"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri"

     "Isus, expresia chipului Tatălui Său, strălucirea slavei Sale; Mântuitorul cel plin de jertfire de Sine în tot peregrinajul Său de iubire pe pământ, a fost o reprezentare vie a caracterului legii lui Dumnezeu." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, par. 12.

O lege concepută de Dumnezeu doar pentru supuşii Săi, trebuie că este o lege care priveşte strict fiinţele create, o lege care nu are nimic de a face cu Dumnezeu. Asta ar însemna că el este un monarh absolutist care are o lege pentru făpturile Sale prin care le obligă să asculte, dacă vor să trăiască. Cine nu se înscrie în parametrii legii, va fi pedepsit, după ce a trecut de limitele răbdării lui Dumnezeu. De ce să nu fim sinceri, în subconştientul nostru cam acesta este Dumnezeul Bibliei. Ca să nu ni se pară prea de tot, îl mai poleim cu ceva iubire, ca să iasă un Dumnezeu mai echilibrat: iubeşte câtă vreme ascultăm, se mânie când începem să nu-i mai luăm în seamă avertizările, apoi ne pedepseşte crunt din cauza neascultării noastre. Dar, ar trebuie să fim absolut sinceri şi să ne întrebăm, având în vedere acest tablou distorsionat cu privire la Dumnezeu, cât de liber sunt să aleg ce vreau, chiar şi moartea veşnică, din moment ce se susţine că Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere?

Atâta timp cât Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere să decidem pentru noi înşine, înseamnă că El nu-şi rezervă sub nici o formă dreptul de a invada libertatea mea dacă vreau să aleg păcatul!!! În libertatea pe care Dumnezeu a acordat-o tuturor fiinţelor Sale, nu se găseşte absolut nimic, dar nimic, care să împiedice în vreun fel alegerea păcatului sau răului!!! Nu se găseşte nici o formă de constrângere oricât de infantilă ar fi. Când El a gândit creaţia, ştia că fiinţele inteligente nu pot gândi, nu se pot bucura şi nu pot fi fericite dacă nu sunt absolut libere. Libertatea este indispensabilă gândirii!!! Fără libertate nu ne putem dezvolta sub nici o formă; am fi doar nişte simpli roboţi care fac ceea ce au fost programaţi să facă.

Prin urmare, pentru ca Dumnezeu să poată veni în ajutorul fiinţelor create, încă de la început, avea nevoie de o reprezentare vie, o manifestare a ceea ce este El, pentru ca aceste fiinţe să poată avea idee despre cum este Dumnezeu şi caracterul Său. Aşa că Hristos, a doua persoană a Dumnezeirii, a îmbrăcat forma unui înger, ca să poată fi realmente una cu fiinţele create, pentru ca în felul acesta să poată manifesta, să poată da pe faţă, să poată arăta în termeni practici cum trăieşte Dumnezeu, cum este caracterul Său şi natura Sa, într-un cuvânt cum este Dumnezeu. Din acest motiv, Isus trebuia să fie şi este în continuare expresia chipului Tatălui Său şi totodată reprezentarea vie a caracterului legii lui Dumnezeu!!! Dragostea lui Dumnezeu trebuia exprimată la un nivel corespunzător, pe înţelesul fiinţelor create, pentru ca ele, prin contemplare şi cunoaştere, să poată iubi în cunoştinţă de cauză!!! Prin urmare, orice manifestare a lui Hristos în mijlocul îngerilor era iubirea întruchipată sau caracterul legii Sale. Toate principiile legii lui Dumnezeu sunt suma caracterului lui Dumnezeu, iar caracterul lui Dumnezeu este dragoste, de aceea legea lui Dumnezeu este dragoste!!!

     "Viaţa Sa însăşi este revărsarea iubirii neegoiste; slava Sa este binele copiilor Săi, iar bucuria Sa o părintească grijă pentru ei." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit, par. 5.

