Daniel 11,1-4

     "Profeţia din Daniel 11 aproape şi-a ajuns împlinirea completă. O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta." Letter 103, 1904.

Această profeţie ce acoperă un timp foarte îndelungat este o descoperire din partea îngerului Gabriel pentru Daniel în "anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei". Regele persan Cirus cel Mare a cucerit Babilonul în anul 538 î.Hr. Doi ani mai târziu, după moartea lui Darius Medul, în anul 536 î.Hr., Cirus este încoronat rege al marelui imperiu persan. Acesta este totodată şi anul care corespunde cu sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie sau de exil pentru evrei în Babilonia, când Cirus emite decretul de eliberare a acestora prin care li se permitea să se întoarcă acasă pentru a-şi rezidi templul şi cetatea! Vezi Ezra 1. Cu această ocazie s-au întors în Palestina aproximativ 50.000 de evrei sub conducerea lui Zorobabel şi Iosua. Doi ani mai târziu, în 534 î.Hr. evreii pun piatra de temelie a templului şi încep restaurarea acestuia. Acesta este anul care corespunde cu "anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei", când lui Daniel i se face cunoscut viitorul poporului său, care am văzut că este adevărata biserică spirituală, Israelul spiritual şi nu biserica iudaică.

Profetul Daniel este foarte precis în anumite detalii ce nu trebuie să ne scape. Printre altele, el spune astfel: "Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia." Daniel 10,1. "Cuvântul acesta" are sens doar dacă îl punem laolaltă cu "vedenia". Prima expresie reprezintă o descoperire a acelei părţi a vedeniei despre care Daniel spunea: "Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia." Daniel 8,27. Profeţia din Daniel 11 nu este o viziune cu simboluri, ci este explicaţia amplei viziuni oferită lui Daniel şi descrisă în capitolele al şaptelea şi al optulea al cărţii sale, dar mai cu seamă în cel de-al optulea capitol al cărţii sale. De fapt, reprezintă o amplă explicaţie cu privire la ce urma să se întâmple poporului lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos.

Problema cea mai acută, care i-a provocat multă suferinţă lui Daniel, stând bolnav şi leşinat mai multe zile, în legătură cu vedenia din Daniel 8, este acea parte a viziunii referitoare la călcarea în picioare a sanctuarului şi a oştirii lui. "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!<" Daniel 8,13.14. Această parte a viziunii căuta s-o priceapă Daniel. "Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: >Gabriele, tâlcuieşte-i vedenia aceasta<." Daniel 8,15.16.

Aşadar, Daniel nu a înţeles partea viziunii referitoare la curăţirea sanctuarului şi la călcarea în picioare a oştirii acestuia sau altfel spus a poporului lui Dumnezeu. Din această pricină, Gabriel este trimis înapoi la Daniel pentru a-l învăţa şi a discuta cu el despre cele 2300 de zile profetice. "El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: >Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!<" Daniel 9,22.23. Aceasta este vedenia despre care Daniel spune: "El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia". Daniel 10.1. Cu alte cuvinte, Dumnezeu doreşte să ne ajute să înţelegem că Daniel a priceput vedenia referitoare la curăţirea sanctuarului sau templului ceresc, cât şi ceea ce avea să se întâmple lui Mesia şi poporului evreu, după răstignirea Lui.

Dar, mai rămânea o parte a viziunii din Daniel 8 pe care Gabriel trebuia să o explice lui Daniel. Această parte este în legătură cu călcarea în picioare a oştirii sanctuarului sau a poporului lui Dumnezeu!!! Gabriel i-a explicat când încep cei 2300 de ani, ce durată de timp fusese alocată naţiunii iudaice în cadrul acestei mari perioade de timp, dar nu i-a spus nimic în legătură cu ce urma să se întâmple poporului spiritual al lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului!! I-a vorbit strict despre curăţirea sanctuarului, dar nu şi despre care va fi finalul sau sfârşitul poporului lui Dumnezeu. Încă o dată, aceste cuvinte vin în sprijinul celor afirmate: "În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?" Daniel 8,13. Dacă urmărim cu atenţie viziunea profetică din Daniel 8 şi explicaţia ei în Daniel 9, vom observa că nu găsim răspunsul cu privire la triumful poporului lui Dumnezeu. Se spune cât timp vor fi călcate în picioare oştirea şi templul, dar nu şi ce se întâmplă după aceea!

Ei bine, Daniel 11 nu este altceva decât descoperirea acestei părţi a viziunii din Daniel 8 referitoare la călcarea în picioare a poporului lui Dumnezeu şi mai cu seamă a triumfului final al acestui popor în zilele din urmă!! Gabriel nu îşi propune să-i vorbească lui Daniel în termeni generali cu privire la oştirea sanctuarului, ci îi oferă amănunte şi detalii despre care istoria avea să le confirmă cu prisosinţă! În descrierea sa, el doreşte să surprindă cum au abuzat conducătorii marilor imperii şi ai papalităţii de puterea pe care au avut-o de a guverna peste supuşii lor şi peste sufletele lor, aşa cum ajunsese să creadă şi să procedeze papalitatea! Poporul lui Dumnezeu este prins la mijloc, timp de peste două mii de ani, fiind asuprit când de unii, când de alţii care se succedau la putere.

Gabriel face puţină istorie, chiar cu detalii impresionante, tocmai pentru ca noi, cei de astăzi, să înţelegem principiul fundamental în interpretarea profeţiei, şi anume faptul că istoria trecutului se repetă cu siguranţă în viitor, tocmai în zilele pe care le trăim astăzi!! "O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta". Aşa am început studiul acesta, fiindcă aici se află principiul după care trebuie să înţelegem profeţia biblică. Ceea ce s-a întâmplat în trecut, aidoma se va întâmpla şi în viitor. Principiile care au stat la baza frământărilor şi luptelor în trecut, cu scopul anihilării adevăratei biserici a lui Dumnezeu, vor fi aceleaşi principii care vor sta la temelia metodelor şi acţiunilor întreprinse de icoana fiarei şi papalitate în zilele acestea!!!

Daniel este cu luare aminte la cuvântul pe care Gabriel urma să i-l facă cunoscut, întrucât acest cuvânt nu era altceva decât explicaţia în detaliu a călcării în picioare a oştirii sau a poporului lui Dumnezeu, din timpul Imperiului Persan şi până la a doua venire a lui Hristos! Înainte da a intra în istoria detaliată a ridicării şi prăbuşirii împărăţiilor pământeşti şi a conducătorilor lor, prin care Satana a căutat distrugerea copiilor dragi ai lui Dumnezeu, este bine să amintesc un detaliu foarte important legat de îngerul Gabriel. Am învăţat deja că îngerul Gabriel este Moise. El s-a calificat să ocupe chiar poziţia lui Lucifer în cer, fiind unul dintre cei patru heruvimi ocrotitori. 

El apare ca Gabriel pentru prima oară în cartea lui Daniel, la aproximativ o mie de ani după învierea şi înălţarea sa la cer de către Isus. În acest răstimp se califică în cer pentru responsabilităţile care decurg din poziţia de prim-heruvim ocrotitor. Printre altele, este cel mai capabil să vină în sprijinul profeţilor oferind interpretarea corectă a simbolurilor ce definesc respectivele profeţii. Tot el este acela care vine în sprijinul lui Ioan pe insula Patmos. Asta arată către legătura strânsă dintre cele două cărţi profetice ale Vechiului şi Noului Testament, şi totodată către continuitatea liniei profetice, Apocalipsa întregind frumuseţea desăvârşită a cărţii lui Daniel.

Înainte de moartea sa, Hristos îi oferă lui Moise o viziune referitoare la ţara promisă. "Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara..." Deuteronom 34,1. Adevărul este că Dumnezeu i-a arătat lui Moise nu numai ţara promisă, ci tot ce avea să se întâmple cu naţiunea iudaică, i-a arătat cum avea să fie răstignit Mesia tocmai de către poporul evreu, cum avea să sufere adevărata biserică în timpul domniei crude a papalităţii, precum şi triumful final al poporului lui Dumnezeu, cei 144.000, exact al acelui popor despre care Moise-Gabriel îi spune lui Daniel: "Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate." Daniel 10,14.

Cu alte cuvinte, viziunea pe care Moise o primeşte pe muntele Nebo va deveni peste timp profeţiile din cartea lui Daniel, cu mult mai multe detalii desigur, şi mai cu seamă explicaţia detaliată a viziunii din Daniel 8 cu privire la călcarea în picioare a sfântului locaş ceresc dar şi a poporului lui Dumnezeu, aşa cum o găsim în Daniel 11!!

     "În acest timp, înaintea lui se desfăşura panorama ţării făgăduite...
     Moise a văzut cum Israel s-a aşezat în Canaan, cum fiecare seminţie a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei după aşezarea în ţara făgăduinţei, i-a fost înfăţişată lunga şi trista istorie a apostaziei şi a pedepsei lor...
     I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare şi să vadă întâia venire a Mântuitorului...
     L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsimani şi a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura şi chinul, apoi răstignirea pe cruce... L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârşit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieşind biruitor şi înălţându-se la cer însoţit de îngerii adoratori, luând cu Sine o mulţime de captivi. El a văzut cum se deschid porţile strălucitoare pentru a-l primi şi cum oastea cerului îşi salută cu cântări de biruinţă Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuşi trebuia să fie unul dintre cei care îl însoţeau pe Mântuitorul şi-i deschideau porţile veşnice. În timp ce privea la această scenă, faţa lui se lumină de o lumină sfântă...
     Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, >după carne<, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredinţa lor, izraeliţii au dat greş în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu şi nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânţa lui Avraam; planurile măreţe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuia să fie realizate. Toţi aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinţei sunt socotiţi sămânţa lui Avraam; ei trebuie să ajungă moştenitori ai făgăduinţelor legământului; ca şi Avraam, ei sunt chemaţi să păzească şi să facă cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia Fiului Său...
     O altă scenă se desfăşură apoi înaintea lui. I se arătase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei să-l lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mărturiseau că onorează Legea Tatălui Său. De astă dată a văzut lumea creştină într-o altă rătăcire asemănătoare, deoarece oamenii ziceau că îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepădau Legea lui Dumnezeu... El a văzut a doua venire a Domnului Hristos în mărire, învierea drepţilor pentru viaţă veşnică şi preschimbarea sfinţilor vii, fără a gusta moartea, şi înălţarea lor în cântece de bucurie către Cetatea lui Dumnezeu...
     Încă o scenă s-a înfăţişat privirii lui - aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata ţară făgăduită care i se arătase cu puţin timp înainte. Acolo nu mai este păcat şi moartea nu mai poate străbate. Acolo îşi găsesc cei mântuiţi patria lor cea veşnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise priveşte la scena aceea - realizarea unei eliberări mai minunate decât şi-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăzneţe nădejdi. După ce şi-a sfârşit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu şi-a aşezat sălaşul în patria făgăduită." Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Moise, par. 10-16.

Aşadar, să purcedem la înţelegerea evenimentelor profetice descrise în Daniel 11. Vom studia verset cu verset pentru a înţelege cât mai bine firul evenimentelor.

1. "În anul dintâi al lui Darius, medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin. 

Versetul întâi este practic o continuare a versetului 21 al cap. 10 din cartea lui Daniel. De aceea, cel care vorbeşte este îngerul Gabriel. Cu alte cuvinte, Gabriel era acela care slujea împăratului Darius în timpul domniei acestuia, ajutându-l şi sprijinindu-l în treburile împărăţiei. Primul an de domnie al lui Darius este 538 î.Hr. De reţinut faptul că acest capitol, al unsprezecelea, al cărţii lui Daniel este scris în timpul domniei lui Cirus Persanul sau Cirus cel Mare. (Vezi Daniel 10,1).

2. Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.

După Cirus cel Mare, în Persia urmau să mai fie încă trei împăraţi, conform profeţiei, dintre care ultimul avea să strângă "mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi". Cirus avea să moară în anul 529 î.Hr. Iar următorii suverani care l-au succedat au fost:

     - Cambise al II-lea, fiul lui Cirus cel Mare. A domnit între anii 529-522 î.Hr.

     - Falsul Smerdis. Nu se cunoaşte anul naşterii sale, însă a murit în jurul anului 522 î.Hr. Falsul Smerdis, care se dădea drept Smerdis, fratele lui Cambise al II-lea şi deci unul din fiii lui Cirus cel Mare, nu era de fapt decât un mag, magul Gautama. O dată cu asasinarea lui Smerdis sau Bardiya în persana veche, de chiar fratele său, Cambise al II-lea (înainte sau în timpul campaniei acestuia în Egipt), magul Gautama a uzurpat puterea în Persia în martie 522 î.Hr., în timp ce Cambise se afla în ţara faraonilor. El avea să se dea vreme de aproximativ 7 luni drept Smerdis, fratele lui Cambise. (În Ezra 4,7 îl întâlnim sub numele de Artaxerxe. Nu trebuie sa îl confundăm cu Artaxerxe Longimanus, fiul lui Xerxe I, cel care a emis decretul de începere a rezidirii templului iudaic în 457 î.Hr. Vezi Ezra 7). De aici şi numele de Falsul Smerdis. În realitate, magul Gautama făcea parte din tagma preoţilor, iar pentru ca imperiul să nu afle cine este, a fost silit să se izoleze în interiorul palatului său de unde-şi trimitea ordinele prin magii şi preoţii săi. El avea să fie asasinat de către Darius I sau Darius Histaspe cu sprijinul marii nobilimi.

     - Darius Histaspe, care a trăit între anii 550-486 î.Hr. El a fost suveran persan între anii 522-486. El este acela care a bătut triburile tracice şi getice, şi este recunoscut de asemenea pentru războaiele crâncene pe care le-a dus împotriva sciţilor.

     - Xerxe I, care a trăit între anii 519-465 î.Hr. El l-a urmat la tron pe Darius I, tatăl său, şi a domnit între anii 486-465 î.Hr. Numele său pe evreieşte este Ahaşveroş, el fiind unul dintre personajele centrale ale cărţii biblice Estera, împăratul care avea să o ia de soţie chiar pe Estera. (Vezi de asemenea şi Ezra 4,6). Acest împărat, conform profeţiei a strâns "mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi". Se pare că bogăţia lui era fabuloasă, dacă ţinem cont de cele consemnate în Estera 1,1-10. El face mari pregătiri pentru marea campanie împotriva Greciei. În fruntea unei armate impresionante părăseşte în aprilie 481 Susa, iernează la Sardes, Lidia, şi trece pe un pod de vase, în iunie 480, Helespontul. Ajunge, după ce traversează Tracia şi Tesalia, în Atena pe care o incendiază cucerind-o. Cu toate acestea avea să fie înfrânt de către flota grecească în lupta de la Salamina, septembrie 480. Desigur, au mai urmat şi alţi monarhi dar nu sunt pomeniţi de profeţie.

3. Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi.

