"De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi >stăpânirile din locurile cereşti<, ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10)." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 1.
"Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor." Apocalipsa 14,1.
Este puţin surprinzător a vorbi despre biserica a opta, fiindcă în ce mă priveşte cunosc din experienţă proprie că aproape sau dacă nu chiar toţi credincioşii adventişti, şi nu numai, ştiu că Sfintele Scripturi vorbesc în mod desluşit despre şapte biserici. Este adevărat acest lucru în privinţa celor şapte biserici, dar, cu toate acestea, Biblia şi mai ales cartea Apocalipsa dau mărturie vădită în favoarea existenţei celei de a opta biserici.
Deunăzi reciteam cu atenţie o carte de suflet intitulată 1888 Reexaminat, şi aici m-a izbit ideea, ştiută şi de mine de altminteri, că după biserica a şaptea, din şirul celor enumerate în Apocalipsa 2 şi 3, nu mai urmează nici o altă biserică. Trebuie să spun că eu însumi cunosc foarte bine acest adevăr, numai că un gând m-a străfulgerat imediat şi m-a determinat să îmi regândesc poziţia şi înţelegerea în această privinţă. În panorama desfăşurată în mintea mea, în timp ce meditam aproape fără să vreau la un adevăr pe care îl ştiam deja, Dumnezeu m-a făcut să înţeleg în adevărata lui lumină periplul bisericii Sale, aşa cum este el descris în cele două capitole din Apocalipsa, amintite mai sus. Am fost umplut de o bucurie nespusă, întrucât ceea ce urmează să scriu, cu ajutorul Duhului Sfânt, nu este decât o revărsare a unei lumini asupra unor adevăruri deja ştiute, dar făcute mai frumoase, mai pline de slavă, fără ca vreo piatră de hotar a adevărului revelat până astăzi să fie dată la o parte.
Ca să înţelegem adevărul despre biserica a opta este musai să pricepem adevărul despre cele şapte biserici. În realitate, cele şapte biserici sunt doar un mers prin istorie, un periplu pământesc al bisericii lui Dumnezeu, începând cu biserica apostolică şi încheind cu biserica laodiceană. Mai simplu, când vorbim despre periplul bisericii Sale, noi de fapt vorbim despre etapele sau fazele prin care a trecut biserica în prefacerile ei, de-a lungul istoriei, până la timpul din imediata apropiere a revenirii Mântuitorului. În cadrul acelor faze, Inspiraţia divină a dorit să surprindă starea de fapt sau starea spirituală ce caracteriza biserica Sa la un moment dat în istoria sa. Astfel, avem de a face în realitate cu şapte faze ale bisericii în periplul ei pământesc înspre Canaanul ceresc. Duhul Sfânt întăreşte acest adevăr în felul următor:
"Numele celor şapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei creştine. Numărul şapte arată desăvârşirea şi simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârşitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 22.
Deci, cele şapte cetăţi antice enumerate, de la Efes până la Laodicea, şi care erau aşezate în formă de potcoavă în Asia Mică (Turcia de astăzi, în Antalya), devin cu ajutor dumnezeiesc nişte reprezentări ale bisericii lui Dumnezeu, în diferitele ei "perioade ale erei creştine". Bunăoară, felul în care ieşea în evidenţă starea spirituală a bisericii creştine din cetatea Efes, avea să devină o reflectare pentru o scurtă perioadă de timp a stării spirituale a întregii biserici primare sau apostolice, până la pierderea dragostei dintâi. Sau starea spirituală a bisericii creştine aflate în cetatea Tiatira, avea să devină o caracteristică definitorie a bisericii apostaziate a lui Dumnezeu în periplul ei pământesc, nimeni alta decât papalitatea, din timpul sau perioada Evului Mediu. Cu alte cuvinte, chiar dacă vorbim despre şapte cetăţi, totuşi contrapartea lor este o singură biserică creştină, aflată în diferite faze istorice sau perioade ale erei creştine, în interiorul căreia predomina o stare spirituală ce corespundea câte uneia dintre cele şapte cetăţi antice, totul depinzând numai de perioada istorică sau timpul în care se afla la un moment dat în drumul ei către ceruri.
Putem conchide, pe baza celor spuse, că in istoria bisericii creştine există şapte perioade de timp sau şapte faze în care starea ei spirituală este o întruchipare a fiecăreia dintre cele şapte cetăţi antice în care se găsea biserica convertită prin acţiunile şi lucrarea ucenicilor lui Hristos. Ca să putem înţelege şi mai lesne acest adevăr indubitabil, Duhul Sfânt a avut grijă să repete cele subliniate anterior despre cele şapte biserici din cele şapte cetăţi antice, în Apocalipsa 2 şi 3, într-un fel în care să fie sigur că noi nu dăm greş în a limita interpretarea celor şapte biserici doar la nişte cetăţi antice. E foarte important de înţeles acest aspect al problemei, fiindcă mulţi interpreţi, mai nou chiar adventişti de ziua a şaptea versaţi, aplică şi restrâng solia către Laodicea, ca să dau doar un exemplu, doar la cetatea antică Laodicea.
Dacă în Apocalipsa 2 şi 3 Duhul adevărului scoate la iveală şapte biserici din şapte cetăţi în dorinţa de a descoperi şi adeveri adevărul despre viitorul parcurs al bisericii Sale de-a lungul perioadei creştine până în zilele noastre, aceeaşi persoană sublimă a Dumnezeirii, Duhul Sfânt, întăreşte această descoperire printr-o alta, referitoare la starea spirituală a bisericii, de la măreţie la decădere şi apostazie, la reabilitare şi iar cădere în întunericul laodicean. Acest lucru îl face înfăţişând măreţia şi apostazia prin simbolul unor cai coloraţi. Tabloul ne este descris în Apocalipsa 6. Nu voi intra în amănunte, ci voi puncta doar acele lucruri care ne interesează. Aici, spiritualitatea bisericii este reprezentată prin nişte culori, caii fiind doar simboluri pentru biserica aflată la un moment dat al timpului în parcursul ei către cetatea cerească. De la albul imaculat, dovada revărsării şi prezenţei Duhului Sfânt în biserica primară, cât şi a dragostei dintâi ce o caracteriza, Hristos fiind Capul bisericii, se trece la roşu, simbolul persecuţiei fioroase la care începuse să fie supusă biserica slăbită deja de invazia păgânismului în primele lui stadii, apoi la negru, un simbol potrivit pentru pierderea luminii cereşti (albul imaculat cu care biserica apostolică pornise de la biruinţă spre biruinţă) şi pentru influenţa malefică a duhurilor de demoni şi a învăţăturii acestora prin filozofia şi practicile păgâne ce ajunseseră să stăpânească biserica, după care spiritualitatea bisericii este zugrăvită în culoarea caracteristică cadavrelor, adică a morţilor, galben-vânăt. Prin faptul că se spune că Moartea călărea calul sau biserica, Duhul Sfânt ne transmite cum Satana, alias Moartea, şi-a făcut scaun de domnie în biserica răpusă de amăgirile sale, aceasta devenind literalmente o sinagogă a Satanei.