Ceea ce trebuie să reţinem e faptul că principiile legii lui Dumnezeu sunt iubirea, adevărul şi neprihănirea, care toate se regăsesc în caracterul şi viaţa Mântuitorului. De aceea, viaţa, caracterul şi chiar persoana Mântuitorul nu sunt nimic altceva decât oglinda legii morale a lui Dumnezeu. Manifestarea şi trăirea principiilor acestei legi arată spre natura şi caracterul lui Dumnezeu, fiindcă principiile legii Sale morale îl definesc pe Dumnezeu ca ceea ce este!!! De aceea, El nu a dat o lege pentru făpturile create, aşa cum o concep şi gândesc oamenii, care fac legi ce-i vizează pe alţii, numai pe ei nu, ci Dumnezeu a sădit în orice fiinţă inteligentă aceste principii ca un lucru de la sine înţeles, din moment ce ele se regăsesc în viaţa şi în caracterul Său!!! El este Viaţa, şi din viaţa Lui am fost creaţi de Hristos prin Duhul Sfânt. În felul acesta Dumnezeu s-a dăruit pe Sine însuşi făpturilor, prin viaţa dăruită, dar mai ales prin Isus Hristos care le-a creat şi care purta chiar chipul acestora, Isus Hristos fiind la rându-i manifestarea şi expresia cea mai fidelă a legii lui Dumnezeu.

Asta se întâmpla în cer. Când Lucifer a păcătuit, a susţinut că principiile legii lui Dumnezeu îngrădesc libertatea de exprimare şi de gândire. De ce ajunsese să gândească astfel? Pentru că pierduse tocmai libertatea subliniată de aceste principii ale legii lui Dumnezeu!! Pierduse şi adevărul, şi iubirea lui Dumnezeu, ieşise din cercul binefacerilor!!! Ceea ce vreau să subliniez prin aceasta este faptul că orice încălcare a legii lui Dumnezeu conduce implicit la pierderea libertăţii, adică se ajunge în sclavia propriului eu, a propriei importanţe de sine, persoana ta fiind centrul tuturor preocupărilor. Practic, aşa începe ura, fiindcă ajungi să consideri că nimeni nu trebuie să fie mai presus de tine!!! Astfel începe învinuirea şi orice altă formă păcătoasă de manifestare împotriva lui Hristos! De-acum începe ura faţă de orice manifestare a iubirii, milei şi bunătăţii divine. Fără principiile legii morale a lui Dumnezeu, oamenii şi demonii au ajuns sclavii propriei uri faţă de Dumnezeu!

Pentru a veni în ajutorul oamenilor, aşa cum a venit şi în ajutorul îngerilor, Hristos s-a întrupat, luând chip de om şi devenind realmente unul dintre noi în toate privinţele. Ca om, El trebuia să fie o reprezentare vie a caracterului legii lui Dumnezeu printre oameni! Ca să ne deschidă ochii, trebuia să trăiască aşa cum trăieşte Dumnezeu în sfera Sa, adică desăvârşit, potrivit principiilor morale ale legii Sale!!! Când s-a întrupat pe pământ, oamenii nu ştiau decât să se urască unii pe alţii. În absolut fiecare popor, aşa cum există şi astăzi, predomina ideea că vrăjmaşul, oricine ar fi el, trebuie urât de moarte, chiar ucis dacă se poate. Pentru a diminua consecinţele unui astfel de mod de viaţă şi de manifestare faţă de vrăjmaşul, care era unul dintre semeni, Hristos elaborase principiul ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Acest principiu făcea parte dintr-o lege cu caracter strict civil. Adică, prin această lege, Dumnezeu interzicea răzbunarea, limitând-o la acest principiu.

Chiar şi în felul acesta evreii nu au înţeles că vrăjmaşul, oricine ar fi, este un semen, care de multe ori nu poate fi mai rău decât acela care îl consideră vrăjmaşul său. Aşa că Hristos, pe muntele fericirilor, enunţă principiul care trebuie să stea la baza tuturor acţiunilor oamenilor în raport cu semenul duşman, şi mai cu seamă la baza modului de manifestare a creştinului. El spunea: "Aţi auzit că s-a zis: >Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău<. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Matei 5,43-45.

