Marile adevăruri ale Evangheliei sunt presărate peste tot în Sfintele Scripturi, de aceea această carte extraordinară este cartea principiilor, nu a regulilor, nu a unui set de învăţături rigide sau a unor istorisiri care demască răutăţi şi cruzimi specifice anumitor vremuri demult apuse. Principiile Evangheliei veşnice o dată însuşite formează viaţa în sufletul celui credincios. Aceste principii sunt deosebite sau cunoscute numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Bunăoară, aproape toţi aşteptătorii îşi concentrează interesul asupra Sabatului, ca ziua a şaptea a săptămânii, în încercarea de a dovedi că este ziua de închinare şi totodată semnul după care se cunosc închinătorii lui Yahweh. Astfel, se demonstrază că Sabatul este adevărata zi de închinare, şi este corect în teorie, dar ce valoare poate avea ziua a şaptea fără însuşirea şi înţelegerea principiului Sabatului?
Principiul Sabatului este singurul care indică în mod corect către adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu şi care dă valoare zilei a şaptea. Iar principiul Sabatului este acesta: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte
dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Numai atunci când Dumnezeu este prezent în inima credinciosului, numai atunci ziua a şaptea este cu adevărat Sabatul Domnului, altfel nu. Nu pot fi despărţite cu nici un chip principiul Sabatului, adică sfinţenia lui Dumnezeu, şi ziua a şaptea, dacă se doreşte ca ziua a şaptea să fie cu adevărat ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie: ziua de închinare în duh (în sfinţenie) şi adevăr!
"Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe izraeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 9.
Principiile Evangheliei sunt viaţă, nu nişte simple teorii cu privire la nişte lucruri pe care ar trebui şi noi să le cunoaştem. Tot astfel trebuie că este şi în legătură cu zecimea; trebuie să fie mai întâi principiul zecimii şi abia după aceea zecimea ca a zecea parte din venitul unui credincios, sub formă de dar. Când principiul zecimii, de altminteri ca şi al Sabatului, nu este înţeles, atunci zecimea ca rânduială divină îşi pierde semnificaţia şi nu mai are nici o valoare. De pildă, iudeii învăţaţi sau cărturarii îşi "plăteau" zecimile din lucruri mărunte, practic din nimicuri, lăsând pe dinafară dreptatea, mila şi credincioşia, adică exact principiul sau Evanghelia zecimii, ce trebuie înţeles sau înţeleasă şi ca neprihănirea lui Dumnezeu în inimă, fiindcă tocmai acest lucru este!
"Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din
izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din
Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe
acelea să nu le lăsaţi nefăcute." Matei 23,23.
Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire, aşa cum este zugrăvit frumos în cele zece porunci ale Decalogului. Cine are neprihănirea lui Dumnezeu, are principiul zecimii şi al Sabatului în inimă, ca putere a unei vieţi curate şi sfinte. Principiul zecimii este cel mai bine ilustrat în viaţa lui Avram, care ulterior avea să devină Avraam. El este primul credincios care introduce zecimea ca semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu arătate lui şi al primirii beneficiilor preoţiei lui Melhisedec. De fapt semnificaţia zecimii nu poate fi pricepută în mod corect dacă nu se vede şi nu este înţeleasă legătura ei cu preoţia lui Melhisedec.
Este cât se poate de interesant faptul că zecimea apare în contextul preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. "Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al
Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: >Binecuvântat
să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe
vrăjmaşii tăi în mâinile tale!< Şi Avram i-a dat zeciuială din toate." Geneza 14,18-20. Întrebarea care se află în mintea multor cercetători serioşi ai Scripturilor este următoarea: De ce Avram a plătit zecime lui Melhisedec şi nu a procedat altfel pentru recunoaşterea preoţiei lui Melhisedec şi a primirii beneficiilor acesteia?
Primul fapt ce trebuie observat este acela ca Dumnezeu nu i-a cerut lui Avram în mod expres să-i aducă darul zecimii, ca un semn al credincioşiei sale faţă de Cel Preaînalt şi al recunoştinţei sale faţă de grija părintească şi darurile providenţei divine. Acţiunea lui Avram este una spontană, dar voită, şi asta pentru că înţelege semnificaţia binecuvântării primite prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. Mai mult decât atât, acţiunea sa îşi găseşte izvorul în credinţa pe care Dumnezeu avea să i-o socotească neprihănire. El şi-a părăsit ţara, rudeniile şi familia tatălui său prin credinţă, pentru o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu, dar în care n-a primit "nici măcar o palma de loc" drept stăpânire. Vezi Fapte 7,5.
Avram era un credincios adevărat, aşa cum puţini credincioşi există în momentul de faţă. Credinţa lui exprima o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, altfel cum ar fi putut să dea crezare deplină cuvintelor lui Dumnezeu în legătură cu o ţară şi cu o sămânţă de urmaşi din care avea să iasă Răscumpărătorul? "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd... Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l
ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce." Evrei 1,1.8. Prin urmare, atitudinea lui Avram prin oferirea darului zecimii are o strictă legătură cu credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu referitoare la ţara promisă şi la un fiu pe care Sara avea să-l nască la o vârstă imposibilă.
Când Dumnezeu i-a dat făgăduinţa cu privire la o ţară, pe care urma să o ia în stăpânire doar el şi sămânţa lui, adică Hristos, i-a spus totodată că îl va şi binecuvânta. "Domnul zisese lui Avram: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui
tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi
face un nume mare şi vei fi o binecuvântare<." Geneza 12,1.2. Orice făgăduinţă a lui Dumnezeu conţine în ea o binecuvântare deosebită, de care primitorul trebuie să se bucure în timpul vieţii Sale, nu numai după ea prin urmaşii săi. Dumnezeu urmărea ca prin despărţirea lui Avram de casa tatălui său, de rudenii şi de propria ţară, să îl facă deosebit şi să arate beneficiile ascultării pline de credinţă în cuvântul Domnului. Caracterul lui Avram trebuia să fie diferit cu totul de celelalte caractere din lume. Avram trebuia să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă! Aceasta este binecuvântarea pe care Dumnezeu urmărea să i-o dea lui Avram, la timpul potrivit.
"Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta< (Geneza12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 3.
Ocazia primirii binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum El promisese lui Avram, potrivit Genezei 12,2, s-a ivit atunci când lui Avram i-a ieşit în întâmpinare Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Este momentul când Avram este pregătit să primească marea binecuvântare împărtăşită chiar prin mâinile lui Melhisedec. Acesta, după cum am învăţat, nu era un păgân sau un om oarecare, căci nimeni la vremea aceea nu putea fi cu adevărat şi în mod deplin preot după rânduiala lui Melhisedec din rândul oamenilor muritori! Preotul trimis de Dumnezeu pe pământ, pentru scurtă vreme, nu putea fi decât unul care trebuia să fie întruchiparea neprihănirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, un om răscumpărat fără păcat şi desăvârşit, întrucât toţi preoţii din ordinul lui Melhisedec trebuie să fie oameni răscumpăraţi, slăviţi, sfinţi, desăvârşiţi şi fără păcat, asemenea Mântuitorului prin al cărui sânge ispăşitor este singurul care-i poate califica pe această poziţie unică.
Acest preot, "care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi
şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<", Evrei 7,2, trebuia să vină de sus, de la Tatăl luminii, căci era necesar să fie pe pământ în vremea aceea reprezentantul Tatălui, chiar "vocea lui Dumnezeu în lume". "Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, ci era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui." The SDA Bible Commentary, vol, 1, pag. 1093. După cum am arătat deja, Melhisedec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avram, este chiar Enoh cel slăvit, primul om calificat de Hristos în postura de preot Melhisedec!
Dacă Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, atunci binecuvântarea primită de Avram prin preoţia lui Melhisedec este chiar binecuvântarea neprihănirii aflată în făgăduinţa făcută de Hristos prietenului său Avram, înainte ca acesta să iasă din ţara sa. Acest fapt este confirmat puţin mai târziu, după primirea binecuvântării din partea lui Melhisedec, când Dumnezeu socoteşte credinţa lui Avram neprihănire. Vezi Geneza 15,6. Nu înseamnă că până la acest moment credinţa lui Avram ar fi fost altceva, ci înseamnă că Dumnezeu confirmă o dată în plus o credinţă vie, bine ancorată în cuvintele lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu că Avram va avea un moştenitor, constituie dovada cea mai vie şi palpabilă pentru neprihănirea lui Avram, pentru credinţa sa care lucra neprihănire în el. Rodul acestei neprihăniri se vede foarte bine în dispoziţia lui Avram de a aduce zeciuială din tot ce avea, din tot ce era al lui.
El nu dă această zeciuială oricui, ci o dă direct lui Melhisedec, iar acest fapt certifică recunoaşterea din partea lui Avram a beneficiilor acestei preoţii, adevărata preoţie prin care omul pocăit capătă toate beneficiile mântuirii. Avram recunoaşte preoţia legământului harului, preoţia după rânduiala lui Melhisedec, şi al cărei Mare Preot este însuşi Isus Hristos, adevărata şi singura preoţie prin care omul pocăit obţine salvarea şi desăvârşirea. Acum, dacă Avram se bucura de neprihănirea lui Dumnezeu în suflet, datorită credinţei sale vii, atunci este de înţeles că acolo, chiar în inima sa, să se afle şi principiul zecimii şi inclusiv principiul Sabatului sau altfel spus sfinţenia lui Dumnezeu!
De ce a dat Avram zecime sau zeciuială lui Melhisedec? Pentru că zecimea, ca dar, reprezintă în simbol prezenţa neprihănirii în inima celui ce o oferă! Principiul sau spiritul zecimii este însuşi neprihănirea lui Hristos în suflet, iar bunăvoinţa de a dărui a zecea parte din tot ce a avut Avram, constituie doar semnul, indiciul acelei prezenţe a neprihănirii în inima sa. Avram, şi toţi cei ce au credinţa lui Avram, face acest gest prin credinţă şi din credinţă, sub influenţa divină a Duhului Sfânt, căci altfel cum ar fi putut fi neprihănit Avram, prietenul lui Dumnezeu, fără lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în templul trupului său? Melhisedec iese să binecuvânteze, în numele lui Hristos, pe acela care, căutând sfat de la Dumnezeu, se dovedise un erou pe câmpul de luptă, şi care demonstrase pe viu că neprihănirea nu este şi nu poate fi niciodată laşitate. Curajul dovedit de Avram în înfrângerea coaliţiei invadatoare, a fost răsplătit de Dumnezeu direct prin reprezentantul Său în lume, Enoh-Melhisedec.
"Bogat în credinţă, nobil în generozitate, neşovăitor în ascultare şi umil în simplitatea vieţii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înţelept în diplomaţie şi viteaz şi îndemânatic în război... Se dovedise că viaţa de neprihănire nu este laşitate şi că religia lui Avraam l-a fãcut curajos în susţinerea a ceea ce este drept şi gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influenţă largă printre triburile înconjurătoare." Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 11.
Acţiunea lui Avram de a oferi din inimă zeciuială lui Melhisedec trebuia să rămână consemnată "ca o confirmare a credinţei sale şi o dovadă pentru generaţiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei se vor împlini". Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 16. Este foarte important să înţelegem că zecimea o ia sau o primeşte Melhisedec, ca preot şi totodată ca reprezentant al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. Acesta este singurul moment din timp când Melhisedec primeşte din punct de vedere fizic zeciuială, adică un dar plin de recunoştinţă adus sub formă de zeciuială. De ce? Pentru că Melhisedec urma să se înalţe la cer, pentru a da posibilitatea directă lui Hristos, care la vremea respectivă, deci în timpul lui Avram, încă nu era calificat ca preot după rânduiala lui Melhisedec, în pofida legământului încheiat cu Tatăl în care era prevăzută mântuirea noastră prin sângele Său ispăşitor, ca să se întâlnească direct cu Avram pe pământ, înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei.
Asta demonstrează că templul ceresc nu trebuie să fie lipsit vreodată, câtuşi de puţin, de prezenţa unui preot. Singurul preot care putea ţine locul lui Hristos în templul ceresc, la vremea respectivă, şi care putea mijloci doar prin sângele şi meritele Răscumpărătorului, era Enoh-Melhisedec. (Acest adevăr este dovedit şi prin faptul că Melhisedec iese în întâmpinarea lui Avram cu pâine şi vin. Ele constituiau un simbol al lui Hristos, căci atât pâinea cât şi vinul sunt întruchiparea Lui. Peste foarte mulţi ani Hristos "iese" în întâmpinarea ucenicilor Lui în camera de sus tot cu pâine şi vin (must), despre care spune că reprezintă fiecare trupul şi sângele Său vărsat pentru mântuirea omenirii. Astfel, Hristos instituie Sfânta Cină împrumutând simbolurile specifice preoţiei lui Melhisedec, aşa cum au fost prezentate mai întâi de Enoh-Melhisedec lui Avram, simboluri ce indicau spre această preoţie, într-un timp când Hristos se apropia de calificarea finală pentru a deveni preot după rânduiala lui Melhisedec). Unica posibilitate ca Isus să se coboare pe pământ şi să vorbească direct cu prietenul Său, Avram, (căruia îi schimbă numele în Avraam), căci toate făgăduinţele el le primise prin intermediul îngerilor, era ca Melhisedec să se întoarcă în cer.
Observăm că zecimea este pusă în legătură directă cu preoţia lui Melhisedec, care stă şi la baza legământului încheiat de Dumnezeu cu Avram, căci preoţia acestui legământ al harului este însăşi preoţia lui Melhisedec. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Avram este consemnat în Geneza 15. Asta înseamnă că dacă preoţia după rânduiala lui Melhisedec este veşnică, atunci în mod logic şi principiul zecimii trebuie că rămâne veşnic, întocmai ca şi Sabatul. Prin principiul zecimii trebuie să înţelegem principiul dăruirii dintr-o inimă plină de bunăvoinţă, neprihănire şi iubire la adresa lui Dumnezeu. Este adevărat că în cer şi pe noul pământ nimeni nu mai trebuie să aducă ca dar a zecea parte din tot ce are, dar nu este adevărat că principiul dăruirii sau al zecimii va dispărea o dată cu instituirea noii împărăţii a slavei pe un pământ refăcut!
Principiul dăruirii rămâne veşnic, căci inimile dăruitorilor vor fi pline pe vecie cu neprihănirea lui Hristos. Acest principiu stă la baza circuitului binefacerilor, fără de care nimeni nu poate exista. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă a dărui, şi orice fiinţă inteligentă care o primeşte o va dărui înapoi lui Dumnzeu prin Isus Hristos sub formă de laude, bucurie şi închinare.
"Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatãl.< >Eu nu caut slava Mea<, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.
Zecimea ca a zecea parte din venitul cuiva este doar un indiciu, un semn prin care cineva îşi arată recunoştinţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu, prin care şi de la care primeşte totul, şi prin care doreşte astfel să arate că este părtaş acestui circuit al binefacerilor cereşti. Numai cine are spiritul zecimii în inimă, numai acela poate da zecime prin Melhisedec lui Dumnezeu şi astăzi, arătând prin aceasta că doreşte să fie parte a acestui circuit binecuvântat din care au ieşit prin încăpăţânare şi neascultare Satana şi îngerii răi. Scripturile mărturisesc fără putinţă de tăgadă că zecimea, astăzi, o primeşte Melhisedec tot atât de mult cum a primit-o de la Avraam!