Este interesant faptul că atunci când biserica apostaziază, ea devine practic o sinagogă a Satanei. Acea biserică crede mai departe că aduce închinare lui Dumnezeu, întocmai cum făcea şi fariseul cel mândru când intra în casa de închinare (de aici şi numele de sinagoga Satanei), neştiind că Dumnezeu nu ascultă niciodată rugăciunile lor. Ajunge să se cheme sinagogă pentru că ea este doar o contrafacere a adevăratei biserici şi adevăratei închinări. În sinagoga biblică totdeauna stăpâneşte diavolul, căci Hristos le spunea iudeilor necredincioşi din vremea Sa că au de tată pe diavolul. Credincioşii care se cred sfinţi şi avantajaţi de privilegiul că deţin adevărul descoperit, sunt amăgiţi în cel mai subtil mod că sunt mai departe biserica lui Dumnezeu, când de fapt nu sunt decât sinagoga marelui amăgitor. Cu această sinagogă ne întâlnim şi în faza a şasea a bisericii, fiind aceea care cade la picioarele sfinţilor recunoscând prin aceasta că cei înaintea cărora cade sunt copiii lui Dumnezeu. Despre aceasta voi vorbi puţin mai târziu, când ne vom edifica cine sau care este biserica a opta.
Aşadar, pentru a vedea şi înţelege corespondenţa dintre cele şapte cetăţi şi cai şi culorile lor, voi sublinia următoarele: biserica din Efes este reprezentată prin calul alb şi călăreţul ei, nimeni altul decât Isus Hristos, biserica din Smirna este simbolizată prin calul roşu, căci ne aflăm în perioada celei mai crunte persecuţii din partea Romei păgâne, biserica din Pergam este înfăţişată în Apocalipsa 6 printr-un cal negru, căci atunci era perioada când biserica credinţei apostolice devine biserica fabulaţiilor şi a filozofiei deşarte a păgânismului, care ajunge să diriguiască totul în ceea ce cândva era biserica apostolică, şi în sfârşit biserica din Tiatira este reprezentată printr-un cal gălbui-vânăt, adică o simbolistică făţişă a apostaziei de la toate adevărurile sfinte şi descoperite încredinţate de Cer apostolilor. Aici găsim cea mai fidelă reprezentare a papalităţii şi cruzimii ei, din moment ce Moartea se afla la cârma acestei bisericii cu aspect de cadavru.
Acum, ceea ce este interesant de observat e faptul că pentru reprezentarea ultimelor trei biserici nu mai avem simbolul cailor şi nici al culorilor acestora. Pentru a înţelege acest aspect trebuie să spun că Duhul Sfânt a căutat să ne arate prin simboluri cum a ajuns biserica apostolică de la măreţie la apostazie, devenind papalitatea din Evul Mediu. Calul era elementul cheie în strategia războiului antic; astfel este reprezentată lupta dintre puterile luminii şi puterile întunericului cu privire la cine urma să conducă biserica, fie spre biruinţa finală, fie spre decădere şi apostazie, şi deci spre amânarea îndelungată a venirii lui Hristos în slavă şi mărire. În ce priveşte ultimele trei biserici, Sardes, Filadelfia şi Laodicea, simbolul cailor nu mai este potrivit fiindcă în vremea sfârşitului strategiile se schimbă fiind adaptate la alt set de valori religioase, sociale, economice şi politice.
O dată cu Reforma cea mare din sec. al XVI-lea, iniţiată prin Martin Luther, lumina Evangheliei privitoare la libertăţile religioasă, a cuvântului, a conştiinţei, a gândirii, etc., avea să cuprindă întreaga creştinătate dar mai ales Lumea Nouă cu ajutorul protestantismului. Sabia şi calul, simboluri pentru lupta brută, sunt înlocuite şi alte simboluri le iau locul trebuind să corespundă principiilor protestantismului. Astfel, în descrierea bisericii din Sardes, dispare elementul papal sau papalitatea, ca de altfel şi din descrierea următoarelor două şi ultime biserici. Papalitatea dispare pur şi simplu din peisajul simbolisticii în care sunt descrise bisericile din cetăţile amintite (Apocalipsa 2 şi 3).
Solia adresată bisericii din Sardes este de fapt o solie adresată de Martorul credincios bisericii protestante. După ruperea de papalitate, protestanţii şi-au creat propriile biserici, deşi nu erau uniţi în aceeaşi credinţă, fiecare dintre ei păstrând specificul credinţei mentorilor lor, Luther, Calvin, etc. Faptul că Sardes este un simbol pentru protestantism, în general pentru cel din Statele Unite, ne este descoperit in Apocalipsa 6 care ne vorbeşte despre nişte semne ce urmau să se împlinească, semne ce conduceau spre începutul timpului sfârşitului. Când este ruptă pecetea a şasea "s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie". Apocalipsa 6,12.13. Aceste semne au avut loc în ordinea descrierii lor, mai întâi a avut loc marele cutremur de pământ de la Lisabona din 1755, apoi soarele s-a-ntunecat în plină zi iar luna a devenit roşie ca sângele, eveniment care a avut loc în Statele Unite în anul 1780, şi ultimul eveniment a fost ploaia de stele sau meteorică din anul 1833, eveniment petrecut tot în Statele Unite. Toate aceste semne s-au împlinit în perioada numită de Scripturile adevărului Sardes, iar aceasta înseamnă că starea bisericii protestante trebuia să corespundă în perioada desfăşurării acestor semne biblice spiritualităţii ce caracteriza biserica creştină din cetatea antică Sardes.