Împăratul cel viteaz nu poate fi nimeni altcineva decât Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare. El a trăit între anii 356-323 î.Hr., iar rege al Macedoniei a fost între anii 336-323 î.Hr. A îngenuncheat Imperiul Medo-Persan înfrângând definitiv pe Darius al III-lea în două mari lupte, la Issos şi Gaugamela. Expresia "va face ce va voi" descoperă caracterul acestui om, străin cu totul de Dumnezeul cerului. Astfel de conducători care fac ce voiesc, niciodată nu îşi pun inima să împlinească voia lui Dumnezeu. Şi asta pentru că se consideră ei înşişi zei. Ei nu împlinesc niciodată planul lui Dumnezeu ajungând o pacoste pentru lume, lăsând în urmă o influenţă catastrofală. 

4. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia. 

Versetul ne vorbeşte, evident, de imperiul macedonean care avea să se destrame după moartea lui Alexandru Macedon. După destrămarea marelui imperiu, Alexandru nu a avut un urmaş care să ia în mâini puterea. Fiul său născut după moartea sa avea să fie ucis, împreună cu fratele, mama şi soţia sa Roxana de către Casandru, cel mai înverşunat oponent al familiei lui Alexandru. Cei patru generali ai săi Casandru, Lisimah, Seleucus şi Ptolemeu, după ce coalizează împotriva lui Antigonos, diadohul apărător al ideii de unitate a imperiului macedonean, îşi împart imperiul între ei. Astfel, "… împărăţia lui…va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor". (Vezi şi Daniel 7,6 şi 8,8.22). 

"Nu mai este cum a fost"

Până acum a fost întărit faptul că baza înţelegerii corecte pentru Daniel 11 se află în Daniel 10. Aici este descoperită lupta dintre puterile întunericului şi puterile luminii, dintre îngerii răi şi îngerii lui Dumnezeu, o luptă înverşunată care se dă pentru cucerirea minţii omeneşti, căci oamenii sunt singurul mijloc pe terenul de luptă prin care pot fi manifestate fie principiile Cerului, fie principiile împărăţiei lui Satana! Satana caută să manipuleze mintea omului, în timp ce Dumnezeu caută să câştige mintea omului apelând totdeauna la judecata lui sănătoasă, la partea morală bună a caracterului punându-l mereu în situaţia să decidă cu mintea întreagă, conştient fiind de toate motivele pentru care ar trebui să ia decizia respectivă. Satana doar orbeşte judecata omului, aţâţând mereu patimile, apucăturile şi simţămintele omului, astfel încât raţiunea lui să judece şi să decidă în baza propriilor capricii, înclinaţii şi interese personale egoiste. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt omul este factorul care decide; deciziile şi alegerile sunt totdeauna ale lui. Atâta doar că natura omenească, prin păcat, a ajuns uşor de înduplecat să se comporte potrivit înclinaţiilor ei egoiste, iar Satana profită la maximum de acest lucru, mai ales că mintea omului se află, de la naştere şi până când are loc cu adevărat experienţa spirituală reală a naşterii din nou, în sclavia firii pământeşti, ce trebuie înţeleasă ca fiind puterea păcatului sau vrăjmăşia despre care vorbeşte apostolul Pavel în Romani 8.

Pentru a înţelege corect Daniel 11, nu ca pe o simplă istorie a unor evenimente petrecute la un moment dat în istorie, Dumnezeu ne descoperă adevărul că imperiile ce s-au perindat de-a lungul timpului au fost creaţia şi totodată instrumentele prin care Satana a lucrat pentru anihilarea poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis apariţia şi dezvoltarea acestor împărăţii politico-militare dându-le fiecăreia şansa de a împlini scopul Său! Din cauza neacultării permanente şi a apostaziei în cele din urmă a lui Israel, Dumnezeu a trebuit să îngăduie un alt curs al istoriei, curs modelat până astăzi de aceste imperii, de cultura, principiile, metodele, spiritul şi caracterul lor. Toate acestea se pot vedea şi astăzi în politica tuturor statelor lumii, într-o formă sau alta!!

Pentru că Dumnezeu intenţiona să descopere principiile neprihănirii Sale, descrise în legea Sa morală, legea celor zece porunci, printr-un popor neprihănit tuturor naţiunilor pământului, i-a promis lui Avraam că din el va forma acest popor, cu condiţia ascultării depline de Dumnezeu. Singura posibilitate pentru binecuvântarea întregii lumi trebuia sa fie un popor, o naţiune plină de neprihănire, lumină, curăţie şi sănătate prin care Hristos să poată descoperi caracterul lui Dumnezeu. În acest sens, poporul cu pricina ar fi trebuit să fie poporul evreu, sau toţi descendenţii lui Avraam, dar cu condiţia ascultării şi trăirii în neprihănire, potrivit principiilor Cerului. Acestui popor deosebit Dumnezeu i-a promis următoarele: "Domnul te va face să fii cap, nu coadă; întotdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului Dumnezeului tău pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini şi nu te vei abate nici la dreapta, nici la stânga de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să vă duceţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi". Deuteronom 28,13.14.

Ca naţiune, iudeii trebuiau să se distingă faţă de toate naţiunile pământului prin respectarea legii lui Dumnezeu, ca nişte oameni sfinţi, neprihăniţi şi sănătoşi. Dumnezeu le-a promis că nici măcar bolile nu s-ar fi alipit de ei dacă ar fi trăit potrivit întregului adevăr descoperit de Dumnezeu pentru ei, adevăr ce trebuia făcut cunoscut tuturor oamenilor. "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă." Exod 15,26. În felul acesta, evreii ar fi devenit permanent cap şi întotdeauna ar fi fost sus, căci prin ei dorea Dumnezeu să vorbească lumii. Asta înseamnă că ei ar fi purtat încontinuu, până la venirea lui Hristos pe norii cerului, cununa împărătească, simbolul autorităţii dragostei şi ocrotirii lui Dumnezeu asupra lor.

Câtă vreme au acceptat conducerea lui Dumnezeu, poporul evreu s-a bucurat de teocraţie. Dar, a venit timpul când au cerut rege, ca să fie în rând cu celelalte naţiuni, cărora nu le descoperise frumuseţea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu. Regii lor i-au condus în cele din urmă la apostazie şi ruină naţională, devenind captivi pentru nu mai puţin de şaptezeci de ani în Babilonia. Despre ultimul rege al lui Iuda, Dumnezeu a făcut următoarea profeţie: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: >La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa<". Ezechiel 21,26.27. Această profeţie conţine un mesaj foarte clar atât pentru Israel ca naţiune, cât şi pentru toate imperiile care s-au succedat unele după altele.

În primul rând, Dumnezeu declară că în Israel nu va mai fi niciodată rege. Or, din momentul rostirii acestei profeţii şi până la venirea lui Hristos pe norii cerului Israel nu a mai avut şi nici nu va mai avea vreodată rege. În al doilea rând, mesajul este mult mai adânc, Dumnezeu descoperind şi faptul că autoritatea dragostei şi ocrotirii Sale, simbolizată prin adevărata cunună împărătească, nu avea să se mai manifeste pe pământ niciodată printr-o naţiune sau printr-un popor deosebit, aşa cum a fost descoperită în mijlocul poporului evreu timp de aproape o mie de ani, cu alte cuvinte că nu va mai exista teocraţie, până la venirea lui Isus a doua oară!!!

Israel, ca naţiune a dat greş în împlinirea planului şi scopului lui Dumnezeu pentru oameni. În loc să ajungă cap, a ajuns coadă. Vezi Deuteronom 28,15-68. Autoritatea iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, iar când Mesia a fost răstignit, Israel a arătat cel mai mare dispreţ faţă de Acela care a avut grijă de ei peste un mileniu! Apostazia şi ruina naţională a lui Israel a condus la ivirea şi dezvoltarea celor mai puternice imperii, simbolizate prin animale de pradă, semnul răutăţii lor. Cununa împărătească a lui Israel a trecut pe rând la fiecare dintre aceste imperii! Dumnezeu le-a oferit un timp de probă pentru a împlini planul Său pentru oameni. Ar fi dorit ca aceste imperii să ajungă ceea ce Israel nu a dorit să fie niciodată: imperii ale neprihăniri şi luminii prin care oamenii de pretutindeni să fie binecuvântaţi.

     "Cununa luată de la Israel a ajuns în mod succesiv la împărăţia Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei...
     Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei s-a permis să îşi ocupe locul pe pământ, ca să se poată vedea dacă va împlini scopul urmărit de >Străjerul sfânt<. Profeţia a dezvăluit înălţarea şi căderea marilor imperii ale pământului - Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea, ca şi cu naţiuni care aveau o putere mai mică. Fiecare a avut perioada sa de probă, fiecare a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o alta." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 25, 16.

Din păcate, nici una dintre aceste împărăţii nu a acceptat autoritatea iubirii lui Dumnezeu, adevărata cunună împărătească, singura care înalţă un popor pe culmile cele mai înalte. Fiecăruia dintre aceste imperii Dumnezeu i-a vorbit prin adevăraţii Săi copii. Daniel şi cei trei tineri au dezvăluit frumuseţea caracterului lui Dumnezeu în Babilon, înaintea împăratului şi a tuturor oficialilor curţii împărăteşti sau chiar pe câmpia Dura în văzul tuturor reprezentanţilor popoarelor care fuseseră invitaţi şi obligaţi să participe la închinarea publică înaintea statuii de aur în întregime; Cirus a fost profund impresionat de profeţiile făcute cu privire la el cu aproximativ o sută de ani înainte de a se naşte; Darius Medul l-a avut aproape pe Daniel, ca reprezentant al cerului; imperiul grec ca şi cel roman au avut de-a face de asemenea cu reprezentanţii nobili şi sfinţi ai lui Dumnezeu, prin care le-a fost descoperit caracterul lui Dumnezeu şi fidelitatea lor faţă de principiile neprihănirii.

Dar, nici unul dintre acest imperii nu a acceptat cununa împărătească a iubirii şi ocrotirii divine, nedorind să renunţe la sabie şi, deci, la război. Dumnezeu nu se mai putea exprima prin Israel, dar i-a rugat să trăiască frumos în Babilonia, să se roage pentru împăratul ei pentru ca astfel să ofere un exemplu frumos de purtare divină în mijlocul unor păgâni. Astfel le-a oferit ocazia babilonienilor să îl descopere pe Creatorul cerului şi al pământului în purtarea evreilor. Dacă evreii ar fi făcut acest lucru, atunci niciodată nu ar mai fi apărut imperiile următoare, fiindcă spiritul războiului se stinge sub cununa împărătească a iubirii divine!!

Însă, profeţia referitoare la această cunună este clară: avea să treacă de la un imperiu la altul, fără să fie acceptată, şi aşa va fi în continuare până când va veni Acela care are drept la ea şi în mâna căruia Dumnezeu i-o va încredinţa! Oamenii nu înţeleg că singura putere care îi face să fie în armonie unul cu altul şi cu Dumnezeu este puterea iubirii lui Dumnezeu, însăşi autoritatea dragostei, milei, bunătăţii şi ocrotirii Sale pe pământ!! Oricât ar căuta pacea şi oricât şi-ar dori-o omul, nu o va avea niciodată fără iubirea lui Dumnezeu în el şi pe pământ!!! De aceea, apostolul inspirat spune: "Hristos în voi, nădejdea slavei!"

Din nefericire, însă, toate aceste împărăţii pe care Dumnezeu le-ar fi dorit să fie ale luminii, au devenit instrumentele de lucru ale lui Satana, prin care a continuat războiul împotriva lui Dumnezeu. Conducătorii lor au devenit, sau au fost chiar de la început, lacomi, egoişti şi mândri, asuprind alte popoare şi chiar propriii cetăţeni ai împărăţiei. Din ocrotitori au devenit opresori orgolioşi şi cruzi. Nu au împlinit scopul lui Dumnezeu pentru că au respins singurul lucru care le-ar fi făcut cu adevărat mari: iubirea!!! Au ales sabia şi implicit războiul pentru a deveni măreţe doar pentru a se prăbuşi mai tare din vârful puterii lor! În profeţia referitoare la această cunună împărătească, ce nu avea să fie purtată de nici unul dintre imperii şi de nici un alt stat din epoca modernă, întrevedem imposibilitatea lui Dumnezeu, din cauza omului, de a-şi împlini planul de răspândire a luminii şi adevărului Evangheliei pe tot pământul printr-o naţiune!

Mai mult decât atât, ar trebui să înţelegem şi faptul că nici o organizaţie religioasă în care omul ajunge să deţină controlul, până la sfârşitul timpului, nu se va bucura de această cunună. Profeţia despre cele şapte biserici arată la modul cel mai lămurit că nici una nu a împlinit şi nu va împlini planul lui Dumnezeu de a pune sfârşit păcatului în inima tuturor credincioşilor şi de a aduce neprihănirea veşnică, singura în măsură să-l pogoare pe norii cerului pe Acela care ar fi trebuit să vină demult! Chiar dacă o biserică a început bine, a sfârşit totuşi rău fiindcă autoritatea iubirii, libertăţii şi ocrotirii divine a fost înlocuită cu autoritatea omului, subliniată de principiul sabiei; acelaşi principiu care se regăseşte şi care a caracterizat toate imperiile mondiale ce au abuzat de puterea de a guverna.

În schimb, adevărata biserică a lui Hristos, de-a lungul timpului, să zicem de la Daniel şi până la sfârşitul timpului, a fost întotdeauna biserica celor întâi născuţi, precum Daniel şi cei trei prieteni ai lui de la curtea Babilonului, care au acceptat iubirea şi ocrotirea divină, tocmai pentru că erau neprihăniţi şi aveau în ei mintea lui Dumnezeu!! Profeţia despre cunună nu are în vedere adevărata biserică, ci doar naţiunile şi chiar acele organizaţii religioase care au avut spiritul şi caracterul acestor împărăţii. Ele nu au fost demne de ea, dar adevărata biserică a neprihănirii, da. Iată ce ne spune Dumnezeu prin gura lui Gabriel: "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte". Daniel 12,1.

"Poporul tău", îi spune Gabriel lui Daniel, făcând referire la ultima biserică, a celor 144.000. Or, distanţa în timp între Daniel şi acest popor este de mai bine de 2500 de ani; şi cu toate acestea Gabriel vorbeşte despre această biserică, despre acest popor formidabil ca fiind "poporul tău", al lui Daniel, adică poporul din care făcea parte însuşi Daniel - poporul sfinţilor neprihăniţi, a celor întâi născuţi prin care Dumnezeu a putut să-şi manifeste pe pământ în locuri diferite dragostea Sa care ne constrânge. Ideea pe care ne-o transmite în acest fel Dumnezeu este că poporul care poartă adevărata cunună împărătească, prin care se face posibilă venirea lui Hristos a doua oară, va fi poporul Daniel, adică poporul alcătuit din acei credincioşi care au caracterul pe care l-a dezvoltat şi Daniel în timpul vieţii sale în Babilonia.

Acest popor beneficiază tot timpul de ocrotirea lui Mihail-Hristos, fapt care face ca numele celor ce îl compun să se găsească în cartea vieţii. Aceasta este dovada cea mai clară care atestă că ei se bucură de cununa împărătească, de iubirea şi ocrotirea lui Dumnezeu în vieţile lor, pentru că acestea sunt asemenea vieţii şi caracterului Mântuitorului. Profeţia din Daniel 11 este o mărturie fără echivoc cu privire la "ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi", Daniel 10,14. Cu toate că în interiorul profeţiei aproape că lipseşte prezenţa şi descrierea acestui popor, totuşi ea vizează războiul Armaghedon dintre Satana şi Hristos prin intermediul marilor imperii mondiale, inclusiv papalitatea, toate îndreptate împotriva nimicirii, dacă se putea, adevăratului popor al lui Dumnezeu de pe pământ!!