Ceea ce trebuie să ştim este că unul din rolurile importante ale lui Melhisedec este acela de a primi zecimea din partea fraţilor săi credincioşi de pe pământ. El este acela care de la instituirea ei, în neprihănire şi prin neprihănire, datorită credinţei lui Avram, şi până la a doua venire a lui Hristos, primeşte zecimea sau zeciuiala. Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: "În adevăr, Melhisedec acesta,... a luat zeciuială de la Avraam şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială sunt nişte oameni muritori;
pe când acolo, o ia cineva despre care se mărturiseşte că este viu." Evrei 7,1.7.8.
Acesta nu este un limbaj figurat, ci Pavel descoperă o realitate extraordinară. Zecimea, în timpul când Pavel scrie epistola către evrei, era primită mai departe de către Melhisedec, care era viu, deoarece fusese înălţat la cer pe când trăia, ca să poată fi calificat în cer ca preot după rânduiala lui Melhisedec, el însuşi purtând acest nume nou. Enoh este deschizătorul de drumuri pentru preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi totodată acela cu ajutorul căruia este instituită zecimea, dar toate acestea datorită lui Isus Hristos! Melhisedec în timpul lui Avraam, în timpul lui Pavel şi în timpul de faţă este acela care a luat şi ia în continuare zecimea de la toţi cei neprihăniţi de pe pământ. Această zecime nu se măsoară în venituri, roade sau alte lucruri, căci este evident că Dumnezeu nu are ce să facă cu bunurile noastre din moment ce totul vine de la El. Ci ea se măsoară după spiritul dăruirii potrivit cu toate capacităţile cuiva născut din nou şi potrivit cu lucrarea Duhului Sfânt efectuată în sufletul acelui credincios, care înaintează din treaptă în treaptă a desăvârşirii creştine.
Nu trebuie să tragem concluzia că adevăratul credincios nu mai oferă zecime din venitul său, căci principiul sau spiritul zecimii nu poate fi despărţit cu nici un chip, aici pe pământul blestemat de păcat, până la a doua venire a lui Hristos, de zecimea adusă sub formă de dar din veniturile acelui credincios. Ci ceea ce am vrut să subliniez este că darul zecimii este măsurat în ochi cerului după spiritul în care este adus. De acest lucru se ocupă Melhisedec, adică Enoh cel slăvit şi nemuritor astăzi. Acest spirit al dăruirii, de fapt, trebuie să se vadă în orice, nu numai în dăruirea zecimii ca a zecea parte din veniturile noastre. Aşadar, zecimea, cu tot ce implică ea, este doar un licăr din binecuvântatul şi slăvitul cerc al binefacerilor, care stă la baza existenţei vieţii făpturilor inteligente din tot cuprinsul nemărginit al universului creat de Dumnezeu.
Zecimea nu este un moft impus de Dumnezeu, ci este marea binecuvântare, după căsătorie şi Sabat, prin care omul este pus în legătură directă şi chiar introdus în circuitul binefacerilor divine, dar aici pe pământ. Este doar o pregustare a circuitului marilor binecuvântări veşnice. Prin urmare, principiul sau viaţa zecimii nu va trece niciodată, ca şi principiul Sabatului, care ce-i drept, spre deosebire de principiul zecimii care nu se va mai exprima prin a zecea parte a venitului cuiva, ci doar prin circuitul binefacerilor veşnice, va fi celebrat în fiecare zi de Sabat, pe noul pământ. "Căci, după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor
dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele
vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice
făptură să se închine înaintea Mea - zice Domnul." Isaia 66,22.23.
Prin intermediul zecimii, un credincios născut din nou devine parte a preoţiei lui Melhisedec, căci este singura prin care se capătă desăvârşirea. (Nu trebuie să înţelegem deloc că prin oferirea zecimii cineva ajunge desăvârşit aici pe pământ. Acest lucru este dăunător şi nu este Evanghelia mântuirii din păcat. Oferirea zecimii sub formă de dar nu este decât expresia spiritului neprihănirii, din inima celui credincios, care este spiritul dăruirii în sine. El nu caută mântuirea prin fapte bune, ci darul zecimii lui este doar semnul exterior al unei lucrări interioare săvârşită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi care atestă prezenţa neprihănirii. Vorbesc doar despre adevăraţii credincioşi născuţi din nou). Este aşa pentru că Melhisedec o primeşte şi astăzi de la toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Melhisedec nu primeşte zecimea cuiva adusă dintr-un spirit de obligaţie, sau pentru că nu are încotro, doar pentru că ea face parte din învăţăturile bisericii. Dumnezeu primeşte totul înapoi, cu bucurie, doar din partea unei inimi renăscute şi plină de neprihănirea lui Hristos, aşa după cum este dovedit în viaţa lui Avraam. Aşadar, zecimea este marea binecuvântare prin care Dumnezeu ne pune în legătură cu preoţia lui Melhisedec, cu templul ceresc, fiindcă acolo se desfăşoară actualmente această preoţie, şi cu circuitul divin al binefacerilor prin care primim totul aici pe pământ. Zecimea este şi trebuie să fie doar expresia fidelă a credinţei lui Avraam, sau altfel spus a credinţei care lucrează prin iubire şi dăruire. Numai aşa putea lua naştere zecimea ca o imagine a circuitului binecuvântărilor.
miercuri, 16 martie 2016
marți, 8 martie 2016
"Aici este răbdarea sfinţilor"
Evanghelia este puterea creatoare şi salvatoare din păcat, pentru omul slab, păcătos şi muritor, care poate reface în el chipul lui Dumnezeu şi care îi dă onoarea veşnică de a sta pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu împreună cu Creatorul şi Răscumpărătorul lui, Isus Hristos. Întrucât trăim ultimele momente ale istoriei acestei planete pline de păcat, şi întrucât mai beneficiem de un timp de har al liniştii, ar fi bine să ne concentrăm tot interesul spre farmecul inegalabil al Evangheliei aflate în cuvintele profeţiei din titlul acestui episod. Aceste cuvinte fac parte dintr-o profeţie foarte amplă şi, deci, ele însele sunt o profeţie, şi încă o profeţie neîmplinită.
Ele se găsesc în Apocalipsa 14,12: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Aceste cuvinte profetice constituie în realitate mesajul de încheiere a puternicei solii a îngerului al treilea, care nu s-au împlinit niciodată în legătură cu icoana fiarei şi numărul numelui ei, 666, fiindcă acestea niciodată nu s-au format până acum. La rândul ei, solia îngerului al treilea trebuie pusă în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu lucrarea pe care Hristos o săvârşeşte acolo împreună cu toţi membrii ordinului preoţesc Melhisedec, adică acei sfinţi înviaţi şi înălţaţi la cer de-a lungul veacurilor, despre care vorbesc Scripturile adevărului, până la învierea şi înălţarea lui Isus Hristos. Aceştia sunt simbolizaţi mai întâi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii, care mai apoi, în funcţie de context, sunt bunăoară descoperiţi ca îngeri care aduc cele şapte urgii pe pământ. Este aşa pentru că aceştia sunt "îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur". Apocalipsa 15,6. Orice eveniment descoperit în Apocalipsa, chiar dacă e îmbrăcat în simboluri, are legătură directă cu aceşti răscumpăraţi, care acum ocupă poziţia îngerilor căzuţi, dezertori, în sensul în care ne este arătat în mod explicit ce lucrare au desfăşurat şi desfăşoară ei în folosul bisericii adevărate a lui Dumnezeu până la încheierea păcatului.
Profeţia pe care o vom aborda nu poate fi înţeleasă decât în contextul mesajului adus de primii trei îngeri. Mai întâi, este foarte bine de ştiut că în Sfintele Scripturi întâlnim doar de două ori ideea de răbdare a sfinţilor, o dată în Apocalipsa 12,10 şi a doua oară în textul pe care îl studiem, din Apocalipsa 14,12. Textul din Apocalipsa 12,10 spune astfel: "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". În al doilea rând, se poate observa cu uşurinţă că ambele expresii profetice, sunt parte integrantă a unor profeţii, unele împlinite, alte pe cale de a se împlini. Asta înseamnă că acestea, cuvintele profetice referitoare la răbdarea sfinţilor, ascund nişte realităţi şi adevăruri ce trebuie cunoscute de toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, căci este spre folosul mântuirii. Nu trebuie înţeles că această cunoştinţă aduce cu ea mântuirea, căci mântuirea o poate da numai Isus Hristos, ca Persoană divină, căci până la urmă ea este un dar ce se capătă prin credinţă. Vreau doar să subliniez importanţa unei astfel de cunoaşteri care va deschide înaintea minţii noastre un orizont asupra căruia prea puţin ne-am gândit.
De ce aceste cuvinte sunt puse în două contexte asemănătoare, care ambele ne descoperă o putere ce este asmuţită făţiş împotriva acestor sfinţi? Bunăoară, în contextul din Apocalipsa 13, aceşti sfinţi sunt chiar biruiţi de către fiara care rostea hule împotriva lui Dumnezeu şi a cărei stăpânire cuprindea toată lumea cunoscută a vremii aceleia, iar în contextul din Apocalipsa 14, aceşti sfinţi extraordinari devin obiectul urii generale manifestată prin fiară şi icoana ei. Profeţiile din Apocalipsa 13 şi 14 sunt de cea mai mare actualitate, şi trebuie înţelese în toată semnificaţiile lor. Astfel, în Apocalipsa 13,1-10, avem tabloul a ceea ce s-a întâmplat în trecut, iar în Apocalipsa 13,11-18 şi Apocalipsa 14, noi avem descoperit tabloul a ceea ce urmează să se întâmple. Cu alte cuvinte, suntem aduşi în situaţia de a înţelege cum istoria trecutului se va repeta la scară planetară în viitorul foarte apropiat. Cum a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor, nu există vreo scăpare din acest tipar, din păcate.
Din acest motiv, ne întâlnim cu sfinţi care au trebuit să-şi câştige mântuirea prin răbdare şi credinţa lor, atunci când fiara odioasă, asemenea unui leopard, a încercat să îi distrugă de pe faţa pământului, şi de asemenea cu alţi sfinţi, de astă dată la sfârşitul timpului, care au de înfruntat cea mai nimicitoare confederaţie pe care Satana a pus-o la cale vreodată, şi anume un monstru format din fiară, urmaşa modernă a fiarei din Apocalipsa 13,1-10, adică papalitatea, icoana fiarei sau fiicele primei fiare, care ajung chipul şi asemănarea mamei lor, chiar o icoană, o imagine perfectă a primei fiare, şi aici vorbim despre bisericile protestante care calcă pe urmele blasfematoarei, deci protestantismul decăzut, şi în ultimă instanţă apele sau guvernarea civilă şi politică, aşa cum este arătat în Apocalipsa 17, puterea politică fiind reprezentată aici şi prin al doilea simbol, fiara, pe care şade desfrânata şi din care îşi sug seva şi cele zece coarne, simbolul protestantismului apostat, căci ele au pierdut demult puterea Evangheliei.
Acest conglomerat pestriţ, această coaliţie unicat în istorie, o vor avea de înfruntat toţi sfinţii lui Dumnezeu din ultimele zile, care sunt obligaţi să dezvolte o răbdare pe care ceilalţi sfinţi, pe urmele cărora trebuie să calce, nu au putut-o dezvolta decât în măsura în care era necesară păstrarea credinţei lor salvatoare în împrejurări în care fiara vremii aceleia a făcut prăpăd în mijlocul lor timp de patruzeci şi două de luni profetice sau altfel spus timp de o mie două sute şaizeci de ani. Mai mult decât atât, primilor, adică sfinţilor despre care se face vorbire în Apocalipsa 13,1-10, nu li s-a cerut să păzească poruncile lui Dumnezeu, întrucât lumina cu privire la însemnătatea legii lui Dumnezeu nu putea constitui un test al credinţei lor, căci despre papalitate se spune în mod clar că avea să se încumete, pe lângă alte grozăvii, "să schimbe vremurile şi legea", Daniel 7,25.
Lumina cu privire la importanţa legii lui Dumnezeu nu putea fi oferită credincioşilor acelui timp, deoarece schimbarea vremurilor (a timpului profetic despre care vorbesc Scripturile, ceea ce înseamnă că s-a încumetat să aducă o interpretare deformată profeţiilor ce au în vizorul lor papalitatea şi toate acţiunile ei diabolice) şi a legii trebuia să dureze până "va veni judecata". Daniel 7,26. În răstimpul celor 1260 de ani cât avea să triumfe papalitatea, Dumnezeu nu putea oferi sfinţilor Săi persecutaţi lumină suplimentară din pricina tainei fărădelegii, adică a acelui spirit şi acelor învăţături care au condus la pierderea dragostei dintâi în biserica apostolică, pe care ulterior au transformat-o în chiar fiara prigonitoare împotriva sfinţilor ce nu îşi puteau supune conştiinţa acestei taine a nelegiuirii! Din cauza acestei taine negura necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu nu a putut fi alungată pe dată. O descoperire mai bogată a Evangheliei lui Isus Hristos, în contextul acelui timp nefast, cum ar fi importanţa legii morale, importanţa preoţiei lui Isus în sanctuarul de sus, sau chiar învăţătura cu privire la existenţa unui sanctuar ceresc, ar fi fost prea mult pentru credinţa acelor sfinţi. Aceştia se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ucenicii lui Isus care nu puteau discerne implicaţiile adevărului cu privire la răstignirea, moartea şi învierea lui Isus.
De aceea, nu era de folos pentru ei să cunoască însemnătatea legii lui Dumnezeu, motiv pentru care despre ei stau scrise doar aceste cuvinte, ca o mărturie a loialităţii lor faţă de Dumnezeu: "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". Apocalipsa 13,10. Nu se pomeneşte nimic despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă cu raportul dat despre sfinţii din ultimele zile. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Asta înseamnă că Dumnezeu, în mila Sa cea mare, a cerut puţin sfinţilor din Evul Mediu întunecat, potrivit cu toată lumina descoperită şi înţeleasă, dar suficientă spre a face faţă furiei Izabelei timpului aceluia, adică papalităţii. Tot întunericul tainei fărădelegii penetrase în întregime societatea, Biblia fusese interzisă, iar într-o asemenea situaţie mintea, oricât de limpede ar fi fost, nu ar fi putut suporta în acea negură o lumină mai strălucitoare care să aducă cu sine, de pildă, frumuseţea descoperită a legii morale, sau binecuvântata lucrare a lui Isus în templul ceresc.