Hristos dă la o parte înţelegerea greşită cu privire la modul de manifestare a evreului faţă de vrăjmaşul său, el, evreul, care avea legea lui Dumnezeu, şi pe care o interpreta literal şi, mai ales, prin intermediul tradiţiei iudaice, şi descoperă adevăratul principiu moral al legii lui Dumnezeu, principiu care aruncă lumină asupra modului de exprimare şi de manifestare a lui Dumnezeu faţă de vrăjmaşii Săi!!! Hristos ne spune că este musai să ne iubim vrăjmaşii!! Este dificil, dar aceasta este realitatea. De ce? "ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri." Cum este Tatăl nostru? El este iubire sau dragoste, iar în iubire nu se află ură, nici un fel de ură. Dacă ducem mai departe gândul acesta, descoperim un adevăr fabulos. Toţi ştim cine este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu. Este Satana. Dacă aplicăm principiul despre care vorbim, şi nu vom greşi deloc făcând asta, atunci vom fi uluiţi să descoperim că Dumnezeu îl iubeşte în continuare pe vrăjmaşul Său - Satana!!!

Cum e posibil aşa ceva? Este chiar un fapt real? Cum poţi iubi pe cineva ca Satana?!! Ca să înţelegem ceva din acest aspect extraordinar al caracterului lui Dumnezeu, trebuie să spun că dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment. Nu este un sentiment de ataşament pentru cineva, de a plăcea pe cineva. Această formă de iubire este specifică omului şi a fost dată omului în forma aceasta pentru bucuria şi fericirea lui. Dragostea lui Dumnezeu este un mod de a fi, un principiu viu şi activ, neschimbător, care, în sine, este propria Sa manifestare, specifică Lui, în absolut orice împrejurare!! Ea nu poate fi schimbată de nimic, nici măcar de păcat. Nu este şi nu poate fi diminuată de nimic de pe pământ şi din Univers. Ea rămâne permanent aşa cum este, fiindcă Dumnezeu este dragoste şi nu se schimbă. Ca atare, dragostea Sa este propriul Său caracter. El nu priveşte cu ochi omeneşti la vreuna dintre fiinţele create de El şi o îndrăgeşte aşa cum o îndrăgim noi, chiar dacă şi acest aspect este adevărat în legătură cu Dumnezeu. Ci în dragostea Lui sunt cuprinse absolut toate fiinţele inteligente neprihănite sau păcătoase create vreodată, inclusiv Satana!!!

Vreau să remarcaţi faptul că vorbesc despre fiinţe, despre persoane pe care El le-a creat, dându-le viaţă din viaţa Sa. Eu nu vorbesc şi nu pomenesc nimic despre păcat!!! Vă rog să păstraţi bine minte această deosebire! Dumnezeu iubeşte orice om păcătos, indiferent care va fi destinul lui, pe care singur şi-l făureşte, dar El niciodată nu iubeşte păcatul acestuia!! Tot astfel, Dumnezeu iubeşte pe Satana, chiar dacă a ales despărţirea definitivă de Dumnezeu, dar niciodată păcatul său! Hristos nu poate enunţa un principiu al legii Sale care să nu aibă legătură cu natura, caracterul şi iubirea Lui. Acest lucru este imposibil. La fel, nu ne poate învăţa ceva ce noi trebuie să facem, dar El nu face pentru că este Dumnezeu sau pentru că este mai presus de lege.

     "Ceea ce-i învăţa pe alţii, El trăia. >Pentru că Eu v-am dat o pildă<, a spus El ucenicilor, >ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.< >Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.< Ioan 13,15; 15,10. Astfel, în viaţa lui Hristos cuvintele Sale, aveau un sprijin şi o ilustraţie perfectă. Şi mai mult de-atât: ceea ce-i învăţa pe alţii, El era. Cuvintele Lui nu reprezentau doar expresia vieţii Sale, ci şi a propriului Său caracter. Nu numai că propovăduia adevărul, dar El era adevărul. Acest lucru dădea putere învăţăturii Sale." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de Dumnezeu, par. 22.