Profeţia nu este despre poporul evreu, ci despre această luptă titanică al cărei sfârşit va fi adus de "poporul Daniel", adevărata biserică din zilele din urmă, care va avea atitudinea, spiritul şi caracterul lui Daniel, toate reflectând slava neprihănirii lui Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt! Poporul Daniel sau al lui Daniel este Israelul spiritual, biserica clădită pe Stânca mântuirii, singura care a acceptat autoritatea iubirii şi ocrotirii divine asupra ei, ceea ce face ca modul ei de manifestare să fie precum modul de manifestare al lui Isus când a fost întrupat pe acest pământ. Fiindcă Israel ca naţiune apostaziase, prevestind dezastrul ei şi îndepărtarea ca popor favorizat, Dumnezeu îi înfăţişează lui Daniel întreaga istorie a marii lupte, din timpul Imperiului Persan şi până la venirea lui Hristos a doua oară, ţinta finală fiind descoperirea biruinţei adevăratului Israel la sfârşitul istoriei pământului nostru.

Daniel este ajutat să înţeleagă că Dumnezeu nu va mai putea folosi nici o naţiune ca popor favorizat pentru a răspândi lumina Evangheliei, pentru că toate naţiunile care au dorit sceptrul puterii au căutat mai degrabă gloria trecătoare şi nu adevărata autoritate a iubirii şi ocrotirii divine ce decurge din puterea de a guverna, atunci când principiile guvernării sunt principiile luminii şi adevărului lui Dumnezeu, aşa cum se regăsesc ele în marea lege a iubirii divine. Din cauza acestui fapt, biserica celor întâi născuţi, de pretutindeni, din orice timp şi orice loc, a avut de suferit mai cu seamă în epoca de mare întuneric spiritual când papalitatea guverna lumea ca un despot, nu ca Dumnezeu!!

Când lucrurile deveniseră evidente că nici biserica apostolică nu va încheia lucrarea lui Dumnezeu în neprihănire, făcând posibilă revenirea lui Hristos chiar în zilele ei, atunci Isus a fost nevoit să desigileze cartea lui Daniel şi să ofere detalii suplimentare şi chiar să întregească marea profeţie a celor 2300 de ani şi a profeţiei din Daniel 11! "Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: >Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?< Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: >Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei<." Apocalipsa 5,1-5.

Atât Daniel cât şi Ioan cel iubit sunt păstraţi în viaţă în mod providenţial pentru a ni se descoperi prin ei mai întâi eşecul bisericii iudaice, a cărei apostazie şi captivitate babiloniană parcă prevesteau mai departe răstignirea lui Mesia şi pierderea tuturor favorurilor divine, şi apoi eşecul bisericii apostolice, care devine papalitatea! Profeţiile lui Daniel încep cu marile imperii mondiale ce aveau să se succeadă unul după altul până la nimicirea lor de către piatra, simbolul împărăţiei lui Hristos, care se prăvăleşte asupra lor. Cartea lui Ioan, Apocalipsa, începe cu descrierea celor şapte biserici antice prin care se arată cursul sau istoria bisericii lui Dumnezeu ce se dezvoltă în organizaţii religioase până la sfârşitul timpului, când iese la iveală adevărata biserică triumfătoare, cei 144.000, plini de autoritatea iubirii divine, iubire care se manifestă şi prin marea avertizare mondială adresată Babilonului spiritual, adică exact acelor biserici şi naţiuni care nu au dorit în viaţa membrilor şi cetăţenilor lor iubirea salvatoare a lui Hristos!

Cartea lui Daniel ne prezintă lupta imperiilor pentru supremaţie, în lipsa adevăratei biserici pline de neprihănirea lui Hristos prin care Dumnezeu să poată opri răul, iar Apocalipsa ne prezintă apostazia bisericii şi unirea între ceea ce ajunge biserica, organizaţie religioasă, şi stat! Babilonul cel mare, de la sfârşitul timpului, reprezintă tabloul a ceea ce va fi ajuns biserica apostaziată şi statul în final!!! Papalitatea este imaginea perfectă a ceea ce poate ajunge amalgamul dintre puterea ecleziastică şi puterea politică a statului. În cadrul papalităţii se întâlnesc deopotrivă toate aspiraţiile, întreg caracterul şi spiritul tuturor marilor imperii mondiale, care unite cu religia apostată, conduc la cel mai hidos monstru care poate fi gândit şi creat vreodată pe pământ. Acesta este semnul împărăţiei satanice.

Pe de altă parte, cartea lui Daniel ne prezintă puterea de care este caracterizată adevărata biserică neprihănită: Evanghelia şi cumpătarea!! Primul capitol ne introduce în atmosfera biruinţei adevăratei biserici, prin cumpătare, împotriva Babilonului imperial. Cumpătarea este indiciul forte care descoperă cum trebuie să fie pregătite pentru lupta cea mare fecioarele înţelepte, la sfârşitul timpului!!! Al doilea capitol prefaţează şi este totodată temelia restului profeţiilor din capitolele profetice ale cărţii lui Daniel. Marea profeţie din Daniel 2 este de fapt baza întregului sistem profetic, a tuturor profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa!! Daniel 3 ne descoperă cum Dumnezeu oferă timp de probă marilor imperii, începând cu Imperiul babilonian. Aici învăţăm lecţii de o rară frumuseţe, dintre care am să punctez doar una singură, pentru a fi în ton cu tot ce am scris. În acest capitol este dezvăluit faptul că Dumnezeu oferă stăpânire lui Nebucadneţar, aşa cum o oferă de altminteri restului conducătorilor lumii până astăzi, o stăpânire a cărei autoritate nu include însă conştiinţele supuşilor!! Prin acest adevăr este subliniat principiul potrivit căruia toţi domnitorii lumii nu pot şi nu au voie să impună închinarea sub nici o formă, niciodată şi în nici o împrejurare.

Trebuie să reţinem că acela care primeşte autoritatea iubirii şi ocrotirii divine în viaţa lui, în calitate de conducător, va respecta întotdeauna libertatea conştiinţei şi a închinării supuşilor săi!!! De ce? Pentru că el însuşi este un supus conştient şi înţelept al Cerului! În Daniel 4 ne este înfăţişată adevărata imagine, adevărata reprezentare, prin simbolul unui copac, a adevăratului obiectiv al guvernării naţionale. Aici este descoperit adevăratul caracter al guvernării care împlineşte scopul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, toţi stăpânitorii lumii sunt invitaţi să recunoască faptul că toată puterea lor le este dată de către Cer, prin voinţă divină!! Dar, această putere nu trebuie să devină niciodată o oportunitate pentru înălţarea de sine, pentru mândrie şi fală, aşa cum din nefericire avea să se întâmple cu Nebucadneţar.

Daniel 5 ne descoperă altă realitate cutremurătoare, şi anume că puterea pusă în mâinile conducătorilor pământeşti este exclusiv pentru a sluji supuşilor lor. Aici se găseşte adevărata tărie a unei conduceri pământeşti care ştie cum să folosească puterea dăruită de Cer. Puterea şi poziţia nu trebuie folosite niciodată pentru satisfacerea intereselor personale egoiste sau pentru mulţumirea de sine. Iar în sfârşit Daniel 6 ne arată că guvernele lumii, conducerile pământeşti, nu au nicicum dreptul de a-şi folosi autoritatea pentru a interzice închinarea.

De fiecare dată, în toate aceste episoade zugrăvite în primele şase capitole din cartea lui Daniel, biserica adevărată a lui Hristos, reprezentată prin Daniel şi prietenii săi, iese învingătoare în lupta cu Babilonul timpului lor. Acest fapt descoperă un adevăr neîndoios, şi anume că biserica celor 144.000 va fi tot la fel de biruitoare asupra Babilonului cel mare, asemenea acestor evrei magnifici!

Interesul lui Dumnezeu este acela de a ne îndrepta mintea spre a înţelege cum marile imperii mondiale nu au împlinit scopul lui Dumnezeu deoarece au ajuns unelte de nimicire prin care a lucrat Satana. Este arătat că fără dragostea lui Dumnezeu nici un monarh, nici un stat şi nici un individ nu pot împlini voia lui Dumnezeu pe pământ. Daniel 11 este o mărturie în acest sens şi va constitui subiectul nostru în studiile următoare.

     "Istoria naţiunilor ne vorbeşte - naţiuni care au ocupat, una după alta, spaţiul şi timpul ce le-au fost acordate şi care au dat în mod inconştient mărturie despre adevărul a cărui semnificaţie nici ele nu o cunoşteau. Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui ins din zilele de acum. Corectitudinea oamenilor şi naţiunilor de astăzi este măsurată cu firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greşeşte niciodată. Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria lor alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi pentru împlinirea scopurilor Sale...
     Din înălţarea şi prăbuşirea naţiunilor, aşa cum este descoperit în mod lămurit în paginile Sfintelor Scripturi, ei au nevoie să înveţe cât de lipsită de valoare este doar slava exterioară şi cea lumească. Babilonul, cu toată puterea şi splendoarea lui, pe care lumea nu le-a mai văzut niciodată de atunci - putere şi splendoare ce le păreau stabile şi durabile oamenilor din zilele acelea -, cum s-a stins cu desăvârşire! A pierit >ca floarea ierbii<. Aşa piere tot ceea ce nu îl are pe Dumnezeu ca temelie. Nu poate rezista decât ceea ce este întreţesut cu ţelul Său şi îi exprimă caracterul. Principiile Sale sunt singurele lucruri statornice pe care le cunoaşte lumea noastră.

     Învăţarea acestor mari adevăruri le este necesară celor vârstnici şi celor tineri. Avem nevoie să studiem împlinirea scopului lui Dumnezeu în istoria naţiunilor şi în descoperirile privitoare la lucrurile care se vor întâmpla, aceasta pentru a putea evalua la adevărata lor valoare lucrurile văzute şi cele nevăzute; pentru a putea învăţa care este adevăratul ţel al vieţii; pentru ca, privind lucrurile vremelnice în lumina veşniciei să le putem găsi utilizarea cea mai nobilă şi cea cu adevărat potrivită lor. Astfel, învăţând aici principiile Împărăţiei Sale şi devenind supuşii şi cetăţenii ei, să putem fi pregătiţi la venirea Sa să intrăm împreună cu El în stăpânirea ei." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 21 şi paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Adevărata filozofie a istoriei

Biblia, în ansamblul ei, este singura carte de pe pământ care prezintă adevărata filozofie a istoriei. Dacă dorim să înţelegem adevărata noastră istorie, fără falsuri sau informaţii eronate, atunci Biblia ne-o oferă din plin şi în modul cel mai realist posibil. "Biblia este cea mai veche şi cea mai amplă sursă istorică pe care o au oamenii. Ea a venit direct de la izvorul adevărului veşnic şi, de-a lungul veacurilor, o mână divină i-a păstrat puritatea. Ea luminează trecutul îndepărtat, trecut pe care cercetarea omenească încearcă în zadar să-l pătrundă. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu privim puterea care a aşezat temeliile pământului şi a întins cerurile. Numai aici descoperim un raport autentic al originii naţiunilor. Numai aici ne este dată istoria neamului nostru omenesc, neîntinată de mândria sau prejudecăţile omeneşti." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 1.

Ca oameni, învăţăm să privim desfăşurarea lucrurilor care au marcat toată istoria umană doar din perspectivă omenească. Dar, Biblia ne oferă adevărata perspectivă a modului cum trebuie privită şi învăţată istoria. Dincolo de toate acţiunile omeneşti, de toate luptele şi războaiele care au avut loc, dincolo de mâna omenească se află o mână divină care dirijează totul în lumea şi în Universul creat. Desigur, nu Dumnezeu a creat şi gândit războiul, ci acela care a gândit că poate să fie ca Dumnezeu: Lucifer, heruvimul ocrotitor sau prinţul întunericului! Existenţa umană se învârte în jurul războiului îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Ne naştem pur şi simplu împotriva lui Dumnezeu, iar Satana profită la maximum posibil de pe urma acestei stări de lucruri pe care tocmai el a făcut-o să existe, prin ademenirea la păcat a lui Adam şi Evei.

Strategia lui Satana este aceea de a avea permanent, de la un veac la altul şi în fiecare zi, instrumente omeneşti prin care să-şi expună principiile fărădelegii împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Toate războaiele care au avut loc pe pământ sunt chipul şi asemănarea caracterului, spiritului şi a metodelor diavolului de lucru împotriva lui Hristos. Însăşi ideea de luptă, de război, în sine, este o scârnăvie fără margini, fără a mai lua în calcul desfăşurarea războiului!! Indiferent că vrem sau nu vrem, ne aflăm pe un teren de luptă, de o parte sau de alta a baricadei; unii, majoritatea covârşitoare, de partea marelui răsculat, iar alţii, o minoritate infimă, de partea Prinţului luminii.

Cartea care ne ajută cel mai mult să înţelegem principiile care stau la baza adevăratei filozofii a istoriei, este fără îndoială cartea profetică a lui Daniel. Aici, sunt descoperite principiile care stau la temelia înălţării sau prăbuşirii imperiilor. Puterea prin care cârmuieşte un domnitor, vine de la Dumnezeu. În funcţie de modul cum este folosită, o naţiune poate prospera sau poate decădea chiar până la dispariţia ei totală. "Puterea exercitată de către fiecare cârmuitor de pe pământ este oferită de Cer; şi succesul său depinde de modul în care va folosi puterea ce i-a fost încredinţată." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 5.

Aş dori să subliniez un fapt extrem de important legat de puterea pe care Cerul o dăruieşte celor ce stăpânesc peste ţări sau popoare. Sunt persoane care consideră că Dumnezeu se face vinovat tocmai de acest lucru, întrucât nu reuşesc să înţeleagă cum a putut fi oferită această putere lui Alexandru Macedon, lui Cezar, lui Napoleon, lui Hitler sau lui Stalin, adică acestor indivizi care au semănat moarte pretutindeni făurindu-şi imperii ale mândriei! În primul rând, toţi criminalii care au ajuns pe scaunul de domnie au făcut-o prin fraudă, prin omoruri sau alte mijloace viclene. În această privinţă, Dumnezeu este cu totul străin de mijloacele prin care ei au ajuns pe scaunul puterii! Trebuie să facem o distincţie în mintea noastră între puterea care vine de sus şi mijloacele folosite pentru a ajunge să pui mâna pe această putere cârmuitoare!!!

Puterea de a conduce o naţiune se sprijină la rândul ei pe nişte principii de guvernare. Dacă aceste principii sunt neprihănite şi îşi găsesc izvorul în marea lege a iubirii lui Dumnezeu, atunci se poate spune cu certitudine că neprihănirea înalţă un popor!! Puterea de a cârmui sau de a guverna, folosită în acest sens, este o putere în neprihănire şi oglindeşte caracterul lui Dumnezeu. De altfel, cea mai fidelă şi exactă reprezentare a unei guvernări care împlineşte scopul lui Dumnezeu este înfăţişată sub simbolul unui copac care "s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Avea roade multe şi frunza lui era frumoasă; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau la umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el". Daniel 4,11.12. Obiectivul adevăratei guvernări ar trebui să fie întotdeauna protejarea şi ocrotirea naţiunii!!

