Cunoştinţa care înalţă sau distruge

     "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi." 2Petru 3,3-7.

Iată un principiu al Evangheliei bine enunţat de către Petru, prin care ni se dezvăluie faptul că trecutul se va repeta la apropierea venirii lui Hristos, în aceste zile din urmă. Spiritul care i-a mânat pe oamenii care au trăit înainte de potop, va fi acelaşi spirit care îi va stăpâni pe cei ce vor aduce sfârşitul existenţei umane pe acest pământ. În timp ce primii, antediluvienii, au realizat un precedent şi au atins performanţa uluitoare de a se deda doar la activităţi rele fără deosebire, din cauza faptului că "toate întocmirile gândurilor din inima (lor) erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău", Geneza 6,5, cei din urmă, oamenii care vor aduce sfârşitul pământului, merg chiar mai departe, formând o coaliţie mondială, stabilită prin legi politico-ecleziastice, cu scopul vădit de a întrona o închinare care de fapt stă la baza războiului împotriva lui Isus Hristos. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.

Rara şi unica performanţă îngrozitoare a antediluvienilor este că au reuşit într-un timp foarte scurt, de aproximativ o mie şase sute de ani, să aducă asupra lor un cataclism fără egal în istoria umanităţii, un cataclism care nu poate fi practic comparat cu nici un alt dezastru major cunoscut, şi care a afectat nu numai pământul, ci întregul sistem solar. Acest unic dezastru nu poate fi explicat decât prin intermediul Scripturilor, ele confirmând existenţa acestuia la proporţii nemaiîntâlnite vreodată. Istoria umanităţii prezentată în Sfintele Scripturi este singura demnă de crezare cu privire la originea omului, la nimicirea definitivă a pământului, care va rămâne pentru o mie de ani un pustiu, fără nimic în viaţă, precum şi la refacerea acestuia şi reluarea existenţei prin oamenii salvaţi, care l-au crezut mai mult pe Dumnezeu şi nu pe oameni.

Pentru producerea sfârşitului lumii vor fi necesare mult mai multe milenii. Aşadar, se vede că este o mare diferenţă între perioada de timp care a condus în cele din urmă la venirea potopului, cauzat de ticăloşia antediluvienilor, şi perioada de timp care se va scurge până la sfârşitul existenţei umane, în acest scop fiind necesare mai multe milenii după cum am subliniat. Acest fapt se datorează diferenţei majore dintre felul cum arătau antediluvienii şi felul cum urmau să arate oamenii după potop. Ceea ce face şi mai evidentă această prăpastie între generaţiile de dinainte şi de după potop sunt uriaşele cunoştinţe din domeniul artei şi mai ales al ştiinţei pe care le deţineau din belşug uriaşii antediluvieni.

Vom vedea că ceea ce a condus la declanşarea potopului şi ceea ce va conduce la sfârşitul omenirii este pur şi simplu cunoştinţa sau dacă vreţi cunoştinţele deţinute de om! Astfel, refuzul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul adevărului descoperit, înseamnă refuzul cu bună ştiinţă de a primi cunoştinţa care vine de sus, de la Dumnezeu. În acest fel, cunoştinţa mântuirii sau calea cunoşterii mântuirii nu face parte din patrimoniul minţii şi nu o caracterizează spre binele celorlalţi. Fără această cunoştinţă sau cunoaştere, care este o ştiinţă profundă, nu poţi fi chipul şi asemănarea Celui veşnic. În schimb, cunoştinţele din diversele ramuri şi domenii de activitate, precum arta şi ştiinţa, mai ales inventica, pot conduce la gâdilarea şi umflarea mândriei omului, până acolo încât să nege definitiv existenţa lui Dumnezeu. Aceste cunoştinţe, totuşi, nu-şi găsesc ca izvor mintea umană, ci vin tot de la Dumnezeu, spre bucuria, binele şi folosul omului. Originea lor se află în Isus Hristos.

     "Prin Hristos, fusese transmisă orice rază de lumină divină care a ajuns vreodată până în lumea noastră căzută. El a fost Acela care vorbise prin toţi aceia care, de-a lungul veacurilor, rostise pentru om cuvintele lui Dumnezeu. De la El s-au reflectat toate calităţile desăvârşite, care s-au manifestat la cele mai mari şi mai nobile suflete ale pământului. Puritatea şi bunătatea lui Iosif, credinţa, blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Moise, statornicia lui Elisei, fermitatea şi integritatea plină de nobleţe a caracterului lui Daniel, ardoarea şi jertfirea de sine a lui Pavel, puterea mintală şi spirituală, manifestată în toţi aceşti oameni şi în toţi ceilalţi care au trăit vreodată pe pământ, nu au fost decât reflecţii ale strălucirii slavei Sale. Idealul a fost găsit în El." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de la Dumnezeu, par. 3.

Aşadar, sunt două categorii de cunoştinţe care ambele vin de la Dumnezeu: cunoştinţa mântuirii, aşa cum este descoperită în Scripturi, care are de-a face cu latura morală şi spirituală, deci cu caracterul omului, şi cunoştinţele care privesc activităţile cotidiene şi care au de-a face cu marile realizări omeneşti. Prin urmare, trebuie să înţelegem că orice rază de lumină divină, indiferent de domeniu, vine doar de la Dumnezeu prin bunăvoinţa şi plăcerea lui Isus Hristos.

Acum, în baza acestei realităţi, putem conchide fără să greşim că declanşarea potopului, după doar o mie şase sute de ani de la căderea omului în păcat, se datorează faptului că oamenii acelui timp şi-au folosit mintea în direcţia răului pentru că toate cunoştinţele lor au fost puse doar în slujba răului şi mai ales în slăvirea de sine, în glorificarea minţii, mândriei şi a marilor realizări omeneşti, care pun în umbră cu mult tot ceea ce a realizat omul după potop! Fiind foarte înalţi şi bine proporţionaţi, fuseseră dotaţi cu un creier pe măsură. Nimic din ce au oamenii astăzi ca şi capacităţi intelectuale şi putere de a gândi şi realiza nu se compară cu ceea ce deţineau antediluvienii în acest sens. Suntem puşi în urmbră la toate capitolele.

     "Primii oameni de pe pământ au primit instrucţiuni de la Dumnezeul infinit care a creat lumea. Aceia care au primit cunoştinţele direct de la înţelepciunea divină, nu erau deficitari în cunoaştere.
     Sunt mai multe invenţii, înlesniri şi maşini de economisire a forţei de muncă astăzi decât au avut oamenii din vechime, dar ei nu au avut nevoie de ele..." Conflict and Courage, cap. 27, par. 1, 2.

De la revoluţia industrială încoace toţi ne bucurăm de marile invenţii în toate domeniile cunoscute, invenţii care ne-au adus mari şi minunate înlesniri în viaţa de toate zilele. Se spune că ne bucurăm de mai multe avantaje în acest sens decât antediluvienii, dar asta doar pentru că nevoile noastre sunt mai mari, iar puterile noastre sunt de douăzeci de ori mai mici comparativ cu vitalitatea cu care a fost înzestrat Adam, şi împreună cu el toţi oamenii dinainte de potop. Nevoile lor nu au fost deloc nevoile noastre. Ei pur şi simplu nu ar fi avut nevoie de biciclete, de maşini auto sau de alte invenţii de genul celor pe care le avem noi, nici măcar telefoanele inteligente nu le-ar fi fost de folos, sau oricare alte asemenea înlesniri, inclusiv avioane. De ce?

Motivul este unul foarte practic şi simplu: lumea de atunci era total diferită de lumea de după potop sau de ceea ce înţelegem noi prin lume astăzi. Ei nu duceau lipsă de absolut nimic; în acea lume nu se puteau naşte nevoi care să conducă la împlinirea lor prin nişte invenţii pe măsura nevoilor respective. Cu cât omul s-a pipernicit, pierzând din vitalitate şi implicit din durata vieţii, care s-a micşorat grozav de mult, de la multe secole la doar şaptezeci-optzeci de ani ori chiar mai puţin, cu atât mai mult au crescut nevoile omului pentru care erau necesare de acum cunoştinţe ce trebuiau să le acopere, să le satisfacă.

Bunăoară, ca să ne facem măcar o idee doar asupra unui domeniu, medicina, oamenii de dinainte de potop nu cunoşteau boala, şi ca atare nu se puteau naşte fără o jumătate de mână sau cu debilităţi mintale. Nu aveau nici un fel de diformitate, pentru că pur şi simplu energia vitală stocată în creier nu permitea apariţia bolii. Trupurile lor, din punct de vedere biologic, încă erau exact aşa cum le-a gândit Dumnezeu să fie după orice naştere, adică sănătoase, robuste, pline de energie. În asemenea condiţii, devine evident faptul că nu se pot naşte nevoi care să conducă la invenţii sau medicamente care să acopere acele nevoi stringente. Minţile lor nu puteau avea asemenea preocupări din lipsa unor nevoi care oricum nu aveau cum să se ivească. De aceea, ei nu ar fi avut nevoie de nimic din ceea ce avem noi astăzi. Orice invenţie trebuie să corespundă unor nevoi specifice şi unor vremuri specifice.

Asta mai înseamnă că antediluvienii trebuie să fi deţinut, ca pe o comoară, vaste cunoştinţe în domenii care nouă ne sunt străine astăzi, la care lumea de după potop, până la a doua venire a lui Hristos, nu mai are acces, din milă dumnezeiască aş spune. Chiar aceasta trebuie că este realitatea. Să ne gândim un pic: ei nu duceau lipsă de nimic întrucât nu existau nici una dintre manifestările grozave ale naturii cu care noi suntem deja familiarizaţi. Aşadar, pământul nu era biciuit de nici o plagă, nici de secetă, nici de arşiţă, nici de viscol sau furtună, nici de inundaţii sau cutremure, nici de tsunami sau incendii, nici măcar de ploaie, fiindcă Scripturile dau mărturie că "În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului". Geneza 2,5.6.