Din moment ce Hristos a păzit poruncile Tatălui Său, înseamnă că orice principiu al acestei legi era parte componentă a vieţii şi a caracterului Său. Mai mult, El trăia legea Tatălui Său, ca om, fiindcă era singura alternativă să rămână liber de păcat şi liber în Dumnezeu!!! În această libertate este cu putinţă manifestarea şi exprimarea dragostei Sale faţă de vrăjmaşii Lui. Nu a înjurat, nu a blestemat, nu s-a mâniat pe nici unul dintre vrăjmaşii Lui, nici măcar pe Satana în pustia ispitirii!!! Reţineţi, numai cine are această libertate, libertatea în Hristos, libertatea legii lui Dumnezeu, poate să iubească pe vrăjmaşii lui!!! Dragostea este un principiu viu, dacă vreţi un mod de viaţă activ, în care nu există nimic rău. Numai o astfel de dragoste poate iubi pe vrăjmaşul său. De aceea, prin prisma acestui principiu sublim, subliniat de Hristos, Dumnezeu iubeşte pe absolut toţi vrăjmaşii Săi, dintre care cel mai mare este Satana!!! Ceea ce vreau să înţelegem este că păcatul nu a modificat, nu a schimbat cu nimic felul lui Dumnezeu de a se raporta la Satana. Dragostea Sa a rămas exact aceeaşi, ca înainte de apariţia păcatului, doar că nu mai găseşte nici un răspuns din partea diavolului!!!

Acum, trebuie să menţionez că dragostea Lui faţă de vrăjmaşii Săi, Satana, demonii şi oamenii încăpăţânaţi, este o dragoste fără părtăşie!! Adică, din cauza lor, nu poate exista nici un fel de apropiere, nici un fel de legătură a bucuriei izvorâtă dintr-o dragoste curată între două fiinţe: Dumnezeu şi Satana sau omul care refuză harul iubirii iertătoare a Tatălui din cer!! Imaginaţi-vă o mamă sau un tată care şi-au pierdut fiul, nu prin moarte, ci printr-o îndepărtare cu bună ştiinţă de ei. El a ales să rupă orice fel de legătură cu ei fiindcă dragostea lor îl dorea a fi un fiu ascultător şi bun, fără să i se impună aşa ceva. Modul de a fi al părinţilor lui iertători şi iubitori l-au îndepărtat, fiindcă nu concorda cu modul său de viaţă dezordonat. Putem spune în acest caz că iubirea părinţilor lui este fără părtăşie la adresa fiului, fiindcă nu-l mai au lângă ei, nu se mai pot bucura împreună de viaţă, întrucât el nu mai doreşte părtăşia cu ei. Tot astfel stau lucrurile şi cu Dumnezeu. El iubeşte, fiindcă aşa este natura Lui, caracterul lui, viaţa Lui, dar când este vorba despre Satana, dragostea Lui este lipsită de părtăşie, fiindcă ea nu se poate exprima decât în cadrul cercului binefacerilor. Această dragoste trece în mod obligatoriu sau se revarsă prin Hristos, iar Lucifer îl urăşte de moarte pe Isus!!! Dumnezeu împărtăşeşte dragoste tuturor, căci "face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi", dar dragostea Lui fie se întoarce înapoi sub formă de valuri de iubire şi de bucurie din partea celor care o primesc, fie sub formă de ură din partea lui Satana, a demonilor şi a oamenilor păcătoşi.