Aşa trebuie să arate adevărata guvernare prin puterea care vine de sus, o putere însoţită, întărită şi manifestată prin principiile neprihănirii care oglindesc pur şi simplu caracterul lui Dumnezeu. Puterea care vine din Cer folosită în această direcţie aduce întotdeauna prosperitate, tărie, bucurie şi sănătate unui popor! Un exemplu în acest sens este Babilonul antic, care a ajuns pe cele mai înalte culmi ale bogăţiei, culmi care nu au fost şi nici nu vor mai fi atinse vreodată de nici un alt popor de pe pământ. Nu degeaba este reprezentat prin capul de aur al statuii din visul lui Nabucodonosor al II-lea. De reţinut: când această putere este manifestată prin principiile curate ale neprihănirii, atunci ea împlineşte planul lui Dumnezeu şi este în armonie cu Cerul.

Dar, cum vine puterea de a cârmui din Cer pentru unul ca Hitler sau Stalin? Puterea de a cârmui un popor vine întotdeauna de la Dumnezeu indiferent în mâinile cui se află, întrucât această putere colosală se află în însăşi natura guvernării!!! Dar, mijloacele pentru a ajunge la ea precum şi modul cum este folosită reflectă întotdeauna principiile şi caracterul de care este mânat cel ce-şi doreşte puterea!! Nu Dumnezeu pune la cale asasinatele pentru ca X să ajungă în vârful puterii. Cred că toţi putem fi de acord cu acest adevăr indubitabil. Apoi, Dumnezeu nu-l va împiedica să ajungă acolo, dacă majoritatea îşi doreşte acest lucru!! Acest principiu este ilustrat foarte bine în alegerea primului împărat evreu, Saul. Poporul se aştepta să-i conducă un bărbat arătos, şi exact de asta au avut parte. Nu au căutat după criteriul moral al caracterului, singurul în măsură să-l califice pe om pentru o poziţie înaltă sau nu, ci au căutat la înfăţişare. Astfel, poporul a avut parte de un rege după inima lor, căci cum era regele aşa erau şi supuşii - slabi din punct de vedere moral şi spiritual.

Hitler, bunăoară, s-a folosit de toate ocaziile pe care i le-a oferit starea de lucruri din interiorul Germaniei la vremea respectivă. A căutat cu tot dinadinsul să ajungă în vârful puterii, câştigând majoritatea populaţiei în timp de mare criză economică şi politică. Adevărul este că deruta şi greutăţile acelei vremi, când oamenii făceau tot posibilul să câştige o bucată de pâine, au scos la iveală starea morală şi spirituală a societăţii. Se prefigura parcă monstrul ce avea să conducă cel de-al treilea Reich. Într-un fel, Hitler reflectă starea de spirit a majorităţii germanilor, care aşteptau un miracol să iasă din criza politică şi economică. Este exact ceea ce-şi dorea naţiunea la vremea aceea. Hitler a ajuns întruchiparea tuturor năzuinţelor unei naţiuni întregi, era imaginea fidelă a stării lor morale.

Pe acest fond, Dumnezeu nu avea cum să împiedice inevitabilul, întrucât El are nevoie de oameni ai rugăciunii, de oameni curaţi şi sfinţi, asemenea lui Daniel, prin care să poată contracara răul. Unde lipsesc oamenii de bine, răul şi nelegiuirea triumfă întotdeauna, iar "când cel ce stăpâneşte dă ascultare cuvintelor mincinoase, toţi slujitorii lui sunt nişte răi". Proverbe 29,12. Starea şi tăria unei naţiuni se măsoară prin fidelitatea prin care aceasta împlineşte scopul lui Dumnezeu!!!

Aşadar, trebuie să reţinem că puterea care vine de la Dumnezeu este puterea care de fapt se află chiar în natura guvernării unui stat, unui popor sau unui imperiu; iar modul cum este folosită descoperă succesul sau decadenţa persoanei şi a naţiunii pe care o conduce. Dacă cel ce guvernează manifestă principiile neprihănirii, atunci puterea prin care conduce poporul ajunge cea mai mare binecuvântare pentru el şi pentru naţiune, căci "neprihănirea înalţă pe un popor", şi "prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie". Proverbe 14,34; 16,12. Dar dacă cel ce conduce poporul manifestă principiile nelegiuirii, ale fărădelegii şi păcatului, atunci chiar puterea prin care guvernează se va întoarce împotriva lui nimicindu-l. Se spune că Dumnezeu înalţă sau răstoarnă pe cârmuitori pentru că totul depinde de felul cum ei folosesc puterea de a guverna!! Nu este deloc acţiunea arbitrară a unui Dumnezeu ofensat, o decizie impusă prin forţă de Dumnezeu, într-un fel sau altul, direct sau indirect, ci este doar rezultatul acţiunii omului care foloseşte puterea dată de Dumnezeu. Cârmuieşte în neprihănire, cu dreptate şi milă, şi atunci este înălţat, sau guvernează în fărădelege, cu viclenie şi minciună, şi este răsturnat prin chiar propriile acţiuni, mai devreme sau mai târziu.

     "A înţelege aceste lucruri - a înţelege că >neprihănirea înalţă pe un popor;< că >prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie< şi >prin bunătate< (Proverbele 14,34; 16,12; 20,28); a recunoaşte lucrarea acestor principii în manifestarea puterii care >răstoarnă şi îi pune pe împăraţi< (Daniel 2,21) - înseamnă să înţelegi filozofia istoriei." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 6.

Când vom înţelege cu adevărat filozofia istoriei, atunci vom înţelege cum se cuvine istoria marii lupte dintre Satana şi Hristos, sau altfel spus războiul Armaghedon!!! Profeţiile lui Daniel nu au ca scop să ne înfăţişeze simpla apariţie şi căderea imperiilor, sau luptele pentru putere, ci mai degrabă scopul principal este acela de a ne descoperi lupta dintre forţele binelui şi ale răului în care sunt angrenaţi toţi oamenii de pe pământ!! În cartea lui Daniel, cortina este trasă şi vedem cine sunt cu adevărat protagoniştii marii lupte: puterile Cerului şi puterile întunericului. Această luptă implică din nefericire oamenii, căci scopul primordial al lui Satana, ca să învingă, este să câştige supremaţia în mintea oamenilor. De la răstignirea lui Hristos pe cruce, Cerul a refuzat să mai aibă de-a face cu Satana şi să-i mai permită să intre în el. De atunci nu mai are acces în cer, căci toţi îngeri loiali lui Dumnezeu au rupt orice verigă de simpatie pentru diavolul. Ei ştiu cine este: un ucigaş mârşav.

Dar, oamenii încă nu cunosc caracterul lui Dumnezeu şi au prea puţin de-a face cu adevărata însemnătate a răstignirii lui Hristos. (Caracterul lui Satana îl pun totdeauna în seama lui Dumnezeu). Bisericile vorbesc despre Hristosul istoric dându-i o aură biblică şi despre o răstignire, o moarte şi înviere străine cu totul de experienţa vieţii lor!! Astfel, majoritatea covârşitoare a oamenilor este înşelată şi astăzi de tatăl minciunii, pe care o angrenează în războiul împotriva lui Hristos, prin şiretenie şi multe minciuni, ce au îmbrăcat haina creştinismului. Aceşti oameni sunt instrumentele prin care Satana duce mai departe războiul său, tot aşa cum marile imperii mondiale au fost instrumentele prin care Satana a încercat anihilarea poporului adevărat al lui Dumnezeu. În spatele acestor imperii au stat puterile întunericului, după cum este arătat în cartea lui Daniel.

Acest adevăr este descoperit cel mai clar în Daniel 10, unde se arată cât de aprigă a fost lupta pentru câştigarea minţii lui Cirus din partea forţelor neprihănirii. Dacă Dumnezeu s-ar impune cu forţa, atunci o astfel de luptă nu ar putea fi surprinsă de Inspiraţia divină în Scripturi. Raţiunea şi judecata omului sunt câştigate de partea cea bună prin mult efort şi multă dăruire din partea îngerilor buni, mai ales în situaţii când se cer decizii drepte sau rămânerea la datorie, la cuvântul dat, ş.a.m.d. Aici, în Daniel 10, cortina este dată la o parte şi sunt expuse vederii noastre acţiunile puterilor întunericului şi ale luminii în câştigarea minţii conducătorilor şi înalţilor oficiali ai curţii de partea nelegiuirii şi răutăţii sau de partea luminii şi dreptăţii!!

Nicăieri în altă parte a Scripturilor nu mai este pusă la dispoziţie o astfel de descoperire. Toţi conducătorii lumii ar trebui să ştie ce implică puterea guvernării şi ar trebui să cunoască şi ce luptă se dă pentru câştigarea minţii lor în favoarea răului sau a dreptăţii. Aceia dintre conducători care sunt mânaţi de principii defectuoase şi care au caractere pe măsura acestora, sunt adevărate instrumente ale răului în mâinile lui Satana. El este acela care manipulează minţile acestor conducători de stat, ce dau pe faţă principiile împărăţiei întunericului! Este în interesul lui Satana să menţină spiritul de luptă şi de frământare pe pământ, pentru că numai în felul acesta reuşeşte să facă să predomine principiile răutăţii printre oameni.

     "Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo, lângă împăraţii Persiei." Daniel 10,13.

Îngerul Gabriel dezvăluie culisele adevăratei lupte din lumea invizibilă ochiului omenesc. El îi spune lui Daniel că regele persan Cirus i-a stat împotrivă trei săptămâni. Este clar că nu e vorba despre o luptă de natură fizică, ci una de natură intelectuală în care era implicată o alegere dreaptă şi o decizie pe măsură din partea lui Cirus. Prin decretul său evreii fuseseră eliberaţi din robie, însă numai cincizeci de mii de iudei aveau să se întoarcă în ţara lor de baştină. Numai că, o dată ajunşi în ţara lor, au început să aibă serioase probleme din cauza samaritenilor, care începuseră să împrăştie zvonuri şi rapoarte mincinoase cu scopul de a trezi temerile lui Cirus, spre a împiedica astfel pe izraeliţi să rezidească templul şi cetatea Ierusalimului.

     "Neobosiţi în împotrivirea lor, samaritenii >au muiat inima poporului lui Iuda ; l-au înfricoşat, ca să-i împiedice să-l împiedice să zidească, şi au mituit cu preţ de argint pe sfetnici, ca să-i zădărnicească lucrarea. Aşa a fost tot timpul vieţii lui Cir, împăratul Perşilor< (Ezra 4,4.5). Prin rapoarte neadevărate, au trezit neîncredere în minţile uşor influenţabile către îndoială. Dar timp de mai mulţi ani, puterile răului au fost ţinute în frâu, iar poporul din Iudea a avut libertatea să-şi continue lucrarea." Profeţi şi regi, cap. "Proorocii lui Dumnezeu îi ajutau", par. 12.

După trei săptămâni îngerul Gabriel ajutat de arhanghelul Mihail, adică Hristos, iese biruitor şi-l câştigă cu totul de partea binelui pe Cirus, care în acest răstimp şovăia între a-şi menţine dreapta decizie de a-i lăsa pe evrei să-şi continue reclădirea ţării, a templului şi a cetăţii, potrivit decretului chiar de el semnat, şi de a le interzice toate favorurile. Îngerii răi accentuau partea rea a lucrurilor, exagerau toate zvonurile, astfel încât neîncrederea să fie factorul decisiv în decizia pe care Cirus trebuia să o ia. Tot ceea ce ajunsese la urechile sale şi ale oficialilor imperiului părea să dea credit minciunii. Dar, îngerii cei buni, şi mai ales acţiunea îngerului Gabriel, a lui Moise, care ştia de pe pământ ce implică o cauză dreaptă şi o decizie corectă în împrejurări dificile, face apel la partea bună a judecăţii lui Cirus, la spiritul dreptăţii. În general vorbind, s-a apelat la latura bună morală a caracterului lui. Acum, rămânea la latitudinea lui Cirus să decidă corect sau strâmb, dar nu după o luptă crâncenă şi o frământare pe măsură, căci influenţa îngerilor răi era puternică.

     "În timp ce Satana se lupta să influenţeze cele mai înalte autorităţi în împărăţia Medo-Persiei ca să manifeste dezaprobare faţă de poporul lui Dumnezeu, îngerii lucrau în favoarea exilaţilor. Lupta era de aşa natură încât întreg Cer era interesat. Prin proorocul Daniel ni se dă o privelişte a acestei lupte puternice dintre forţele binelui şi ale răului.
     Timp de trei săptămâni, Gabriel a luptat cu forţele întunericului, căutând să anihileze influenţele care lucrau asupra minţii lui Cir şi înainte ca lupta să se încheie, însuşi Hristos a venit în ajutorul lui Gabriel. >Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile<, declară Gabriel; >însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei< (Daniel 10,13). Tot ce a putut face cerul în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost făcut. Biruinţa a fost în ce din urmă câştigată, forţele vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în toate zilele lui Cir şi în toate zilele fiului său Cambise, care a domnit aproape şapte ani şi jumătate." Profeţi şi regi, cap. "Proorocii lui Dumnezeu îi ajutau", par. 13, 14.

Cel mai puternic înger dintre heruvimii ocrotitori ai Cerului, ajutat de Hristos, a ieşit biruitor pentru că Daniel avea interes în aşa ceva. El s-a rugat şi a postit timp de trei săptămâni, adică exact durata de timp când s-a desfăşurat lupta pentru câştigarea minţii lui Cirus de partea binelui. În felul acesta este introdus un alt tablou, cu care de altfel şi începe Daniel 10, pentru a ne asigura că rugăciunile copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu au un cuvânt greu de spus în lupta care se desfăşoară în lumea invizibilă între puterile întuunericului şi cele ale luminii. "În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni." Daniel 10,2.3.

Daniel a avut tot interesul să se roage pentru Cirus pentru ca acesta să nu se lase în cele din urmă influenţat de rapoartele mincinoase care ajungeau la el, astfel încât să-l determine să-i împiedice pe evreii din Ierusalim să sisteze toate lucrările. Rugăciunile lui şi atitudinea sa au condus la reuşita şi biruinţa finală pentru îngerii cei buni. El a avut în vedere binele poporului său, aşa cum fiecare copil credincios adevărat de astăzi trebuie să aibă în vedere binele poporului lui Dumnezeu din această lume şi chiar binele ţării sale.