Atât de mult subjuga mintea oamenilor, încât era greu de presupus că poate fi alungată într-un timp relativ scurt. Nici măcar prin marea Reformă din sec. al XVI-lea Dumnezeu nu a adus în prim plan importanţa legii lui Dumnezeu sau alte învăţături care sunt parte integrantă a mesajului nemaipomenit al celor trei îngeri din Apocalipsa 14. A fost suficientă întoarcerea minţii omeneşti spre învăţătură de bază a Evangheliei, şi anume că mântuirea este prin har, prin credinţă, nu prin fapte. Dumnezeu pleacă de la puţin spre a ajunge la mai mult descoperit, şi numai în ritmul în care mintea umană, subjugată de învăţăturile şi spiritul tainei fărădelegii, poate să fie în stare să le cuprindă, chiar să le înţeleagă şi să le practice. Aceasta se cheamă bunătate, răbdare şi înţelepciune din partea Tatălui nostru ceresc.
Aşadar, taina fărădelegii a stat între Dumnezeu şi biserică, îmbrăcând pământul cu mantia plină de întuneric a necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Din pricina ei, a spiritului, puterii şi caracterului ei, sfinţii lui Dumnezeu din acele timpuri au trebuit să treacă printr-o grea încercare, despre care Hristos spune că "... dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre aceşti sfinţi minunaţi, adevărata biserică a lui Dumnezeu din acea vreme, că au fost biruiţi de fiara ca un leopard sau de cornul cel mic, două simboluri pentru aceeaşi putere ecleziastică - papalitatea, alias taina fărădelegii despre care scria apostolul Pavel tesalonicenilor. Această biruinţă înseamnă ţinerea departe a luminii adevărului şi influenţei acestuia asupra oamenilor, dar mai ales asupra bisericii!
Prin urmare, sfinţii lui Dumnezeu din acel ev întunecat nu puteau dezvolta decât acea răbdare, care vine totdeauna în urma încercării aprige, şi acea credinţă care ţine cu tărie la ceea ce ştie că este adevăr, indiferent cât de puţin descoperit este acel adevăr, dar care este mântuire pentru suflet. "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor." Apocalipsa 13,10. Ei au dat piept cu taina fărădelegii, care a ţinut ascunse de ei toate adevărurile Evangheliei veşnice ce urmau să fie redescoperite şi puse în contextul lucrării lui Isus din sfânta sfintelor a sanctuarului ceresc, însă sfinţii ultimelor zile trebuie să dea piept cu icoana fiarei. Iar ca aceasta să poată fi înfrântă, va fi necesară o lumină a adevărului atât de strălucitoare, încât să răpună pentru totdeauna păcatul, pe Satana şi moartea.
Istoria trecutului se va repeta cu cea mai deplină siguranţă posibilă, dar de astă dată taina fărădelegii, întruchipată prin icoana fiarei, papalitatea şi puterea politică, trebuie înfrântă prin puterea cea mare a Evangheliei veşnice, aşa cum este adusă ea, la vremea sfârşitului, de primul înger. În această Evanghelie veşnică sunt cuprinse toate adevărurile necesare pentru înfrângerea definitivă a acestei taine. La loc de cinste stă însăşi legea lui Dumnezeu, care descoperă frumuseţea desăvârşită a caracterului Său. Miezul tuturor învăţăturilor acestei Evanghelii triumfătoare în cele din urmă este că omul creştin născut din nou poate trăi fără păcat, deci poate fi biruitor permanent al păcatului mărturisit în viaţa de zi cu zi, aici pe pământ.
Lupta cea mare, în ultima ei fază, sau Armaghedonul se va da între legile oamenilor, susţinute şi înălţate de marea confederaţie a nelegiuirii şi legea cea mare a iubirii divine, susţinută, trăită şi înălţată în vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, despre care Scripturile mărturisesc: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Apocalipsa 14,12. Aceşti sfinţi sunt nimeni alţii decât cei 144.000! Aşa cum sfinţii din Evul Mediu nu au fost o organizaţie religioasă, ci oamenii simpli prin credinţa lor statornică, loiali dramului de adevăr pe care-l ştiau şi care le transformase vieţile, tot astfel cei 144.000 nu vor fi o organizaţie religioasă, nu vor fi un corp bisericesc organizat care se transformă peste noapte în nişte creştini autentici şi nobili, ci vor fi toţi aceia care primesc cu tot sufletul mesajul îngerului al treilea sub forma marii avertizări mondiale!
Grosul lor se află în lumea protestantă, dar lor li se alătură catolici, iudei, hinduşi, musulmani, păgâni din triburi uitate de lume, etc, iar nucleul care dă contur acestei grupe ilustre va fi alcătuit din cei mai zeloşi aşteptători, care de multă vreme, înainte de a se face auzită marea avertizare mondială, se vor fi familiarizat cu adevărurile Evangheliei veşnice, aşa cum au fost ele descoperite de la 1831 încoace. Aceşti sfinţi se deosebesc prin faptul că păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus. Cu alte cuvinte, în lupta cea mare cu icoana fiarei viaţa acestor sfinţi trebuie să fie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, tot aşa cum viaţa Mântuitorului a fost reflectarea, deci descoperirea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu.
Dacă taina fărădelegii, în trecut, şi-a găsit locul în inimile oamenilor, mult din acest întuneric ce nu a putut fi risipit întru totul fiind prezent şi în inimile sfinţilor acelui timp, nu tot astfel se va putea spune despre sfinţii din ultimele zile. Despărţirea lor de lume trebuie să fie atât de definitivă, ca şi despărţirea lui Avraam de ţara, de neamul şi de nepotul său Lot! Ţara Canaanului îi fusese promisă lui şi seminţei sale. În sămânţa lui intră doar cei a căror credinţă le este socotită ca neprihănire. În inimile lor nu trebuie să se mai afle nimic din întunericul tainei fărădelegii. De aceea, marea avertizare mondială va fi caracterizată de aceste cuvinte: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<". Apocalipsa 18,2-5.
Nimeni nu poate striga: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare!", câtă vreme acest Babilon se mai află în inima celui care strigă în felul acesta. Inimile trebuie să fie curate cu desăvârşire, căci numai astfel poate fi însoţit şi întărit acest mesaj de puterea invincibilă a Duhului Sfânt. Unde e curăţie, în inimă, e totodată şi sfinţenie, neprihănire şi iubirea lui Dumnezeu. Acela care e plin de neprihănirea lui Dumnezeu, e plin de sfinţenia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că este cu adevărat un păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt neprihănire şi sfinţenie! Observaţi, vă rog, că profeţia ne spune că aceşti sfinţi păzesc poruncile lui Dumnezeu, nu numai Sabatul ca ziua a şaptea! Adevăratul Sabat este pecetea neprihănirii, ziua a şaptea fiind doar o mărturie vizibilă ce este obligatoriu să ateste prezenţa lui Dumnezeu în inima păzitorului legii lui Dumnezeu.
În acest fel, Dumnezeu este foarte grijuliu să ne descopere cine sunt aceşti sfinţi în zilele din urmă, tocmai pentru ca nimeni să nu facă greşeala de a aplica bisericii sale acele cuvinte profetice. Bunăoară, iudeii considerau că sunt fiii lui Avraam, şi erau din punct de vedere fizic, dar nu erau din punct de vedere spiritual, întrucât le lipsea credinţa mântuitoare, credinţa lui Avraam. În ochii Cerului, a fi un fiu al lui Avraam înseamnă a avea credinţa lui Avraam, căruia îi fusese socotită ca neprihănire. Tot astfel, a fi membrul unei biserici ce crede că va fi singura care va ajunge să împlinească profeţia pe care o dezbatem, referitoare la sfinţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus, nu presupune în mod logic că vei fi unul din acei sfinţi. Numele bisericii tale, cât şi moştenirea ei nu valorează nimic în ochii Cerului, atâta vreme cât lipseşte credinţa mântuitoare, care aduce cu sine neprihănirea şi eliberează sufletul de păcat!
Ceea ce doresc să înţelegem este faptul că în inimile celor care vor deveni aceşti sfinţi, căci profeţia aceasta nu s-a împlinit niciodată până astăzi, nu se mai află întunericul tainei fărădelegii sau Babilonul. Va trebui de astă dată să fie o clară demarcaţie între sfinţii lui Dumnezeu şi lume sau Babilon, care va deveni cel mare. Altfel oamenii nu vor şti niciodată cum este Dumnezeu. Ei vor trebui puşi în situaţia de a vedea linia de despărţire dintre păcat şi neprihănire în vieţile acelora care vor da lumii marea avertizare, ca să poată alege fără dubii de partea cui vor să fie: Dumnezeu sau Satana.
Caracterul lui Dumnezeu trebuie să fie ca o lumină strălucitoare într-un loc întunecos pentru lume, pentru oamenii care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Or, pentru ca acest caracter să strălucească la nivel planetar este nevoie de credincioşi sfinţi, neprihăniţi şi fără păcat, plini de puterea colosală a Duhului Sfânt. Aceştia sunt subiectul profeţiei abordate; sunt cei 144.000 întrucât ei vor constitui, potrivit evenimentelor care sunt descrise după versetul care constituie subiectul studiului de faţă, mişcarea îngerului al cincilea care se adresează lui Hristos şi-l roagă fierbinte astfel: "Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt". Apocalipsa 14,15. Cu aceste cuvinte profetice se intră deja în timpul lipsit de har, când mijlocirea lui Hristos a încetat definitiv pentru biserică şi pentru orice om de pe pământ.
Ceea ce face ca aceşti credincioşi să devină asemenea Mântuitorului în ce priveşte caracterul, este mesajul îngerului al treilea, mesaj care scoate în evidenţă ultima lucrare a lui Isus în templul ceresc, în sfânta sfintelor. Sfinţii din vechime nu puteau beneficia de această lumină fiindcă Hristos se afla atunci doar în sfânta. Prin urmare, lumina care le era oferită era potrivit lucrării lui Isus din prima încăpere a templului ceresc. Aceasta era suficientă pentru mântuirea lor, în pofida prigoanei îngrozitoare la care fuseseră supuşi multă vreme. Ei nu aveau nevoie de lumina suplimentară privitoare la importanţa legii lui Dumnezeu. Dar, pentru sfinţii ultimelor zile lucrurile se schimbă, fiindcă ei trebuie să ajungă biserica lui Dumnezeu pe pământ, înainte de venirea Mântuitorului pe norii cerului, "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta,... sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27.
Aceasta trebuie să se întâmple în timpul de har şi nu după, căci la judecata lor, a celor 144.000, caracterele lor trebuie să reflecte slava caracterului lui Dumnezeu, deci slava Cerului. Ei trebuie să aibă în momentul judecăţii lor, atunci când se dă decretul morţii, în apropierea sfârşitului timpului de har, mintea lui Hristos, neprihănirea lui Hristos, sfinţenia lui Hristos, îndreptăţirea dată de Hristos, deci într-un cuvânt caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu! Judecata aceasta va pune capăt timpului de har. Ea îi face vrednici înaintea locuitorilor universului şi-i descoperă ca pe aceia care pot să treacă prin timpul lipsit de har fără mijlocirea lui Hristos; ceea ce înseamnă că ei devin preoţi după rânduiala lui Melhisedec.
Prin faptul că se spune despre ei că păzesc poruncile lui Dumnezeu, ni se arată în mod desluşit că ei sunt beneficiarii caracterului lui Dumnezeu şi că viaţa lor este o reflectare a slavei cereşti, a sfinţeniei lui Dumnezeu. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă decât prin credinţa lui Isus, pe care ei o au din plin. Credinţa lui Isus este exact acea credinţă care i-a fost socotită neprihănire lui Avraam. Fiii lui Dumnezeu se cunosc după această credinţă, care este plină de neprihănirea legii lui Dumnezeu, oferită în darul acelei credinţe pe care păcătosul pocăit o primeşte în momentul naşterii sale din nou. Legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său, iar Evanghelia cea veşnică este manifestarea neprihănirii acelei legi în şi prin viaţa primitorului ei!
Acum, a avea credinţa lui Isus înseamnă a-l cunoaşte, iar a-l cunoaşte înseamnă a avea viaţa veşnică. Aşa declară Scripturile. Mai mult, a-l cunoaşte pe Hristos înseamnă a păzi poruncile Sale, ceea ce presupune de la sine o manifestare a caracterului lui Dumnezeu pe pământ din partea acelora care deţin această cunoaştere. "Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: >Îl cunosc<, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus." 1Ioan 2,3-6.
În aceste cuvinte sunt descrişi exact sfinţii despre care se vorbeşte în Apocalipsa 14,12. Răbdarea pe care o dezvoltă ei vine ca urmare a marilor încercări cărora trebuie să le facă faţă prin credinţa lui Isus. Aşadar, Isus Hristos în sfânta sfintelor trebuie să încheie lucrarea Evangheliei în inimile lor, în care nu mai au ce să caute Babilonul, ca taină a fărădelegii, păcatul şi moartea, întrucât desăvârşirea la care vor ajunge îi situează deasupra posibilităţii ca ei să moară. Această lucrare se face doar prin primirea soliei îngerului al treilea, aşa cum este ea descoperită prin intermediul spiritului profeţiei, marea binecuvântare pentru ultimele generaţii de oameni de pe pământ. Nu trebuie să avem un fin simţ al observaţiei pentru a vedea că Apocalipsa 14 începe mai întâi cu prezentarea caracterului celor 144.000, şi asta tocmai pentru faptul ca Inspiraţia să ne arate că biruitorii fiarei şi icoanei ei trebuie să aibă un caracter perfect prin care Cerul să poată pune în contrast caracterul Babilonului cel mare. "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său." Apocalipsa 14,1. "Acest verset reprezintă caracterul poporului lui Dumnezeu pentru aceste zile din urmă" The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 978.
Nu trebuie să uităm că, a fi unul dintre aceşti sfinţi minunaţi, înseamnă a fi despărţit, separat de lume şi păcat. Prin lume trebuie înţeles în mod corect pofta cărnii, adică poftele naturii omeneşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Vezi 1Ioan 2,16. Numai adevărul sfinţitor al lui Dumnezeu primit în inimă şi menţinut acolo ne separă de lume cu ale ei. Se va vedea la timpul încercării cât de pregătit este cineva să facă faţă testului impus de icoana fiarei. Dacă Hristos nu a devenit nădejdea slavei astăzi pentru cel care se declară credincios, atunci, la vremea când icoana fiarei va pune presiune zdrobitoare asupra conştiinţei şi sufletului, va fi greu de crezut că va putea sta în picioare şi-l va onora pe Mântuitorul. De fapt va fi ceva imposibil.
Ar fi de folos şi înţelept pentru toţi cei ce se pretind credincioşi astăzi, să se roage pentru acea pricepere pe care Isus Hristos a venit şi ne-a dat-o deja, dar pe care biserica a pierdut-o de multă vreme. Numai cei pricepuţi vor înţelege Evanghelia veşnică şi principiile adevărului. "Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 5,20. "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci... Mulţi vor fi curăţaţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege." Daniel 12,3.10.