Apoi, nu existau şapte continente, căci uscatul alcătuia un singur tot presărat ici-colo cu râuri şi mări. Nu existau nici munţii cei înalţi, întrucât aceştia, ca şi oceanele, sunt rezultatul potopului. Potopul a rupt scoarţa terestră formându-se marile continente, iar în golurile create au fost depozitate apele acestuia, iar altă parte însemnată a acesteia la cei doi poli. "Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oştile cereşti priveau scena cu încântare şi se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 2.

Într-un aşa mediu ambiant, este lesne de priceput că mintea antediluvienilor trebuia să fie bine integrată în lumea lor. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în mintea şi în trupul acelor oameni muritori. Se bucurau de multe secole de viaţă. După cum am spus nu le lipsea nimic, până şi aurul, argintul şi pietrele preţioase se găseau din abundenţă pe pământ, fără să fie nevoie a fi scose din adâncuri.

     "Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat şi frumos din pricina darurilor providenţei divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug.
     Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generaţii trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieţii, care era făcut să prelungească viaţa; iar existenţa omului încă se măsura cu secolele." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1, 2.

Într-un astfel de mediu pregătit de Dumnezeu pentru om şi înmulţirea acestuia, o adevărată capodoperă a unei arhitecturii vii, atunci trebuie să pricepem că şi cunoştinţele trebuie să fi fost pe măsură. Dacă Adam măsura aproximativ 5 metri înălţime, atunci cum trebuie să fi valorificat o minte ca a lui cunoştinţa căpătată direct de la Dumnezeu, dat fiind faptul că trebuie să fi avut un creier ce ar fi putut cântări poate chiar mai bine de 10 kg? Nu ne putem imagina acest lucru, şi chiar dacă am face-o nu am reuşi totuşi să prindem măcar ceva din realitatea aceasta. Să reţinem deci că antediluvienii nu aveau nici un deficit în ce priveşte cunoştinţele. Ele acopereau absolut toate domeniile, iar unele probabil necunoscute nouă. În ce priveşte abilităţile, erau de-a dreptul neîntrecuţi, mai ales uriaşii despre care Scripturile fac vorbire în Geneza capitolul al şaselea. În artă şi ştiinţă excelau, şi tocmai aceste două domenii importante le-au adus pieirea. "Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 2.

Sunt multe lucrări minunate descoperite şi care au de-a face cu timpuri străvechi, dar nici una dintre ele nu se poate compara cu lucrările din domeniul artei antediluviene şi nici cu ştiinţa pe care ei o stăpâneau atât de bine. Poate că omenirea se mai minunează încă de teoria relativităţii sau de legile termodinamicii, dar cine ştie câte alte cunoştinţe neştiute de noi astăzi au deţinut antediluvienii! Un lucru este cert, şi anume că odată cu distrugerea lor prin potop, împreună cu ei a dispărut pentru totdeauna marile lor invenţii, cât şi dibăcia prin care le transpuneau în realitate. "Au dispărut prin potop invenţii în domeniul artei şi al dibăciei umane mai mult decât cunoaşte lumea astăzi. Artele distruse au fost mai multe decât artele lăudate de astăzi." Conflict and Courage, cap. 28, par. 1.

Nu numai că aceste mari realizări ale lor au dispărut, dar odată cu ele au dispărut şi cunoştinţele pe baza cărora acestea au putut prinde viaţă. Dumnezeu, având în vedere pervertirea rapidă a gândurilor şi a deprinderilor antediluvienilor, a văzut că va fi mai bine pentru oamenii ce urmau să se nască după potop să nu mai beneficieze de ele, reţinându-le din milă. Satana nu mai putea face un avantaj din ele spre folosul său. Dar, în locul lor, Dumnezeu a binecuvântat omenirea cu alte idei valoroase, astfel încât oamenii să se bucure de facilităţi pe măsura nevoilor apărute după potop. Oamenii aveau să se confrunte după potop cu tot felul de provocări ale naturii, din cauza neascultării, cu boala şi alte asemenea lucruri care solicitau nişte binecuvântări pe măsură, cu măsură, din partea lui Dumnezeu. 

     "Privind asupra lumii, Dumnezeu a văzut că intelectul pe care El l-a dat omului a fost pervertit, că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Dumnezeu dăduse acestor oameni cunoştinţe. Le dăduse idei valoroase pentru ca ei să poată realiza planul Său. Dar Domnul a văzut că aceia pe care El i-a plănuit să aibă înţelepciune, tact şi judecată îşi foloseau fiecare facultate a minţii pentru glorificarea de sine. El a şters de pe faţa pământului acest neam de oameni cu viaţă lungă, iar împreună cu ei au dispărut şi cunoştinţele pe care ei le folosiseră doar pentru ticăloşii. Când pământ a fost repopulat, Domnul a dăruit din înţelepciunea Sa mai puţin oamenilor, dându-le doar acele talente de care ei aveau nevoie în îndeplinirea planului Său." Conflict and Courage, cap. 28, par. 2.

Remarcăm, aşadar, bogăţia de lumină sub forma unui tezaur de idei valoroase dăruite cu mână largă de către Dumnezeu, unor oameni care ar fi trebuit să folosească toată această cunoştinţă şi priceperea lor spre slava Lui. Acele idei, toate, erau pe potriva capacităţilor lor intelectuale. Cu toate acestea, deşi excelau în ştiinţă şi artă, erau înceţi în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Ba mai mult, au ajuns din cauza preamăririi ştiinţei şi a tuturor realizărilor lor la negarea existenţei lui Dumnezeu. Tot ceea ce înfăptuiau, era îndreptat zi de zi numai spre rău. Ticăloşia cea mare care a stat la baza stricăciunii lor a fost amestecul dintre urmaşii lui Set, cunoscuţi sub numele de fiii lui Dumnezeu, şi urmaşii lui Cain, numiţi fiii oamenilor. Necumpătarea şi poligamia împreună cu folosirea forţei brute împotriva altora, cărora le erau răpite soţiile şi bunurile, au condus foarte rapid la deteriorarea minţii, a înţelepciunii, gândită de Dumnezeu să fie o reflectare fidelă a caracterului Lui.

     "Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe şi bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înşişi şi le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că şi-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite.
     Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite...
     Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: >Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei< (Psalm 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul firii pământeşti, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. >Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie< (Geneza 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3, 4, 6.

Refuzul de a-l cunoşte pe Dumnezeu degradează în timp scurt fiecare facultate şi sensibilitate a minţii, mai ales în plan moral şi spiritual, în pofida tuturor realizărilor umane. Pentru antediluvieni au fost necesari doar 1656 de ani de la căderea lui Adam în păcat. Orice idee valoroasă din orice domeniu care prinde viaţă devenind o mare realizare omenească, nu compensează sub nici o formă lipsa cunoaşterii ştiinţei mântuirii, aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cu toată că astăzi trăim într-un secol al supertehnologiilor, cunoştinţe pe care le datorăm întru totul numai lui Hristos Isus, totuşi acest lucru nu face omenirea mai luminată în domeniul moral şi spiritual. Dimpotrivă, în pofida prezenţei Sfintelor Scripturi peste tot, în orice colţ al lumii şi pe orice tărâm, lumea refuză cunoaşterea lui Dumnezeu, iar aceia care zic că îl cunosc, majoritatea creştinilor, nu ştiu ce înseamnă în realitate a fi ucenicul lui Hristos, a avea o legătură de prietenie permanentă cu Acela care nu trădează niciodată. Nu este suficient a deţine informaţii din Scripturi despre persoana Mântuitorului, căci acest lucru se va dovedi în cele din urmă o mare pagubă, incalculabilă pentru suflet. Puţini sunt aceia care ştiu ce înseamnă să lase lumina pe care o au să lumineze. Puţini sunt aceia care ştiu să împartă cu putere Cuvântul vieţii.

Observăm că Hristos şi-a concentrat tot interesul, când era întrupat pe pământ, doar asupra descoperirii caracterului Tatălui Său. El ar fi putut să ofere cunoştinţe şi idei absolut noi în orice domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, literaturii, ş.a.m.d., dar nu a făcut-o. Nu era necesar acest lucru, întrucât omul are nevoie de mântuire mai mult decât toate cunoştinţele pe care oamenii se fălesc că le au măcar că nu le aparţin, izvorul lor fiind Dumnezeu. Din acest motiv, Hristos a spus: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra". Matei 6,33. Aceasta este prioritatea absolută pentru toţi oamenii, dacă vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu, prin credinţă.

Cunoştinţa mântuirii înalţă, în schimb cunoştinţele minunate care au condus la edificarea omenirii şi la marile realizări omeneşti, neînsoţite de cunoaşterea ştiinţei mântuirii, sunt temelie pentru distrugerea omenirii. Acest fapt este o certitudine, întrucât ele amplifică mândria omenească, întărind egoismul inimii până acolo, încât mintea va exclude existenţa lui Dumnezeu. Noi ne fălim cu ceea ce avem astăzi, dar tot ce avem se datorează lui Dumnezeu, însă modul în care toate aceste realizări sunt folosite descoperă doar mândria inimii omeneşti. Antediluvienii probabil ajunseseră la un apogeu al ştiinţei, care le-a adus sfârşitul prin potop. Oamenii din prezent au ajuns şi ei la un apogeu al cunoaşterii în domeniul ştiinţei, şi nu numai, dar acest fapt, subliniat de lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu, va conduce rapid la sfârşitul lumii, după cum ne spune apostolul Petru. Tehnologia de vârf de astăzi este doar unul din semnele sfârşitului lumii, căci "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

De asemenea, nu trebuie să uităm că Hristos însuşi ne avertizează asupra unei realităţi care se petrece chiar sub ochii noştri, întărind încă o dată faptul adevărat că trecutul se va repeta cu cea mai mare tărie chiar înainte de venirea Sa pe norii cerului. El ne învaţă astfel: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului". Matei 24,37-39.

Necumpătarea, sodomia, nepăsarea, dispreţul faţă de tot ce este drept, călcarea în picioare a principiilor dreptăţii în sălile de judecată, şi ale drepturilor fundamentale, inerente şi inalienabile ale omului, vor spori gradul vinovăţiei umane, în pofida marilor invenţii şi marilor cunoştinţe pe care le avem în acest secol, până acolo încât pământul va deveni literalmente o cloacă de stricăciuni. Prelaţii religioşi împreună cu cea mai mare parte a enoriaşilor lor se vor uni cu oamenii de stat în cea mai mare confederaţie care a existat vreodată pe acest pământ. Scopul final al acestei alianţe este detronarea Dumnezeului Scripturilor din minţile celor credincioşi. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor." Apocalipsa 17,13.14.