Ceea ce doresc să reţinem este că prin profetul Daniel ni se oferă un tablou al războiului dintre Satana şi Hristos, dintre forţele întunericului şi puterile binelui. Acest război, numit şi Armaghedon, este foarte bine scos în evidenţă în Daniel 11, căci aici se are în vedere istoria a ceea ce urma şi urmează să se întâmple poporului lui Dumnezeu, după cum ne spune Moise-Gabriel. Daniel 10 este baza înţelegerii corecte pentru Daniel 11, fiindcă ne introduce pe tărâmul adevăratei lupte ce are în vedere cucerirea minţii oamenilor pentru a deveni instrumente ale nelegiuirii sau ale neprihănirii şi luminii. Nu este o luptă între oameni sau imperii, ci este o luptă pentru izbânda unei împărăţii sau alta, fie a împărăţiei lui Satana, fie a împărăţiei lui Hristos. Este o luptă titanică pentru predominarea principiilor celor două împărăţii amintite, iar aceste principii nu pot fi manifestate decât prin oamenii câştigaţi de o parte sau de alta. Prin urmare, Satana duce războiul său împotriva lui Hristos prin oamenii păcătoşi, prin imperiile amintite în profeţie care nu au împlinit scopul lui Dumnezeu, deoarece au avut conducători egoişti şi mândri ce s-au lăsat sub influenţa nefastă a îngerilor răi. Toţi aceşti conducători au fost manipulaţi de către Satana pentru a expune principiile răutăţii în vederea distrugerii pământului şi mai ales a copiilor lui Dumnezeu. Din această perspectivă trebuie înţeles Daniel 11, altfel nu are nici o noimă. Adevărata filozofie a istoriei o întâlnim în toată Biblia, dar mai ales în cartea lui Daniel, în speţă Daniel 10 şi 11.

Evanghelia restaurării

Frumuseţea neasemuită a carţii Apocalipsa îşi găseşte rădăcinile în cealaltă carte profetică a Vechiului Testament, cartea lui Daniel. Întrucât această din urmă carte a fost desigilată, spre lămurirea tuturor celor care au avut şi au gândul care era şi în Hristos Isus, atunci ar fi interesantă şi o abordare a profeţiei din cartea lui Daniel. Mi-aş concentra interesul, în primul rând, asupra marii şi aparent dificilei profeţii cuprinse în capitolul al unsprezecelea al cărţii. Această profeţie a constituit o adevărată piatră de încercare pentru comentatorii timpului. Întrucât în cea mai mare parte a ei este de domeniul trecutului, atunci abordarea ei nu va fi dificilă, întrucât faptele ar trebui întărite chiar de istoria umanităţii.

Totuşi, chiar şi aşa nu este o profeţie uşor de abordat. În primul rând, noi trebuie să descoperim Evanghelia în această profeţie şi nu numai o înşiruire de evenimente istorice. Trebuie să avem în vedere că există un război între Hristos şi Lucifer, iniţiat de cel din urmă, iar acest război este Armaghedonul însuşi. Din acest motiv, profeţia din Daniel 11 trebuie că este un tablou fidel al războiului Armaghedon, tablou care zugrăveşte perioada din timpul împărăţiei Persiei şi până la distrugerea finală a împărăţiei păcatului. În al doilea rând, trebuie să pricepem foarte clar care este tema fundamentală, predominantă a cărţii lui Daniel. Când vom înţelege acest lucru, atunci începem să realizăm planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa de pe pământ, prin prisma profeţiilor din cartea lui Daniel!!

     "Lumina pe care Daniel a primit-o de la Dumnezeu a fost dată, în mod special, pentru aceste zile din urmă. Viziunile de pe malul Ulai şi Hidechelului, marile râuri ale ţării Şinear, sunt acum în curs de împlinire, şi toate evenimentele profetizate se vor desfăşura în curând. Gândiţi-vă la împrejurările în care se afla naţiunea iudaică în timpul când au fost inspirate profeţiile lui Daniel." Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Studiul cărţii lui Daniel şi Apocalipsa, par. 3.

Viziunea lui Daniel de pe malul râului Hidechel, potrivit celor scrise mai sus, priveşte în mod deosebit aceste zile în care trăim, precum şi viitorul foarte apropiat, dacă avem în vedere ultima parte a acestei mari şi întinse profeţii. Această viziune ne pune în legătură cu principiile care stau la temelia războiului Armaghedon şi totodată cu protagoniştii trecutului, prezentului şi viitorului, din epoca medo-persană şi până la a doua venire a lui Isus. Să reţinem o dată şi pentru totdeauna că acest război cumplit este un război împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale de pe pământ. Niciodată nu a fost altceva şi nici nu va fi.

Apoi, Duhul Sfânt ne atrage atenţia asupra unui fapt remarcabil, puţin sesizat de cercetătorii Bibliei. El ne spune că ar fi bine să ne gândim la împrejurările în care se afla naţiunea iudaică atunci când au fost date aceste profeţii. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că evreii se aflau în captivitatea babiloniană, înainte de a li se permite de Cirus să se întoarcă în ţara lor de baştină. Or, a fi în captivitate înseamnă a nu mai avea templu, nici rege şi nici ţară sau împărăţie!! O biserică fără cele trei componente nu are identitate, nici putere şi implicit nici influenţă! Din cauza neascultării lor încăpăţânate şi persistente au pierdut totul. Conştientizând bine soarta lor, ştiind că vor trebui să rămână şaptezeci de ani pe pământ străin, iudeii au refuzat să mai cânte cântecele Sionului. Vezi Psalm 137. Dar, mulţi dintre ei, în speţă adevăraţii credincioşi plini de Duhul Sfânt, nu şi-au pierdut niciodată speranţa restaurării lor ca naţiune. Punerea în valoare a adevăratei lor identităţi era strâns legată de restaurare, reabilitare sau restatornicire!! Voiau să aibă din nou ţara lor, regele lor şi templul închinării lor.

Ei bine, Dumnezeu construieşte răspunsul Său la dorinţa nerostită a iudeilor aflaţi în captivitate, în jurul restaurării şi a ceea ce implică aceasta cu adevărat. El nu scapă din vedere nici biserica iudaică şi nici adevăratul Său popor spiritual, cei întâi născuţi, care, în final, ca o infimă minoritate, vor înfrânge pentru totdeauna Babilonul cel mare! Toate profeţiile lui Daniel din cap. 2, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12, scot în evidenţă tema centrală a cărţii, şi anume restaurarea!!! Practic aceasta este tema principală a profeţiilor lui Daniel. Mai mult, Dumnezeu îi descoperă lui Daniel atât felul cum are loc restaurarea, cât şi timpul când se petrece! Evreii îşi voiau ţara înapoi, iar Dumnezeu le promite că le va fi dată înapoi; voiau să aibă din nou rege, iar Tatăl ceresc le promite că li-l va da chiar pe Mesia; voiau înapoi templul, iar Dumnezeul cel plin de milă le oferă posibilitatea construirii din nou a acestuia, chiar dacă slava lui avea să pălească pe lângă slava templului lui Solomon, şi, în cele din urmă, le promite şi restaurarea lor ca naţiune, ca popor al lui Dumnezeu.

Trecând însă peste restaurarea de ordin fizic, în ce priveşte naţiunea iudaică, Dumnezeu are în vedere o restaurare mai măreaţă, de neegalat în frumuseţe şi în desăvârşire. Scopul profeţiilor lui Daniel tocmai acesta este: să ne descopere măreţia acestei restaurări. Astfel, adevărata restaurare cuprinde în primul rând şi înainte de toate: restaurarea împărăţiei adevăratului Israel, restaurarea sau reabilitarea Regelui mântuirii noastre, restaurarea templului sau a sanctuarului ceresc şi, în cele din urmă, restaurarea poporului adevărat al lui Dumnezeu, al acelor închinători în duh şi în adevăr, aşa cum îi place lui Dumnezeu!!!

1. Restaurarea împărăţiei

Cea mai mare speranţă a evreilor a fost fără doar şi poate legată de restaurarea împărăţiei lui David. Orice evreu tânjea după aşa ceva, dorinţa lor fiind şi mai aprinsă pe durata captivităţii lor în Babilonia. Profetul Daniel este chiar o dovadă în acest sens. El scrie astfel: "În anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia". Daniel 9,2. El aştepta cu sufletul la gură împlinirea celor şaptezeci de ani şi marea izbăvire promisă! De altminteri, toţi evreii cunoşteau profeţia lui Ieremia şi ştiau precis că la sfârşitul celor şaptezeci de ani vor fi din nou liberi să-şi întemeieze o ţară a lor! "Dar iată ce zice Domnul: >De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta<." Ieremia 29,10. Însă, Hristos are în vedere o restaurare mai măreaţă, căci bucuria celor ce urmau să se întoarcă în ţara lor pustiită avea să fie una trecătoare, o restaurare a împărăţiei în care vor ajunge toţi oamenii mântuiţi, de la Adam şi până la cei 144.000.

Daniel 2 este profeţia care ne descoperă în mod desluşit acest adevăr formidabil. Aici, Dumnezeu îi înfăţişează lui Daniel istoria umanităţii, din timpul său şi până la întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe noul pământ. Vor mai fi încă trei imperii după cel babilonian, al patrulea fărâmiţându-se în zece regate mai mici, simbolizate prin cele zece coarne pomenite în Daniel 7,23.24. Apoi, o piatră, reprezentând împărăţia lui Dumnezeu, va lovi statuia iar aceasta se va preface în bucăţi. După acest eveniment, ce culminează cu a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu va restatornici sau restaura adevărata împărăţie a lui Israel!!! Aşadar, Daniel 2 descoperă restaurarea împărăţiei lui Israel.

2. Restaurarea Regelui

Cu mult timp în urmă, înainte de captivitatea babiloniană, iudeii ceruseră un rege, ca să domnească peste ei, pentru a fi şi ei în rândul celorlalte naţiuni vecine. Nu au ştiut ce fac, cu toate că Samuel le-a spus care vor fi urmările cele sigure. Au avut parte de regi, dar numai spre a le face viaţa amară, ca popor. S-au putut bucura, ce-i drept, şi de câţiva regi drepţi şi temători de Dumnezeu, precum David sau Solomon, însă, cu toate acestea, starea spirituală a naţiunii se deteriora pe zi ce trecea. Anii de decădere spirituală şi-au spus cuvântul, şi astfel au ajuns la apogeul răzvrătirii şi neascultării, fapt ce a coincis cu prăbuşirea Israelului. Au ajuns robi în Babilonia. Ultimul rege pe care l-a avut Israel sau regatul lui Iuda a fost Zedechia.

Cu privire la acesta, Dumnezeu avea să declare: "Şi tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: >La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa<". Ezechiel 21,25-27. Până la întruparea lui Hristos şi după aceea, Israel nu a mai avut un rege.

Când adevăratul Rege s-a aflat în mijlocul lor, ei nu l-au cunoscut!! Prin răstignirea lui Mesia, evreii au declarat fără echivoc că nu vor sa aibă de-a face cu un asemenea Rege, aşa că s-au lipsit în totalitate de orice speranţă, ca naţiune, să mai aibă vreodată un rege al neprihănirii. Profeţia de mai sus, este mult mai amplă, căci ţinteşte nu atât de mult întruparea lui Isus, ci "venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa", adică venirea lui Hristos pe norii cerului, în calitatea Sa de Rege al neprihănirii care a primit în stăpânire, de la Tatăl, pentru totdeauna Împărăţia Sa restaurată. Acest adevăr este scos în evidenţă în această profeţie: "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată". Daniel 7,13.14.

În Daniel 7 ne este zugrăvit timpul restaurării şi reabilitării regelui, chiar al Regelui neprihănirii, Isus Hristos. Aici, Daniel vede cum restaurarea Regelui nu poate avea loc la sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie, căci mai întâi trebuie să se succeadă patru mari imperii, reprezentate prin diverse animale de pradă, fiecare dintre ele având perioada sa de dominaţie. Apoi profetul vede cum un corn mic, simbolul papalităţii, urmează la cârma lumii timp de 1260 de ani, după care va urma judecata prin intermediul căreia Fiul va primi din mâinile Tatălui împărăţia ce i se cuvine. Astfel, adevăratul Rege va fi restaurat sau reabilitat doar prin judecată şi nu altfel!! Prin urmare, Daniel 7 ne prezintă în mod clar restaurarea Regelui neprihănirii, căci Dumnezeu nu are în vedere vreun rege omenesc, ci chiar pe Fiul Său divin, Speranţa neamului omenesc.

3. Restaurarea templului

Fără o ţară a lor şi fără un templu evreii nu aveau identitate. Izbăvirea din captivitatea îndelungată avea să le aducă bucuria clădirii unui nou templu. În Daniel 8 Dumnezeu îi arată lui Daniel că sanctuarul va fi curăţit sau restaurat la sfârşitul celor 2300 de zile profetice. Numai că Daniel ajunge tare încurcat datorită faptului că nu vedea nici un fel de legătură între cei şaptezei de ani profetizaţi de Ieremia şi cei 2300 de ani, la sfârşitul cărora sanctuarul va fi curăţit.

     "Răspunsul care i-a fost dat, >până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit!< (Daniel 8,14), l-a încurcat şi mai mult. A căutat cu stăruinţă să înţeleagă vedenia. Nu putea înţelege legătura dintre robia celor şaptezeci de ani profetizată prin Ieremia şi cele două mii trei sute de ani despre care a auzit în viziune pe vizitatorul ceresc declarând că aveau să treacă înainte de curăţirea sanctuarului lui Dumnezeu." Profeţi şi regi, cap. Întoarcerea din robie, par. 7.

Toţi iudeii îşi dădeau seama că fără restaurarea templului, cu nici un chip nu se putea lua în discuţie restaurarea împărăţiei lor. În acest sens, Dumnezeu îl ajută pe Daniel să înţeleagă vedenia cu privire la cele 2300 de zile profetice. I se arată că primii 490 de ani din cei 2300 de ani sunt alocaţi poporului evreu pentru a intra la nuntă cu Mirele ceresc. Trebuiau să devină sfinţi pentru a lumina lumea cu lumina neprihănirii lui Hristos. Restaurarea trebuia să înceapă mai întâi în inimile lor, pentru a se putea bucura pe deplin de toate beneficiile ce decurgeau din serviciul templului restaurat. Astfel, ei îşi puteau recăpăta identitatea pierdută prin neascultare în captivitatea babiloniană. Daniel este făcut să înţeleagă că templul iudaic va fi restaurat într-adevăr după ieşirea din Babilon, dar numai pentru a fi distrus definitiv în anul 70 dHr. de către armatele romane. Asta pentru că poporul evreu nu a vrut să intre la nuntă cu Mirele ceresc pentru a fi făcut sfânt şi neprihănit. "După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile." Daniel 9,26.

De altfel, serviciile săvârşite la templu oglindeau fidel starea naţiunii, condiţia spirituală a inimilor lor, templul ajungând să fie numit de către Isus o peşteră de tâlhari. Dumnezeu trebuia să-l ajute pe Daniel să înţeleagă în mod corect adevărata restaurare a templului, dar nu atât de mult a celui pământesc, căci oricum era trecător, ci a celui ceresc. Daniel trebuia să se familiarizeze cu realitatea cerească, trebuia să conştientizeze realitatea templului ceresc care avea nevoie de restaurare sau curăţire de păcatele acumulate acolo, prin mărturisire. Restaurarea adevărată cuprindea de altminteri sanctuarul sau templul ceresc, căci el are nevoie de curăţire. De vreme ce restaurarea împărăţiei presupune o restaurare a împărăţiei lui Israel, a adevăratei biserici, şi de vreme ce restaurarea Regelui înseamnă realmente primirea în stăpânire a împărăţiei sale de drept, atunci este neapărat necesar ca restaurarea sanctuarului să presupună o curăţire a templului ceresc. Daniel 8 ne vorbeşte, deci, despre restaurarea adevăratului sanctuar.