Ele se găsesc în Apocalipsa 14,12: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Aceste cuvinte profetice constituie în realitate mesajul de încheiere a puternicei solii a îngerului al treilea, care nu s-au împlinit niciodată în legătură cu icoana fiarei şi numărul numelui ei, 666, fiindcă acestea niciodată nu s-au format până acum. La rândul ei, solia îngerului al treilea trebuie pusă în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu lucrarea pe care Hristos o săvârşeşte acolo împreună cu toţi membrii ordinului preoţesc Melhisedec, adică acei sfinţi înviaţi şi înălţaţi la cer de-a lungul veacurilor, despre care vorbesc Scripturile adevărului, până la învierea şi înălţarea lui Isus Hristos. Aceştia sunt simbolizaţi mai întâi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii, care mai apoi, în funcţie de context, sunt bunăoară descoperiţi ca îngeri care aduc cele şapte urgii pe pământ. Este aşa pentru că aceştia sunt "îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur". Apocalipsa 15,6. Orice eveniment descoperit în Apocalipsa, chiar dacă e îmbrăcat în simboluri, are legătură directă cu aceşti răscumpăraţi, care acum ocupă poziţia îngerilor căzuţi, dezertori, în sensul în care ne este arătat în mod explicit ce lucrare au desfăşurat şi desfăşoară ei în folosul bisericii adevărate a lui Dumnezeu până la încheierea păcatului.
Profeţia pe care o vom aborda nu poate fi înţeleasă decât în contextul mesajului adus de primii trei îngeri. Mai întâi, este foarte bine de ştiut că în Sfintele Scripturi întâlnim doar de două ori ideea de răbdare a sfinţilor, o dată în Apocalipsa 12,10 şi a doua oară în textul pe care îl studiem, din Apocalipsa 14,12. Textul din Apocalipsa 12,10 spune astfel: "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". În al doilea rând, se poate observa cu uşurinţă că ambele expresii profetice, sunt parte integrantă a unor profeţii, unele împlinite, alte pe cale de a se împlini. Asta înseamnă că acestea, cuvintele profetice referitoare la răbdarea sfinţilor, ascund nişte realităţi şi adevăruri ce trebuie cunoscute de toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, căci este spre folosul mântuirii. Nu trebuie înţeles că această cunoştinţă aduce cu ea mântuirea, căci mântuirea o poate da numai Isus Hristos, ca Persoană divină, căci până la urmă ea este un dar ce se capătă prin credinţă. Vreau doar să subliniez importanţa unei astfel de cunoaşteri care va deschide înaintea minţii noastre un orizont asupra căruia prea puţin ne-am gândit.
De ce aceste cuvinte sunt puse în două contexte asemănătoare, care ambele ne descoperă o putere ce este asmuţită făţiş împotriva acestor sfinţi? Bunăoară, în contextul din Apocalipsa 13, aceşti sfinţi sunt chiar biruiţi de către fiara care rostea hule împotriva lui Dumnezeu şi a cărei stăpânire cuprindea toată lumea cunoscută a vremii aceleia, iar în contextul din Apocalipsa 14, aceşti sfinţi extraordinari devin obiectul urii generale manifestată prin fiară şi icoana ei. Profeţiile din Apocalipsa 13 şi 14 sunt de cea mai mare actualitate, şi trebuie înţelese în toată semnificaţiile lor. Astfel, în Apocalipsa 13,1-10, avem tabloul a ceea ce s-a întâmplat în trecut, iar în Apocalipsa 13,11-18 şi Apocalipsa 14, noi avem descoperit tabloul a ceea ce urmează să se întâmple. Cu alte cuvinte, suntem aduşi în situaţia de a înţelege cum istoria trecutului se va repeta la scară planetară în viitorul foarte apropiat. Cum a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor, nu există vreo scăpare din acest tipar, din păcate.
Din acest motiv, ne întâlnim cu sfinţi care au trebuit să-şi câştige mântuirea prin răbdare şi credinţa lor, atunci când fiara odioasă, asemenea unui leopard, a încercat să îi distrugă de pe faţa pământului, şi de asemenea cu alţi sfinţi, de astă dată la sfârşitul timpului, care au de înfruntat cea mai nimicitoare confederaţie pe care Satana a pus-o la cale vreodată, şi anume un monstru format din fiară, urmaşa modernă a fiarei din Apocalipsa 13,1-10, adică papalitatea, icoana fiarei sau fiicele primei fiare, care ajung chipul şi asemănarea mamei lor, chiar o icoană, o imagine perfectă a primei fiare, şi aici vorbim despre bisericile protestante care calcă pe urmele blasfematoarei, deci protestantismul decăzut, şi în ultimă instanţă apele sau guvernarea civilă şi politică, aşa cum este arătat în Apocalipsa 17, puterea politică fiind reprezentată aici şi prin al doilea simbol, fiara, pe care şade desfrânata şi din care îşi sug seva şi cele zece coarne, simbolul protestantismului apostat, căci ele au pierdut demult puterea Evangheliei.
Acest conglomerat pestriţ, această coaliţie unicat în istorie, o vor avea de înfruntat toţi sfinţii lui Dumnezeu din ultimele zile, care sunt obligaţi să dezvolte o răbdare pe care ceilalţi sfinţi, pe urmele cărora trebuie să calce, nu au putut-o dezvolta decât în măsura în care era necesară păstrarea credinţei lor salvatoare în împrejurări în care fiara vremii aceleia a făcut prăpăd în mijlocul lor timp de patruzeci şi două de luni profetice sau altfel spus timp de o mie două sute şaizeci de ani. Mai mult decât atât, primilor, adică sfinţilor despre care se face vorbire în Apocalipsa 13,1-10, nu li s-a cerut să păzească poruncile lui Dumnezeu, întrucât lumina cu privire la însemnătatea legii lui Dumnezeu nu putea constitui un test al credinţei lor, căci despre papalitate se spune în mod clar că avea să se încumete, pe lângă alte grozăvii, "să schimbe vremurile şi legea", Daniel 7,25.
Lumina cu privire la importanţa legii lui Dumnezeu nu putea fi oferită credincioşilor acelui timp, deoarece schimbarea vremurilor (a timpului profetic despre care vorbesc Scripturile, ceea ce înseamnă că s-a încumetat să aducă o interpretare deformată profeţiilor ce au în vizorul lor papalitatea şi toate acţiunile ei diabolice) şi a legii trebuia să dureze până "va veni judecata". Daniel 7,26. În răstimpul celor 1260 de ani cât avea să triumfe papalitatea, Dumnezeu nu putea oferi sfinţilor Săi persecutaţi lumină suplimentară din pricina tainei fărădelegii, adică a acelui spirit şi acelor învăţături care au condus la pierderea dragostei dintâi în biserica apostolică, pe care ulterior au transformat-o în chiar fiara prigonitoare împotriva sfinţilor ce nu îşi puteau supune conştiinţa acestei taine a nelegiuirii! Din cauza acestei taine negura necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu nu a putut fi alungată pe dată. O descoperire mai bogată a Evangheliei lui Isus Hristos, în contextul acelui timp nefast, cum ar fi importanţa legii morale, importanţa preoţiei lui Isus în sanctuarul de sus, sau chiar învăţătura cu privire la existenţa unui sanctuar ceresc, ar fi fost prea mult pentru credinţa acelor sfinţi. Aceştia se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ucenicii lui Isus care nu puteau discerne implicaţiile adevărului cu privire la răstignirea, moartea şi învierea lui Isus.
De aceea, nu era de folos pentru ei să cunoască însemnătatea legii lui Dumnezeu, motiv pentru care despre ei stau scrise doar aceste cuvinte, ca o mărturie a loialităţii lor faţă de Dumnezeu: "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". Apocalipsa 13,10. Nu se pomeneşte nimic despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă cu raportul dat despre sfinţii din ultimele zile. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Asta înseamnă că Dumnezeu, în mila Sa cea mare, a cerut puţin sfinţilor din Evul Mediu întunecat, potrivit cu toată lumina descoperită şi înţeleasă, dar suficientă spre a face faţă furiei Izabelei timpului aceluia, adică papalităţii. Tot întunericul tainei fărădelegii penetrase în întregime societatea, Biblia fusese interzisă, iar într-o asemenea situaţie mintea, oricât de limpede ar fi fost, nu ar fi putut suporta în acea negură o lumină mai strălucitoare care să aducă cu sine, de pildă, frumuseţea descoperită a legii morale, sau binecuvântata lucrare a lui Isus în templul ceresc.
Atât de mult subjuga mintea oamenilor, încât era greu de presupus că poate fi alungată într-un timp relativ scurt. Nici măcar prin marea Reformă din sec. al XVI-lea Dumnezeu nu a adus în prim plan importanţa legii lui Dumnezeu sau alte învăţături care sunt parte integrantă a mesajului nemaipomenit al celor trei îngeri din Apocalipsa 14. A fost suficientă întoarcerea minţii omeneşti spre învăţătură de bază a Evangheliei, şi anume că mântuirea este prin har, prin credinţă, nu prin fapte. Dumnezeu pleacă de la puţin spre a ajunge la mai mult descoperit, şi numai în ritmul în care mintea umană, subjugată de învăţăturile şi spiritul tainei fărădelegii, poate să fie în stare să le cuprindă, chiar să le înţeleagă şi să le practice. Aceasta se cheamă bunătate, răbdare şi înţelepciune din partea Tatălui nostru ceresc.
Aşadar, taina fărădelegii a stat între Dumnezeu şi biserică, îmbrăcând pământul cu mantia plină de întuneric a necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Din pricina ei, a spiritului, puterii şi caracterului ei, sfinţii lui Dumnezeu din acele timpuri au trebuit să treacă printr-o grea încercare, despre care Hristos spune că "... dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre aceşti sfinţi minunaţi, adevărata biserică a lui Dumnezeu din acea vreme, că au fost biruiţi de fiara ca un leopard sau de cornul cel mic, două simboluri pentru aceeaşi putere ecleziastică - papalitatea, alias taina fărădelegii despre care scria apostolul Pavel tesalonicenilor. Această biruinţă înseamnă ţinerea departe a luminii adevărului şi influenţei acestuia asupra oamenilor, dar mai ales asupra bisericii!
Prin urmare, sfinţii lui Dumnezeu din acel ev întunecat nu puteau dezvolta decât acea răbdare, care vine totdeauna în urma încercării aprige, şi acea credinţă care ţine cu tărie la ceea ce ştie că este adevăr, indiferent cât de puţin descoperit este acel adevăr, dar care este mântuire pentru suflet. "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor." Apocalipsa 13,10. Ei au dat piept cu taina fărădelegii, care a ţinut ascunse de ei toate adevărurile Evangheliei veşnice ce urmau să fie redescoperite şi puse în contextul lucrării lui Isus din sfânta sfintelor a sanctuarului ceresc, însă sfinţii ultimelor zile trebuie să dea piept cu icoana fiarei. Iar ca aceasta să poată fi înfrântă, va fi necesară o lumină a adevărului atât de strălucitoare, încât să răpună pentru totdeauna păcatul, pe Satana şi moartea.
Istoria trecutului se va repeta cu cea mai deplină siguranţă posibilă, dar de astă dată taina fărădelegii, întruchipată prin icoana fiarei, papalitatea şi puterea politică, trebuie înfrântă prin puterea cea mare a Evangheliei veşnice, aşa cum este adusă ea, la vremea sfârşitului, de primul înger. În această Evanghelie veşnică sunt cuprinse toate adevărurile necesare pentru înfrângerea definitivă a acestei taine. La loc de cinste stă însăşi legea lui Dumnezeu, care descoperă frumuseţea desăvârşită a caracterului Său. Miezul tuturor învăţăturilor acestei Evanghelii triumfătoare în cele din urmă este că omul creştin născut din nou poate trăi fără păcat, deci poate fi biruitor permanent al păcatului mărturisit în viaţa de zi cu zi, aici pe pământ.
Lupta cea mare, în ultima ei fază, sau Armaghedonul se va da între legile oamenilor, susţinute şi înălţate de marea confederaţie a nelegiuirii şi legea cea mare a iubirii divine, susţinută, trăită şi înălţată în vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, despre care Scripturile mărturisesc: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Apocalipsa 14,12. Aceşti sfinţi sunt nimeni alţii decât cei 144.000! Aşa cum sfinţii din Evul Mediu nu au fost o organizaţie religioasă, ci oamenii simpli prin credinţa lor statornică, loiali dramului de adevăr pe care-l ştiau şi care le transformase vieţile, tot astfel cei 144.000 nu vor fi o organizaţie religioasă, nu vor fi un corp bisericesc organizat care se transformă peste noapte în nişte creştini autentici şi nobili, ci vor fi toţi aceia care primesc cu tot sufletul mesajul îngerului al treilea sub forma marii avertizări mondiale!
Grosul lor se află în lumea protestantă, dar lor li se alătură catolici, iudei, hinduşi, musulmani, păgâni din triburi uitate de lume, etc, iar nucleul care dă contur acestei grupe ilustre va fi alcătuit din cei mai zeloşi aşteptători, care de multă vreme, înainte de a se face auzită marea avertizare mondială, se vor fi familiarizat cu adevărurile Evangheliei veşnice, aşa cum au fost ele descoperite de la 1831 încoace. Aceşti sfinţi se deosebesc prin faptul că păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus. Cu alte cuvinte, în lupta cea mare cu icoana fiarei viaţa acestor sfinţi trebuie să fie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, tot aşa cum viaţa Mântuitorului a fost reflectarea, deci descoperirea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu.
Dacă taina fărădelegii, în trecut, şi-a găsit locul în inimile oamenilor, mult din acest întuneric ce nu a putut fi risipit întru totul fiind prezent şi în inimile sfinţilor acelui timp, nu tot astfel se va putea spune despre sfinţii din ultimele zile. Despărţirea lor de lume trebuie să fie atât de definitivă, ca şi despărţirea lui Avraam de ţara, de neamul şi de nepotul său Lot! Ţara Canaanului îi fusese promisă lui şi seminţei sale. În sămânţa lui intră doar cei a căror credinţă le este socotită ca neprihănire. În inimile lor nu trebuie să se mai afle nimic din întunericul tainei fărădelegii. De aceea, marea avertizare mondială va fi caracterizată de aceste cuvinte: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<". Apocalipsa 18,2-5.
Nimeni nu poate striga: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare!", câtă vreme acest Babilon se mai află în inima celui care strigă în felul acesta. Inimile trebuie să fie curate cu desăvârşire, căci numai astfel poate fi însoţit şi întărit acest mesaj de puterea invincibilă a Duhului Sfânt. Unde e curăţie, în inimă, e totodată şi sfinţenie, neprihănire şi iubirea lui Dumnezeu. Acela care e plin de neprihănirea lui Dumnezeu, e plin de sfinţenia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că este cu adevărat un păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt neprihănire şi sfinţenie! Observaţi, vă rog, că profeţia ne spune că aceşti sfinţi păzesc poruncile lui Dumnezeu, nu numai Sabatul ca ziua a şaptea! Adevăratul Sabat este pecetea neprihănirii, ziua a şaptea fiind doar o mărturie vizibilă ce este obligatoriu să ateste prezenţa lui Dumnezeu în inima păzitorului legii lui Dumnezeu.