Aşadar, în viaţa lui Hristos, pe pământ, vedem chipul şi expresia caracterului legii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Isus ştia că toţi cei ce primesc dragostea Sa, primesc totodată natura Sa divină, astfel devenind născuţi din nou, născuţi din Dumnezeu, fiii Celui Preaînalt. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că prin primirea naturii Sale sau a iubirii Sale, sau altfel spus a caracterului Său, Hristos îl aduce pe om în armonie cu principiile legii Sale!!! Vedem, deci, că în chiar natura divină a Mântuitorului se regăsesc toate principiile legii Sale morale: să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi, etc. "Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtaşi la natura divină, să-i aducă în armonie cu principiile legii cerului." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, par. 14.

În virtutea tuturor celor spuse până acum, putem să înţelegem la modul cel mai clar că Dumnezeu nu este un încălcător al legii Sale, din moment ce aceasta este expresia caracterului Său, că El pedepseşte doar păcatul oriunde se găseşte el, şi că îi iubeşte pe vrăjmaşii Săi cu o iubire nestrămutată. El îi iubeşte pe ei ca persoane, nicidecum păcatul lor sau viaţa lor păcătoasă!! De aceea, El doreşte să-i predăm Lui păcatul, ca să ne dea în schimb neprihănirea Lui fără pată în care se găsesc principiile legii Sale morale! Schimbul este gratuit, nu trebuie decât să dorim cu toată inima acest dar inestimabil.

     "Marile principii ale Legii, izvorâte din însăşi natura lui Dumnezeu, sunt cuprinse în cuvintele Domnului Hristos de pe munte. Oricine clădeşte pe ele, clădeşte pe Hristos, Stânca veacurilor... Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu - manifestarea caracterului Său, a legii Sale, a iubirii Sale, a vieţii Sale - este singura temelie pe care putem clădi un caracter durabil. Noi clădim pe Hristos, dacă ascultăm de Cuvântul Său." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. Ea nu s-a prăbuşit pentru că avea temelia zidită pe stâncă, par. 4.

"Să nu ucizi!"

Doresc să aprofundăm acum un alt aspect, o altă faţetă a Evangheliei referitoare la caracterul lui Dumnezeu, privit din perspectiva modului cum El se raportează la păcat şi la păcătos. Am stabilit că Dumnezeu nu omoară aşa cum omoară oamenii păcătoşi; El nu se apropie de păcătosul care a ales cu bună ştiinţă să-i stea împotrivă lui Dumnezeu în felul cum ar face-o un criminal care stă la pândă, în vederea prinderii şi executării victimei sale sau a oponentului său. Dumnezeu nu are arme de distrugere, dreptatea Sa nu este o armă, un fel de laser care ţâşneşte din El, se îndreaptă spre păcătos şi-l ucide, doar pentru că s-a încăpăţânat să nu vrea să asculte! Singura armă pe care Dumnezeu o foloseşte în războiul Său împotriva păcatului, nu a păcătoşilor, este adevărul şi iubirea!!! Din moment ce amândouă definesc caracterul Său şi din moment ce Dumnezeu este neschimbător, înseamnă că, în lupta Lui împotriva păcatului, va folosi întotdeauna numai adevărul şi iubirea!!! Acest mod de lucru al lui Dumnezeu ar trebui să fie clar stabilit în mintea oricărui om onest, care gândeşte şi vrea să gândească pentru sine în lumina Evangheliei.

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5.

Trebuie să fim absolut siguri că, în virtutea cuvântului Său care nu poate să mintă niciodată, adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă în rezolvarea oricărei situaţii vechi-testamentare!!! Mai mult decât atât, în adevărul şi iubirea lui Dumnezeu nu se află nicicum elemente de forţă sau constrângere!! De aceea, mijloacele ce trebuie folosite în eliminarea păcatului sunt totdeauna bunătatea, mila şi iubirea!!! Vă puteţi imagina ca în iubirea veşnică a lui Dumnezeu să se afle cea mai neînsemnată formă de constrângere, de vreme ce El ne spune suav: "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine"? Apocalipsa 3,20.