Nu este greşit să ne bucurăm de tot ce avem bun în artă, ştiinţă, inventică, literatură, etc. Nu este greşit că avem şi ne bucurăm de marile realizări omeneşti. Este greşit, în schimb, să ne atribuim nouă gloria lor, când de fapt îndemânarea de a le aduce la existenţă este darul lui Dumnezeu. Scopul multor realizări este deturnat într-unul greşit. Pericolul major este că, din cauza mândriei, omul de astăzi, ca şi cel de dinainte de potop, a devenit corupt, stricat în inima sa şi în imaginaţia sa, tocmai pentru că Dumnezeu este lăsat la o parte şi uitat, cu rezultatul dezastruos care decurge din acest fapt, şi anume răul, fărădelegea.

     "Când oamenii se despart de Dumnezeu, se pun singuri sub controlul lui Satana. Oamenilor le-au fost dăruite talente ca să poată fi folosite în serviciul lui Dumnezeu... Există o singură cale sigură pentru om, iar aceasta este calea ascultării de un >Aşa zice Domnul<." Conflict and Courage, cap. 28, ultimul paragraf.

Cunoştinţele din orice domeniu, fără Dumnezeu, fără recunoaşterea faptului că ele ne sunt date din dragoste şi bunătate de Dumnezeu şi fără atingerea idealului prevăzut de Dumnezeu cu ajutorul lor, ne vor face totodeauna înţelepţi să facem ceea ce Dumnezeu niciodată nu ne-a spus să facem, înţelepţi să facem răul şi orice ticăloşie imaginată de o minte coruptă care s-a aşezat singură sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana.

Înţelepciunea divină în reproducerea umană

Apariţia păcatului a constituit un adevărat flagel pentru liniştea şi armonia cerească. Acest intrus a provocat o mare discordie printre îngeri. Pentru prima oară o minte inteligentă ajungea la o modalitate de gândire ciudată prin invocarea unor motive pur imaginare în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Imaginaţia devenise ca o realitate în mintea lui Lucifer, cu toate că nu avea corespondent în realitatea practică, aceea din care el făcea parte şi pe care Dumnezeu a adus-o la existenţă. Era o manieră stranie prin care mintea lui ajunsese să perceapă caracterul lui Dumnezeu prin prisma unor trăiri interioare exagerate şi alterate, din cauza unor simţăminte de frustrare că nu era la fel de privilegiat ca însuşi Fiul lui Dumnezeu.

În orice caz, un fapt care este o certitudine absolută e că apariţia păcatului nu are temei, nici un motiv pentru justificarea existenţei sale. Într-un cadru al perfecţiunii, naşterea păcatului nu are cum să aibă cauză, deci temei; dar acest lucru nu exclude totuşi apariţia acestuia!

     "Originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie, pentru multe minţi, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.

     Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului, pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el >este călcarea Legii<; este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, par. 1, 2.

Deci, păcatul nu are absolut nici o cauză pentru existenţa lui, şi cu toate acestea există! Asta demonstrează frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu care a fost obligat de împrejurări să îl tolereze, până când va fi extirpat din întregul Univers, şi mai cu seamă din minţile oamenilor. De ce a fost obligat Dumnezeu să îl tolereze, să îi permită totuşi existenţa şi, mai ales, urmările lui nimicitoare printre îngeri şi oameni? Ei bine, tocmai această întrebare provoacă şi astăzi multă nedumerire.

Şi totuşi, permiterea păcatului şi a manifestărilor sale au de-a face cu taina lui Dumnezeu, întrucât singura alternativă viabilă pentru îndepărtarea lui din tot Universul era tocmai tolerarea acestuia. Nimeni, nici măcar Lucifer nu ştiau şi nu înţelegeau ce presupune discordia prin încălcarea legii lui Dumnezeu. Pervertirea libertăţii date de Dumnezeu înseamnă păcat în esenţă, înseamnă să gândeşti şi să înfăptuieşti, fără nici un pic de sprijin divin, fărădelegi care conduc rapid la autodistrugere certă. O dată cu apariţia înşelătoare a păcatului, mintea fiinţelor inteligente trebuia să înţeleagă noţiunea de rău distructiv, care mai înainte era cu desăvârşire străin de comportamentul şi modul de gândire al tuturor inteligenţelor cereşti.

În condiţiile existenţei păcatului, a căuta să îndepărtezi păcatul prin violenţă înseamnă a conduce la perpetuarea lui şi, deci, la imposibilitatea dezrădăcinării lui din mintea inteligentă, care este o capodoperă a inventivităţii divine, întrucât este acel lucru care, în afara aspectului nostru fizic, ne face să fim după asemănarea Creatorului şi din punct de vedere moral. Deci, căutarea anihilării păcatului prin violenţă, fără explicaţii, este o alternativă sortită eşecului, întrucât este imposibil astfel să aduci convingere unei minţi, folosind violenţa, că răul este rău; şi asta pentru că se face uz exact de un mijloc care defineşte răul, adică violenţa! Păcatul nu poate fi făcut să dispară printr-un mijloc care aparţine păcatului.

Prin urmare, Dumnezeu avea la dispoziţie o singură alternativă care, de altminteri, îl defineşte ca persoană şi ca Tată, şi anume jertfa Fiului Său preaiubit. De ce o jertfă? Deoarece este singurul mijloc care trezeşte mintea la realitate şi o face în stare să înţeleagă ce este păcatul şi ce produce el dacă este tolerat şi îndrăgit de mintea inteligentă. Jertfa în sine înglobează singura armă disponibilă pe care Dumnezeu o are la dispoziţie în vederea distrugerii păcatului, iar această armă este puterea adevărului şi iubirii divine frumos ilustrate în şi prin viaţa Mântuitorului. Aceasta era arma secretă a lui Dumnezeu în cazul ivirii păcatului. Dar, înainte ca să se ajungă la jertfă, Dumnezeu a creat omul! Întrebarea firească este aceasta: De ce l-a creat pe om taman când s-a ivit păcatul? Ce aducea nou crearea omului în atare condiţii, în care îngerii încă nu erau în stare să dicearnă în mod real subtilităţile răului şi ce implică el cu adevărat pentru mintea şi fiinţa care ar putea sau nu să aibă de-a face cu el?

În peisajul creaţiei universale a lui Dumnezeu, a unui Univers presărat cu miliarde de planete locuite de alte fiinţe inteligente, care sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca fiinţă era o noutate absolută. Noutatea respectivă consta în facilitatea omului de a se putea reproduce sau de a se înmulţi. Capacitatea de înmulţire a omului este un dar minunat divin, însă, dincolo de acest aspect, este răspunsul lui Dumnezeu la provocările păcatului! Da, chiar aşa ceva este, iar în acest aspect Dumnezeu îşi demonstrează măiestria cu privire la modul cum trebuie rezolvată definitiv şi pentru totdeauna problema îngrozitoare a păcatului. Aproape că nu ne gândim deloc că Dumnezeu a găsit răspunsul la problema păcatului creând omul, înainte de a se aduce pe Sine jertfă, dar chiar aşa stau lucrurile.

Să aprofundăm această problematică în lumina extraordinară a Evangheliei descoperite. Când Lucifer a decis pentru totdeauna să rămână un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a mai reuşit şi performanţa ciudată de a convinge o treime din îngerului Cerului să îl urmeze, făgăduindu-le o viaţă fără frontierele legii lui Dumnezeu. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat cu ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer... În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,7.8.3.4. Când toţi aceşti îngeri puternici au plecat, în Cer s-a produs un mare gol, ceea ce înseamnă că responsabilităţile celor care au dezertat trebuiau preluate de îngerii loiali rămaşi lângă Dumnezeu.

     "Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.

Dumnezeu avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să creeze un număr egal de alţi îngeri care să umple acel gol, fie să creeze doar două fiinţe care să fie dotate cu puterea reproducerii şi, deci, cu posibilitatea perpetuării neamului respectiv până când se va fi ajuns la numărul care să umple locurile cereşti rămase goale. Prima variantă însemna un mare risc. Dacă parte dintre acei îngeri sau toţi laolaltă ar fi căzut în păcat, atunci Dumnezeu ar fi fost nevoit să creeze alţi îngeri, şi tot aşa, până când ar fi reuşit, dacă ar fi reuşit, să umple acel gol. Asta ar fi însemnat că păcatul îşi putea continua existenţa câtă vreme nici îngerii cu experienţă nu scăpaseră de influenţa filozofiei satanice, căci şi ei mai aveau multe semne de întrebare cu privire la situaţia rezultată în urma apariţiei păcatului. Nu reuşeau să discearnă caracterul lui Satana şi nici natura răzvrătirii lui.

     "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 3.

Acum, ce se câştiga prin intermediul creării omului? Se câştiga marea bătălie dintre rău şi bine, dintre Lucifer şi Dumnezeu! Doresc să precizez că omul nu a fost creat pe post de cobai sau ca experiment pentru înlăturarea păcatului. Caracterul lui Dumnezeu nu-i permite să facă experimente, din moment ce a ales din veşnicie să îl dea pe unicul Său Fiu pentru salvarea omului păcătos. Dragostea divină nu-şi permite să negocieze preţul pentru rezolvarea unei situaţii, care să implice experimente pe şi cu nişte fiinţe create. Atunci, în ce mod Dumnezeu este raţional şi inteligent?