În acest fel, Dumnezeu este foarte grijuliu să ne descopere cine sunt aceşti sfinţi în zilele din urmă, tocmai pentru ca nimeni să nu facă greşeala de a aplica bisericii sale acele cuvinte profetice. Bunăoară, iudeii considerau că sunt fiii lui Avraam, şi erau din punct de vedere fizic, dar nu erau din punct de vedere spiritual, întrucât le lipsea credinţa mântuitoare, credinţa lui Avraam. În ochii Cerului, a fi un fiu al lui Avraam înseamnă a avea credinţa lui Avraam, căruia îi fusese socotită ca neprihănire. Tot astfel, a fi membrul unei biserici ce crede că va fi singura care va ajunge să împlinească profeţia pe care o dezbatem, referitoare la sfinţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus, nu presupune în mod logic că vei fi unul din acei sfinţi. Numele bisericii tale, cât şi moştenirea ei nu valorează nimic în ochii Cerului, atâta vreme cât lipseşte credinţa mântuitoare, care aduce cu sine neprihănirea şi eliberează sufletul de păcat!
Ceea ce doresc să înţelegem este faptul că în inimile celor care vor deveni aceşti sfinţi, căci profeţia aceasta nu s-a împlinit niciodată până astăzi, nu se mai află întunericul tainei fărădelegii sau Babilonul. Va trebui de astă dată să fie o clară demarcaţie între sfinţii lui Dumnezeu şi lume sau Babilon, care va deveni cel mare. Altfel oamenii nu vor şti niciodată cum este Dumnezeu. Ei vor trebui puşi în situaţia de a vedea linia de despărţire dintre păcat şi neprihănire în vieţile acelora care vor da lumii marea avertizare, ca să poată alege fără dubii de partea cui vor să fie: Dumnezeu sau Satana.
Caracterul lui Dumnezeu trebuie să fie ca o lumină strălucitoare într-un loc întunecos pentru lume, pentru oamenii care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Or, pentru ca acest caracter să strălucească la nivel planetar este nevoie de credincioşi sfinţi, neprihăniţi şi fără păcat, plini de puterea colosală a Duhului Sfânt. Aceştia sunt subiectul profeţiei abordate; sunt cei 144.000 întrucât ei vor constitui, potrivit evenimentelor care sunt descrise după versetul care constituie subiectul studiului de faţă, mişcarea îngerului al cincilea care se adresează lui Hristos şi-l roagă fierbinte astfel: "Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt". Apocalipsa 14,15. Cu aceste cuvinte profetice se intră deja în timpul lipsit de har, când mijlocirea lui Hristos a încetat definitiv pentru biserică şi pentru orice om de pe pământ.
Ceea ce face ca aceşti credincioşi să devină asemenea Mântuitorului în ce priveşte caracterul, este mesajul îngerului al treilea, mesaj care scoate în evidenţă ultima lucrare a lui Isus în templul ceresc, în sfânta sfintelor. Sfinţii din vechime nu puteau beneficia de această lumină fiindcă Hristos se afla atunci doar în sfânta. Prin urmare, lumina care le era oferită era potrivit lucrării lui Isus din prima încăpere a templului ceresc. Aceasta era suficientă pentru mântuirea lor, în pofida prigoanei îngrozitoare la care fuseseră supuşi multă vreme. Ei nu aveau nevoie de lumina suplimentară privitoare la importanţa legii lui Dumnezeu. Dar, pentru sfinţii ultimelor zile lucrurile se schimbă, fiindcă ei trebuie să ajungă biserica lui Dumnezeu pe pământ, înainte de venirea Mântuitorului pe norii cerului, "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta,... sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27.
Aceasta trebuie să se întâmple în timpul de har şi nu după, căci la judecata lor, a celor 144.000, caracterele lor trebuie să reflecte slava caracterului lui Dumnezeu, deci slava Cerului. Ei trebuie să aibă în momentul judecăţii lor, atunci când se dă decretul morţii, în apropierea sfârşitului timpului de har, mintea lui Hristos, neprihănirea lui Hristos, sfinţenia lui Hristos, îndreptăţirea dată de Hristos, deci într-un cuvânt caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu! Judecata aceasta va pune capăt timpului de har. Ea îi face vrednici înaintea locuitorilor universului şi-i descoperă ca pe aceia care pot să treacă prin timpul lipsit de har fără mijlocirea lui Hristos; ceea ce înseamnă că ei devin preoţi după rânduiala lui Melhisedec.
Prin faptul că se spune despre ei că păzesc poruncile lui Dumnezeu, ni se arată în mod desluşit că ei sunt beneficiarii caracterului lui Dumnezeu şi că viaţa lor este o reflectare a slavei cereşti, a sfinţeniei lui Dumnezeu. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă decât prin credinţa lui Isus, pe care ei o au din plin. Credinţa lui Isus este exact acea credinţă care i-a fost socotită neprihănire lui Avraam. Fiii lui Dumnezeu se cunosc după această credinţă, care este plină de neprihănirea legii lui Dumnezeu, oferită în darul acelei credinţe pe care păcătosul pocăit o primeşte în momentul naşterii sale din nou. Legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său, iar Evanghelia cea veşnică este manifestarea neprihănirii acelei legi în şi prin viaţa primitorului ei!
Acum, a avea credinţa lui Isus înseamnă a-l cunoaşte, iar a-l cunoaşte înseamnă a avea viaţa veşnică. Aşa declară Scripturile. Mai mult, a-l cunoaşte pe Hristos înseamnă a păzi poruncile Sale, ceea ce presupune de la sine o manifestare a caracterului lui Dumnezeu pe pământ din partea acelora care deţin această cunoaştere. "Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: >Îl cunosc<, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus." 1Ioan 2,3-6.
În aceste cuvinte sunt descrişi exact sfinţii despre care se vorbeşte în Apocalipsa 14,12. Răbdarea pe care o dezvoltă ei vine ca urmare a marilor încercări cărora trebuie să le facă faţă prin credinţa lui Isus. Aşadar, Isus Hristos în sfânta sfintelor trebuie să încheie lucrarea Evangheliei în inimile lor, în care nu mai au ce să caute Babilonul, ca taină a fărădelegii, păcatul şi moartea, întrucât desăvârşirea la care vor ajunge îi situează deasupra posibilităţii ca ei să moară. Această lucrare se face doar prin primirea soliei îngerului al treilea, aşa cum este ea descoperită prin intermediul spiritului profeţiei, marea binecuvântare pentru ultimele generaţii de oameni de pe pământ. Nu trebuie să avem un fin simţ al observaţiei pentru a vedea că Apocalipsa 14 începe mai întâi cu prezentarea caracterului celor 144.000, şi asta tocmai pentru faptul ca Inspiraţia să ne arate că biruitorii fiarei şi icoanei ei trebuie să aibă un caracter perfect prin care Cerul să poată pune în contrast caracterul Babilonului cel mare. "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său." Apocalipsa 14,1. "Acest verset reprezintă caracterul poporului lui Dumnezeu pentru aceste zile din urmă" The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 978.
Nu trebuie să uităm că, a fi unul dintre aceşti sfinţi minunaţi, înseamnă a fi despărţit, separat de lume şi păcat. Prin lume trebuie înţeles în mod corect pofta cărnii, adică poftele naturii omeneşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Vezi 1Ioan 2,16. Numai adevărul sfinţitor al lui Dumnezeu primit în inimă şi menţinut acolo ne separă de lume cu ale ei. Se va vedea la timpul încercării cât de pregătit este cineva să facă faţă testului impus de icoana fiarei. Dacă Hristos nu a devenit nădejdea slavei astăzi pentru cel care se declară credincios, atunci, la vremea când icoana fiarei va pune presiune zdrobitoare asupra conştiinţei şi sufletului, va fi greu de crezut că va putea sta în picioare şi-l va onora pe Mântuitorul. De fapt va fi ceva imposibil.
Ar fi de folos şi înţelept pentru toţi cei ce se pretind credincioşi astăzi, să se roage pentru acea pricepere pe care Isus Hristos a venit şi ne-a dat-o deja, dar pe care biserica a pierdut-o de multă vreme. Numai cei pricepuţi vor înţelege Evanghelia veşnică şi principiile adevărului. "Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 5,20. "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci... Mulţi vor fi curăţaţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege." Daniel 12,3.10.
marți, 2 februarie 2016
O viziune profetică demult uitată... sau necunoscută
"Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: >Iată ce zice Cel
ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele
tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce
rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea
Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi
pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas
voi veni peste tine<." Apocalipsa 3,1-3.
Aceasta este o profeţie care are în vedere epoca modernă,
în special biserica protestantă din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, al
cărei cămin era Lumea Nouă sau America .
Am abordat deja această profeţie atunci când am discutat pe larg despre cele
şapte biserici, simbolul celor şapte perioade de timp prin care avea să treacă
biserica creştină, începând cu biserica apostolică şi sfârşind cu biserica
laodiceană, laodiceanismul fiind caracteristica şi totodată condiţia spirituală
a adventismului de ieri şi de astăzi. Ceea ce este interesant, şi asupra cărui
fapt vom şi insista, este că protestantismul acelora care se refugiaseră pe un
nou tărâm, al tuturor libertăţilor, fără prezenţa papalităţii, era mort din
punct de vedere spiritual.
Numele lui, al acestui gen de creştinism, era acela care
provocase cea mai mare reformă din câte a cunoscut lumea, după reforma adusă de
mesajul lui Ioan Botezătorul, în timpul lui Isus Hristos. Fusese plin de
putere, o putere ce venea de la Tatăl luminii. Fără manifestarea Duhului Sfânt
prin marii reformatori, ce proveneau din sânul papalităţii, Reforma protestantă
nu ar fi existat. De aceea, aceşti creştini, protestanţii, mai rămăseseră doar
cu numele, care făcea trimitere la originile lor. De aici învăţăm o lecţie
deosebit de importantă, şi anume că numele nu îl face pe creştin, ci
caracterul! Numele bisericii tale nu are nici cea mai mică valoare dacă nu este
însoţit de manifestarea unui caracter pe măsura lui. Dacă o biserică pierde
prezenţa Duhului Sfânt, atunci numele cu care rămâne nu are nici o valoare în
ochii Cerului, întrucât nu scoate în evidenţă caracterul Acelui care este
neprihănire, sfinţenie şi desăvârşire. Despre un astfel de creştin sau despre o
astfel de biserică aceste cuvinte sunt adevăr prezent: "... îţi merge
numele că trăieşti, dar eşti mort".
Aşadar, condiţia spirituală în care se găsea creştinismul
protestant pe tărâmul Lumii Noi, potrivit profeţiei de mai sus, era condiţia
unui mort. Asta pentru ca să putem înţelege astăzi genul de credinţă pe care o
practicau protestanţii din America
la vremea aceea. Se numeau că sunt creştini, întemeiaseră multe biserici sau
denominaţiuni, fiecare cu specificul credinţei ei şi cu punctele lor de
doctrină. Însă, nu ştiau că în ochii Cerului, deci aşa cum îi vedea Dumnezeu,
erau morţi, fiind lipsiţi chiar de viaţa spirituală care i-ar fi făcut o putere
înspre bine. Cauza principală pentru care America de astăzi şi de mâine va fi
instrumentul prin care se va aduce asupra lumii ruina definitivă aici se
găseşte!! Da, ruina unei naţiuni, în speţă creştină, înainte de a ajunge
definitivă, se găseşte totdeauna în pierderea spiritualităţii bisericii, adică
a puterii de viaţă a Duhului Sfânt, singura în stare să înalţe o naţiune pe
culmile cele mai înalte ale prosperităţii, nu atât de mult vremelnice, cât
spirituale, ale sănătăţii, ale fericirii, ale bucuriei, ale păcii şi
respectului şi ale bunei convieţuirii între cetăţenii ei.
Când biserica este plină de puterea Duhului Sfânt şi este
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în ansamblul ei, atunci statul în forma lui
organizată va fi prosper fiindcă puterea guvernării nu va fi coruptă de nişte
oameni politici fără scrupule şi lipsiţi de cunoaşterea lui Dumnezeu,
cunoaştere pe care biserica este datoare s-o ofere tuturor cetăţenilor patriei
prin învăţătura şi comportamentul ireproşabil, neprihănit, al propriilor ei
membri! O biserică nu trebuie să aibă nimic de-a face cu politica şi cu
guvernarea civilă; aceasta este treaba autorităţii civile pe care Dumnezeu a
dat-o în mâinile statului. Ci biserica trebuie să fie o lumină care să lumineze
cu lumina lui Dumnezeu ţara în care se află şi cu aceasta chiar lumea.
Ne putem singuri închipui ce va să însemne un stat condus
de oameni educaţi în spiritul lui Hristos, mai întâi în cămin, în biserică şi
mai apoi în şcoală, şi nu vorbesc despre vreo şcoală în care se predă religia,
căci acest lucru nu poate face din copii viitori adolescenţi plini de respect
faţă de Dumnezeu, atâta vreme cât preoţi şi pastori sunt corupţi şi sunt rele
exemple în propriile lor familii şi parohii! O biserică decăzută, apostată,
deci lipsită de prezenţa blândă şi suavă a Duhului Sfânt, nu poate fi o putere
înspre bine în nici o societate creştină! Aşadar, protestantismul american era
un mort, care încă se bucura de toate privilegiile puse la dispoziţie de
Dumnezeul care făurise această naţiune cu multă trudă, după ere de întuneric
spiritual ce învăluise bătrâna Europă din cauza papalităţii.
Dar, venise timpul să afle în ce ape se scaldă, să
conştientizeze propria stare spirituală, iar acest lucru nu se putea face decât
printr-o mare trezire religioasă. Dar, pentru asta trebuie şi oameni potriviţi,
la timpul şi locul potrivite. Desigur, profeţia de mai sus ne vorbeşte despre
starea generală, despre situaţia întregii naţiuni americane, chiar dacă se are
în vedere în primul rând biserica protestantă, căci puterea ei rezidă în
principiile protestantismului, chiar ale Evangheliei, aşa cum le fuseseră
descoperite marilor reformatori. Pentru trezirea Americii, asemănate cu un
mort, era nevoie de împlinirea unor profeţii deosebite. În acest sens, profetul
Daniel ne spune: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi
pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi
cunoştinţa va creşte... Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: >Domnul
meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?< El a răspuns: >Du-te,
Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea
sfârşitului. Mulţi vor fi curăţaţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul
şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la
vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea
pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va
aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de
zile!<" Daniel 12,4.8-12.
Ioel ne spune: "Voi face să se vadă semne în ceruri şi
pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi
luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi
înfricoşată". Ioel 2,30.31. Mântuitorul reia această profeţie şi o pune în
contextul celei de a cincea perioade a periplului bisericii Sale , adică Sardes. De fapt, aduce în
prim-plan chiar timpul despre care se vorbea în profeţia lui Ioel. Să luăm
aminte la cuvintele Sale :
"Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va
mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<." Matei 24,29. Aici, zilele de necaz reprezintă perioada dominaţiei papale, cele 1260 de zile profetice, conform altor profeţii din cartea lui Daniel şi din cartea Apocalipsei şi asupra cărora nu voi insista, căci
nu acesta este scopul acestui studiu.