Ca o confirmare a acestui adevăr de nezguduit, iată cum descrie Duhul Sfânt aceasta: "Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: >Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort<. Iar acelora care refuză să se trezească din siguranţa lor fără grijă, le este adresată avertizarea solemnă: >Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine<. (Apocalipsa 3,1.3)". Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 35.
Planul meu în ceea ce am scris până acum este acela de a ajunge în punctul unde vom înţelege adevărul cu privire la biserica a opta. Trebuie neapărat să vedem legătura trainică între capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa şi capitolul 6 al aceleiaşi cărţi. În legătură cu Tiatira, reprezentată în Apocalipsa 6 prin calul gălbui-vânăt, este necesar să remarcăm şi rezultatul domniei acesteia în lumea europeană, prin faptul că ruperea sigiliului al cincilea ne descoperă sufletele de sub altar, adică toate zecile de milioane de suflete credincioase adevărului care au preferat să-ţi sacrifice viaţa, în diferite moduri, de dragul lui Hristos, în acel ev deosebit de întunecat, când papalitatea a domnit cu un toiag de fier al nelegiuirii. Acum, între sigiliul al şaselea, cel privitor la semnele din natură, care prevesteau ceva deosebit, atât de deosebit încât a trebuit să fie specificat în Apocalipsa 10, şi sigiliul al şaptelea, Inspiraţia divină introduce un tablou care nu are nici un fel de legătură cu tot ce-i fusese înfăţişat lui Ioan până la sigiliul sau pecetea a şasea. Acest tablou este de fapt o paranteză pe care mai apoi Duhul Sfânt o dezvăluie în mai multe amănunte în Apocalipsa 14.
Este vorba despre grupa sau ceata celor 144.000 de credincioşi sigilaţi, de existenţa şi biruinţa cărora atârnă învierea şi bucuria veşnică a gloatei celei mari. De la acest tablou înainte, reprezentativ pentru întreaga carte a Apocalipsei, se reia firul evenimentelor care aveau de-a face cu sigiliul al şaptelea şi ruperea lui, cu tot ce cuprinde acest lucru însemnat, şi care ne conduce până la vremurile de apoi. Apocalipsa 7, împreună cu conţinutul ei rupt de tot ceea ce profetul vede în viziune până la momentul acela, aduce o mare mângâiere vizionarului care vede triumful adevăraţilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Aici îi este reprezentat triumful final al bisericii biruitoare, prin care se face posibilă învierea tuturor credincioşilor morţi care se trag din Avraam fiindcă au avut credinţa lui. Este vorba despre poporul spiritual al lui Dumnezeu sau adevăratul Israel.
Să lăsăm puţin deoparte acest tablou, vârât intenţionat de Dumnezeu în mijlocul evenimentelor tumultoase care arătau suferinţa bisericii lui Hristos de pe pământ, pentru că merită să subliniez alte aspecte importante ale profeţiei biblice ce ne conduc uşor dar sigur către dezvăluirea mai amplă a bisericii a opta. Când Mielul desface sigiliul al şaptelea ni se descoperă îngerii trâmbiţaşi care îşi fac lucrarea lor de a aduce judecata lui Dumnezeu asupra asupritorilor şi prigonitorilor bisericii puţine şi oropsite a lui Dumnezeu, iar aceştia sunt Roma păgână şi Roma papală. Trebuie să subliniez şi faptul că tot ceea ce vede Ioan în viziune are legătură strictă doar cu prima încăpere a templului ceresc (vezi Apocalipsa 4 şi 5), ceea ce înseamnă că toate acele evenimente, până la inclusiv Apocalipsa 11, trebuie că se desfăşoară din punct de vedere istoric înainte de vremea sfârşitului, când papalitatea avea să primească o rană ca de moarte din pricina ateismului francez. Adică trebuie să fie evenimente care se întâmplă în trecut.
Apocalipsa 9 scoate în evidenţă hoardele mahomedane care au constituit o mare ameninţare pentru creştinătate, dar datorită celor patru îngeri ce stăteau legaţi la Eufratul cel mare, care la vremea aceea simboliza popoarele Europei ce susţineau cu tezaurele lor papalitatea, judecăţile asupra papalităţii şi susţinătorilor ei au fost mai mici decât meritau datorită Reformei începută în sec. al XVI-lea. Din milă, Dumnezeu avea să permită calamităţi echivalente cu a treia parte a măsurii distrugerilor pe care papalitatea şi le-a atras asupra sa din pricina martirilor şi a politicii sale violente, martirii din Evul Mediu fiind simbolizaţi, după cum am arătat mai înainte, prin sufletele de sub altar.
Apocalipsa 10 are menirea de a ne înfăţişa un timp care face referire la nişte evenimente deosebit de importante care sunt toate cuprinse în Apocalipsa 14. Îngerul cel puternic, care este Isus, face o declaraţie importantă, şi anume că "timp nu va mai fi", Apocalipsa 10,6 (Biblia ortodoxă), prin aceasta referindu-se la timpul profetic. Când Îngerul a făcut această declaraţie, El de fapt avea în vedere sfârşitul celor 2300 de zile profetice din Daniel 8,14. Asta înseamnă precis că timpul despre care spune că nu va mai fi este timpul simbolizat în Daniel 8,14 prin cele 2300 de seri şi dimineţi sau zile profetice. "Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!<" Deci, Apocalipsa 10 este un preambul pentru Apocalipsa 14.
Apocalipsa 11 este în întregime dedicat ateismului francez, care la vremea lui era întruchiparea împăratului de la miazăzi sau al sudului. Este aşa deoarece în profeţia biblică ateismul este simbolizat totdeauna prin împăratul sudului. De la sfârşitul acestui capitol înainte vom avea de-a face cu evenimente care privesc lucrarea lui Isus în sfânta sfintelor, fiindcă aşa declară profeţia: "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare". Apocalipsa 11,19.