Omul reprezenta unica posibilitate ca Dumnezeu să-şi descopere taina Sa veşnică, în condiţiile care obligau la aşa ceva prin apariţia păcatului. În primul rând, atacul lui Lucifer se îndreptase în mod direct asupra Fiului lui Dumnezeu. El începuse să râvnească poziţia şi puterea lui Isus, aşa cum avea să se numească Fiul lui Dumnezeu după întruparea Sa pe pământ. Dumnezeu Tatăl a trebuit să explice înaintea tuturor îngerilor care este poziţia lui Hristos, precum şi faptul că singurul care are acces în nimbul de slavă ce-l înconjoară pe Tatăl, sau altfel spus care are acces în sfatul Dumnezeirii, este doar Fiul Său. În felul acesta, Dumnezeu făcea explicit faptul că Isus este egal cu Dumnezeu, fiind chiar Creatorul a tot ce este viu.

     "Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea închinarea şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.

Lucifer nu a acceptat această realitate, întrucât nu reuşea să priceapă cum cineva cu înfăţişarea de înger poate fi Dumnezeu. De ce nu ar putea fi şi el? Din acest motiv, Dumnezeu a trecut la cea mai amplă demonstraţie din istoria Universului, prin intermediul celui preaiubit, omul, ca să explice în fapt taina lui Dumnezeu legată de poziţia lui Isus Hristos în Cer. El a ales această modalitate pentru a se asigura că toate inteligenţele cereşti vor fi în stare singure, neforţate şi fără nici un fel de vicleşug din partea lui Dumnezeu, să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui Satana precum şi natura răzvrătirii sale împotriva Aceluia care l-a făcut, Isus Hristos. Dumnezeu a căutat să vină în ajutorul minţii inteligente pe această cale, spre a o edifica în raport cu lucrările nimicitoare ale păcatului. Caracterul lui Satana nu putea fi văzut aşa cum este, în lumina lui adevărată, decât dacă i se permitea să se manifeste. Violenţa conduce mintea inteligentă totdeauna la răzvrătire, motiv pentru care păcatul ar fi fost mai departe perpetuat. Păcatul ar fi fost un izvor continuu de nemulţumire şi răzvrătire din partea tuturor.

Calea violenţei este calea păcatului, dar calea demonstraţiei inteligente, unde dragostea se descoperă prin jertfă, prin care se explică principiile şi caracterul lui Satana, este calea care conduce la edificarea deplină cu privire la boala păcatului. Crearea omului avea ca obiectiv să dezvăluie şi să lumineze înţelegerea îngerilor cu privire la taina lui Dumnezeu în legătură cu poziţia Fiului lui Dumnezeu şi mai ales în legătură cu modul cum El era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi înger! De asemenea, prin dotarea cu capacitatea de înmulţire a neamului omenesc, Dumnezeu se asigura că, în cazul păcătuirii, nu ar mai fi fost necesară crearea altor fiinţe spre a umple golul din Cer. Noutatea reproducerii umane acest obiectiv avea în vedere, să poată perpetua neamul omenesc şi să faciliteze totodată demonstraţia cea mare: întruparea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul celor păcătoşi pentru a dovedi că se poate trăi victorios asupra oricărui păcat mărturisit şi asupra oricărei ispite printr-o vie şi permanentă legătură cu Dumnezeu.

Prin întruparea Sa pe pământ, Dumnezeu arăta prin demonstraţie cum a ajuns Fiul lui Dumnezeu în Cer să aibă înfăţişare de înger, să fie înger adevărat. După cum a fost Om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin în ce priveşte păcatul, tot astfel El a fost Îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului în Cer. Dacă Dumnezeu nu ar fi oferit omului puterea reproducerii, pe nici o altă cale posibilă Dumnezeu nu ar fi avut cum să demonstreze pe viu ce implica poziţia şi puterea lui Isus în Cer, din simplul şi logicul motiv că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut cum să se întrupeze, adică să intre în lumea celor păcătoşi cu înfăţişarea acestora, pe care să o păstreze mai apoi pe vecie!

Eradicarea păcatului, potrivit tainei lui Dumnezeu, însemna ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în mijlocul acelor fiinţe păcătoase, ca astfel să ofere compensaţia cerută de legea cea mare a iubirii divine, adică ascultare desăvârşită, perfecţiune. Dacă Dumnezeu ar fi creat alte făpturi cu care să umple golul ceresc prin dezertarea lui Lucifer şi acoliţilor săi, iar acestea ar fi fost ademenite la păcat, atunci taina lui Dumnezeu nu avea cum să mai fie descoperită în veci. Întruparea presupunea timp îndelungat, mai ales din cauza posibilei, dar realei neascultări din partea celor păcătoşi. Crearea omului a rezolvat cu desăvârşire problema legată de timp, de întrupare şi eventuala cădere în păcat, care nu mai făcea necesară mereu din partea lui Dumnezeu crearea altor fiinţe care să umple golul din Cer.

Ideea este că eradicarea păcatului se face într-un singur mod: printr-o jertfă care să explice şi să lumineze înţelegerea fiinţelor păcătoase dar şi cereşti caracterul păcatului, al lui Satana, precum şi natura răzvrătirii sale. Păcatul nu poate fi eradicat complet, fără să mai apară vreodată, decât dacă mintea inteligentă este făcută în stare să renunţe singură, prin decizie categorică, definitivă şi veşnică, la tot ce înseamnă şi produce păcatul. Când convingerea ajunge deplină, abia atunci se poate spune pe drept că păcatul nu mai are cum să se perpetueze fiindcă îi este înţeleasă pe deplin puterea, influenţa şi mârşăvia. Forţarea minţii sau violenţa nu ar conduce niciodată la aşa ceva, şi din acest motiv Dumnezeu a permis ca păcatul să se desfăşoare timp de aproape şase mii de ani.

     "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-i poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

   

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5, 6.

Taina lui Dumnezeu descoperită în şi prin om era singura soluţie a iubirii divine împotriva bolii păcatului pentru restabilirea armoniei cereşti. Numai prin descoperirea ei Dumnezeu arăta că respectă inteligenţa ca dar divin şi libertatea minţii de a decide în cunoştinţă de cauză dacă vrea nemurirea sau moartea veşnică. Prin asigurarea reproducerii omului, Dumnezeu asigura totodată posibilitatea demonstrării iubirii care nu se schimbă şi care e capabilă să se jertfească pentru păcătos de dragul salvării veşnice a acestuia. Înţelepciunea divină nu are egal în ce priveşte modul cum a gândit rezolvarea problemei păcatului fără violenţă, fără stresul forţării minţii de a decide tremurând, din cauza unor pedepse divine, de partea binelui. Violenţa naşte violenţă, în schimb manifestarea iubirii naşte iubire şi încredere.

Ceea ce vedem în filme şi în societate este doar modul cum prin violenţă binele are câştig de cauză. Răufăcătorii sau personajele negative întruchipate de către actori consacraţi, în filme, sunt anihilaţi de către personajele pozitive prin exact aceleaşi metode pe care răufăcătorii le folosesc, cu singura deosebire că acestea sunt legale, întrucât personajul pozitiv sau principal are de partea sa, zice-se, legea. Aşa se perpetuează violenţa în societate, prin acest gen de filme.

De asemenea, prin distrugerea căsătoriei se are în vedere înlăturarea adevărului cu privire la taina descoperită a lui Dumnezeu. Reproducerea în plan uman a fost gândită de Dumnezeu să aibă loc doar prin căsătorie, iar căsătoria implică totdeauna doar o parte bărbătească şi o parte femeiască. Pe nici o altă cale nu ar fi posibilă reproducerea umană. Însoţirea unui bărbat cu un alt bărbat sau a unei femei cu alte femei în ideea de a întemeia o familie, nu se numeşte căsătorie întrucât în ideea de căsătorie sau unire pentru a deveni una este inclusă însăşi reproducerea. Sexualitatea aparţine doar omului, nu are corespondent nicăieri în tot ce a creat Dumnezeu. Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci golul ceresc ar fi fost umplut de oameni în decursul timpului, şi nu s-ar mai fi vorbit niciodată de vreo planetă cu fiinţe păcătoase, iar Lucifer şi demonii ar fi fost condamnaţi la pieire rapidă.

Dar, fiindcă omul a păcătuit, atunci Dumnezeu a pus la cale marea demonstraţie şi desfăşurare a tainei lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu întrupat prin naştere ca Hristos Isus, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Lui nu ar fi putut avea loc nicicum dacă neamul omenesc nu ar fi fost dotat cu capacitatea reproducerii. Numai astfel putea să ajungă unul dintre noi, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care să simtă cu noi şi să ne înţeleagă. De aceea deţine El puterea iertării, căci ştie ce înseamnă păcatul şi ispitirea.

Aş dori să mai reţinem un aspect important al acestei problematici abordate, şi anume faptul că taina lui Dumnezeu ar fi rămas pe vecie neştiută decât de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi ivit păcatul. Ceea ce înseamnă că naşterea lui Hristos ca Înger ar fi fost suficientă să asigure fericirea şi armonia Universului. Nu ar fi fost nevoie ca îngerii să ştie cum deţine Fiul lui Dumnezeu puterea de autoritate şi de ce este Dumnezeu adevărat, cu toate că la înfăţişare şi în toate privinţele arăta exact ca un înger, cu singura deosebire că era puţin mai înalt decât orice alt înger creat, asta fiindcă nimeni nu ar fi pus la îndoială autoritatea şi poziţia Sa, cum a făcut Lucifer. După cum am mai afirmat, existenţa fiinţelor inteligente şi continuitatea lor este asigurată prin intrarea celei de a doua persoane a Dumnezeirii în lumea celor creaţi, ceea ce presupune din start că trebuie să poarte chipul acestora. La această "întrupare" sau naştere nu au participat decât Tatăl şi Duhul Sfânt, naşterea lui Fiului lui Dumnezeu ca înger fiind opera Tatălui. Asta datorită faptului că încă nu era creată nici o formă de viaţă. Apariţia ulterioară a fiinţelor inteligente se datorează întru totul faptului că Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie să intre în lumea lor. Numai astfel putea fi posibilă apariţia făpturilor inteligente fără riscul distrugerii lor de către slava nemaipomenită ce radiază permanent din Dumnezeu Tatăl. Proverbe capitolul al optulea face lumină în această privinţă şi ne edifică în legătură cu prima naştere a Mântuitorului nostru drag.