Acum, o trezire religioasă autentică, marca lui Dumnezeu,
trebuie să poarte însemnele manifestării Duhului Sfânt prin vise şi vedenii sau
viziuni, or tocmai acest lucru îl scoate în evidenţă o altă parte a profeţiei
lui Ioel: "Domnul a fost plin de râvnă pentru ţara Lui şi S-a îndurat de
poporul Său... După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi
fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri
vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în
zilele acelea". Ioel 2,18.28.29. Punând cap la cap
evenimentele pomenite în aceste profeţii formidabile, tabloul din timpul
perioadei Sardes arată astfel: biserica protestantă, şi cu aceasta America
protestantă, era moartă spiritual; ea se afla la hotarul împlinirii unor
profeţii, ca cele enumerate mai sus; fiind în starea de mort era necesară o
trezire religioasă de anvergură, fiindcă altfel cuvintele următoare urmau să se
împlinească cert: "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în
care ceas voi veni peste tine". Apocalipsa 3,3.
Din păcate, această parte a profeţiei este acum istorie,
s-a împlinit cu cea mai mare precizie, întrucât biserica protestantă din America nu a
dorit să cunoască timpul cercetării ei! Ea nu vorbeşte despre venirea literală
a lui Hristos, cât despre acea mare trezire religioasă de la mijlocul sec. al
XIX-lea, cunoscută şi sub numele de marea mişcare a aşteptătorilor, iniţiată de
către un fermier baptist sincer şi integru, pe nume William Miller. În acest
tablou trebuie strecurată şi judecata ce avea să înceapă în data de 22
octombrie 1844. Există o strânsă legătură între starea spirituală a bisericii
lui Dumnezeu din perioada Sardes şi împlinirea profeţiei celor 2300 de seri şi
dimineţi sau ani literali, din Daniel 8,14. Din acest motiv, trezirea
religioasă trebuia să aducă în prim-plan o judecată de cercetare a caracterelor
tuturor copiilor lui Dumnezeu morţi de-a lungul timpului, căci un mort
spiritual sau fizic poate fi trezit la neprihănire sau din patul de ţărână doar
pentru judecata ce urma să vină, şi despre care trebuia să ştie, sau prin
judecată, aşa cum se va întâmpla la sfârşitul mileniului cu toţi aceia care au
respins oferta harului divin în viaţa aceasta pentru totdeauna!
O biserică aflată într-o aşa stare spirituală, nu are cum
să ştie că va urma o lucrare de judecată în Ceruri, săvârşită de Hristos în
folosul bisericii Sale
de-a lungul veacurilor. Aşa că trebuie trezită cumva. Pentru a-i atrage atenţia
asupra unui eveniment de importanţă capitală, Dumnezeu oferă semne naturale,
drept repere, ca împlinire a profeţiei lui Ioel, întărită şi de Isus pe Muntele
Măslinilor. Semnul despre care vorbea Ioel, referitor la întunecarea soarelui
şi a lunii, se împlineşte în anul 1780. "Ziua de 19 mai 1780 a rămas în
istorie ca >Ziua întunecoasă<. Din vremea lui Moise n-a mai fost o
întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost
înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne
este redată de martorii oculari, este, desigur, confirmarea cuvintelor Domnului
raportate de prorocul Ioel cu douăzeci şi cinci de veacuri mai înainte de a fi
împlinite: >... soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge,
înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată<. (Ioel 2,31)." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii
dimineţii, par. 28.
Dar, o parte a profeţiei lui Ioel ne vorbeşte şi despre
vise şi viziuni ce însoţesc astfel de manifestări la diferite intervale de
timp. "După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele
voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri vor avea
vedenii." Ioel 2,28. Este de aşteptat, deci, ca
acest semn natural major să fie însoţit la un timp oarecare de o manifestare a
Duhului Sfânt printr-un om smerit sau prin nişte credincioşi care nu se aflau
neapărat în starea spirituală a bisericii Sardes. Şi acest fapt chiar se
întâmplă, venind ca o confirmare a lucrării Duhului Sfânt în împlinirea
profeţiilor care au marcat sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ar trebui să
accentuez faptul că această profeţie nu vizează numai şi neapărat marea
revărsare a Duhului Sfânt care va preceda a doua venire a lui Hristos,
cunoscută de altminteri şi ca ploaia târzie, ce se va manifesta ca o mare
avertizare globală!
O profeţie are de obicei şi o împlinire parţială, şi asta
din cauza poporului lui Dumnezeu, a bisericii Sale, care în loc să meargă din
lumină în lumină, decade, pierde lumina Duhului Sfânt şi ajunge în întuneric!
Ei bine, la începutul sec. al XIX-lea, în anul 1803, Dumnezeu oferă o vedenie
unui tânăr abia trecut de patruzeci de ani. Este o vedenie în care Dumnezeu îi
prezintă acestui tânăr problema bisericii Sale ,
Sardes, într-un fel care ne va răscoli. Tema acestei profeţii va fi reluată
mult mai târziu de Dumnezeu şi dezvoltată într-un mod mult mai amplu în cartea Tragedia veacurilor şi în alte lucrări de acelaşi
caracter. Manifestarea Duhului Sfânt la început de secol al XIX-lea, avea să
fie doar etapa premergătoare marii treziri religioase din anii 1843-1844.
În această viziune, pe care o voi reda integral mai jos,
Dumnezeu pune degetul pe rană şi ne descoperă care era adevărata problemă a
Americii protestante, la vremea viziunii, ce avea să se acutizeze, problemă
care în cele din urmă o va transforma radical într-o fiară, chiar icoana
papalităţii de odinioară, tocmai ea care fugise de furia papală şi care se
întemeiase ca un stat fără papi! Această problemă, care este prezentă în
absolut toată lumea astăzi, este spiritul de divizare ce penetrează totul, şi
mai cu seamă familia, după biserică.
"În anul 1803, într-o zi a lunii august
sau septembrie, munceam singur pe câmp când am observat că soarele lumina în
raze clare, numai că un nor de ceaţă eclipsa strălucirea lui. Pe măsură ce mă
gândeam la curiozitatea acestui eveniment, mintea mea a fost năpădită de
liniştea cea mai solemnă de care-mi aduc aminte să o fi avut vreodată; pentru
că toate facultăţile mele au fost aduse într-o stare de linişte neobişnuită şi
profundă. Mi-am zis: >Ce vrea să însemne asta?< Nu-mi amintesc deloc să fi fost vreodată atât
de sensibil la un astfel de simţământ. Şi am auzit o voce din cer spunând:
>Ceea ce vezi tu, care umbreşte strălucirea soarelui, este un semn al
timpurilor din prezent şi viitor. I-am adus pe
străbunii voştri în această ţară de pe un tărâm al opresiunii,
i-am răsădit aici printre oamenii pădurii (băştinaşi). I-am întreţinut şi, câtă
vreme au fost smeriţi, i-am binecuvântat şi i-am hrănit, dar au devenit mândri
şi înfumuraţi, uitând de Mine, Cel care i-a hrănit şi i-a ocrotit în pustie, şi
se aruncă în orice ticăloşie şi păcat de care se fac vinovate ţările vechi; au
alungat liniştea din ţară şi au suferit de un spirit de divizare care a intrat
în ei. Ridică ochii şi priveşte!<
Şi i-am văzut divizaţi într-un zel
aprins. Diviziunea a început în biserică asupra punctelor de doctrină. A
început în Societatea Prezbiteriană, şi a continuat în diferitele denominaţiuni
religioase; iar în înaintarea ei efectele au fost aceleaşi: aceia care au
exprimat o opinie diferită au plecat cu capul sus şi cu ironii, iar aceia care
şi-au păstrat sentimentele iniţiale au dat pe faţă îngrijorare şi durere.
Când spiritul de divizare a intrat în
Societatea Amicilor, dezlănţuit într-o aşa mare măsură cum niciodată n-am mai
văzut, ca şi înainte, aceia care şi-au păstrat vechile privilegii s-au retras
la pensie singuri. Apoi s-a ivit în lojile francmasonilor, unde a izbucnit ca
un vulcan, întrucât ţara fusese adusă într-un
vacarm de ceva vreme. Apoi, acest spirit a intrat în politică, cuprinzând
Statele Unite, iar acesta nu se va opri până nu va produce un război civil, şi
o mare de sânge se va vărsa în cursul acestui război. Statele sudice îşi vor
pierde puterea; iar sclavia va înceta în interiorul graniţelor lor.
Apoi o putere monarhică se va ivi, va
lua în stăpânire guvernul Statelor
Unite , va stabili o
religie naţională şi va face în aşa fel, încât toată societatea să fie
tributară sprijinului cheltuielilor ei. I-am văzut acaparând proprietăţile
Societăţii Amicilor. Am fost uluit privind la toate aceste lucruri, şi am auzit
o voce din cer proclamând:
>Această putere nu va rămâne pentru
totdeauna; ci, împreună cu ea, voi pedepsi aspru biserica mea până când se va
întoarce la credinţa înaintaşilor ei. Vei vedea ce are să vină peste ţara ta
natală, fiindcă nelegiuirile lor şi sângele Africii sunt ca o aducere aminte
înaintea Mea.<
Această viziune mi-a fost dată timp de
mai multe zile. N-am avut nici un gând să o scriu vreme de mulţi ani, până când
a devenit o aşa povară, încât, spre propria mea uşurare, am scris-o."
Vedenia aceasta este autentică, ea fiind publicată întâiaşi dată în Boston Journal, în anul 1855. Apoi, ea a fost preluată şi publicată în revista adventistă a timpului aceluia, The Advent Review and Sabbath Herald, în 31 ianuarie 1899, sub îngrijirea prezbiterului Alonzo Jones. Viziunea a fost dată tânărului, pe atunci, Joseph Hoag, el fiind predicator în cadrul Societăţii Amicilor, o societate creştină a timpului aceluia. Iată ce se aflase despre el şi despre viziunea primită, prin investigaţiile făcute de J.S. White: "Am descoperit că originalul, scris de Joseph Hoag, se află la familia domnului Thomas Grover, din
Lăsând la o parte persoana acestui tânăr, să ne concentrăm atenţia asupra viziunii primite. În primul rând, sesizăm durerea lui Dumnezeu pentru cei pe care i-a hrănit şi i-a protejat aducându-i în Lumea Nouă, şi prin care avea să întemeieze cel mai înfloritor stat din lume. În mai puţin de două sute de ani, aceştia aveau să devină mândri şi înfumuraţi, ba mai mult, să "se aruncă în orice ticăloşie şi păcat de care se fac vinovate ţările vechi", adică Europa papală. Satana a reuşit prin mare vicleşug să strecoare în inimile lor şi între ei, ca membri ai bisericilor şi cetăţeni ai statului, un spirit de divizare, de împărţire. Observăm că mesagerul ceresc arată că acest spirit a început mai întâi în biserică, biserica prezbiteriană, după care s-a întins asupra tuturor celorlalte biserici sau denominaţiuni. Apoi, a pătruns chiar în francmasonerie, exact în timpul premergător războiului civil din
Mesagerul ceresc a descris o parte a celor ce urmau să se
întâmple în Statele Unite. Dar, în ce priveşte ultima parte a viziunii, aceasta
încă ţine de prezent şi de viitorul foarte apropiat, aşa cum prea puţin ne
imaginăm. El îi spune vizionarului că în Statele Unite se va ivi o putere
monarhică ce va lua în stăpânire chiar guvernul Statelor Unite. Trebuie să
înţelegem bine aceste cuvinte. Ele nu ne spun că America va deveni monarhie, ci vorbesc
despre o putere de natură monarhică, adică absolutistă, care va decide pentru
toţi cetăţenii cum trebuie să fie religia lor, religia naţională a Statelor
Unite. Puterea va fi concentrată în guvern în aşa fel, încât, cu sprijinul
bisericilor protestante, toate deciziile luate, toate legile emise să aibă
putere definitivă asupra populaţiei, astfel încât nimeni să nu se poată
sustrage lor!
Profeţia biblică exact despre acest lucru vorbeşte:
"Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne
ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei
dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei
dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până
acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi
amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în
faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea
rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca
icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor
închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci,
slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni
să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei
sau numărul numelui ei". Apocalipsa 13,11-17.
Aşadar, faptul că Statele Unite ale Americii vor deveni
icoana papalităţii nu trebuie să lase loc de îndoială pentru mintea nimănui.
Este o realitate cu care se va confrunta fiecare om de pe glob, căci sistemul
acesta despotic va fi copiat şi impus de toate guvernele lumii, şi asta pentru
că cele trei duhuri necurate se duc la toţi împăraţii pământului ca să-i convingă
să se lupte împotriva lui Hristos în persoana sfinţilor Săi de pe pământ, care
la vremea respectivă vor fi un popor mic şi obscur, aproape necunoscut lumii
creştine sau Babilonului cel mare! Spiritul de divizare are ca ţintă
primordială în mod incredibil pregătirea terenului pentru cea mai vastă
confederaţie din lume sub conducerea prinţului întunericului. Spiritul lui
Hristos este spiritul unităţii, al păcii şi prieteniei între oameni. Pe când
spiritul divizării este un spirit care alungă prezenţa lui Dumnezeu, care
provoacă disensiuni, partide şi biserici, lupte politice şi religioase, un
spirit care în final îi va aşeza pe oameni sub o singură închinare mondială
impusă prin legi despotice! Asta pentru că divizarea sau împărţirea între
oameni poate fi guvernată doar printr-o singură autoritate despotică, printr-o
putere monarhică, absolutistă, unde forţa va juca un rol hotărâtor. (A se
înţelege forţarea conştiinţei, prin folosirea forţei, căci acesta este
substratul războiului Armaghedon).
Acesta este secretul spiritului de divizare aruncat de
diavolul între oameni! Acest spirit, o dată practicat de oameni, poate fi
"supus" doar prin forţă, printr-o autoritate care trebuie să
controleze prin forţă şi prin orice alt mijloc pe toţi cei ce nu se supun autorităţii
conducătoare, forţa fiind exact arma la care apelează Satana mereu, în afara
celeilalte, adică a compromisului. Astăzi vedem divizări pretutindeni, un
spirit care dă impresia că oamenii nu mai pot fi stăpâniţi. Guvernele toarnă
legi peste legi pentru ţinerea în frâu a nelegiuirilor de tot soiul. Dar, în
curând, acestea vor trebui să constate că nu mai pot face faţă puhoiului de
nelegiuiri, că divizarea în societate nu poate fi supusă; aşa că va fi nevoie
de o putere autoritară, de tip monarhic, absolutistă, care să aibă la îndemână
toate resursele în vederea supunerii oamenilor, iar această putere monarhică
trebuie că vizează conştiinţa!! Numai puterea combinată a statului cu puterea religioasă creştină, în speţă, vor putea conduce la făurirea unei astfel de autorităţi
incontestabile prin care se urmăreşte impunerea unui singur mod de închinare.