Pentru rezolvarea unor situaţii delicate, oamenii sunt nevoiţi să apeleze la forţă sau constrângere. Dumnezeu, însă, nu este om ca să acţioneze ca un om, El este marele Eu Sunt sau iubirea întruchipată. El fiind Viaţa, înseamnă că puterea Sa creatoare nu poate aduce la existenţă decât forme de viaţă din viaţa Sa. Singurul motiv pentru care Dumnezeu creează este iubirea! Viaţa în sine nu înseamnă decât viaţă, niciodată moarte. Atunci cum ar putea viaţa lui Dumnezeu să aducă sau să producă moartea păcătosului din moment ce El spune: "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască." Ezechiel 33,11. Observaţi, vă rog, că Dumnezeu se jură pe viaţa Lui. Desigur, cuvintele sunt omeneşti. În încercarea lui Dumnezeu de a se face înţeles minţii noastre, El se adresează prin profet aşa cum ar vorbi un om într-o situaţie similară. Cuvintele nu implică o ameninţare subtilă, ci descoperă adevărul deja învăţat că, Dumnezeu nu doreşte nicidecum moartea păcătosului, fiindcă El are ce are cu păcatul, nu cu păcătosul!!!

Acum, unii învăţaţi consideră că, dacă Dumnezeu nu omoară păcătosul, atunci nu are cum să fie un Dumnezeu drept, întrucât păcătosul trebuie să-şi primească răsplata. Doar aşa spune Biblia, nu?! Ei consideră, din cauza unei înţelegeri incorecte a autorităţii lui Dumnezeu, că El are dreptul să facă orice cu păcătosul, inclusiv să-l omoare, dacă acesta persistă în păcat. E mai puţin important mijlocul prin care o face, faptul este că, într-un fel sau altul, Dumnezeu omoară. Deci, Dumnezeu poate să apeleze la omor, dacă limita răbdării Sale a fost depăşită. De ce? Pentru că El este mai presus de legea Sa!?? Legea Lui este doar pentru oameni, îngeri şi alte inteligenţe, dar nu este pentru El, întrucât El este monarhul Universului! Ca atare, nu-l poţi supune pe Dumnezeu legii Sale.

Aşa cum este demonstrat în istoria omenirii, regi şi împăraţi au condus poporul după nişte legi, pe care ei le puteau încălca dacă regele sau împăratul considera că supusul său constituie o ameninţare pentru ei. Cu alte cuvinte, existau situaţii când monarhul respectiv putea apela la forţă în vederea anihilării unuia dintre supuşii săi care ajunsese să constituie o mare ameninţare pentru el. Cam aşa este văzut şi perceput şi Dumnezeul cerului. Există situaţii când trebuie să apeleze la omor, prin fulger, prin slava Sa strălucitoare, prin sabia duşmanului, prin cutremur şi chiar prin neplăcerea de a fi atinse lucrurile sfinte, ca în cazul lui Uza!!! El este dragoste, dar până la o limită, căci după aceea începe dreptatea Lui! Exact în felul acesta este perceput Dumnezeu de către învăţaţii mai sus pomeniţi! Ei vorbesc şi scriu despre marea dragoste a lui Dumnezeu chiar şi atunci când spun despre El că este drept să-l distrugă pe păcătos.

Dar cum stau lucrurile cu adevărat? Este Dumnezeu mai presus de legea Sa sau nu? Dumnezeu este mai presus de legea Sa!!! Acest lucru este adevărat. Dar dacă ne oprim aici, pentru ca apoi să construim o teorie prin care să arătăm că Dumnezeu poate să omoare, deja am făcut un pas înainte, pe o cărare absolut primejdioasă!!! Noi trebuie să înţelegem în ce sens este Dumnezeu mai presus de legea Sa!!! În primul rând, Legea lui Dumnezeu este dată pentru a veni în ajutorul tuturor fiinţelor create. Ea practic le defineşte libertatea, drepturile şi îndatoririle! Prin urmare, ascultarea de bunăvoie este elementul cheie în respectarea acestei legi. Nu este o ascultare impusă. Ascultarea în sine este cerută doar fiinţelor create, fiindcă ele trebuie să aibă un reper moral după care să se ghideze, ca să poată trăi. Ascultarea în sine, aceea care este cerută făpturilor create, nu are de a face cu Dumnezeu, întrucât El nu poate fi încadrat într-o lege, şi asta pentru că nu este o fiinţă creată!!! Deci, legea Sa este doar pentru fiinţele inteligente create de El. Dumnezeu nu are nevoie de o lege pentru Sine ca să poată trăi prin ea, prin ascultare!!! Ar fi un non-sens!! Legea Lui, în sine, arată spre modul cum fiinţele create trebuie să se raporteze la Dumnezeu şi la viaţă!!!