Dar, fiindcă s-a ivit păcatul, acest lucru făcea necesară întruparea Fiului lui Dumnezeu în lumea celor păcătoşi, în cazul nostru a fost tocmai omul, pentru asigurarea mântuirii, fapt care conducea implicit la dezvăluirea tainei lui Dumnezeu, adică la faptul că a doua Persoană a Dumnezeirii a ales din veşnicie să fie Piesă de legătură între cei creaţi şi Creator pentru a face posibilă continuitatea existenţei, a vieţii. Prin această a doua Sa naştere, prin care a devenit om adevărat, Dumnezeu demonstra Universului inteligent că Hristos, deşi om, rămâne mai departe Dumnezeu fără să-şi piardă sau să-şi modifice dumnezeirea câtuşi de puţin prin naşterea Sa, că în spatele înfăţişării Sale de om se ascunde însuşi Dumnezeul Creator.

În virtutea acestui fapt, demonstra că El dintotdeauna a fost şi va rămâne Dumnezeu, chiar dacă o lungă perioadă a purtat chip de înger printre îngeri, iar mai apoi, pentru veşnicie, a fost nevoit din cauza păcatului să poartă chip de om aici pe pământ şi după înălţarea Sa în Cer. Numai crearea omului a deschis această posibilitate a dezvăluirii sau descoperirii tainei lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, precum şi rezolvarea pe calea jertfei, adică a nefolosirii forţei, a problemei spinoase a păcatului. Prin urmare, Dumnezeu este demn de iubit şi apreciat pentru modul inteligent şi iscusit prin care a găsit cea mai profundă modalitate de a scăpa de păcat întregul Univers. Omul este mijlocul prin care s-a descoperit pe Sine în mod deplin. Omul, bărbatul şi femeia, rămâne pentru eternitate capodopera creaţiei lui Dumnezeu. El însumează frumosul iubirii şi bunătăţii divine.

Declarații trinitariene ale lui Ellen White: ce a scris ea în realitate?

Acesta este un material deosebit de instructiv și de obiectiv, care scoate în evidență corectitudinea morală a autorului lui, Tim Poirier, în legătură cu autenticitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White care afirmă persoana Duhului Sfânt. Este o traducere personală, și este însoțit și de fotocopiile din manuscrisele originale ce poartă aprobarea deplină a autorului lor, Ellen White. Materialul poate fi descărcat integral de la adresa: https://independent.academia.edu/MariusDan1. Aici mai pot fi găsite alte două materiale care acoperă acest subiect într-o manieră foarte echilibrată și bine documentată. 

DECLARAŢII TRINITARIENE ALE LUI ELLEN WHITE: CE A SCRIS EA ÎN REALITATE?

  

De Tim Poirier

Ellen G. White Estate, Inc.

  

Introducere

             Anumiţi oponenţi ai celui de al doilea punct fundamental de credinţă al bisericii ("Trinitatea") susţin cu tărie că declaraţiile lui Ellen White ce vin în sprijinul acestuia, nu pot fi demne de încredere întrucât nu reflectă ceea ce a scris şi învăţat ea. Aceste persoane pretind că acceptă scrierile profetice ale lui Ellen White, însă pun la îndoială autenticitatea declaraţiilor ei care scot în evidenţă credinţa bisericii în trei persoane diferite, coegale şi întru totul divine ale Dumnezeirii – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu vom face nici un fel de încercare în prezentarea de faţă pentru a lămuri pe deplin conceptul lui Ellen White despre Dumnezeire şi nici nu vom lua în discuţie întrebarea dacă a existat vreo schimbare sau o evoluţie în vederile ei în această privinţă. Interesul nostru va fi concentrat asupra autenticităţii declaraţiilor cheie ale lui Ellen White, în lumina documentelor sursă disponibile. Vom arăta în mod clar că punctul fundamental de credinţă referitor la Trinitate nu se bazează pe scrierile lui Ellen White, ci pe înţelegerea acestuia pe baza adevărului biblic.  

"A treia persoană a Dumnezeirii"

Pentru cei mai mulţi adventişti, declaraţiile publicate ale lui Ellen White, ca învăţătură a sa cu privire la această problemă, sunt convingătoare. În Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 32, ea scrie că: "Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti". Aşa sună acest text de când a fost publicat întâiaşi dată în 1898. Prin urmare, cum au scăpat oponenţii de interpretarea firească a acestuia, prin care se arată clar că există trei persoane diferite în cadrul Dumnezeirii?  

Mai întâi, sugerând că expresia s-a strecurat în cartea Hristos Lumina Lumii cu ajutorul asistenţilor lui Ellen White şi/sau a lui Herbet Lacey ori W.W. Prescott¹. Apoi, indicând că expresia "a treia persoană" nu este scrisă cu majuscule în prima ediţie originală, publicată în 1898, ceea ce înseamnă că, pentru ei, cuvântul "persoană" este folosit mai ales cu "sens general"2. Şi-n ultimă instanţă, sugerând că, în timp ce în realitate sunt doar două persoane ale Dumnezeirii, "rezultatul concret pentru noi este că există trei fiinţe divine", pe când Duhul Sfânt este numit "un alt Mângâietor". În astă privinţă, Duhul Sfânt este "Spiritul (prezenţa) Tatălui şi/sau a Fiului" şi, deci, nu este în realitate a treia persoană divină diferită³.

Nu vom avea în vedere a treia interpretare decât mai târziu, când vom arunca o privire asupra declaraţiei lui Ellen White în care vorbeşte despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca "trei puteri diferite" ce lucrează împreună în favoarea omenirii. Însă primele două observaţii care vizează autenticitatea textului ne interesează în mod deosebit în prezentarea noastră.

Poate acest fragment din Hristos Lumina Lumii să fie demn de încredere, în sensul că reprezintă exact ce a scris Ellen White? În acest caz, ce spune manuscrisul original?

Patrimoniul Ellen White primeşte mai mereu acest gen de întrebări din partea unor persoane care pun la îndoială varianta textului sau învăţătura unei declaraţii publicate. Unii sunt surprinşi când le spunem că Ellen White nu şi-a scris capitolele prin scrierea obişnuită, cursivă, aşa cum se întâmplă în cărţi precum Calea către Hristos sau în cele din seria Conflictul veacurilor. Ea este într-adevăr autorul textului, însă cele mai multe capitole cuprinse în material, aşa cum le avem, au fost compilate sau strânse din multele ei scrieri timpurii, incluzând predici, scrisori şi articole⁴. Pentru a găsi manuscrisul original pentru orice fragment dintr-o carte precum Hristos Lumina Lumii, trebuie mai întâi să determinăm documentul sursă şi dacă există o ciornă a scrierii de mână a acelui document.

 Deci, care este sursa acestei fraze, mai sus citate, din Hristos Lumina Lumii? Sursa se găseşte într-o scrisoare adresată de Ellen White "Fraţilor mei din America", având data de 6 februarie 1896. Ea scria astfel: "Răul se acumulase timp de secole şi nu putea fi oprit şi înfrânt decât prin puterea cea mare a Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Dumnezeirii, care avea să vină nu cu putere schimbată, ci cu plinătatea puterii divine". Această scrisoare a fost copiată şi trimisă din Australia către conducătorii bisericii din Battle Creek, fiind publicată de către preşedintele Conferinţei Generale, O.A. Olsen, un an mai târziu sub formă de broşură, care a circulat printre conducătorii şi pastorii bisericii. (Special Testimonies, nr. 10, pag. 25-33). Această publicaţie contemporană ne furnizează o altă dovadă – în afară de data dreptului de autor vizibilă – şi anume că acest fragment din Hristos Lumina Lumii glăsuie exact aşa cum a fost scris când a fost publicat de prima dată în 1898.

Proba materială nr. 1 este o scanare a primei pagini a acestei scrisori şi ne arată propoziţia cheie din paragraful al doilea. Scepticul va întreba cum de ştim noi că această scrisoare a provenit în realitate de la Ellen White. Ce spune cu adevărat originalul scris de mână? Din păcate, pentru noi care trăim în 2006, Ellen White rareori a păstrat ciornele originale ale scrisorilor ei din momentul în care au fost transcrise, dar transcrierile au primit aprobarea ei. Vom vedea că, în anumite cazuri, chiar suntem norocoşi că avem ciornele ei originale, dar în cazul de faţă nu ştim să existe scrisoarea originală scrisă de mână. Însă deţinem alte dovezi cu privire la autenticitatea ei. Paginile 5, 6 şi 7 conţin inserări scrise de mâna lui Ellen White pe care le adăuga adesea după citirea unui document. Proba materială nr. 2 este o scanare a paginii 6 în care apar aceste inserări şi ne oferă dovada că această scrisoare a fost într-adevăr revizuită de însăşi Ellen White. Aşa că ne aflăm pe un teren sigur când tragem concluzia că această propoziţie cheie din Hristos Lumina Lumii nu a scăpat ochiului atent al lui Ellen White, în trecut, în manuscrisul cărţii şi nici asistenţilor ei sau altor conducători ai biserici.

             Dar ce avem de zis în legătură cu cel de al doilea argument referitor la cuvintele "a treia persoană" care în primele ediţii tipărite nu sunt scrise cu majuscule? Aşa după cum am văzut potrivit probei materiale nr. 1 cuvintele respective nu au fost scrise cu majuscule în scrisoarea originală. O altă comparaţie între scrisorile lui Ellen White şi articolele şi cărţile ei publicate arată că stilul editorial, nu intenţia teologică, era determinant în astfel de probleme pentru a stabili dacă pronumele referitor la Dumnezeire trebuia scris cu majuscule. Dacă argumentul privind folosirea minusculelor în cazul cuvintelor "a treia persoană" ar arăta că Ellen White nu atribuie statutul de divinitate sau dumnezeire Duhului Sfânt, atunci ar trebui să ni se explice de ce în aceleaşi prime ediţii tipărite, pronumele personal "El" (referitor la Duhul Sfânt) este scris cu majuscule de două ori în paragraful imediat următor şi altundeva în acelaşi capitol "Să nu vi se tulbure inima" din Hristos Lumina Lumii (în original).