În concluzie, Satana urmăreşte prin spiritul său de
divizare cum să-i ţină pe oameni şi societatea în general cât mai departe unul
de altul şi de Dumnezeu. Numai astfel îi poate stăpâni. Ţările lumii au
probleme interne fiindcă propriile partide care se află la putere sunt divizate
în opinii şi chiar practici. Dar, ca să îi stăpânească întru totul, ca pe un
tot, este necesar să creeze cea mai diabolică şi perfidă armă pe care a avut-o
vreodată, asemănătoare papalităţii, şi anume icoana fiarei dintâi, conform profeţiei,
adică o asemănare a unei naţiuni moderne, în spirit, politică şi caracter, cu
ceea ce a fost papalitatea în Evul Mediu. El caută să reediteze perioada Evului
Mediu dar într-o epocă postmodernistă unde divizarea joacă un rol hotărâtor în
făurirea chipului sau icoanei fiare! Fărădelegea va fi privită ca virtute şi va
fi apărată de legi omeneşti ingrate, concepute de oameni plini de spiritul
răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a valorilor adevărate creştine, aşa cum
sunt subliniate în Scripturile adevărului. Viziunea profetică redată mai sus este demnă de crezare în toate privinţele întrucât aruncă mai multă lumină asupra profeţiilor biblice, care ne vorbesc despre icoana sau chipul fiarei şi spiritul Statelor Unite.
miercuri, 28 octombrie 2015
"Treziţi-vă la neprihănire, şi nu păcătuiţi"
Este cu putinţă pentru omul creştin, într-o lume a păcatului, pe tărâmul păcatului şi nelegiuirii, să nu mai păcătuiască? Este posibil aşa ceva ori este o utopie, un ceva despre care tot mai mulţi creştini declaraţi spun că, de fapt, este vorba doar despre perfecţionism? Se înţelege că omul păcătos, nedeclarat creştin, nu poate emite astfel de pretenţii, motiv pentru care nu ne ocupăm de oamenii obişnuiţi, ci doar de creştini.
Biblia nu lasă niciunde loc de înţeles că omul de rând, obişnuit, nedeclarat creştin, indiferent de religia, cultura şi de educaţia sa, ar putea trăi o viaţă normală creştină, adică o viaţă în care păcatul a devenit ceva străin pentru gândirea sa şi modul său de manifestare. Biblia este categorică în privinţa acestui lucru. În schimb, declară cu cea mai mare putere posibilă că o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit, o viaţă în care să ajungi să nu mai păcătuieşti printr-o permanentă legătură cu Cerul, asemenea Mântuitorului, este nu numai un ideal, ci este chiar binecuvântarea supremă, idealul strălucit al lui Dumnezeu pentru fiecare om salvat prin sângele Mielului, o realitate ce nu poate fi pusă la îndoială, căci altfel creştinul ar trebui să se îndoiască de însuşi adevărul inspirat al Scripturilor!
"Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită;
prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a
trăit Isus... Dacă ştiţi că El este neprihănit, să ştiţi şi că oricine trăieşte în neprihănire
este născut din El... Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu
L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în
neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul
păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească
lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că
sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii
diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine
nu iubeşte pe fratele său... Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu
sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi
ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră... Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din
Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel
rău. Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să
cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică
în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 2,5.6.29; 3,6-10; 5,3.4.18-20.
"Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu,
în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi
să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre,
ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii,
din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte
ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu
sunteţi sub Lege, ci sub har." Romani 6,11-14.
"Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul
vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului
nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta." 1Tesaloniceni 5,23.24.
"Treziţi-vă la neprihănire, şi nu păcătuiţi; căci sunt între voi unii care nu cunosc pe Dumnezeu: spre ruşinea voastră o spun." 1Corinteni 15,34. K.J.V. Bible.
Declaraţiile inspirate ale Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum sunt redate mai sus, spun fără putinţă de tăgadă, chiar dacă aproape toţi creştinii le interpretează ca şi cum n-ar vrea să spună tocmai ce spun într-un mod indubitabil, neîndoios, că idealul lui Dumnezeu pentru orice om născut din Dumnezeu, care a devenit, deci, prin naşterea din nou ucenic adevărat al lui Hristos, este o viaţă fără păcat, virtuoasă, deplină, plină de bucuria împlinirii desăvârşirii Evangheliei în sufletul său!
"Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu
harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea
însemnează o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a
Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este
curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului
Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce
strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări
perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în
viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în
lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 41.
Observaţi, vă rog, cum apostolii inspiraţi de Duhul Sfânt se adresează doar acelor credincioşi, acelor creştini care formau biserica apostolică. Biblia este cartea care se adresează tuturor oamenilor, este adevărat, dar ea îi are în centrul atenţiei pe creştinii declaraţi, pe aceia care zic că-l urmează pe Hristos. Problema deosebit de gravă este că împlinirea planului Evangheliei este departe de realizarea lui, pentru că majoritatea covârşitoare a creştinilor nu cred că viaţa de creştin trebuie să fie, potrivit mărturisirii prin experienţă şi practică din partea lui Hristos, o viaţă cu totul străină de păcat şi puternică în faţa ispitelor! Declararea unei realităţi, care pesemne pare contradictorie pentru mintea omului păcătos, cum că creştinul declarat poate să nu mai păcătuiască dacă vrea, că poate şi trebuie să-şi păstreze întregi şi curate, fără păcat, spiritul, sufletul şi trupul, nu este crezută pe motiv că nici o fiinţă păcătoasă şi muritoare, născută în păcat, nu poate să asculte de Dumnezeu în toate împrejurările, că de fapt este de-a dreptul imposibil să nu mai păcătuieşti într-o lume a fărădelegii.
Acest argument este întărit de un altul prin enumerarea unor eroi biblici care, deşi oameni sfinţi, au mai păcătuit de-a lungul timpului. Bunăoară, Avraam, Moise, Samson, David, Solomon, Ilie, Iona, Petru, etc. Viaţa creştină este percepută şi trăită astăzi ca şi odinioară, sau ca întotdeauna, adică o viaţă de continuă înfrângere în faţa păcatului şi a ispitelor; o viaţă cu suişuri şi coborâşuri prin păcătuiri continue şi aceleaşi mărturisiri repetate a aceloraşi păcate care se dau pe faţă în viaţa presupusului creştin lună de lună sau an de an. O astfel de viaţă a ajuns un fel de standard creştin despre care se crede că ar fi ceea ce Dumnezeu ne cere în funcţie de puterile noastre. Se trăieşte cu convingerea deplină că Dumnezeu înţelege slăbiciunile credinciosului când cade în păcat şi, pentru că îl iubeşte, îl va izbăvi de acea slăbiciune, de acel păcat abia la arătarea Lui în slavă, la a doua venire.
Însă, adevărul Evangheliei este cu totul altul, e unul singur care nu s-a schimbat niciodată, şi anume mântuirea fiecăruia care crede că poate fi izbăvit, smuls cu totul din păcat şi că poate trăi în mod deplin deasupra puterii ispitelor şi a păcatului mărturisit. Să ne gândim un pic: dacă noi am ajuns la concluzia că viaţa noastră creştină, deşi se vede de la o poştă că nu este ceea ce cere Dumnezeu, în care păcatul ne învinge aproape în fiecare zi, este viaţa normală creştină fiindcă după închipuirea noastră chiar Scripturile mărturisesc prin gura apostolului Pavel că nu facem ce vrem, ci facem exact ceea ce urâm, adică păcătuim, potrivit Romani 7,14.15, aşa cum mi-a scris nu demult un aşa-zis creştin, atunci prin chiar acest fapt declarăm că păcatul este mai puternic decât neprihănirea, că Dumnezeu este mai slab decât Satana, şi că chiar jertfa lui Hristos nu are în ea suficientă putere care să ne facă în stare, prin credinţă, să trăim fără păcat!
Numai gândiţi-vă în ce situaţie ne aflăm când declarăm răspicat de la amvon şi prin viaţa personală că viaţa de biruinţă asupra oricărui păcat mărturisit este o imposibilitate pe un pământ plin de păcat! Ce fel de şi a cui evanghelie este aceasta? Dacă Dumnezeu ştia că nu este posibil ca jertfa lui Hristos să ne izbăvească cu totul de sub puterea păcatului şi să ne ofere în dar toate resursele Cerului prin care să ne facă în stare să trăim neprihăniţi şi sfinţi, curaţi şi fără păcat pe pământ, chiar în mijlocul păcatului, atunci ce rost avea să îl trimită pe pământ? Pentru ce a murit Hristos? Ca să demonstreze ce? Că putem trăi laolaltă cu păcatul biruiţi continuu de acesta?
Ei bine, adevărul gol-goluţ este că toţi creştinii din prezent, ca să mă refer doar la ei, nu şi la cei din alte vremuri de mult apuse, care trăiesc cu convingerea deplină că viaţa lor creştină deşi plină de slăbiciuni şi de păcate pe care încă nu sunt în stare să le biruiască, aşteptând în viitor să se petreacă acest lucru, este oarecum în regulă, declară cu putere că jertfa lui Hristos este insuficientă pentru mântuirea deplină a omului din şi de păcatul stăpânitor şi de toată influenţa lui Satana pe un pământ blestemat de păcat! Acesta este adevărul şi din acest motiv creştinismul este aproape ajuns în stadiul de Babilonul cel mare. Da, Babilonul cel mare este numele de apostazie al creştinismului unit cu puterea civilă în ruinarea definitivă a pământului.
Credinţa că este imposibil pentru creştin să respecte poruncile lui Dumnezeu pe acest pământ, în condiţiile păcatului, este credinţa inspirată şi împământenită chiar de către maestrul minciunii, diavolul. "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a
făcut?" Iov 4,17. "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El
susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 15. Din acest punct de vedere, se poate spune fără să greşim că majoritatea covârşitoare a creştinilor nu îl urmează pe Isus Hristos şi nu sunt ucenicii Lui. Acesta este un adevăr care poate supăra, dar nu poate fi contestat cu nici un chip, întrucât Scripturile nu mint.
A fost dintotdeauna scopul lui Satana să îi determine pe oameni, mai ales şi în primul rând pe creştini, să creadă marea lui minciună cum că este nu neputinţă de păzit marea lege a iubirii lui Dumnezeu în condiţiile mizerabile ale păcatului. Creştinul păcătuieşte fiindcă a îmbrăţişat o doctrină omenească sau bisericească ce vorbeşte doar despre o evanghelie căreia i s-a dat numele de Evanghelia din Scripturi, a lui Isus Hristos. Dar dacă este aşa, atunci de ce viaţa fără păcat a Aceluia care ne-a adus Evanghelia mântuirii din păcat contrastează în mod vădit cu cea a creştinului biruit de păcatele mărturisite săptămânal? Dacă este una şi aceeaşi Evanghelie, de ce un contrast atât de mare şi de vădit între viaţa lui Hristos, pe care trebuie să o urmăm, şi viaţa personală creştină pe care încercăm într-un mod chinuit să o ducem între oameni pe acest pământ?
Adevărata problemă cu care se confruntă toţi creştinii în majoritatea lor este legată de credinţă şi de ascultare! Fiecare biserică îşi are doctrina ei, de la care nu e chip să se abată, ca să nu-i supere pe străbunii lor. Aceste doctrine sunt diferite una de alta în toate cazurile, deşi toate declară că în doctrina lor se găseşte interpretarea corectă a Evangheliei lui Isus Hristos. Creştinul care ajunge să înveţe oricare dintre aceste doctrine, devenind membrul acelei biserici, crede că înţelege învăţătura sănătoasă a Evangheliei şi că are calea deschisă pentru a asculta de Dumnezeu în felul în care doctrina bisericii lui îl descrie şi îl interpretează pe Cel veşnic. În felul acesta, credinţa şi ascultarea acelui credincios sunt strâns legate de o doctrină care vorbeşte despre o evanghelie străină de cea a Scripturii, care ea singură este puterea creatoare a lui Dumnezeu ce îl aduce pe om să poată sta pe scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, dar doar în starea de desăvârşire, fără păcat, căpătată mai întâi aici pe pământ.
Izbăvirea din păcat este doar o teorie frumoasă după cum se dovedeşte cazul cu toate doctrinele bisericii creştine. Se consideră că recunoaşterea faptului că eşti păcătos şi o mărturisire a păcatelor tale te aruncă direct în braţele lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu este prea bun şi prea milos ca să nu te primească. Aşadar, ajungi să crezi că eşti un creştin născut din nou. Poate că te-ai lăsat de fumat, de băut şi de alte plăceri vinovate şi distrugătoare de sănătate; dar ceea ce nu ştii este că viaţa creştină nu e o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi! Viaţa creştină adevărată înseamnă asemănare cu Hristos în mod real, înseamnă o inimă nouă plină de desăvârşirea planului Evangheliei şi de prezenţa de dorit a Duhului Sfânt.
Adevărata viaţă creştină înseamnă putere, putere asupra oricărui păcat mărturisit şi părăsit, prin mărturisire corectă, deoarece o astfel de viaţă este darul direct al lui Dumnezeu oferit prin reprezentantul Său personal pe pământ, Duhul Sfânt! Teoriile, dogmele şi argumentele despre Evanghelia din Scripturi nu sunt putere, chiar dacă ne învaţă să fim morali. Creştinul autentic nu este numai moral, ci în primul rând este viu spiritual, căci numai în felul acesta moralitatea are valoare. Adevărata viaţă creştină este un dar care vine de sus şi este căpătată numai printr-o credinţă vie, mântuitoare, care îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt, fără să vadă şi fără să simtă nimic.
Omul cel nou, născut din Dumnezeu, adevăratul creştin este eliberat de puterea păcatului stăpânitor din interiorul fiinţei lui, care este o entitate, o putere reală în sufletul omului, ce îl ţine în stăpânire în mod deplin. Ea nu poate fi modificată sau îmbunătăţită prin cunoaşterea nu ştiu cărei doctrine religioase, ci ea se poate doar preface că este aşa ca să-ţi creeze senzaţia că ai devenit creştin. Aceasta este marea înşelăciune a lui Satana cu majoritatea creştinilor, iar ei nici măcar nu au băgat de seamă acest lucru, cea mai perfidă lucrare a sa fiind capodopera amăgirii sale satanice de la vremea sfârşitului numită laodiceanism. Da, poţi să te laşi de fumat, de băut, de alte mii de forme ale nelegiuirii, dar fără să ştii că în realitate eşti acelaşi om în ochii cerului - un păcătos care are nevoie de Hristos, căci în tine locuieşte mai departe vrăjmăşia pe care nici Dumnezeu nu o poate converti sau transforma într-un lucru veritabil, în neprihănire!
Acceptarea vieţii tale de creştin biruit tot timpul de aceleaşi păcate mărturisite periodic te-a condus implicit la credinţa că este o imposibilitate viaţa normală creştină, de trăire în neprihănire, curat şi virtuos în fiecare zi. Ai ajuns să crezi că ceea ce trăieşti tu este cu adevărat viaţa creştină pe care Pavel o descrie în Romani 7, fără să ştii că el vorbeşte acolo doar despre omul sau creştinul convertit intelectual; adică exact despre creştinul declarat care nu crede în ruptul capului, fiindcă nu poate, în experienţa reală sau în realitatea vieţii de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite.