Despre Apocalipsa 12 am să amintesc doar că biserica ce ajunge să se pună la adăpost în pământul care-i vine în ajutor, de furia balaurului desigur, este nimeni alta decât biserica simbolizată prin Sardes, căreia Dumnezeu îi oferă trei semne după care să ştie că o dată cu împlinirea lor ceva mare şi deosebit urma să aibă loc, adică împlinirea profetică a celei mai lungi profeţii biblice, a celor 2300 de zile, după care nu va mai fi timp profetic, adică nu vor mai fi profeţii care să includă un timp specific în interiorul căruia să se întâmple anumite evenimente prezise. Despre cele trei semne am amintit mai sus în studiul nostru. Vezi Apocalipsa 6,12.13. Voi sări peste Apocalipsa 13 şi voi trece direct la Apocalipsa 14, întrucât are legătură directă cu Apocalipsa 7 şi 10.
După Sardes urmează perioada istorică numită de Dumnezeu Filadelfia sau dragoste frăţească, asemenea iubirii pe care Hristos a avut-o faţă de ucenicii Săi. Suita de evenimente despre care face vorbire Apocalipsa 14 au o legătură directă cu perioada Filadelfia, şi parte din ele sau împlinit în perioada dintre anii 1831 şi 1844, până în 22 octombrie 1844, când Isus intră în sfânta sfintelor din templul ceresc şi începe lucrarea de judecată prin care se face ispăşirea sanctuarului ceresc de păcatele gloatei celei mari ce s-au acumulat acolo prin mărturisirea lor, iar împlinirea deplină a Apocalipsei 14 trebuie să fie în viitorul apropiat şi trebuie să poarte caracteristicile Filadelfiei. Când Hristos, Îngerul din Apocalipsa 10, face declaraţia că timp nu va mai fi, El se referea la 22 octombrie 1844, fiindcă după această dată nu mai există în nici una dintre cele două cărţi profetice, Daniel şi Apocalipsa, vreo profeţie bazată pe timp. Toate profeţiile ce conţineau un timp profetic şi-au găsit împlinirea în 1798 şi 1844. Tot în Apocalipsa 10 profetului i se spune de către un glas că pecetluiască ce au spus cele şapte tunete. Cele şapte tunete reprezintă primele două solii îngereşti din Apocalipsa 14,6-8. Soliile lor sunt Evanghelia veşnică ce cuprind adevăruri care au o legătură deosebită cu lucrarea Mântuitorului din sfânta sfintelor. În urma proclamării acestora a luat naştere marea mişcare adventă, a celor ce aşteptau venirea literală a doua oară a lui Isus, după cum a promis El. Despre spusele celor şapte tunete se spune că profetul trebuia să le sigileze. Asta deoarece el le auzise într-un limbaj necodificat, care nu avea de-a face cu simboluri ca până atunci. Ele trebuiau sigilate pentru că nu puteau fi înţelese de biserica lui Dumnezeu decât în preajma împlinirii celor 2300 de zile profetice. Adică aceste solii îngereşti sau spusele celor şapte îngeri nu erau destinate, spre a fi înţelese, decât bisericii aflată în perioada Filadelfia, ceea ce înseamnă că numai având spiritul filadelfian şi cu prezenţa lui Isus în a doua încăpere a templului ceresc puteau fi înţelese acestea şi deci desigilate.
Acum, dintre toate cele şapte biserici, numai Filadelfiei îi spune Dumnezeu că îi deschide o uşă pe care nimeni nu o poate închide. Această uşă este cea care deschide drumul în sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc unde Isus urma să înceapă o lucrare specifică zilei de ispăşire din Yom Kippur. Uşa deschisă aruncă lumină asupra împlinirii profeţiei lui Daniel în care ni se descrie cum Unul ca un fiu al omului intră la Cel îmbătrânit de zile în contextul aşezării judecăţii. Această intrare corespunde cu părăsirea primei încăperi a sanctuarului ceresc de către ambele Persoane divine, Tatăl şi Fiul, şi intrarea lor în sfânta sfintelor. "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile... M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Daniel 7,9.10.13.
"L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus S-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care S-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi L-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo L-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.
Profeţia lui Maleahi confirmă acest fapt adevărat şi imposibil de tăgăduit: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor". Maleahi 3,1. Evenimentele descrise în ambele profeţii de mai sus sunt de fapt un singur eveniment, fac referire la începerea unei judecăţi care se desfăşoară în a doua încăpere a templului ceresc în prezenţa Tatălui, a Fiului şi a unei oştiri de îngeri nenumărate. Deci acest eveniment unic trebuia să se petreacă în perioada Filadelfia, chiar în mijlocul bisericii Sardes, care fusese anunţată prin semne că prezentarea Evangheliei veşnice înseamnă vestirea unei lucrări de judecată, conform cu profeţiile amintite. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7.
Un alt punct important în legătură cu biserica din Filadelfia este că i se face o promisiune căreia nici uneia dintre toate celelalte biserici Dumnezeu nu poate să i le facă, şi anume că îi va da pe mână sinagoga lui Satana. Undeva mai sus în studiul nostru am promis să revin asupra acestui subiect deosebit de relevant în ce priveşte biserica a opta, fiindcă tocmai acesta împreună cu uşa deschisă definesc cele două caracteristici ale identificării ei. Înainte de a lăsa ca lumina lui Dumnezeu să strălucească asupra identităţii sinagogii lui Satana, dar mai ales a acelui grup din interiorul sinagogii lui Satana care se numesc iudei, doresc să specific că solia adresată bisericii ce urma să intre în starea ei filadelfiană, şi care privea protestantismul american sau biserica numită Sardes, este solia centrată în templul ceresc. Filadelfia este, de altminteri, singura care beneficiază de cunoştinţa care a venit ca urmare a desigilării cărţii lui Daniel şi a spuselor celor şapte tunete. Acest fapt are loc doar după ce Sardes respinge solia.
"Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate... Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 8,26; 12,4 "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci." Daniel 12,3.