"Trei persoane vii"

            Vom arunca o privire acum asupra unei declaraţii importante publicată în cartea Evanghelizare. Această carte este o compilaţie publicată în 1946, cu un deceniu înainte de dialogurile dintre adventişti şi evanghelici ce aveau să compună cartea Questions on Doctrine (Întrebări despre doctrină). Totuşi, nebuloasa ce a planat asupra acestei perioade i-a determinat pe unii să arunce o umbră de scepticism asupra următoarei declaraţii clare trinitariene:

"Sunt trei persoane vii în triada cerească; în numele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi aceia care-l primesc pe Hristos, prin credinţă, iar aceste puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului, în efortul lor de a trăi viaţa cea nouă în Hristos."

            Reprezintă această declaraţie în mod exact ceea ce a scris Ellen White?

            Proba materială nr. 3 este o scanare a paginii ce conţine titlul sursei citatului din cartea Evanghelizare, şi anume Special Testimonies, seria B, nr. 7. Ceea ce prezintă interes pentru noi este nota de la subsolul paginii, "Publish for the Author" (Publicat de autor). Proba materială nr. 4 este o scanare a paginii ce conţine declaraţia cheie. Indiferent de aşa-numitele "conspiraţii" care au condus la modul de exprimare apărut în Evanghelizare, ele nu au nimic de a face cu fraţii din anii 1940. Pasajul a apărut tipărit în 1906 şi a fost publicat de autor – Ellen White.

            Având în vedere sursa acestui material descoperim că el provine din Manuscrisul 21 din 1906, scris în noiembrie 1905 şi având data transcrierii 9 ianuarie 1906. Proba materială nr. 5 este o scanare a paginii 4 pe care apare această declaraţie cheie. Fraza este identică cu cea publicată în seria B din Special Testimonies, cu excepţia faptului că în versiunea tipărită virgula, ce apare după expresia "triada cerească" a fost înlocuită cu punct şi virgulă. Proba materială nr. 6 este o scanare a primei pagini a acestui manuscris şi ne arată inserările scrise de mână ale lui Ellen White – dovada clară că ea revizuise în mod personal dactilografierea. Înseamnă deci că ceea ce s-a publicat în Evanghelizare reeditează cu exactitate ceea ce a fost publicat în Special Testimonies, seria B care, la rându-i, reproduce cu acurateţe manuscrisul lui Ellen White, aşa cum a fost revizuit de ea.

            Putem merge mai departe în această privinţă. Proba materială nr. 7 este o scanare a unei pagini dintr-unul din jurnalele lui Ellen White unde găsim ciorna originală, dar nedatată, scrisă de mâna pentru ceea ce avea să devină Manuscrisul 21 din 1906. Este ceea ce a fost transcris de către secretarele lui Ellen White. Fragmentul cheie, aşa cum a fost scris la origine de Ellen White, sună astfel: "Sunt trei personalităţi vii ale triadei cereşti în care orice suflet care, pocăindu-se de păcatele sale, îl primeşte pe Hristos prin credinţă vie, este botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt..."

            Acum dăm peste o întrebare interesantă. Lăsând la o parte îmbunătăţirile gramaticale de rutină ale asistenţilor lui Ellen White care au fost instruiţi să le facă când au transcris primele ciorne ale manuscrisului, ce trebuie să facem noi cu privire la schimbarea expresiei "trei persoane" în expresia "trei personalităţi"? Aici este dovada, după cum susţin cu tărie promotorii nontrinitarianismului, că Ellen White căuta să facă o deosebire între "personalităţi" şi "persoane", aşa cum se poate citi în ultimă instanţă fraza din manuscrisul transcris.

            Ar trebui să vedem ceva esenţial în această schimbare din "persoane" în "personalităţi"? Un studiu cuprinzător al modului cum foloseşte Ellen White aceşti termeni este în afara interesului nostru în această prezentare, însă e suficient să spunem că dicţionarul Webster defineşte, ca primă definiţie, termenul "personalitate" drept "calitatea sau statutul de fiinţă a unei persoane"; iar în sens teologic "calitatea sau statutul de persoane diferite, vorbind despre Dumnezeire"⁷.  Studiul meu personal despre modul cum Ellen White foloseşte termenii mi-a arătat că ea a folosit cei doi termeni alternativ, ceea ce demonstrează fără îndoială de ce a fost ea foarte mulţumită când a făcut ultima citire a manuscrisului, aşa după cum am văzut în probele materiale nr. 5 şi 6.

            Mai mult, dacă prin folosirea expresiei "trei personalităţi" Ellen White a vrut să spună că nu face referire în mod clar la trei persoane ale Dumnezeirii, atunci suntem obligaţi să explicăm de ce a scris ea într-un mod clar expresia "trei persoane" într-un document mai timpuriu, Manuscrisul 57 din 1900, publicat în SDA Bible Commentary: "O lucrare se află înaintea oricărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit primitor al legământului din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt"⁸.

            Proba materială nr. 8 este o scanare a acestui manuscris şi, ca şi în exemplul anterior, ne bucurăm că avem ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White. După cum putem observa în proba materială nr. 9 nu există nici o îndoială că Ellen White a scris "din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt".

            Modul cum foloseşte Ellen White expresiile "a treia persoană" şi "trei persoane în triada cerească" descoperă credinţa ei că în cadrul Dumnezeirii nu sunt numai trei fiinţe, ci şi trei "persoane", pe lângă faptul că sunt fiinţe. O altă declaraţie publicată în Evanghelizare glăsuieşte în termeni fără echivoc: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu"⁹.

            Suntem întrebaţi iară: Ce a scris cu adevărat condeiul lui Ellen White? Proba materială nr. 10 este o scanare a sursei citate în Evanghelizare – Manuscrisul 20, pag. 9, 1906. Nu numai că acest manuscris poartă aprobarea lui Ellen White, aflată în capul primei pagini – "L-am citit cu atenţie şi-l aprob" (Proba materială nr.11), ci mai avem şi ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de către secretarii ei. Proba materială nr. 12 este o scanare a frazei cheie: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru…"

            Dar, zic promotorii nontrinitarianismului, Tatăl şi Fiul sunt persoane. "Citatul nu spune: >Duhul Sfânt este o persoană separată şi diferită de Dumnezeu Tatăl<"¹⁰ 

            Nu, acest citat nu spune aşa ceva. Însă Ellen White spune mai mult cu privire la acest subiect altundeva. Manuscrisul 93 din 1893 declară: "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. Îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate diferită"¹¹.

            Proba materială nr. 13 este o scanare a ciornei originale scrise de mână, întărită fiind de transcriere. Manuscrisul 27a din 1900 adaugă această descriere: "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, îi primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu"¹².

           Observaţi cum sunt aplicate atributele dumnezeirii fiecărei persoane. Aceasta este urmată de declaraţia: "Trei puteri diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti"¹³.

           Ciorna originală scrisă de mână pentru acest manuscris nu mai există, dar transcrierea nu numai că poartă semnătura lui Ellen White, ci cuprinde peste tot şi inserările ei, după cum se poate vedea în probele materiale nr. 14 şi 15.

Este Duhul Sfânt "reprezentantul lui Hristos" sau este Hristos "însuşi"?

            Având în minte declaraţiile lipsite de ambiguitate ale lui Ellen White despre "triada cerească", să examinăm acum un alt pasaj privitor la natura Duhului Sfânt, pe care promotorii nontrinitarianismului îl folosesc ca spirjin. Se află în Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26: "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc (personalitate umană, în original, n.tr.) şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu s-ar fi înălţat".

            Centrul atenţiei acestei pagini este dat de prezenţa lui Hristos prin reprezentantul Său – Duhul Sfânt. Deosebire de persoană dintre Hristos şi Duhul Sfânt este exprimată atent în acest text, însă promotorii nontrinitarianismului apelează la manuscrisul sursă pentru acest pasaj. Îl găsim într-o scrisoare adresată lui Edson White şi soţiei sale, şi este datat 18 februarie 1895¹⁴.

Ce citim în scrisoarea originală?

"Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Duhul Sfânt este el însuşi lipsit de personalitate omenească şi totodată independent de aceasta. El se va reprezenta pe sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt, ca Cel omniscient."¹⁵

            Ceea ce este semnificativ în mod deosebit pentru nontrinitarieni e faptul că, dacă în Hristos Lumina Lumii citim "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos", în scrisoarea originală, în schimb, găsim scris: "Duhul Sfânt este el însuşi".

            Originalul scris de mână nu ştim să existe, însă scrisoarea, aşa cum a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White, poartă semnătura ei şi de asemenea alte inserări, ceea ce înseamnă că ea a aprobat scrisoarea. Observaţi proba materială nr. 16.

            Putem stabili oare că, prin modul de exprimare din scrisoarea originală, Ellen White credea că Duhul Sfânt şi Hristos nu sunt persoane diferite­­?

            Am văzut deja că unele din declaraţiile lui Ellen White afirmă că sunt "trei persoane" în cadrul Dumnezeirii şi că Duhul Sfânt este o "personalitate diferită". Deoarece aceste declaraţii din punct de vedere cronologic preced şi urmează scrierii acestei scrisori, consecvenţa ne va conduce să credem că ea nu a strecurat o nouă înţelegere a Spiritului Profetic în acest pasaj. Într-adevăr găsim acelaşi limbaj, referitor la termenul "reprezentare", folosit în această scrisoare, aşa cum îl găsim şi în Hristos Lumina Lumii. Paragraful din scrisoare, unde apare această proproziţie, începe cu declaraţia: "Deşi Domnul nostru s-a înălţat de pe pământ la cer, Duhul Sfânt a fost desemnat ca reprezentant al Său printre oameni".

            Ellen White explică mai departe înţelesul cuvintelor ei "Duhul Sfânt este el însuşi", prin faptul că adaugă: "Hristos se va reprezenta pe Sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt".

            În cadrul unirii tainice care există între membrii Dumnezeirii, prezenţa Duhului Sfânt este sinonimă cu prezenţa personală a lui Hristos, cu toate că identităţile lor diferite se păstrează.