4. Restaurarea poporului

Cele trei restaurări descrise mai sus sunt o necesitate în contextul existenţei păcatului pe pământul nostru. Dar, ele nu pot fi finalizate decât după ce, mai întâi, trebuie să aibă loc restaurarea poporului lui Dumnezeu!! Fără această lucrare deosebită, toate celelalte tipuri de restaurări nu pot deveni realitate obiectivă, nu pot deveni veşnicie în neprihănire!! Atâta vreme cât Hristos are de săvârşit o lucrare de mijlocire, în calitate de Mare Preot, pentru poporul Său de pe pământ, într-un sanctuar ceresc nerestaurat, El nu poate primi în stăpânire împărăţia Sa. Trebuie să ştim că nu poate exista niciodată un templu ceresc curăţit, atâta vreme cât pe pământ nu există un popor neprihănit, sfânt, fără pată şi desăvârşit! Hristos nu-şi poate încheia niciodată lucrarea de Mare Preot în sanctuarul ceresc încă nerestaurat, atâta timp cât pe pământ are un popor nerestaurat, nesfânt, fără pată, fără păcat şi desăvârşit! Din acest motiv, nu poate primi în stăpânire veşnică nici împărăţia pregătită de Tatăl pentru El şi toţi răscumpăraţii!!!

Hristos îşi va primi împărăţia doar în calitate de Rege, nu de Mare Preot, căci a fi mai departe Mare Preot înseamnă a săvârşi o lucrare de curăţire pentru poporul Său de pe pământ. Or, această lucrare de curăţire trebuie să aibă un sfârşit, altminteri nu vom putea vorbi niciodată despre încetarea fărădelegilor şi aducerea neprihănirii veşnice în inimile copiilor lui Dumnezeu. Prin urmare, este imperios necesar ca lucrarea de restaurare să înceapă mai întâi prin curăţirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ, care trebuie să ajungă asemenea lui Hristos: un popor sfânt, fără păcat şi desăvârşit din punct de vedere moral. Abia după ce s-a realizat restaurarea poporului lui Dumnezeu, poate avea loc şi restaurarea sanctuarului, a Regelui şi a împărăţiei!!

Este de-a dreptul imposibil să vorbim despre curăţirea templului ceresc, dacă fărădelegea şi păcatul nu au încetat să mai existe în inimile celor credincioşi. Este scopul lui Satana să împiedice acest plan al restaurării, căci ştie bine că atâta vreme cât pe pământ există păcat în inimile celor ce se declară copiii lui Dumnezeu, tot atâta vreme îl determină pe Hristos să continue lucrarea de ispăşire a păcatelor, motiv pentru care îşi va prelungi şi existenţa. Diavolul şi-a dezvoltat strategia, de-a lungul timpului, de a ţine în robia păcatului pe toţi cei ce s-au declarat sau se declară copii credincioşi ai lui Dumnezeu. Mai mult, pentru a stârpi pe poporul lui Dumnezeu l-a ţinut şi în captivitate prin marile forţe politice ale lumii, în cazul nostru marile imperii mondiale inclusiv papalitatea, ţelul urmărit de el fiind nimicirea de pe faţa pământului a tuturor celor ce sunt ai lui Hristos.

Ei bine, în acest scop, Dumnezeu îi oferă lui Daniel viziunea referitoare la restaurarea poporului lui Dumnezeu de sub opresiunea forţelor răutăţii prin care a lucrat Satana, din timpul său şi până la a doua venire a lui Hristos. Daniel 10-12 descoperă restaurarea poporului lui Dumnezeu de sub puterile opresoare prin care a lucrat Satana, în speţă împăratul sudului şi împăratul nordului. "Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate... În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 10,14; 12,1.

Aşadar, tema profeţiilor lui Daniel este restaurarea. Ea începe în sens invers decât cea prezentată în ordinea capitolelor profetice. Adică, mai întâi trebuie să aibă loc restaurarea poporului lui Dumnezeu, restaurare care deschide calea certă pentru restaurarea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo, care la rândul ei pune bazele pentru restaurarea Regelui, fapt care va face posibilă realitatea restaurării împărăţiei adevăratului Israel. Toate aceste restaurări depind în mod special de restaurarea poporului lui Dumnezeu, căci o împărăţie restaurată n-ar avea nici un sens fără un Rege reabilitat, tot aşa după cum un rege reabilitat nu are nici un sens fără un sanctuar restaurat, iar sanctuarul restaurat nu are nici o noimă şi este o imposibilitate fără un popor restaurat din punct de vedere moral şi apoi trupeşte.

Acest principiu al ordinii inverse a lucrării de restaurare îl întâlnim şi în lucrarea răscumpărării omului şi a pământului. În lucrarea creaţiei, Dumnezeu a pregătit întâiaşi dată un cămin pentru primii noştri părinţi, apoi a creat trupul lor, după care le-a dat viaţă. Când au păcătuit, Adam şi Eva au pierdut mai întâi viaţa spirituală, apoi trupul şi în cele din urmă căminul Edenului inclusiv stăpânirea pământului. Prin lucrarea de răscumpărare, se are în vedere restaurarea vieţii spirituale, apoi transformarea trupului de carne într-unul al slavei, iar în cele din urmă restaurarea căminului pierdut, adică restaurarea sau recrearea pământului distrus de păcat. Se observă că procesul răscumpărării este invers celui al creaţiei.

Acum, aceste restaurări nu sunt posibile fără o judecată. De aceea, judecata este singura alternativă pentru o restaurare adevărată şi definitivă, potrivit standardului neprihănirii. Tabloul judecăţii este introdus în Daniel 7. Noi am învăţat deja că restaurarea sau curăţirea sanctuarului ceresc se face doar prin judecată. Tot astfel, restaurarea sau curăţirea copiilor lui Dumnezeu, care intră prin credinţă în sfânta sfintelor din templul ceresc, se face doar prin judecata de cercetare, căci despre ea este vorba. Tot prin această judecată se primeşte şi sigiliul lui Hristos, pe care nu trebuie să-l confundăm cu sigiliul Duhului Sfânt. De asemenea, Dumnezeu şi Hristos vor fi îndreptăţiţi tot prin judecată, ceea ce presupune o corectă cercetare a manifestării caracterului lor în tot ceea ce au făcut în lucrarea răscumpărării neamului omenesc şi a modului cum au tratat şi tratează pe cei păcătoşi, inclusiv pe Satana. Profeţiile lui Daniel trebuie înţelese doar prin intermediul judecăţii şi a restaurării. Aşadar, restaurarea prin judecată este tema centrală a profeţiilor lui Daniel.

Dezlegarea celor patru îngeri de la râul Eufrat

O corectă înţelegere a trâmbiţelor înseamnă acceptarea faptului că evenimentele anunţate prin ele au de-a face cu trecutul. Vorbim strict despre primele şase trâmbiţe, întrucât trâmbiţa a şaptea este mult mai complexă. Ea a început să se facă auzită întâiaşi dată în anul 1844. Noi trăim în timpul acestei trâmbiţe, care se va încheia cu cele şapte plăgi devastatoare. O problemă pe care au întâmpinat-o unii comentatori ai profeţiilor este legată de sigiliul lui Dumnezeu. Aceştia au plecat de la premiza că acest sigiliu este acela pe care-l vor primi cei 144.000, motiv pentru care cred că trâmbiţa a cincea are de-a face cu ultima generaţie, că se aplică unor evenimente viitoare. O altă problemă apăsătoare este legată de râul Eufrat, pe care majoritatea interpreţilor îl văd a fi chiar râul care curge astăzi prin Irak. Cu alte cuvinte, metoda lor de interpretare este una strict geografică.

În primul rând, toate trâmbiţele sunt descrise într-un limbaj simbolic, menit a ne descoperi realitatea unor evenimente istorice petrecute cu mult timp în urmă, ceea ce înseamnă că istoria trebuie să fie, în acest caz, complementul sau expunerea profeţiei trâmbiţelor, a celor şase trâmbiţe, căci în tot acest episod vom vorbi doar despre primele şase trâmbiţe. În al doilea rând, faptul că îngerii trâmbiţaşi sunt văzuţi în sfânta sanctuarului ceresc, lângă altarul tămâierii, ar trebui să ne dea deplina siguranţă că toate evenimentele anunţate de ei se petrec până în anul 1844, deoarece din 22 octombrie 1844, potrivit profeţiei celor 2300 de seri şi dimineţi profetice, Isus a început lucrarea în a doua încăpere sau sfânta sfintelor din templul ceresc. Din moment ce îngerii anunţă ivirea unor evenimente când aceştia se găsesc în sfânta templului din cer, atunci este musai să credem, fără să greşim, că acele evenimente nu pot avea loc nicidecum după anul 1844! Duhul Sfânt a ţinut morţiş să introducă mai întâi tabloul sfintei sanctuarului ceresc, mai înainte de a ne prezenta îngerii cu trâmbiţe, tocmai pentru ca noi să înţelegem clar în ce perioadă a istoriei se vor desfăşura toate evenimentele descrise prin primele şase trâmbiţe!!

Fiindcă acesta este adevărul, atunci, în ce priveşte sigiliul lui Dumnezeu, pomenit în cadrul trâmbiţei a cincea, nu are cum să fie sigiliul pe care-l vor primi cei 144.000!!! Acest sigiliu are o strictă legătură cu lucrarea din prima încăpere a templului ceresc, şi nu trebuie confundat cu sigiliul Marelui Preot, acela pe care-l vor primi doar cei 144.000, când sunt în viaţă, sigiliu care are o strânsă legătură doar cu lucrarea lui Isus din sfânta sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc!! (A se citi studiile referitoare la aceste sigilii). Sigiliul care se găsea pe fruntea copiiilor lui Dumnezeu, în timpul trâmbiţelor, este acelaşi sigiliu despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către efeseni. "Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui... Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării." Efeseni 1,13.14; 4,30.

Se observă foarte clar că acest sigiliu al Duhului Sfânt, fiindcă este lucrarea Lui specială în acest sens, şi cuprinde experienţa naşterii din nou şi înaintarea zilnică în harul lui Dumnezeu, până la acea statură a desăvârşirii după măsura luminii, înţelegerii şi punerii în practică a adevărului descoperit al Evangheliei, este doar o arvună, adică un ceva care le asigură primirea celui de-al doilea sigiliu în dar, dar numai atunci când ei sunt deja morţi, căci lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc se desfăşoară într-un timp când toţi copiii mântuiţi, dar adormiţi, morţi, ai lui Hristos, de la Adam şi până la ultimul ce va muri înainte de încheierea harului divin, nu ştiu nimic din ceea ce se petrece pe pământ!!! Primul sigiliu era o necesitatea pentru salvarea sufletului pentru toţi credincioşii din timpurile trecute. Totodată el este o arvună a moştenirii lor şi a noastre, o arvună care asigura din start primirea celui de-al doilea sigiliu doar ca dar, căci toţi aceşti sfinţi îl primesc atunci când sunt morţi. Al doilea sigiliu, însă, va fi căpătat de către cei 144.000 când trăiesc, ei fiind singurii care primesc ambele sigilii, spre deosebire de sfinţii din trecut care şi astăzi se bucură doar de primul sigiliu, numit şi sigiliul Duhului Sfânt. Facilitatea primirii celui de al doilea sigiliu pentru toţi sfinţii adormiţi şi înviaţi mai apoi, devine posibilă datorită calificării celor 144.000 ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Fără o astfel de calificare, nu va fi posibilă nici învierea şi nici venirea lui Hristos pe norii cerului. Aceasta presupune realitatea prezenţei unei bisericii fără pată, fără păcat, fără nici cea mai mică zbârcitură a păcatului în suflet.

Aşadar, în virtutea celor spuse, înţelegem în mod corect că sigiliul sau pecetea de care trebuiau să se bucure toţi credincioşii lui Dumnezeu din acele timpuri, care-i ferea de orice vătămare adusă de judecata lui Dumnezeu asupra bisericii apostate, este sigiliul Duhului Sfânt, primul sigiliu indispensabil pentru salvarea sufletului. Acest sigiliu este pus în mod corect în contextul lucrării care, la vremea aceea, avea loc în prima încăpere a templului ceresc, acolo unde îngerii trâmbiţaşi anunţă judecata lui Dumnezeu asupra creştinismului apostaziat. Nu este nevoie să insist mai mult asupra acestui aspect foarte important. Scripturile nu lasă loc la interpretări hazardate, întrucât sunt foarte precise în acest sens. Toate evenimentele trecutului sunt puse în contextul lucrării din sfânta sanctuarului ceresc. Toate evenimentele care au loc şi vor mai avea loc, după 1844 sau după împlinirea celei mai lungi profeţii biblice, a celor 2300 de ani, sunt puse în contextul lucrării din sfânta sfintelor sanctuarului din cer.

Cealaltă problemă de care ne vom ocupa este cea a râului Eufrat. Trebuie luat în sens simbolic sau trebuie înţeles literal? Cum să înţelegem corect? Ei bine, principiul fundamental pentru înţelegerea neîndoioasă a acestei trâmbiţe a şasea este că oriunde e prezent Eufratul, acolo trebuie să fie prezent şi Babilonul. Nu este necesar să fie amintite amândouă în acelaşi text sau aceleaşi texte; este suficient ca doar unul dintre ele să fie subiectul profeţiei!! Acesta este un principiu care nu dă greş niciodată şi care ne ajută să înţelegem corect nu numai trâmbiţa a şasea, ci toate trâmbiţele! Al doilea mare principiu este că, în acest caz, Babilonul trebuie luat sau înţeles în sens spiritual, aşa după cum şi trebuie în fapt; ceea ce înseamnă că intervine al treilea mare principiu, şi anume că interpretarea Eufratului nu va fi niciodată, în acest context, geografică!!! Nu contează locul geografic niciodată atunci când este vorba despre Eufrat şi Babilon, ci ceea ce contează este caracterul lor, singurul care ne conduce la identificarea lor corectă, fără greş.

Ceea ce eşti arată cine eşti în realitate. Sau mai precis, caracterul descoperă identitatea persoanei sau subiectului profeţiei, în cazul nostru Eufratul şi Babilonul. Aici, ca şi în profeţia despre plaga a şasea, Eufratul are aceeaşi identitate, fiindcă are acelaşi caracter ca şi acolo. De vreme ce Babilonul spiritual este simbolul întregului creştinism apostaziat, plin de vinul acestuia, înseamnă în mod precis că Eufratul nu poate fi un râu fizic, ci, dimpotrivă, un râu spiritual pe care este aşezat Babilonul. Da, Eufratul este simbolul puterii oamenilor şi a banilor care susţin Babilonul, şi care de fapt l-au susţinut totdeauna. Unul nu poate exista fără celălalt, căci atunci nu am mai putea vorbi în ruptul capului despre Babilon sau despre Eufrat! Ele există pentru că se însoţesc şi fac front comun împotriva Dumnezeului cerului. Babilonul este instrumentul lui Satana în amăgirea oamenilor, chiar a Eufratului care-i dă întreg suportul şi-l menţine în viaţă!!! Numai din perspectiva aceasta putem înţelege războiul Armaghedonului şi cine sunt de fapt protagoniştii lui, mai bine zis împotrivitorii lui Hristos.