Constituirea bisericii Filadelfia a avut loc numai atunci când biserica Sardes a respins Evanghelia veşnică, cuprinsă în primele două solii îngereşti, aşa cum sunt ele menţionate în Apocalipsa 14,6-8. Sub termenul Babilon este înfăţişată decăderea morală a protestantismului de tip Sardes pe o treaptă şi mai jos decât aceea că îi mergea numele că trăieşte. Acesta era mesajul soliei îngerului al doilea: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<"
Existenţa, lucrarea cu credincioşie şi biruinţa deplină asupra păcatului şi Babilonului cel mare depindeau de primirea şi trăirea celor trei solii îngereşti. A treia solie îngerească a fost încredinţată bisericii filadelfiene sub forma celor mai măreţe adevăruri vechi, repuse pe temelia şi în cadrul corect al Evangheliei, şi noi, care dădeau o aură aparte adevărurilor vechi. Toate aceste adevăruri dezvăluiau o lumină specială cu privire la templul ceresc şi lucrarea de ispăşire pe care Mântuitorul avea să o continue acolo, trecând din sfânta în sfânta sfintelor. Dovada acestui fapt este dată de promisiunea aceasta a biruinţei bisericii Filadelfia: "Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou." Apocalipsa 3,12.
Ceea ce trebuie reţinut este că Filadelfia este singura biserică ce se bucură de adevărul despre sanctuarul ceresc şi lucrarea lui Isus de ispăşire, care se face printr-o judecată. Acum, să ne întoarcem la sinagoga lui Satana. Prin această expresie, Biblia urmăreşte să scoată în evidenţă oştirea celor răi care se află sub stăpânirea lui Satana. Ei sunt fiii neascultării, împotrivitorii neprihănirii. Sinagoga lui Satana este o altă denumire pentru Babilonul cel mare, când acesta se află în colaps aproape total, ca urmare a respingerii soliei îngerului din Apocalipsa 18, îngerul care reînvie întreita solie îngerească, acea solie minunată care a condus la formarea bisericii Filadelfia şi scoaterea ei afară din sânul bisericii Sardes. (Babilonul cel mare are privilegiul să audă o vestire la nivel mondial, din partea copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu ce cunosc din experienţă personală solia celor trei îngeri, de a se lepăda de spiritul neascultării, de păcatul stăpânitor, precum şi invitaţia de întoarcere la Dumnezeu când încă mai există timp de har. Când acest timp de har se încheie, Babilonul cel mare devine sinagoga lui Satana. Avem deci două expresii care desemnează acelaşi lucru sau aceeaşi entitate aflată în două perioade de timp diferite: cu har şi fără har).
Sinagoga lui Satana este locul unde Satana domneşte; cu toate acestea, această sinagogă vine de una singură, nesilită prin constrângeri anume, şi se aruncă la picioarele filadelfienilor recunoscând că Dumnezeul lor este biruitor şi Acela care i-a salvat de furia nelegiuită a stăpânului sinagogii lor. Acest fapt are loc în contextul unui timp când harul lui Dumnezeu nu mai mijloceşte pentru nimeni de pe pământ. "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului." Apocalipsa 3,10. Ceasul încercării menţionat aici este timpul de strâmtorare despre care vorbeşte prorocul Daniel când spune: "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte". Daniel 12,1. Deci, conform acestor două profeţii avem două categorii de oameni: poporul lui Dumnezeu, simbolizat în Apocalipsa 3 prin biserica din Filadelfia, şi sinagoga lui Satana sau ce mai rămâne din Babilonul cel mare, în interiorul căreia, a sinagogii, se află o grupă numită iudei. Vă prezint alte dovezi de netăgăduit cu privire la timpul şi acţiunea când sinagoga lui Satana cade la picioarele sfinţilor lui Dumnezeu:
"Apoi, s-a văzut că sinagoga lui Satana ştia că Dumnezeu ne iubea pe noi cei care ne puteam spăla unul altuia picioarele şi îi salutam pe fraţi cu o sărutare sfântă, şi ei s-au închinat la picioarele noastre." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 3
"Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 10.
Cine sunt iudeii din cadrul sinagogii lui Satana? Este dureros să o spun, însă ei sunt cei care s-au bucurat cândva de soliile celor trei îngeri şi l-au aşteptat pe Isus să revină în slava Sa, dar care s-au abătut de pe calea adevărului şi au apostaziat, devenind cei mai aprigi şi înverşunaţi prigonitori ai credincioşilor filadelfieni despre care Biblia dă mărturie că sunt "poporul tău" (Daniel 12,1), adică poporul lui Daniel, care are credinţa lui Daniel şi trăieşte în sfinţenie ca el. Aceşti iudei simbolici sunt laodiceeni apostaziaţi, toate fecioarele nechibzuite care nu au avut nici o grijă să-şi strângă uleiul sfânt, prezenţa nemijlocită a harului Duhului Sfânt, în vasele de rezervă. Este una dintre cele mai cutremurătoare experienţe ce vor fi trăite de nişte credincioşi sinceri, dar conştient înşelaţi. Să fim cu multă luare aminte la paragrafele de mai jos, căci ele sunt o dezvăluire a mărturiei Duhului Sfânt, prin Martorul credincios:
"Tu crezi că aceia care
se închină la picioarele sfinţilor (Apocalipsa 3,9), vor fi mântuiţi în cele
din urmă. Aici avem vederi diferite, pentru că Dumnezeu mi-a arătat că această
categorie erau pretinşi adventişti care apostaziaseră şi care au răstignit >din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi-l dau să fie batjocorit<. In >ceasul ispitei< care urmează
să vină, spre a arăta fiecăruia adevăratul caracter, ei vor şti că sunt
pierduţi pe vecie şi, covârşiţi de chinul teribil al sufletului lor, vor îngenunchea
la picioarele sfinţilor." Cuvânt către mica turmă, cap. Către fratele Eli Curtis, par. 6.