            Aceeaşi idee o găsim şi în alte pasaje ale lui Ellen White, ca de pildă următoarea:

            "Când vei ajunge să-l primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal, atunci se va petrece în tine o schimbare evidentă, vei fi convertit, iar Domnul Isus, prin Duhul Său Sfânt, va sta lângă tine."¹⁶ 

            Sau în următoarea:

            "Declar fraţilor şi surorilor mele că biserica lui Hristos, aşa slabă şi cu defecte, este singurul lucru de pe pământ căruia îi acordă toată grija Sa. În vreme ce El oferă întregii lumi invitaţia Sa de a veni la El ca să fie mântuită,… El vine în mod personal, prin Duhul Său Sfânt în mijlocul bisericii Sale."¹⁷ 

            Cum explicăm schimbarea care a avut loc în exprimarea din Hristos Lumina Lumii? Avem doar scrisoarea din 1895, nu şi ciorna de lucru a capitolului de încheiere, ceea ce ne conduce la concluzia că ceea ce s-a publicat în 1898, reprezintă corectura editată aprobată de către autor¹⁸. Limbajul adoptat de Ellen White în Hristos Lumina Lumii îl ajută pe cititor să evite o interpretare greşită care apare când fraza, aşa cum a fost de prima dată formulată, este izolată de întregul paragraf  în contextul lui original.

Concluzie

            În concluzie, nu putem aborda subiectul Dumnezeirii fără a recunoaşte limitele limbajului şi gândirii omeneşti. Una este să examinăm ce a scris un autor inspirat şi alta este să spunem că noi l-am înţeles pe deplin.

            Interesul nostru în această prezentare nu a fost privitor la taina Dumnezeirii, ci la autenticitatea sau veridicitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White. Am descoperit că manuscrisele originale scrise de mână, transcrierile aprobate de ea şi/sau primele ediţii ale lucrărilor ei publicate, vin în sprijinul expresiilor trinitariene pe care le găsim astăzi în scrierile ei.

Lepădarea de credinţă şi taina fărădelegii

Venirea lui Hristos, a doua oară, este dorinţa de veacuri a creştinilor, din păcate nematerializată până astăzi. Toate evenimentele care o preced trebuie să se împlinească, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, care nu poate da greş, şi asta pentru că profeţiile din cartea lui Daniel sunt acum desigilate sau nepecetluite, tocmai pentru ca omul renăscut să fie în stare să priceapă, prin Duhul Sfânt, rostul vremurilor în care trăim. O pregătire corespunzătoare pentru întâmpinarea lui Hristos în slavă impune de la sine o bună cunoaştere a profeţiei şi a Spiritului Inspiraţiei. De aceea, felul de gândire a Duhului Sfânt în profeţii este o necesitate stringentă şi chiar obligatorie pentru toţi cei ce se silesc să cunoască pe Dumnezeu.

Din păcate, iarăşi zic, ar fi trebuit să fie altfel cu privire la grăbirea venirii zilei lui Hristos, numai că biserica nu a reuşit să ajungă curată şi să se păstreze în această condiţie obligatorie. A doua venire a lui Hristos este condiţionată de starea bisericii, fiindcă numai o biserică desăvârşită şi plină de slavă poate să-l aducă pe Hristos pe nori. Până nu vor exista primele roade, adică o biserică asemenea Mântuitorului în privinţa caracterului, condiţie care o face capabilă să şi facă o lucrare asemănătoare cu cea a Mântuitorului, Hristos nu va veni pe norii cerului, fiindcă nu are pe cine să ia acasă şi, mai grav, nu poate săvârşi nici învierea generală, a tuturor morţilor care au murit neprihăniţi, şi asta pentru că nu există cele dintâi roade, adică o biserică desăvârşită, fără păcat şi plină de slava Evangheliei veşnice. Solia îngerului al treilea are această menire extraordinară şi unică.

Prin urmare, scopul lui Hristos, acum în timpul sfârşitului, este acela nu de a mai opri derularea evenimentelor profetizate premergătoare celei de a doua veniri a lui Hristos, ci de a pregăti un popor care să devină primele roade, care să reflecte slava cerului pe un pământ cufundat în păcat şi plin de întuneric. A doua venire şi învierea generală nu sunt posibile cu nici un chip fără prezenţa celor dintâi roade. Acest popor măreţ, o adevărată capodoperă şi minune divină în condiţiile cele mai neprielnice cu putinţă, asemănătoare poate cumva cu cele de dinainte de potop, va deveni biserica celor 144.000. Lucrarea desăvârşirii lor în inimă şi în cuget, în deprinderi şi în caracter are ca temelie Evanghelia veşnică sau solia îngerului al treilea. Nimic în afara acesteia nu poate produce şi forma o astfel de biserică nestemată.

Formarea acestei biserici, însă, va avea loc în contextul repetării trecutului în viitorul foarte apropiat. Este musai să înţelegem că ea trebuie să facă posibilă a doua venire a lui Hristos şi învierea generală; trebuie să pună capăt păcatului pentru totdeauna, căci ea va fi dangătul de clopot pentru apusul vieţii pierdute a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a tuturor oamenilor nepocăiţi. Cei formaţi spre a deveni la vremea hotărâtă cei 144.000, căci înainte de a ajunge această biserică ilustră trebuie să treacă testul impus de fiară şi icoana fiarei, cunosc din Scripturi faptul că "ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea". 1Tesaloniceni 5,2. Ei ştiu că nu mai există nici un timp profetic în interiorul căruia să se poată calcula ziua când Hristos ar urma să vină pe norii cerului. Cu toate acestea, fiii luminii vor cunoaşte semnele care arată spre venirea certă a lui Hristos, iar ca o răsplată deosebită, în auzul urechilor lor, Dumnezeu Tatăl va rosti şi ziua şi ora când Fiul Său preaiubit se pogoară pe nori pentru a-i lua acasă. Acest lucru se va întâmpla în timpul lipsit de har, în imediata apropiere a venirii vizibile pentru orice ochi a lui Hristos a doua oară, după ce are loc plaga a şaptea.

     "Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, >un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ< (Apocalipsa 16,17.18)...
     Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, fãcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 6, 15.

Venirea zilei Domnului nu se întâmplă mai înainte de a avea loc lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii, motiv pentru care fixarea de date şi zile este inutilă în acest context larg, în interiorul căruia se vor întâmpla evenimente a căror durată nu o cunoaştem. Nu mai există nici un timp profetic, ci doar "vremea sfârşitului", vreme a cărei durată nu o ştim din cauza timpului de aţipire sau a condiţiei laodiceene, care a condus la prelungirea acestei perioade în mod inutil. De aceea se spune că Hristos va veni ca un hoţ, tocmai fiindcă vremea sfârşitul e marcată de aţipire, căci hoţul vine de obicei noaptea, când oamenii dorm şi nu ştiu nimic. "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El,... Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,1.3.4.

Aşadar, înainte de venirea lui Hristos, în lumea religioasă trebuie să aibă loc evenimente care să conducă la lepădarea de credinţă, la descoperirea omului fărădelegii şi la arătarea acelui nelegiuit, care va face prin puterea Satanei tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase. Prin urmare, trebuie să avem în atenţie permanent ce se întâmplă în lumea religioasă, mai cu seamă în mediul protestant. Acum, spuneam că această profeţie din 2Tesaloniceni 2,1-12, are o împlinire parţială şi va avea şi o împlinire completă, definitivă, căci Pavel are în vedere a doua venire a lui Hristos. Caracteristicile ambelor împliniri sunt deopotrivă lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii. De altminteri, Pavel foloseşte un limbaj de împrumut, repetând cumva cuvintele profetice ale lui Hristos, dar aplicându-le într-un context mai larg. "De aceea, când veţi vedea >urâciunea pustiirii<, despre care a vorbit prorocul Daniel, >aşezată în Locul sfânt< - cine citeşte să înţeleagă! - atunci cei ce vor fi în Iudea să fugă în munţi..." Matei 24,15.16.

Isus, la rândul Lui, foloseşte limbajul profetic specific cărţii lui Daniel, în special capitolul al nouălea, căci privea ce urma să se întâmple cu Mesia şi evenimentele de după învierea Sa, până la distrugerea Ierusalimului, şi descoperă în mod precis pe cine reprezintă sau cine este urâciunea pustiirii. "El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9,27. Urâciunea pustiirii este identificată cu Roma păgână, care în anul 70 dHr. distruge Ierusalimul şi templul, locul pe care se afla templul fiind arat. În descrierea evenimentelor de pe muntele Măslinilor, Hristos arăta ucenicilor ce urma să se întâmple Ierusalimului din cauza lepădării credinţei din partea evreilor necredincioşi, deci a soliei mântuirii adusă lor de către ucenicii lui Hristos. Când ei au persistat în lepădarea de credinţă, atunci implicit trebuia să-şi facă apariţia urâciunea pustiirii, care în cazul de faţă era Roma păgână.

Prin lepădarea de credinţă în lumea religioasă, nicidecum în lumea nereligioasă, nu trebuie să înţelegem negarea existenţei lui Dumnezeu şi nici măcar a lui Isus ca Mesia, ci mai degrabă refuzul de a primi mesajul plin de slava Cerului, pe care Dumnezeu îl trimite prin copiii Săi credincioşi, cuprins în solia îngerului al patrulea, sub forma marii avertizări mondiale. Vezi Apocalipsa 18,1-4. Respingerea adevărului în contextul celei mai mari revărsări a Duhului Sfânt din istoria omenirii, va fi echivalentul păcatului de neiertat. Lepădarea de credinţă şi persistenţa neobosită în această stare aduc cu sine orbire, răzvrătire şi păcătuirea împotriva Duhului Sfânt, exact aşa cum au procedat iudeii înainte de distrugerea Ierusalimului, distrugere care este un simbol al nimicirii întregii lumi.

În epistola Sa, a doua către tesaloniceni, Pavel reia tema din profeţiile lui Daniel, referitoare la urâciunea pustiirii, numai că foloseşte altă expresie, şi anume omul fărădelegii. Dacă Isus punctează evenimentul distrugerii Ierusalimului identificând aducătorul morţii ca fiind urâciunea pustiirii, în persoana Romei păgâne, Pavel merge mai departe, ajutat fiind de profeţiile din Daniel 12 și 7, şi punctează evenimente care sunt premergătoare începutului vremii sfârşitului, şi foarte concis evenimente premergătoare celei de a doua veniri a lui Isus. "De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile." Daniel 12,11.