Sunt patru îngeri simbolici care stau la râul Eufrat, aşteptând să fie dezlegaţi pentru eliberarea unor forţe ostile Eufratului şi implicit a Babilonului. Aceste forţe ostile nu pot fi Eufratul, căci Eufratul nu este împotriva Babilonului, din moment ce îl susţine amăgit fiind de acesta prin vinul Babilonului cel mare, dar se va întoarce împotriva acestuia atunci când are loc plaga a şasea, în timpul lipsit de harul lui Dumnezeu. Aici nu este vorba despre secarea Eufratului, ca în cazul plăgii a şasea, ci doar de lipsirea de ocrotirea lui Dumnezeu. Deci, aceste forţe ostile trebuie că provin din afara Eufratului, scopul lor fiind acela de a pătrunde, dacă se poate, în inima Babilonului cu scopul de a-l supune şi eventual de a-l distruge. Ceea ce le împiedică sunt chiar aceşti îngeri simbolici. Cei care au adoptat interpretarea geografică au văzut în aceşti îngeri cele patru sultanate ale mahomedanilor turci, şi asta fiindcă au înţeles râul Eufrat ca fiind Eufratul ce curge în Arabia, în Irakul de astăzi.

Mai mult decât atât, au interpretat Eufratul ca fiind chiar hoardele musulmane care s-au abătut ca un potop asupra Europei Răsăritene. Întrucât Eufratul curge în Arabia şi întrucât cele patru sultanate, Iconia, Damasc, Alep si Bagdad se aflau în acea regiune, au tras concluzia, de altfel singura raţională în acest caz, că Eufratul este simbolul mahomedanilor. Dar, metoda de interpretare geografică nu face altceva decât să încurce lucrurile şi să fie în acelaşi timp greşită. În primul rând, hoardele mahomedane nu pot fi simbolizate prin două lucruri diferite!! Trebuie să observăm că mahomedanismul iese sau se iveşte din "fântâna Adâncului", Apocalipsa 9,2. Or, Eufratul nu are nici un fel de legătură cu această fântână, de aceea nu poate fi simbol pentru acelaşi lucru, pentru hoardele mahomedane, altfel Dumnezeu ne-ar încurca foarte tare în efortul nostru de a înţelege ce doreşte să ne transmită El de fapt în cartea Apocalipsei!!!

Hoardele mahomedane ies din fântâna adâncului şi au dorinţa de a supune Babilonul, numai că Eufratul spiritual îi stă în cale!!! Aceasta este imaginea corectă pe care ne-o oferă profeţia biblică a trâmbiţei a şasea. Aşadar, forţele ostile Babilonului şi Eufratului sunt hoardele mahomedane turceşti. Pentru a înţelege corect trâmbiţele şi evenimentele pe care le descriu sau le anunţă ele, ar fi bine să vedem de ce trebuie să înţelegem că sub trâmbiţa a cincea ne este descoperit mahomedanismul şi nu altceva. În primul rând, trebuie să avem în vedere că trâmbiţele reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra creştinismului apostaziat, din cauza strigătului plin de durere al martirilor care au fost seceraţi de Babilonul spiritual, mai întâi prin Roma păgână şi mai apoi prin Roma papală. Strigătul martirilor este practic indiciul care ne ajută să înţelegem lucrurile în felul acesta.

Unul dintre scopurile lui Dumnezeu în cartea Apocalipsei a fost să ne prezinte mai întâi starea spirituală a bisericii sale, prin cele şapte biserici şi prin cele şapte peceţi, pentru ca mai apoi să ne prezinte şi judecata care a căzut asupra acelora care au adus biserica în situaţia respectivă, prin cele şapte trâmbiţe!! Sub primele patru trâmbiţe ne sunt descoperite evenimente care au condus la căderea Romei păgâne, dar şi la slăbirea puterii papalităţii, lovită mai ales prin noua religie ce se profila la orizont, ateismul musulman. În cele din urmă, papalitatea avea să-şi primească ceea ce se cuvenea prin altă formă a ateismului, care a izvorât chiar din interiorul ei, ateismul francez, care nega însăşi ideea de Dumnezeu şi de Mântuitor, situând raţiunea la rang de dumnezeu!!

Profetul Daniel ne ajută să înţelegem cum a pierit Roma păgână. El ne spune următoarele: "După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne... Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi". Daniel 7,7.23.24.

Roma păgână avea să fie împărţită, ulterior devenind Europa de vest. Cele zece triburi barbare au fost: anglii şi saxonii, francii, alemanii, burgunzii, vizigoţii, suevii, ostrogoţii, lombarzii, herulii şi vandalii. Dintre acestea zece, trei triburi aveau să fie nimicite pentru a lăsa loc cornului cel mic sau papalitatea, continuatoarea Romei păgâne, dar pe tărâm religios. Acestea trei au fost: herulii, în 493 dHr., care ocupau Italia, vandalii, în 534 dHr., care ocupau nordul Africii şi, în fine, ostrogoţii, în 538 dHr., ei fiind de altminteri mijlocul folosit pentru distrugerea herulilor, ocupând ulterior Italia. Cele şapte triburi barbare care au mai rămas, prin "smulgerea" celor trei de către cornul cel mic, urmau să se dezvolte şi să devină şapte state dezvoltate în Europa de vest. Acestea sunt: Marea Britanie (saxonii), Franţa (francii), Germania (alemanii sau alamanii), Elveţia (burgunzii), Spania (vizigoţii), Portugalia (suevii) şi Italia (lombarzii).

Acest aspect al fărămiţării şi, deci, al prăbuşirii Imperiului Roman de Apus este surprins de Dumnezeu în cadrul primelor patru trâmbiţe! Motivul nu este acela de a ne învăţa istorie, ci de a ne arăta ce se întâmplă cu toţi acei persecutori ai bisericii lui Dumnezeu, când rămân fără ocrotirea Lui. Astfel, prima trâmbiţă ne descoperă evenimentele legate de invazia vizigoţilor sub Allaric, care în 14 august 410 dHr. cucereşte după un scurt asediu Roma. Vizigoţii au atacat pe uscat acaparând mari teritorii. Profeţia ne vorbeşte despre lovirea pământului cu foc şi sânge. A doua trâmbiţă ne descoperă invazia triburilor germanice ale vandalilor, pe mare, sub comanda lui Genseric, care în intervalul 2-16 iunie 455 dHr. cuceresc şi jefuiesc sistematic cetatea Romei, pregătindu-se astfel terenul pentru viitoarea prăbuşire definitivă a Romei păgâne. Genseric ocupă zonele maritime, acesta devenind stăpânul apelor, potrivit profeţiei biblice. De fapt, profeţia îl simbolizează printr-un munte de foc ce se prăvăleşte asupra apelor, a mării.

Urmează apoi trâmbiţa a treia care ne descoperă invazia hunilor sub neînfricatul şi crudul lor comandant, Atilla. Potrivit profeţiei, atacă partea de vest a Europei pe văile râurilor, or profeţia întocmai acest fapt îl descoperă: râurile şi izvoarele apelor sunt afectate de o stea numită Pelin. De altminteri Atilla este supranumit şi "Biciul lui Dumnezeu", din cauza cruzimii sale, semănând multă amărăciune şi durere popoarelor atacate. În primăvara anului 452 dHr. a invadat Italia. A patra trâmbiţă vizează stingerea puterilor civile ale Romei şi totodată prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. În 4 septembrie 476 dHr. împăratul roman Romulus Augustulus este detronat de Odoacru, căpătenia mercenarilor germanici. Persecutorii bisericii lui Hristos au devenit persecutaţi de către triburile barbare care nu aveau cum să mai fie oprite din drumul lor spre fărămiţarea Romei păgâne.

Biserica unită cu cezarii imperiali nu putea avea alt destin decât acela de a fi la rândul ei "persecutată" prin judecăţile lui Dumnezeu. Protecţia divină a fost retrasă, iar Roma păgână s-a prăbuşit. Numai că a urmat la cârma Europei cel mai mare monstru din istoria omenirii - papalitatea. Acele triburi barbare nu au urmărit distrugerea religiei, ci mai degrabă acapararea de teritorii şi dominaţie. Încet, dar sigur, Roma păgână s-a transformat în Roma eclesiastică. Religia a câştigat ascendent asupra tuturor, ajungând să fie impusă. Conta doar punctul de vedere al Bisericii Catolice, al papalităţii. Grozăviile la care aveau să fie supuşi copiii lui Dumnezeu au condus la îngroşarea numărului martirilor. Aşa că judecata lui Dumnezeu trebuia să cadă şi asupra papalităţii şi, în general, de ce nu, asupra întregului creştinism apostat, (şi a celui din Europa de Răsărit) care nu descoperea caracterul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă caracterul lui Satana.

Aşa se face că, după formarea papalităţii, Satana pregăteşte o a doua armă pentru anihilarea copiilor lui Dumnezeu. Iar această armă avea să fie mahomedanismul. Era islamului începe undeva în sec. al VII-lea dHr. Satana ataca pe două fronturi pe toţi copiii lui Dumnezeu, pe de o parte prin papalitate, făcând de nedorit creştinismul, iar pe de altă parte, atunci când urma să vină timpul pentru acest lucru, prin islam, care neagă dumnezeirea lui Isus, ispăşirea prin sângele lui Hristos, precum şi lucrarea din sanctuarul ceresc. Ei bine, sub trâmbiţa a cincea şi a şasea Duhul Sfânt surprinde întocmai acele evenimente care au condus la apariţia şi dezvoltarea islamului, prin care avea să biciuiască creştinismul apostat, din cauza retragerii protecţiei Sale. Trebuie să ştim că Satana este foarte iscusit, el întotdeauna pregătind alternative atunci când nu mai poate lucra prin principala sa armă, papalitatea!!! Cunoaşte foarte bine profeţiile, aşa că şi-a pregătit din timp un bici care avea să se dovedească în timp un mare obstacol în calea răspândirii creştinismului în lume.

Islamul este ateism fiindcă neagă dumnezeirea lui Hristos, chiar a Răscumpărătorului şi Creatorului lumii. Profeţia este foarte clară în acest sens. Ne spune că o stea a căzut din cer şi a deschis fântâna adâncului. Această expresie "fântâna adâncului" este menită a ne descoperi ateismul. În Apocalipsa 11,7 ni se atrage atenţia asupra unei fiare care se ridică din adânc, exact din acelaşi loc din care apare şi ateismul musulman. Acea fiară este ateismul francez, care a provocat o rană de moarte papalităţii.

     "Politica Romei fusese ca, sub pretinsul respect faţă de Biblie, să o ţină sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de popor. Sub dominaţia ei, martorii au proorocit >îmbrăcaţi în saci<. Dar o altă putere - fiara din abis - urma să se ridice pentru a duce un război făţiş împotriva Cuvântului lui Dumnezeu...
     După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.
     Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia Franceză, par. 12, 14, 15.

Ceea ce trebuie să învăţăm, din ceea ce ne descoperă Dumnezeu, este că tot ceea ce iese din adânc înseamnă şi este ateism!! În profeţia biblică ateismul iese totdeauna din adânc, fiindcă izvorul lui este întunericul, abisul, rătăcirea! Dar, să observăm cine este iniţiatorul sau creatorul islamului. "Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii." Apocalipsa 9,1.2. Steaua care a căzut din cer nu poate fi decât Lucifer însuşi. Limbajul este figurat, dar nu are menirea să scoată în evidenţă persoana vreunui om, ci chiar pe Satana. El e stăpânul adâncului, al întunericului şi al tuturor superstiţiilor. "Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion." Apocalipsa 9,11.

Satana ştia că Dumnezeu îşi va retrage scutul Său protector de la Babilonul apostat, creştinismul cu numele acelui timp, şi abia aştepta eliberarea celor patru îngeri simbolici. El a întrevăzut că aşa cum a procedat Dumnezeu cu Roma păgână, tot astfel urma să procedeze şi cu Roma papală, aşa că s-a pregătit intens pentru a manevra altă armă împotriva copiilor lui Dumnezeu. Sub trâmbiţa a cincea ne sunt descoperiţi musulmanii arabi, a căror religie avea să fie preluată de către turci. La început aceştia, turcii, erau politeişti, dar aveau să adopte islamul, dezvoltându-se mai apoi într-un mare imperiu, o adevărată ameninţare la adresa întregii creştinătăţi, şi aşa corupte şi apostaziate. Mai bine de o sută de ani sarazinii arabi, aveau să împungă creştinismul, să-l chinuiască exact aşa cum spune profeţia. "Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei." Apocalipsa 9,5.6.

Aş dori să subliniez faptul că prin lăcustele trâmbiţei a cincea Isus doreşte să înţelegem elementul mahomedan, oamenii care au făcut totul la porunca lui Mahomed şi a califilor următori, pentru a propaga şi răspândi islamul. Unii comentatori văd în aceste lăcuste, însă, învăţăturile false care au asaltat creştinismul. Dar, pentru învăţăturile false Inspiraţia divină foloseşte expresia "vinul Babilonului", pentru a nu se crea nici un fel de confuzie. Aceste învăţături false, ademenitoare, care îmbracă o formă de evlavie sunt specifice numai Babilonului, nu islamului, care din start este împotriva lui Hristos pe faţă. Ceva ademenitor este ceva menit să te inducă în eroare, susţinând că este adevărul, când de fapt nu este aşa. Islamul este împotriva creştinismului, pe când învăţăturile Babilonului sunt gândite, făurite să dea credit minciunii sau a falsului creştinism tocmai pentru că sunt amestecate cu adevărul!!!

Prin urmare, lăcustele nu reprezintă învăţăturile false apărute în Europa, ci protagoniştii susţinători ai islamului. Acum, dacă islamul este înfăţişat ca ieşind din fântâna adâncului, împăratul lui fiind chiar Lucifer, atunci înseamnă că Eufratul nu are cum să fie simbol pentru mahomedanism!!! El înseamnă ceea ce a însemnat totodeauna, şi anume puterea oamenilor şi a banilor care sprijină Babilonul spiritual!!! Cei patru îngeri sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat. De ce? Pentru că ei sunt de fapt aceiaşi îngeri care ţin în frâu cel patru vânturi ale pământului. Aceşti îngeri sunt simbolul tuturor îngerilor prin care Dumnezeu ocroteşte Terra!! "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac." Apocalipsa 7,1. Aşadar, ei nu pot fi simbolul celor patru sultanate mahomedane, ci mai degrabă şi în mod just sunt simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu în lume. Ei sunt legaţi la râu tocmai pentru a ni se transmite ideea că ei ocrotesc încă Eufratul de atacurile mahomedanilor!! Ocrotirea lui Dumnezeu era bariera prin care mahomedanii nu puteau ataca încă Europa creştină!