">Acum<, zise ea, >o altă scenă a trecut pe dinaintea mea despre care n-aş vorbi mai degrabă, doar că poate constitui o avertizare pentru voi.< Ea a spus: >Am văzut o mare oştire a celor pierduţi. Oh, ce privelişte! Groaza şi chinul sufletesc caracteriza pe acei oameni. Am privit la ei şi am văzut ici şi colo printre toţi pe unii din poporul nostru, pe unii din adventiştii de ziua a şaptea risipiţi ici şi colo. Îmi amintesc lucrul acesta, îmi amintesc că chinul lor era cu mult mai mare decât al celorlalţi. Ei ştiau ce pierduseră şi ce-ar fi putut avea dacă ar fi fost credincioşi<. Aş dori să vă pot spune ceea ce ea ne-a spus, dar nu pot descrie acest lucru aşa cum aş dori deoarece nu am cuvinte pentru aşa ceva. Dar a făcut o impresie asupra minţii mele pe care n-am uitat-o niciodată." - DF 496d, "Camp Meeting Talk," 1931. 2BIO, pag. 235.
Aşadar, ca un fapt incontestabil, iudeii din sinagoga lui Satana sunt adventiştii laodiceeni. Asta înseamnă că biserica aflată în starea laodiceană nu are cum să încheie lucrarea lui Dumnezeu şi nu poate alcătui biserica a opta. Trebuie să aibă loc o întoarcere la starea filadelfiană, iar singurul care poate face acest lucru indubitabil este îngerul al patrulea din Apocalipsa 18. Ce trebuie să remarcăm până acum, în legătură cu biserica din Filadelfia? Că tipul de descriere a stării ei spirituale, solia care i se adresează şi timpul când se desfăşoară acţiunea o fac să fie singura biserică în stare să încheie lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ. Despre ea se spune în termeni fără echivoc că: 1. îi este pusă înainte o uşă deschisă, uşa înspre sfânta sfintelor din templul ceresc; 2. a păzit Cuvântul răbdării Martorului credincios şi, pe deasupra, nu a tăgăduit Numele Lui; 3. la picioarele ei vine şi se închină sinagoga lui Satana plus iudeii din interiorul ei, adventiştii apostaziaţi în calitatea lor de fecioare neînţelepte; 4. este singura biserică ce trece în mod colectiv prin timpul de încercare sau timpul de strâmtorare, când mila lui Dumnezeu a încetat să mai pledeze pentru locuitorii lumii; despre nici o altă biserică de dinaintea Filadelfiei sau după ea nu se specifică în mod clar toate aceste lucruri şi mai ales cel privitor la timpul strâmtorării; 5. această biserică este biruitoare în mod colectiv, şi asta pentru că toţi aceşti credincioşi sublimi vor fi făcuţi "un stâlp în Templul Dumnezeului Meu", Apocalipsa 3,12; 6. şi cel mai important aspect de până acum care ne ajută să identificăm în mod precis biserica a opta, biserica triumfului final, este acela că pe frunţile lor scrie: Dumnezeu, Noul Ierusalim şi Numele cel nou al lui Isus. "Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou." Apocalipsa 3,12.
Cu aceste caracteristici care nu dau greş, am ajuns la punctul unde putem identifica cu maximă precizie biserica a opta, iar aceasta este biserica celor 144.000 de credincioşi, un număr simbolic. Despre cei 144.000 am scris foarte mult, aşa că nu voi spune aici decât că numărul acesta matematic este un simbol pentru starea de desăvârşire la care vor ajunge în viaţă fiind, fiindcă ei nu vor muri niciodată, nu vor cunoaşte experienţa moţii, asemenea lui Enoh şi Ilie, iar această desăvârşire este pecetluită cu sigiliul Marelui nostru Preot, Isus Hristos. Ei constituie singura biserică de pe pământ care a beneficiat de curăţirea pământescului din ei, pe durata timpului lipsit de har sau al strâmtorării celei mari. Iată cum descrie Inspiraţia divină acest adevăr despre biserica a opta sau biserica celor 144.000:
"Cei 144 000 erau toţi sigilaţi şi perfect uniţi. Pe frunţile lor scria: Dumnezeu, Noul Ierusalim, şi mai era o stea strălucitoare în care era scris Numele cel nou al lui Isus. Văzând starea noastră fericită, sfântă, cei răi s-au umplut de mânie şi s-au repezit cu violenţă ca să pună mâna pe noi pentru a ne arunca în închisori; dar noi am întins mâna în Numele Domnului şi ei au căzut neajutoraţi la pământ. Apoi, s-a văzut că sinagoga lui Satana ştia că Dumnezeu ne iubea pe noi cei care ne puteam spăla unul altuia picioarele şi îi salutam pe fraţi cu o sărutare sfântă, şi ei s-au închinat la picioarele noastre." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 3.
În acest paragraf se arată limpede ca cristalul cine este biserica pe ale cărei frunţi scrie ceea ce Martorul credincios îi promite bisericii Filadelfia. "... Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou". Apocalipsa 3,12.
Ne mai aducem aminte cum Dumnezeu introduce o paranteză între pecetea a şasea şi a şaptea, iar această paranteză este Apocalipsa 7, unde se vorbeşte despre sigilarea unui grup de credincioşi şi despre o gloată pe care nu o putea număra nimeni. Aici, în acest capitol ni se descoperă pentru prima oară existenţa celor 144.000. Pentru a-i descreţi fruntea asudată de picurii suferinţei profetului la vederea prigonirii şi neajunsurilor din cale afară îndurate de poporul lui Dumnezeu, Isus îi înfăţişează deodată biserica biruitoare, fără alte amănunte despre cum se va ajunge la această biruinţă. O face mai apoi în capitolul al paisprezecelea tot în cartea Apocalipsei. Acest capitol începe într-o notă de triumf când cei 144.000 sau biserica a opta sunt înfăţişaţi împreună cu Isus pe muntele Sionului bucurându-se de veşnicie. Muntele Sionului de pe pământul cel nou are un templu care aparţine doar celor 144.000, şi nu intră nimeni acolo dintre toţi răscumpăraţii de pe pământ şi nici îngerii necăzuţi în păcat, cu excepţia lui Isus. Acest templu se afla în afara cetăţii Noul Ierusalim, care ea însăşi este templu mijlocirii lui Isus în favoarea poporului Său, înaintea Tatălui din ceruri. Prin urmare, avem două temple: cetatea lui Dumnezeu şi templul de pe muntele Sionului în care are acces doar biserica a opta - cei 144.000 împreună cu Isus. Iată cum ne este înfăţişat acest adevăr mai amplu prin Spiritul profetic:
"Am intrat împreună în nor şi am urcat timp de şapte zile până la marea de cristal, când Isus ne-a adus cununile şi ni le-a pus pe frunte cu mâna Sa dreaptă. Ne-a dat harpe de aur şi frunzele de palmier ale biruinţei. Aici, pe marea de cristal, cei 144.000 stăteau în picioare într-un careu perfect. Unii dintre ei aveau nişte cununi foarte strălucitoare, alţii nu atât de luminoase. Unele cununi se vedeau încărcate de stele, în timp ce altele nu aveau decât câteva. Toţi erau mulţumiţi de cununile lor. Şi erau cu toţii
înveşmântaţi într-un mantou alb strălucitor, care îi acoperea de la tălpi până la umeri. Îngerii erau de jur împrejurul nostru în timp ce mergeam pe marea de cristal către porţile cetăţii. Isus şi-a ridicat braţul puternic şi slăvit, a apucat poarta de mărgăritar, a mişcat-o în balamalele ei strălucitoare, deschizând-o şi ne-a spus: >Voi v-aţi spălat hainele în sângele Meu, aţi stat fermi de partea adevărului Meu, intraţi<. Am intrat cu toţii şi am simţit că aveam tot dreptul să fim în cetate.