De data aceasta, Pavel ne edifică asupra identităţii urâciunii pustiirii, în contextul celor o mie două sute nouăzeci de zile în sensul că extinde semnificaţia acesteia. Urâciunea pustiirii nu mai poate fi Roma păgână, ci fără îndoială Roma papală, întrucât ea e singura putere care a domnit o mie două sute nouăzeci de zile profetice, până când avea să primească rana de moarte prin ateismul francez. Acest mare interval de timp, 1290 de ani, este cuprins între anii 508 dHr., când este recunoscută jurisdicţia supremă a papei, în calitate de judecător al creştinătăţii, şi 1798 dHr., când generalul Berthier îl ia prizonier pe papă şi îl duce în exil.

Pavel trebuia să lămurească pe credincioşii tesaloniceni într-o manieră concisă că venirea lui Hristos, pe care ei o aşteptau chiar în timpul acela, va avea loc în viitorul foarte îndepărtat, căci taina fărădelegii trebuia să-şi facă lucrarea ei distrugătoare. Numai prin lepădarea de credinţă din partea bisericii apostolice se putea ajunge la făurirea omului fărădelegii sau a tainei nelegiuirii. Pavel a fost făcut în mod deosebit să înţeleagă o parte din profeţiile lui Daniel, care vizau timpul de după înălţatea lui Hristos până la a doua venire. De aceea, el foloseşte în a doua sa epistolă către tesaloniceni tema profetică despre urâciunea pustiirii în contextul celor 1290 de zile profetice, coroborată cu profeţia din capitolul al şaptelea, care descrie grozăviile cornului cel mic, şi fără a scăpa din atenţie, de asemenea, profeţia referitoare la ceea ce se urma să se întâmple cu templul din Ierusalim, profeţie pe care se întemeiază cuvintele alese ale lui Hristos, când pe muntele Măslinilor le spune ucenicilor grozava lucrare a Romei păgâne.

Dacă Roma păgână avea să se aşeze în locul sfânt, exact în aceeaşi măsura o va face Roma papală. Din acest motiv, Pavel le scrie tesalonicenilor: "Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". 2Tesaloniceni 2,3.4. De astă dată, urâciunea pustiirii devine omul fărădelegii sau fiul pierzării, taina nelegiuirii, expresii prin care Pavel identifică puterea caracterizată prin ele, şi anume papalitatea. Ea duce mai departe trena trecutului odios în care poporului lui Dumnezeu i se răpeşte templul şi închinarea adevărată, în Duh şi Adevăr. Închinarea adevărată este legată întotdeauna de templul ceresc, căci acolo este Mielul lui Dumnezeu care face ispăşire pentru păcatele omenirii.

În cuvintele de mai sus, Pavel descoperă lucrarea teribilă a papalităţii în decursul celor o mie două sute şaizeci de ani, când "va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. Pavel, prin descoperire specială divină, a înţeles corect că, după înălţarea lui Hristos, biserica apostolică nu-şi va împlini lucrarea, întrucât taina fărădelegii deja începuse să dospească în ea încă cu ceva timp înainte de scrierea celor două epistole către tesaloniceni. "Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei." 2Tesalonicei 2,7.

     "Cuvintele lui Pavel nu trebuia să fie greşit înţelese... şi el a continuat să sublinieze faptul că puterea papală, atât de clar descrisă de profetul Daniel, trebuia deci să se ridice şi să pornească război împotriva poporului lui Dumnezeu. Până când această putere nu-şi va fi săvârşit lucrarea ei de moarte, lucrarea ei nelegiuită, era în zadar ca biserica să aştepte venirea Domnului. >Nu vă aduceţi aminte<, întreba Pavel, >cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?<" Faptele apostolilor, cap. Epistolele către tesaloniceni, par. 31.
     "Apostolul Pavel a prevestit, în a doua sa epistolă către tesaloniceni, o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni >...înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu<, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu<. Şi mai departe, apostolul îi avertizeazã pe fraţii săi că: >Taina fărădelegii a şi început să lucreze<. (2Tesaloniceni 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 1.

Aşadar, prin expresia "urâciunea pustiirii", care devine mai apoi, mulţumită lui Pavel, "omul fărădelegii" şi "taina fărădelegii" (probabil deoarece cornul cel mic din profeţie are ochi şi o gură de om cu care să săvârşească blestemăţii şi fărădelegi, vezi Daniel 7,8.11.20.25; 8.23-25), sunt identificate două mari puteri: Roma păgână şi Roma papală. Prima împlinire, parţială, a acestei profeţii din epistola luată în discuţie, a avut în vedere lucrarea înspăimântătoare a papalităţii, până când avea să înceapă vremea sfârşitului, când papalitatea primeşte rana de moarte, conform profeţiei din Apocalipsa 13,3. Din cauza lepădării de credinţă avea să se arate omul fărădelegii, adică să apară papalitatea. Ea este rezultatul compromisului dintre păgânism şi creştinism. Când în biserica apostolică acest compromis a devenit piatra de temelie pentru noua credinţă, căreia i s-a dat numele tot de creştinism, biserica cu pricina a devenit un despot - papalitatea.

În timpul scrierii epistolei a doua, taina fărădelegii începuse să lucreze, dar ca să se manifeste sub chipul omului fărădelegii, deci ca despot, trebuia ca "cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei". 2Tesaloniceni 2,7. La început a lucrat ca taină, pe nesimţite, ca ceva ce era greu de dibuit, purtând în aparenţă haina creştină, mai apoi, după ce avea să invadeze minţile majorităţii credincioşilor, avea să devină omul fărădelegii, cel ce urma să stăpânească şi conştiinţele, şi sufletele, şi trupurile celor credincioşi. Până când nu s-a realizat în mod deplin compromisul, papalitatea nu avea cum să apară. Dar ce o oprea să apară încă din timpul lui Pavel?

El spune că această taină este oprită să se manifeste virulent. Ei bine, cel ce o oprea era persecuţia sângeroasă la care fusese supusă la început biserica apostolică, prin braţul bisericii iudaice şi prin mâna de fier a Romei păgâne. În momentul când persecuţia avea să înceteze, atunci omul fărădelegii avea calea liberă să se manifeste ca atare, fără oprelişti.

     "Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, >taina fărădelegii< şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.
     Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par.2, 3.

Apostolul Pavel trasează manifestarea şi lucrarea tainei fărădelegii până la a doua venire, când "Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale". 2Tesaloniceni 2,8. Asta înseamnă că istoria trecutului se va repeta, întrucât lucrarea şi faptele omului fărădelegii din trecut trebuie să se repete cu o forţă aproape irezistibilă în viitorul apropiat. Dacă urâciunea pustiirii a adus distrugerea Ierusalimului, iar taina fărădelegii a prelungit timpul revenirii lui Hristos, înseamnă că aceeaşi putere care se află în spatele acestor instrumente trebuie să procedeze la fel în viitorul apropiat. Dorinţa lui Satana de a obţine supremaţia în mintea oamenilor şi de a distruge biserica lui Hristos, va aduce cu sine şi distrugerea acestui pământ.

     "Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profeţiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari şi solemne. În faţa noastră stă o criză aşa cum nu s-a mai văzut." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, paragraful al treilea de la sfârşit.

Ceea ce a făcut urâciunea pustiirii în trecut, aidoma va face omul fărădelegii în viitor, căci "arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. În aceste zile din urmă, în care trăim, omul fărădelegii, care "se va arăta (ca) acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale", trebuie să fie manifestarea sau icoana omului fărădelegii din trecut. Trebuie să fie copia sau înfăţişarea fidelă a caracterului şi procedeelor papalităţii din trecut, din Evul Mediu. Din moment ce papalitatea a primit o rană de moarte chiar la debutul timpului sfârşitului, înseamnă că altcineva trebuie să continue această lucrare a fărădelegii, dar în acelaşi chip ca al papalităţii.

Iar acest om al fărădelegii poartă numele de icoana fiarei, căci Pavel zugrăveşte câte ceva din manifestările ei. El spune astfel: "Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. Descrierea aceasta este de acelaşi caracter cu cea din Apocalipsa 13,12-16: "Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei".

Icoana fiarei sau protestantismul apostaziat susținut de către puterea politică, legislativă și juridică a statului, va fi acompaniată în această ultimă lucrare de către papalitate, căci se spune că lucrează cu toată puterea fiarei dintâi, adică a papalității. "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,12. În Apocalipsa 17 acest tablou terifiant este mai amplu, întrucât scoate în relief o mare confederație mondială, o unire între religia apostată și statul corupt, între biserica apostaziată, bine reprezentată prin femeia desfrânată și cele zece coarne, adică papalitatea și protestantismul decăzut, și puterea civilă provenită de la popoarele lumii, simbolizate prin fiara înspăimântătoare. Trecutul redevine prezent, fiindcă va fi reînviat de către icoana papalității, acel nelegiuit pe care Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, cu puterea colosală a Duhului Sfânt, manifestată prin intermediul vestirii Evangheliei veșnice tuturor oamenilor și națiunilor pământului.

Pentru toți cei ce nu vor crede cu nici un chip că istoria trecutului se va repeta, aceste cuvinte ar trebui să-i trezească la neprihănire: "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi". 2Tesaloniceni 2,11.12.

În curând, urmează să se descopere icoana fiarei în cadrul celei mai mari crize din câte au existat în istoria omenirii, și care nu are deloc precedent. Lepădarea de credință și taina fărădelegii se însoțesc și vor contura bine această criză. Biserica are pretenția că este religioasă, dar în ea zace tocmai lepădarea de credință, ceea ce o va conduce, cu aportul statului, la făurirea celei mai mari mașinării de impunere a legilor omenești, mașinărie numită icoana papalității. Icoana fiarei este omul fărădelegii din viitor, căci va face prin puterea acestuia ceea ce a făcut papalitatea în trecut. Papalitatea își va da tot sprijinul tuturor demersurilor icoanei fiarei. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.