Acest fapt, această realitate ne conduce implicit la adevărul că Eufratul reprezintă în text naţiunile Europei care sprijineau cu tezaurele lor, cu bogăţia puterii oamenilor Babilonul acelui timp, adică nimeni alta decât papalitatea!!! Demn de observat este că atacurile sarazinilor au avut ca scop doar chinuirea celor ce nu aveau pecetea Duhului Sfânt, şi asta pentru că cei patru îngeri simbolici încă erau "legaţi" la râul Eufrat, pentru a nu pricinui distrugeri!! Dar, când devenise evident că Babilonul se afundă tot mai mult în apostazie, primul semnal de acest fel fiind persecuţia cruntă la care au fost supuşi valdenzii, culminând apoi, pentru început, cu respingerea luminii Evangheliei oferite prin Luceafărul Reformei, John Wycliffe, atunci "dezlegarea" celor patru îngeri trebuia să devină o certitudine, căci Dumnezeu nu-şi impune prezenţa acolo unde nu este dorit! Iminenţa dezlegării lor, adică a eliberării frâului restrictiv al ocrotirii divine, care are puterea de a reţine patimile, cruzimile şi rebeliunea oamenilor nepocăiţi, este redată foarte bine în aceste cuvinte: "Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni". Apocalipsa 9,15.

Fiindcă interpreţii Bibliei au mizat pe interpretarea geografică, văzând în cei patru îngeri cele patru sultanate mahomedane turceşti, atunci au tras concluzia că perioada de dominaţie a mahomedanismului se va întinde din momentul eliberării furiei lor asupra creştinătăţii şi până la sfârşitul perioadei de un ceas, o zi, o lună şi un an, adică 391 de ani şi 15 zile. (Perioada respectivă s-a calculat conform principiului de interpretare profetică zi-an, adică o zi profetică pentru un an literal a 360 de zile. Un ceas = a 24-a parte dintr-un an, adică echivalentul a 15 zile; o zi = un an; o lună = 30 ani; un an = 360 de ani). Dar, sensul textului ebraic nu este acela de a scoate în evidenţă o perioadă lungă de timp, ci, dimpotrivă, de a ne descoperi timpul când hoardele islamice turceşti încep să semene distrugerea în interiorul creştinismului, prin eliberarea celor patru îngeri! Versiunea Cornilescu este o traducere exactă a sensului ebraic, şi nu lasă loc interpretării textului ca o perioadă lungă de timp. Prin urmare, trâmbiţa a şasea are în vedere incursiunile mahomedane în teritoriul Babilonului spiritual, a creştinismului apostat, care era susţinut de Eufratul spiritual, adică popoarele creştine ale Europei.

Dezlegarea îngerilor devine realitate de pe la jumătatea secolului al XV-lea, când scânteia Reformei deja fusese aprinsă de Wycliffe, fiind apoi dusă mai departe de Jan Huss şi Ieronim, etc. Pentru cei apostaziaţi, în speţă clerul papal şi cel al creştinismului răsăritean, Dumnezeu a trebuit să "dezlege" cei patru îngeri, pentru ca mahomedanii să lovească din greu această categorie de oameni, pe când pentru cei care trebuiau treziţi la o viaţă nouă, Dumnezeu pregătise chiar în inima Babilonului lumina Reformei, dăruită prin marii reformatori. Ar mai trebui să amintesc şi faptul că atacurile sarazinilor sunt categorisite de vulturul care zbura prin mijlocul cerului drept o năpastă usturătoare, un vai care avea să-şi pună amprenta asupra lumii, în general. Apariţia islamului a oprit pentru sute de ani răspândirea creştinismului în Asia mică şi în Asia. Al doilea vai este socotit a fi ateismul francez, într-un fel o continuare a spiritului ateist islamic, cu deosebirea că acesta apare chiar în sânul papalităţii şi respinge cu totul ideea de existenţă a lui Dumnezeu, a unui Răscumpărător şi a mântuirii. Singurul dumnezeu acceptat şi întronat era raţiunea. Al treilea vai este reprezentat de către cele şapte plăgi. (Sub al doilea vai ne este prezentat ateismul, musulman şi francez, care a fost ca un bici pentru creştinismul apostat, şi din care avea să se dezvolte mai apoi altă formă distrugătoare a lui, şi anume comunismul).

Acum, a mai rămas să rezolvăm o singură problemă care a devenit vădită. Dacă expresia "ceasul, ziua, luna şi anul acela", Apocalipsa 9,15, trebuie considerată ca fiind doar începutul sau startul de când încep incursiunile şi expansiunea mahomedanismului în Europa, care debutează cu puţin timp înainte de căderea Constantinopolului, excluzând cele cinci luni profetice, adică undeva în jurul anului 1450 dHr., atunci de ce interpretarea acestei expresii, ca perioadă de timp, este inclusă în mărturia Duhului Sfânt, ce-i drept o singură dată, în cartea Tragedia veacurilor, de vreme ce nu reflectă realitatea căderii definitive a Imperiului Otoman? Însemnarea cu pricina este aceasta: "În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită >în anul 1840, în luna august<; cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria: >Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduinţa turcilor, şi ţinând seamă că cei 391 de ani şi cincisprezece zile au început la încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aştepta ca să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce". (Josiah Litch, in The Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 45.

Interpreţii mileriţi au considerat că, din moment ce perioada celor cinci luni profetice poate fi calculată potrivit principiului de interpretare zi-an, atunci de ce să nu calculeze şi perioada amintită mai sus tot potrivit aceluiaşi principiu. Au folosit versiunea King James a Bibliei, care înlesneşte calcularea acelei perioade potrivit principiului despre care am vorbit. Numai că textul ebraic descoperă doar timpul când aceşti îngeri reţinători vor slăbi ţinerea în frâu a furiei mahomedane. Nu aceşti îngeri sunt cei care omoară, aşa cum lasă să se înţeleagă textul bilbic, ci furia mahomedană. Ei nu mai reţin furia turcilor, iar Eufratul o va simţi din plin. Apoi, data de 11 august 1840 nu înseamnă pur şi simplu prăbuşirea Imperiului Otoman, ci numai predarea libertăţii sale sub protecţia Eufratului, adică a popoarelor creştine ale Europei!!! La data respectivă Turcia a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, în speţă Anglia, Franţa, Rusia şi Austria, dar nu a căzut, nu a dispărut ca imperiu decât după primul război mondial. În 22 octombrie 1923 este proclamată Republica Turcia, după ce are loc mai întâi lovitura de stat din 1922, când sultanul Mehmet al VI-lea este detronat.

Aşadar, de ce Inspiraţia divină include această interpretare în mărturiile Duhului Sfânt, dacă principiul de interpretare zi-an nu este valabil în acest caz, iar în anul respectiv Imperiul Otoman doar se pune la dispoziţia sau sub protecţia puterilor aliate ale Europei, deci nu se prăbuşeşte? Există un foarte bun motiv pentru acest fapt. Mai întâi, Litch, încă din 1838, are curajul să prezică prăbuşirea Imperiului Otoman, calculând perioada din profeţia trâmbiţei a şasea potrivit principiului de interpretare zi-an. Apoi, în data respectivă, 11 august 1840, evenimentul petrecut, chiar dacă nu are nimic de-a face cu căderea otomanilor, este menit să atragă atenţia mulţimii oamenilor, a acelora care puneau la îndoială principiile de interpretare milerite, asupra Turciei!! Dumnezeu a văzut cum prin expunerea lui Litch poate atrage atenţia oamenilor seculari şi mai ales religioşi asupra profeţiei, mai cu seamă asupra interpretării profeţiilor care descriu durate de timp!

Miller este omul prin care Dumnezeu a scos la iveală principiul corect de calculare a profeţiilor care conţin timp profetic sau durate de timp profetic. Adică el este acela care a înţeles că profeţiile care conţin zile, luni sau ani profetici, trebuie calculate potrivit principiului de interpretare corectă zi-an, adică unei zile profetice din cadrul unei durate de timp profetic, trebuie să-i corespundă un an literal. Bunăoară, profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi, care însumează 2300 de zile întregi, a găsit că poate fi înţeleasă corect dacă zilele respective sunt socotite ani literali. Tot astfel a procedat şi cu cele 1260 de zile profetice, redate şi prin expresia o vreme, vremi sau două vremi şi o jumătate de vreme, ori cu cele 42 de luni, care totalizează tot 1260 de zile profetice sau ani literali. El a înţeles corect acest mod de calculare a profeţiei cu durată de timp profetic din Vechiul Testament, când a observat modul cum Dumnezeu aplică pedeapsa peregrinării lui Israel prin pustie. El le-a socotit patruzeci de ani de peregrinări prin pustie, câte un an pentru fiecare zi din cele patruzeci de zile de iscodire a ţării Canaanului!!! Eşecul necredinţei celor zece iscoade, care au întărit necredinţa şi spiritul de răzvrătire al poporului, a costat moartea acelei generaţii în pustiu. Câte un an literal pentru fiecare din cele patruzeci de zile de iscodire a Canaanului!! "După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi." Numeri 14,34.

Acelaşi principiu de calcul al lui Dumnezeu, pentru împlinirea unei profeţii cu durată de timp, este descoperit şi în Ezechiel 4,6, având menirea de a întări cele enunţate în Numeri 34. "După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Acum, Miller a prezis în mod corect că în anul 1844 trebuie să se sfârşească cea mai lungă profeţie din Scripturi, cea a celor 2300 de seri şi dimineţi. El deja începuse din 1831 să predice acest lucru. Pentru a veni mult în ajutorul acestei vestiri, Dumnezeu îi încurajează şi pe alţi adepţi ai lui Miller să studieze profeţiile. Printre ei se afla şi Litch, care s-a ocupat de trâmbiţe, în special a şasea. Deşi el foloseşte acelaşi principiu în interpretarea a ceea ce a presupus a fi perioada cuprinsă în expresia "ceasul, ziua, luna şi anul acela", totuşi această greşeală avea să se dovedească de un real folos, prin aceea că, mai întâi, în 1840, evenimentul produs în august avea strictă legătură tocmai cu Imperiul Otoman, iar, pe de altă parte, interpretarea trâmbiţei a şasea, în cazul nostru ce vizează timpul, punea într-o lumină puternică principiul de interpretare zi-an, ajutând mulţimile acelui timp, familiarizate acum cu vestirea lui Miller, să dea credit acestui fel corect de interpretare biblică a profeţiei!!

Dumnezeu a văzut că era necesar să dea un nou impuls mişcării aşteptătorilor lui Hristos, care se împărtăşeau de lumina Evangheliei veşnice vestite de Miller şi asociaţii săi. Aşa că, sub inspiraţie divină, profetul mişcării, la mult timp după ce au loc aceste evenimente, include în Tragedia veacurilor această interpretare a trâmbiţei a şasea, nu datorită corectitudinii interpretării, mai ales că Imperiul Otoman nici nu se prăbuşise, aşa cum susţinea Litch încă din 1838, ci pentru a surprinde efectul prin care această interpretare eronată a dat un nou impuls mişcării advente, prin aceea că a întărit definitiv în minţile multor oameni de atunci că modul de interpretare a profeţiei biblice stabilit de Miller este cel corect. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare zi-an este acela care stă la baza înţelegerii corecte a tuturor profeţiilor care includ perioade de timp profetic, până în anul 1844!! Totodată, în mişcarea născută atunci au aderat şi bărbaţi de cultură, chiar cu poziţie. Dovada acestui lucru se află în cuvintele următoare: "Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia cu exactitate. Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente. Bărbaţi de cultură cu poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 46.

Dumnezeu a folosit greşeala unui credincios sincer, dându-i o conotaţie pozitivă în minţile aşteptătorilor, dar şi ale altor oameni mai puţin religioşi, pentru a da un nou avânt noii mişcări, ce avea să se bucure de mesajul celor trei îngeri, în detrimentul tuturor celorlalte biserici protestante care l-au refuzat, preferând să rămână în întuneric. Aceeaşi metodă a folosit-o Duhul Sfânt şi cu Miller, care credea că Isus vine a doua oară în primăvara anului 1844, iar acest lucru nu s-a întâmplat. Deşi evenimentul prezis nu a avut loc, totuşi cele întâmplate, adică dezamăgirea, i-a condus pe cei rămaşi fideli Cuvântului lui Dumnezeu la o cercetare şi mai profundă şi atentă, până când au descoperit greşeala şi au înţeles că, de fapt, Isus nu vine pe pământ, ci intră la Tatăl din cer în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Desigur, Dumnezeu nu doreşte să se folosească de greşelile umane, pentru că intenţia Lui ar fi să acopere, să ţină ascunse anumite înţelegeri şi adevăruri ale profeţiei, ci El face tot posibilul ca mintea cercetătorului serios al Scripturilor să ajungă la concluzia corectă. Numai că problema de care se loveşte mereu Dumnezeu este ideea sau teoria greşită a cercetătorului cu privire la anumite înţelegeri ale adevărului biblic.

De pildă, ucenicii lui Hristos, deşi Isus le-a spus de cel puţin trei ori că va fi răstignit, nu au putut crede, chiar dacă au auzit ceea ce Isus a spus, că acest eveniment se va întâmpla. Au fost ca unii care nu ştiu cu ce să asocieze spusele lui Isus, întrucât cărturarii iudei învăţaseră poporul să creadă că Mesia vine în glorie şi măreţie, şi nu ca un prunc slab, în carnea şi sângele noastre păcătose, slabe şi muritoare!! În mintea lor nu intra sub nici o formă ideea răstignirii, deşi Scripturile vorbeau desluşit despre aşa ceva! Această singură idee greşită i-a trimis pe ucenici într-o dezamăgire cumplită, atunci când Isus chiar a fost răstignit.

Josiah Litch a întins principiul de interpretare zi-an asupra unei profeţii care nu are nimic de-a face cu aşa ceva, fiindcă a fost indus în eroare de cele cinci luni profetice ale trâmbiţei a cincea, care chiar aşa se calculează: o zi profetică pentru un an literal. Cinci luni profetice înseamnă 5 luni X 30 zile = 150 de zile profetice, adică 150 de ani literali. Fiindcă la 11 august 1840 ceva avea să se întâmple cu Turcia otomană, iar Dumnezeu ştia acest lucru, şi fiindcă această dată fusese prezisă cu exactite înainte de a se întâmpla evenimentul cu pricina, urmare calculului profeţiei pe baza principiului zi-an, Dumnezeu avea totuşi să scoată o mare binecuvântare de aici, în sensul că a întipărit în minţile cercetătorilor şi a mulţimilor în toiul acelor vremuri "corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi", fapt care a condus la avântul mişcării aşteptătorilor.

Din acest punct de vedere trebuie privită consemnarea în Tragedia veacurilor a acestui eveniment. Nu este o greşeală umană, ci o intenţie divină. Dumnezeu doreşte să înţelegem corect de ce a fost consemnată, şi nu să înţelegem că aşa trebuie interpretată trâmbiţa a şasea, dacă avem în vedere timpul menţionat în ea. Dumnezeu a căutat să dea credit, în general şi în esenţă, corectitudinii principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi asociaţii săi. Numai din această raţiune este corectă dată de 11 august 1840, altfel nu are relevanţă, fiindcă Imperiul Otoman, după cum am spus, avea să se destrame după primul război mondial. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu caută permanent să scoată lucruri bune şi utile pentru oameni din multele lor greşeli!! El nu aşteaptă ca noi să greşim, pentru a se folosi de greşelile noastre, ci El face tot posibilul să înţelegem corect voia divină cu scopul de a ne feri de orice dezamăgiri şi greşeli, dacă se poate.