivel global. Or, asta presupune respingerea lui Dumnezeu în mod definitiv, călcarea în picioare a adevărului şi a principiilor legii lui Dumnezeu cum nu s-a întâmplat niciodată pe faţa pământului!! Nu s-a întâmplat niciodată la nivel global să se emită o lege sau legi care să reglementeze închinarea şi silirea tuturor locuitorilor pământului să se închine unui dumnezeu fals!!!

Această apostazie mondială, această decădere îngrozitoare survine ca urmare a faptului că Babilonul reuşeşte într-un mod incredibil să determine pe toţi locuitorii pământului să bea din vinul desfrâului ei!! Când s-a ajuns aici, atunci Babilonul a ajuns Babilonul cel mare. Întreaga biserică creştină, indiferent de identitatea ei, a ajuns în punctul apostaziei ultime, de unde nu mai există întoarcere!! Lucrarea apostaziei trebuie să-şi atingă punctul ei culminant, care să conducă la ruină mondială. Aceasta va fi lucrarea Babilonului cel mare.

     "A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar respinsă în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală, în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune >a căzut Babilonul... pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei<. El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 41. 

Acum înţelegem mai clar de ce este nevoie de o avertizare mondială, mai înainte ca lumea să se prăbuşească în neant. Avertizarea va fi dată împotriva acestui Babilon spiritual, care va ajunge cel mare. "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

În privinţa tuturor celor afirmate, putem trasa o concluzie logică în privinţa femeii desfrânate. Ea reprezintă biserica creştină în ansamblul ei, fiind alcătuită din papalitate, alte biserici creştine tradiţionale şi bineînţeles toate bisericile protestante decăzute, la care trebuie adăugate orice alte forme de religie idolatre de pe întreg pământul. Chipul acestei femei a fost modelat prin apostazie de la adevăr de toate bisericile cărora Dumnezeu le-a împărtăşit cândva lumina adevărului Său. (Nu va exista nici măcar o singură organizaţie religioasă protestantă care să nu fie expresia spiritului acestei femei). Această femeie va reedita trecutul medieval, al apostaziei, al orbirii spirituale şi al persecuţiei crunte, cum puţini oameni îşi închipuie! Persecuţia va fi cu putinţă cu ajutorul fiarei călărite de această femeie blestemată. Ea este Babilonul cel mare întrucât va cuprinde amalgamul tuturor bisericilor protestante apostaziate, al papalităţii şi al oricăror alte forme de religie, care sunt atrase în acest amestec din cauza vinului curviei ei!

Vinul acesta reprezintă învăţăturile rătăcite ale papalităţii. El aduce cu sine, deschide uşa tuturor manifestărilor spiritiste. Aşadar, se însoţeşe cu spiritismul!!! 

     "Marele păcat pus în seama Babilonului este că >a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei<. Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învăţăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu oamenii cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credinţa, astfel că acum exercită o influenţă distrugătoare asupra lumii, susţinând învăţături care sunt împotriva declaraţiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi. 

     Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: >Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru rostit împotriva crezurilor, cu aceeaşi sensibilitate cu care sfinţii părinţi s-ar fi simţit jigniţi de orice cuvânt aspru rostit împotriva venerării crescânde a sfinţilor şi martirilor pe care ei o încurajau... Denominaţiunile evanghelice protestante şi-au strâns atât de mult mâinile şi s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie. Nu este nimic închipuit în declaraţia că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot aşa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă<. (Sermon on >The Bible a Sufficient Creed<, delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846)

     Când învăţătorii credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, slujitori care pretind că înţeleg Scripturile, dar care denunţă învăţătura sănătoasă ca fiind erezie, în felul acesta îi rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulţimile ar fi fost convinse şi convertite de adevărurile lămurite şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credinţa religioasă se prezintă atât de confuză şi discordantă, încât oamenii nu ştiu ce să considere ca fiind adevăr. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 38-40.

În vinul rătăcit al Babilonului intră absolut orice învăţătură creştină care neagă adevărurile Evangheliei. Când acest vin ajunge să îmbete toate naţiunile pământului, aducându-le în situaţia de a decreta o lege prin care se face fără efect, se anulează legea lui Dumnezeu, atunci Babilonul va fi atins vârful apostaziei, urmând ruina mondială, care va aduce cu sine distrugerea pământului. Câteva dintre aceste învăţături rătăcite, fără nici cea mai mică încercare de a ofensa credinţa cuiva, sunt: teoria chinurilor veşnice, teoria nemuririi sufletului, purgatoriul, răpirea secretă, desfiinţarea legii celor zece porunci prin moartea Mântuitorului, negarea preexistenţei lui Hristos, crezul că Hristos este născut ca Dumnezeu din Tatăl, teoria că Duhul Sfânt nu este o persoană, a treia a Dumnezeirii, ci este de fapt persoana sau ipostaza Tatălui sau a Fiului, sfinţirea altei zile de odihnă decât ziua a şaptea a săptămânii, teoria că la întruparea Sa Hristos a îmbrăcat natura sfântă a lui Adam, imaculata concepţie (este teoria care priveşte naşterea fecioarei Maria cu un trup sfânt pentru a face posibilă naşterea lui Hristos într-un trup omenesc sfânt), faptul că ispăşirea s-a încheiat la cruce, teoria că omul din Romani 7 este născut din nou, teoria nimicitoare că nu se poate trăi o viaţă de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite, adică faptul că nu putem fi niciodată ca Hristos, din punct de vedere moral şi spiritual, aici pe pământ, teoria că la judecata de cercetare ne vom prezenta cu defecte de caracter nebiruite, care vor fi înlocuite cu viaţa lui Hristos instantaneu, teoria că biserica are ultimul cuvânt de spus în materie de credinţă şi de conştiinţă, teoria că biserica ta este adevărata şi singura biserică a lui Dumnezeu care va încheia lucrarea, faptul că îndreptăţirea prin credinţă este doar o lucrare juridică, teoria că nu există un sanctuar ceresc, etc.

În încheiere, putem conchide următoarele: femeia desfrânată, alias Babilonul cel mare, care îşi va forma chipul întreg în viitorul apropiat, este creştinismul apostaziat împreună cu orice altă formă de religie de pe acest pământ; însă, ea defineşte cel mai bine papalitatea şi bisericile protestante, adică absolut toate acele biserici care odinioară au fost binecuvântate cu prezenţa Duhului Sfânt şi care, prin asociere cu păgânismul şi cu lumea, au decăzut; iar fiara călărită de această femeie simbolizează puterile pământului, din toate naţiunile pământului, care-şi dau puterea juridică şi politică bisericii pentru promulgarea edictelor ei nimicitoare. Prin urmare, putem vedea amestecul între biserică şi puterile guvernamentale ale statele lumii în făurirea unei religii mondiale, în care prima zi a săptămânii va defini acest întreg sistem religios.