Acolo am văzut pomul vieţii şi scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Din scaunul de domnie curge un izvor cu apă curată, iar pomul vieţii se afla pe ambele maluri ale râului. Pe un mal al râului era un trunchi al pomului, iar pe celălalt mal un alt trunchi, amândouă fiind dintr-un aur curat, transparent. La început, am crezut că văd doi pomi. M-am uitat din nou şi am văzut că se uneau la vârf într-un singur pom. Aşa era pomul vieţii, pe fiecare mal al râului vieţii. Ramurile lui erau plecate către locul în care stăteam noi, iar fructele erau minunate; păreau de aur amestecat cu argint.
Am mers cu toţii sub pom şi am stat jos pentru a contempla slava acelui loc...
Cu Isus în frunte, am coborât cu toţii din cetate înapoi pe acest pământ, pe un munte mare şi maiestuos, care nu L-a putut susţine pe Isus şi s-a sfărâmat în două, transformându-se într-un câmp minunat. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare, care avea douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, şi un înger la fiecare poartă. Am strigat cu toţii: >Cetatea, cetatea cea mare coboară, coboară de la Dumnezeu din cer< şi ea a venit şi s-a aşezat pe locul în care stăteam noi. Apoi am început să privim lucrurile minunate din afara cetăţii. Am văzut acolo case desăvârşit de frumoase care aveau sclipirea argintului, fiind sprijinite de patru stâlpi împodobiţi cu mărgăritare, încântătoare la privit. Acestea urmau să fie locuite de către sfinţi. În fiecare dintre ele era o poliţă de aur. I-am văzut pe mulţi sfinţi intrând în case, scoţându-şi cununile strălucitoare şi aşezându-le pe poliţă, ieşind apoi în câmpul de lângă case pentru a lucra pământul; nu aşa cum suntem nevoiţi să lucrăm aici; nu, nu. O lumină strălucitoare se vedea în jurul capetelor lor şi ei strigau neîncetat şi dădeau slavă lui Dumnezeu.
Am văzut un alt câmp plin de tot felul de flori şi, culegându-le, am strigat: >Nu se vor ofili niciodată<. Alături am văzut un câmp cu o iarbă înaltă, splendidă la privit; era de un verde crud şi avea reflexii argintii şi aurii, aşa cum se unduia cu mândrie spre slava Regelui Isus. Apoi am intrat într-un câmp plin de tot felul de animale - leul, mielul, leopardul şi lupul stând toate împreună, în perfectă armonie. Am trecut printre ele şi acestea ne-au urmat paşnice. Am intrat într-o pădure care nu era ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nu; ci luminată şi plină de strălucire în orice loc; ramurile copacilor se legănau încoace şi încolo şi noi toţi am strigat: >Vom locui în siguranţă în locuri sălbatice şi vom dormi în păduri<. Am trecut prin păduri, căci ne îndreptam către Muntele Sionului.
În timp ce călătoream, am întâlnit un grup de persoane care contemplau lucrurile minunate ale acelor locuri. Am observat ceva roşu, ca o margine a veşmintelor lor; cununile lor erau strălucitoare; îmbrăcămintea le era de un alb curat. În timp ce-i salutam, L-am întrebat pe Isus cine erau. Mi-a răspuns că erau martirii care fuseseră ucişi din pricina Lui. Împreună cu ei era un foarte mare număr de copilaşi; şi ei aveau un tiv roşu la veşmintele lor. Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus şi-a ridicat minunatu-I glas şi a spus >numai cei 144.000 intră în acest loc<, iar noi am strigat >Aleluia<.
Acest templu era sprijinit de şapte stâlpi, toţi dintr-un aur transparent, împodobiţi cu pietre preţioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aş putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aş putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 6-12.
De ce începe Apocalipsa 14 mai întâi cu imaginea biruitorilor? Răspunsul este pentru ca să înţelegem cum se ajunge aici din restul cuprinsului capitolului respectiv. Această biserică a opta ne este înfăţişată în întreg acest capitol extraordinar în diferite stadii sau etape prin primirea şi vestirea soliilor lui Dumnezeu. Astfel, vestirea primelor două solii îngereşti face ca primitorii sinceri din Sardes să alcătuiască o nouă biserică ce este caracterizată de starea filadelfiană; această vestire s-a făcut auzită între anii 1831 şi 1844. Aceasta a condus la formarea marii mişcări advente, adică a celor ce aşteptau pe Isus să vină pentru înălţarea bisericii Sale în slavă în cetatea lui Dumnezeu. Biserica intră în faza ei filadelfiană, cea mai fastă pentru încheierea lucrării lui Dumnezeu. A treia solie îngerească a avut menirea, în primul ei stadiu, să pregătească o biserică în mod personal şi colectiv pentru a putea duce mai apoi lumii Evanghelia; iar pentru aceasta era necesară o pregătire specială ceea ce implica descoperirea unor adevăruri speciale care să conducă biserica nou formată la o curăţire de păcate după voia Sa. În al doilea ei stadiu, solia îngerului al treilea trebuia dusă lumii, care trebuia pusă la încercare. Cum credincioşii adventişti nu au primit din toată inima solia îngerului al treilea şi au vestit doar doctrinele adevărului, au căzut în starea laodiceană, o stare prin care s-au lipsit singuri de credinţa care lucrează prin dragoste, de neprihănirea lui Hristos printr-o viaţă de biruinţă asupra oricărui păcat mărturisit şi de prezenţa Duhului Sfânt.