Creştinismul, astăzi, este sărac fiindcă îi lipseşte tocmai Evanghelia lui Isus Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt. Fiind lipsit de o astfel de putere extraordinară, de dorit, pe care Dumnezeu arde de nerăbdare să o ofere fără plată tuturor celor ce cred şi o acceptă prin credinţa lui Isus Hristos, nu este de mirare şi concepţia unanim universală cum că nu se poate trăi neprihănit. A trăi o viaţă de biruinţă nu este o opţiune, ci o realitate obiectivă, pusă la dispoziţie de Maiestatea cerului, fiindcă tocmai în acest scop a venit pe pământ ca să moară! Ea este un dar pe care îl poate primi orice om din lumea asta.
Când Dumnezeu a promis ceva, atunci acea promisiune este totodată şi o împuternicire. Adică în ea se află atâta putere creatoare şi mântuitoare, încât poate alunga pe dată, instantaneu puterea păcatului sau vrăjmăşia din orice suflet omenesc. A crede pe Dumnezeu în mod real înseamnă a primi exact ceea ce El a promis în mod real, chiar dacă darul biruinţei asupra păcatului nu este ceva palpabil ca pâinea pe care o mâncăm zilnic. Este aşa pentru că orice dar care vine de sus de la Tatăl luminii e de natură spirituală, nu materială. Lucrurile materiale ne vin doar de pe pământ, dar lucrurile spirituale, adevăratele binecuvântări pentru suflet, vin doar de sus.
Iată ce declară Tatăl nostru tuturor celor ce cred: "Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi
Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o
puteţi răbda." 1Corinteni 10,13. Deci, absolut toate ispitele pe care le poate inventa Satana, absolut toate, sunt pe potriva puterii omeneşti şi chiar a celui mai slab dintre cei slabi. Nici o ispită nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată, până la încheierea istoriei păcatului, mai presus de puterile omului, fie el şi cel mai slab de pe pământ! Iar dacă, totuşi, ispita ar fi prea grea pentru cel mai slab dintre oameni, i se pare că ar fi mai presus de puterea lui, atunci este scris, şi aici este putere desăvârşită şi adevăr ce trebuie crezut şi însuşit ca atare: "Dumnezeu... nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre".
Asta înseamnă că orice om care îşi însuşeşte prin credinţă Evanghelia lui Hristos nu poate fi biruit de absolut nici o ispită. Acest text are în vedere omul care se declară credincios lui Dumnezeu, fiindcă această putere care nu îngăduie ispitei să fie peste puterile lui îi este dată doar celui ce crede şi nu se îndoieşte nici un pic. Observăm că textul nu vorbeşte despre păcat, ci despre ispită. Ispita nu este păcat şi nu a fost niciodată, ci e doar invitaţia sau mijlocul care ne conduce la păcat. Din acest motiv, ea trebuie să poarte un chip frumos, ademenitor, de dorit pentru simţurile, plăcerile şi gusturile omului, indiferent cine este el. Dacă ispita este învinsă, atunci păcatul nu se mai iveşte fiindcă nu are cine să-l mai producă, să-l cauzeze, întrucât ispita a fost înfrântă.
Acum, promisiunea lui Dumnezeu este că împreună cu ispita, adică atunci când ea apare şi este nespus de ademenitoare, a pregătit, adică a pus la dispoziţia credinciosului, şi mijlocul ca să iasă din ea, deci să nu mai păcătuiască. Care este acest mijloc? Este unul singur, şi anume puterea harului divin, puterea iluminatoare şi transformatoare a Duhului Sfânt! Da, harul divin este chiar puterea colosală, invincibilă şi atotputernică a Duhului Sfânt. Să ascultăm ce ne învaţă Petru în această privinţă: "Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!" 1Petru 1,5. Numai omul născut din nou cunoaşte pe Dumnezeu şi această putere colosală. Din această perspectivă au scris scriitorii Bibliei.
Acest om este ucenicul adevărat al lui Hristos păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţa lui, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an. Acesta este biruitorul asupra tuturor ispitelor şi deci al păcatului, care nu mai poate apărea în viaţa lui dacă voieşte şi păstrează o legătură vie şi permanentă cu Tatăl ceresc, aşa cum au făcut Isus Hristos, Daniel, Iosif, Ioan Botezătorul, Ieremia, Pavel, etc. Cuvântul lui Dumnezeu, care este şi împuternicire, deci plin de puterea care ne dă biruinţa deplină asupra ispitelor, declară fără echivoc ceea ce majoritatea covârşitoare a creştinilor de-a lungul timpului nu a crezut niciodată: "Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el." 1Ioan 5,18.
Numai din această perspectivă trebuie înţelese aceste cuvinte geniale, care descoperă o realitate cerească indubitabilă transpusă sau adusă pe pământ cu adevărat prin copiii adevăraţi ai lui Isus Hristos. Ele nu au nimic de-a face cu creştinii convertiţi intelectual ce nu pot crede în realitatea lor tocmai fiindcă viaţa lor de credinţă este slabă şi plină de eşecuri lamentabile, fiind înfrânţi ani la rând de aceleaşi păcate pe care le mărturisesc periodic, afară de cazul că nu o mai fac şi nu vor să mai aibă de-a face cu Dumnezeu. Realitatea este că nu au avut niciodată de a face cu Tatăl cel iubitor şi iertător, fiindcă nu l-au cunoscut. El nu este descoperit în doctrina bisericii, ci doar în Scripturile adevărului şi în Isus Hristos despre care mărturisesc cu putere Scripturile adevărului!
Omul născut din nou nu este omul descris de Pavel în Romani 7, ci este biruitorul în Isus Hristos asupra tuturor ispitelor, potrivit Cuvântului fabulos al lui Dumnezeu redat mai sus, biruitor descris de Pavel în Romani 8. Trebuie să ţinem minte că orice făgăduinţă a lui Dumnezeu din Cuvântul inspirat este totodată o împuternicire uriaşă ce aduce cu sine biruinţa deplină, în condiţiile păcatului, asupra tuturor ispitelor şi deci asupra păcatului. Însă, făgăduinţa trebuie crezută, luată ca atare, însuşită cu toată puterea ei nemaipomenită, iar pentru ca acest fapt să devină realitate este nevoie de credinţă, credinţă vie, goală, nimic mai mult. "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd." Evrei 1,1.
A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Sale şi a fi biruitor asupra lumii, ispitelor ei şi păcatului. Teologia, doctrina bisericească, argumentele de tot felul, religioase sau filozofice, nu-l descoperă niciodată pe Dumnezeu, niciodată. Dumnezeu nu se află în ele, ci în Scripturile adevărului, care trebuie studiate cu alţi ochi, pentru a putea căpăta pricepe şi înţelepciune în lucrurile veşnice. Dumnezeu ne cheamă să trăim în sfera noastră umană aşa cum trăieşte El în sfera lui cerească. El ne chemă să trăim o viaţă deplină, fericită şi sănătoasă, de biruinţă asupra ispitelor şi păcatului, aşa cum a trăit şi Fiul Său preaiubit pe acest pământ în aceleaşi condiţii nenorocite. Chemarea Lui este o promisiune, iar promisiunea Lui este împuternicire, o putere în care se află toate resursele Cerului. În această situaţie, cum ar putea să mai înfrângă Satana pe cel mai slab dintre credincioşii adevăraţi, cu atâta putere care-i stă la dispoziţie? Hristos şi Duhul Sfânt îţi zic: Trezeşte-te la neprihănire, şi nu mai păcătui!
Viaţa creştină adevărată nu este deloc cu suişuri şi coborâşuri, ci este o viaţă asemănătoare vieţii trăite de îngerii cereşti în sfera lor cerească, de Tatăl ceresc şi de Fiul Său preaiubit în mediul nepătat al cerului. Ea este pur şi simplu un dar, cel mai mare pe care ar trebui să-l dorească fiecare om de pe pământ. Datorită acestui nemaipomenit dar a spus Pavel că toate lucrurile le socoteşte ca pe un gunoi, căci ce poate fi omul fără Hristos? În Hristos se ascund toate comorile înţelepciunii, dintre care cea mai mare este viaţa nepătată şi desăvârşită care se pogoară de sus şi umple sufletul celui ce crede pe Dumnezeu pe cuvânt, însoţită fiind de puterea Duhului Sfânt care-l face în stare să fie biruitor asupra ispitelor şi păcatului, fericit şi bucuros în Hristos, liber de păcat pe acest pământ, chiar dacă este necăjit prin mici suferinţe, neplăceri, pierderi sau alte asemenea "ciupituri" d-ale Satanei. De aceea, zic:
TREZIŢI-VĂ LA NEPRIHĂNIRE
Asta înseamnă că orice om care îşi însuşeşte prin credinţă Evanghelia lui Hristos nu poate fi biruit de absolut nici o ispită. Acest text are în vedere omul care se declară credincios lui Dumnezeu, fiindcă această putere care nu îngăduie ispitei să fie peste puterile lui îi este dată doar celui ce crede şi nu se îndoieşte nici un pic. Observăm că textul nu vorbeşte despre păcat, ci despre ispită. Ispita nu este păcat şi nu a fost niciodată, ci e doar invitaţia sau mijlocul care ne conduce la păcat. Din acest motiv, ea trebuie să poarte un chip frumos, ademenitor, de dorit pentru simţurile, plăcerile şi gusturile omului, indiferent cine este el. Dacă ispita este învinsă, atunci păcatul nu se mai iveşte fiindcă nu are cine să-l mai producă, să-l cauzeze, întrucât ispita a fost înfrântă.
Acum, promisiunea lui Dumnezeu este că împreună cu ispita, adică atunci când ea apare şi este nespus de ademenitoare, a pregătit, adică a pus la dispoziţia credinciosului, şi mijlocul ca să iasă din ea, deci să nu mai păcătuiască. Care este acest mijloc? Este unul singur, şi anume puterea harului divin, puterea iluminatoare şi transformatoare a Duhului Sfânt! Da, harul divin este chiar puterea colosală, invincibilă şi atotputernică a Duhului Sfânt. Să ascultăm ce ne învaţă Petru în această privinţă: "Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!" 1Petru 1,5. Numai omul născut din nou cunoaşte pe Dumnezeu şi această putere colosală. Din această perspectivă au scris scriitorii Bibliei.
Acest om este ucenicul adevărat al lui Hristos păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credinţa lui, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an. Acesta este biruitorul asupra tuturor ispitelor şi deci al păcatului, care nu mai poate apărea în viaţa lui dacă voieşte şi păstrează o legătură vie şi permanentă cu Tatăl ceresc, aşa cum au făcut Isus Hristos, Daniel, Iosif, Ioan Botezătorul, Ieremia, Pavel, etc. Cuvântul lui Dumnezeu, care este şi împuternicire, deci plin de puterea care ne dă biruinţa deplină asupra ispitelor, declară fără echivoc ceea ce majoritatea covârşitoare a creştinilor de-a lungul timpului nu a crezut niciodată: "Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el." 1Ioan 5,18.
Numai din această perspectivă trebuie înţelese aceste cuvinte geniale, care descoperă o realitate cerească indubitabilă transpusă sau adusă pe pământ cu adevărat prin copiii adevăraţi ai lui Isus Hristos. Ele nu au nimic de-a face cu creştinii convertiţi intelectual ce nu pot crede în realitatea lor tocmai fiindcă viaţa lor de credinţă este slabă şi plină de eşecuri lamentabile, fiind înfrânţi ani la rând de aceleaşi păcate pe care le mărturisesc periodic, afară de cazul că nu o mai fac şi nu vor să mai aibă de-a face cu Dumnezeu. Realitatea este că nu au avut niciodată de a face cu Tatăl cel iubitor şi iertător, fiindcă nu l-au cunoscut. El nu este descoperit în doctrina bisericii, ci doar în Scripturile adevărului şi în Isus Hristos despre care mărturisesc cu putere Scripturile adevărului!
Omul născut din nou nu este omul descris de Pavel în Romani 7, ci este biruitorul în Isus Hristos asupra tuturor ispitelor, potrivit Cuvântului fabulos al lui Dumnezeu redat mai sus, biruitor descris de Pavel în Romani 8. Trebuie să ţinem minte că orice făgăduinţă a lui Dumnezeu din Cuvântul inspirat este totodată o împuternicire uriaşă ce aduce cu sine biruinţa deplină, în condiţiile păcatului, asupra tuturor ispitelor şi deci asupra păcatului. Însă, făgăduinţa trebuie crezută, luată ca atare, însuşită cu toată puterea ei nemaipomenită, iar pentru ca acest fapt să devină realitate este nevoie de credinţă, credinţă vie, goală, nimic mai mult. "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd." Evrei 1,1.
A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Sale şi a fi biruitor asupra lumii, ispitelor ei şi păcatului. Teologia, doctrina bisericească, argumentele de tot felul, religioase sau filozofice, nu-l descoperă niciodată pe Dumnezeu, niciodată. Dumnezeu nu se află în ele, ci în Scripturile adevărului, care trebuie studiate cu alţi ochi, pentru a putea căpăta pricepe şi înţelepciune în lucrurile veşnice. Dumnezeu ne cheamă să trăim în sfera noastră umană aşa cum trăieşte El în sfera lui cerească. El ne chemă să trăim o viaţă deplină, fericită şi sănătoasă, de biruinţă asupra ispitelor şi păcatului, aşa cum a trăit şi Fiul Său preaiubit pe acest pământ în aceleaşi condiţii nenorocite. Chemarea Lui este o promisiune, iar promisiunea Lui este împuternicire, o putere în care se află toate resursele Cerului. În această situaţie, cum ar putea să mai înfrângă Satana pe cel mai slab dintre credincioşii adevăraţi, cu atâta putere care-i stă la dispoziţie? Hristos şi Duhul Sfânt îţi zic: Trezeşte-te la neprihănire, şi nu mai păcătui!
Viaţa creştină adevărată nu este deloc cu suişuri şi coborâşuri, ci este o viaţă asemănătoare vieţii trăite de îngerii cereşti în sfera lor cerească, de Tatăl ceresc şi de Fiul Său preaiubit în mediul nepătat al cerului. Ea este pur şi simplu un dar, cel mai mare pe care ar trebui să-l dorească fiecare om de pe pământ. Datorită acestui nemaipomenit dar a spus Pavel că toate lucrurile le socoteşte ca pe un gunoi, căci ce poate fi omul fără Hristos? În Hristos se ascund toate comorile înţelepciunii, dintre care cea mai mare este viaţa nepătată şi desăvârşită care se pogoară de sus şi umple sufletul celui ce crede pe Dumnezeu pe cuvânt, însoţită fiind de puterea Duhului Sfânt care-l face în stare să fie biruitor asupra ispitelor şi păcatului, fericit şi bucuros în Hristos, liber de păcat pe acest pământ, chiar dacă este necăjit prin mici suferinţe, neplăceri, pierderi sau alte asemenea "ciupituri" d-ale Satanei. De aceea, zic:
TREZIŢI-VĂ LA NEPRIHĂNIRE
Abonați-vă la:
Postări (Atom)