Numai în acest fel se poate explica starea laodiceană, aceasta privind strict mediul adventist. Laodiceanismul este identificarea precisă a adventistului neînţelept, a fecioarei nechibzuite care crede că este bogată dar de fapt nu are nimic. Pentru ca să se ajungă din nou la starea spirituală care să permită revenirea Mântuitorului pe norii cerului, este nevoie ca toţi credincioşii adevăraţi sau fecioarele înţelepte aflate în a şaptea fază a istoriei periplului bisericii lui Dumnezeu pe pământ, adică Laodicea, să fie treziţi, redeşteptaţi din aţipirea în care au căzut, după cum ne spune parabola celor zece fecioare, o parabolă profetică ce zugrăveşte în culori vii starea laodiceană a adventismului. Singurul în măsură care poate produce această minune a reînvierii şi aducerii înapoi la starea filadelfiană a fecioarelor înţelepte este îngerul din Apocalipsa 18. El va reînvia şi repeta cu o putere care va zdruncina întreg adventismul toate cele trei solii îngereşti, iar cu acea putere va lumina întreaga omenire, iar solia îngerului al treilea, rămasă neîmplinită în a doua ei fază, va face distincţie clară între credincioşii lui Dumnezeu şi Babilonul cel mare, adică icoana fiarei, papalitatea şi naţiunile care-şi dau tăria şi banii în susţinerea demersului lor de a nimici poporul lui Dumnezeu.
Trezirea fecioarelor înţelepte prin lucrarea acestui înger cu totul special va duce la formarea bisericii marii strigări. Pentru început, toate fecioarele care vestesc adevărurile speciale ale soliei îngerului al patrulea, care după cum am spus repetă primele trei solii îngereşti din cauza eşecului mişcării adventiste de a încheia lucrarea la scurt timp după anul 1844, sunt de credinţă adventistă filadelfiană, nicidecum laodiceană, adică sunt pline de puterea creatoare a lui Dumnezeu după cum fuseseră umpluţi ucenicii lui Isus prin revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. La aceste fecioare se vor adăuga majoritatea credincioşilor lui Dumnezeu din toată creştinătatea şi lumea păgână a vremurilor noastre. După ce au loc marile încercări prin care trebuie să treacă aceşti credincioşi, de la decretul duminical şi până la decretul morţii, (vezi Apocalipsa 13,11-18), ei vor fi găsiţi potriviţi pentru mutarea la cer, sunt sigilaţi cu al doilea sigiliu al lui Dumnezeu, ca să fie făcuţi în starea să treacă prin timpul scurt de strâmtorare al lui Iacov, aşa cum se mai numeşte el, adică prin timpul lipsit de harul şi de mijlocirea lui Isus în templul ceresc.
În stadiul când, în pofida ameninţării decretului morţii, cei credincioşi decid că sunt gata să moară pentru Hristos decât să se închine icoanei fiarei şi numărului numelui ei, ei sunt judecaţi prin judecata care trece asupra celor vii, primesc sigiliul lui Hristos şi devin cei 144.000 - biserica a opta, cu care şi începe Apocalipsa 14. Versetele de la 14 la 20 din acest capitol descriu experienţa celor 144.000 din timpul strâmtorării lui Iacov. Am scris mult despre această experienţă a lor, subliniind faptul important că trebuie să treacă prin şapte etape de la formarea lor ca biserică filadelfiană şi până la distrugerea tuturor celor păcătoşi care făcuseră o alianţă mondială împotriva lor.
Un alt amănunt peste care nu aş dori să trec este acela că biserica a opta dă piept, în bătălia ei titanică cu forţele întunericului, cu fiara a opta. În Apocalipsa 17 ne este prezentată fiara a opta, o imagine şi o reînviere a celor şapte mari puteri sau imperii, predecesoarele ei în prigonirea poporului lui Dumnezeu, indiferent cine a fost acesta în timpul existenţei lor. "Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare." Apocalipsa 17,11. Dacă fiara se constituie sub înfăţişarea celei de a opta, atunci trebuie că omologul ei, ca adversar, trebuie să fie tot al optulea. Aceasta este biserica celor 144.000. Fiara a opta este icoana papalităţii, America protestantă, care este acompaniată în încercarea de a distruge pe copiii lui Dumnezeu de către papalitate, reprezentată printr-o femeie rău famată. Această alianţă nu a fost făurită de nimeni niciodată pe pământ. Ea este efortul suprem şi încununat de succes al întreprinderilor diavolului de a câştiga şi impune supremaţia sa scârnavă pe pământ. Numai că, împotriva acestei alianţe înspăimântătoare stă biserica celor 144.000 - biserica a opta, opt fiind de altminteri cifra sau numărul biruinţei divine definitive, în gândirea biblică. Această biserică nemaipomenită mai este descrisă astfel: "... numai una singură este porumbiţa mea, neprihănita mea; ea este singură la mamă-sa, cea mai aleasă a celei ce a născut-o. Fetele o văd, şi o numesc fericită; împărătesele şi ţiitoarele, de asemenea, o laudă. >Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?<" Cântarea cântărilor 6,9.10.
Acestea fiind spuse, cred că a devenit lămurit care este biserica biruitoare. Cu toate că sunt doar şapte biserici sau şapte faze prin care trebuia să treacă biserica lui Hristos, totuşi întoarcerea la starea filadelfiană, această lucrare efectuată de Dumnezeu într-o manieră specială, face că toţi cei ce iubesc şi trăiesc solia îngerului al treilea să devină biserica a opta. Aceasta este menirea şi lucrarea îngerului din Apocalipsa 18,1-5.
"După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<."
"Despre cetatea Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: >Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei< (Apocalipsa 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din ea, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu >primească urgiile ei<. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu<. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 3.