Această lege este legea libertăţii absolute şi asigură sau întreţine viaţa oricărei inteligenţe cereşti. Cine nu vrea să trăiască, are absoluta libertate să încalce această lege, cum de altfel au făcut Lucifer şi acoliţii săi. Dar cum este Dumnezeu mai presus de această lege? El este mai presus de ea în sensul că nu este necesar şi nici obligat să asculte pentru a trăi!!! Ascultarea înseamnă să trăieşti, de aceea ne roagă Dumnezeu să ascultăm, fiindcă vrea să trăim!!! El este Creatorul şi trăieşte prin Sine însuşi, din acest motiv nu are nevoie de o lege prin care să-şi definească libertatea şi ascultarea! Dar, totodată legea Sa este expresia fidelă şi exactă a caracterului Său, este oglinda propriei Sale naturi de Dumnezeu!!! Cu alte cuvinte, Dumnezeu se exprimă prin ea faţă de toate fiinţele cărora le-a dat viaţă. Din moment ce El este dragoste, atunci este absolut obligatoriu ca legea Sa să fie şi să cuprindă în ea dragostea Sa. La fel, fiindcă El este adevărul, atunci este absolut obligatoriu ca legea Sa să fie şi să cuprindă în ea adevărul Lui. Dar El nu este numai atât, ci este şi bunătate, de aceea legea Sa nu poate fi decât întruchiparea bunătăţii Sale!

Putem vedea şi singuri, deci, că în legea Sa se află cele trei mari principii, bunătatea, iubirea şi adevărul, prin care Dumnezeu lucrează în tot Universul. Forma Sa de exprimare nu se putea explica mai bine decât în legea cu ajutorul căreia Dumnezeu dorea să vadă fericite şi bucuroase toate inteligenţele cereşti!!! El, practic, s-a dăruit pe Sine în legea Sa!! Din acest motiv, Dumnezeu se defineşte pe Sine, natura şi caracterul Lui prin legea Sa! Aşa stând lucrurile, atunci înseamnă că forma Sa de exprimare în raport cu făpturile create şi felul Său de a fi sunt definite în legea Sa. Chiar dacă este mai presus de lege, prin faptul că nu este obligat să asculte ca să trăiască, totuşi El nu se poate exprima pe Sine altfel decât aşa cum este arătat în legea Sa. Pur şi simplu aşa stau lucrurile!! Viaţa Sa, caraterul Său sunt expresia fidelă a legii Sale. Cele două mari principii care însumează toată legea Sa, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, fac parte din cadrul relaţional care se găseşte chiar între toate cele trei persoane ale Dumnezeirii!!!

Nu trebuie să uităm că Tatăl îl numeşte pe Hristos Dumnezeu. "Pe când Fiului I-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate; Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi<. Şi iarăşi: >La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină<." Evrei 2,8-11. În legăturile din interiorul Dumnezeirii există iubire şi respect reciproc, fiecare persoană a Dumnezeirii dând întâietate celeilalte în toate lucrurile. Apoi, se poate spune că semenul lui Dumnezeu, doar din punct de vedere al chipului şi asemănării cu Dumnezeu, este orice făptură creată de El. Mai mult, a făcut din oameni răscumpăraţi chiar fraţii Săi, prin naşterea spirituală din Mântuitorul!!! În timp ce Hristos a devenit semenul nostru prin întrupare, tot El, a făcut din noi, oamenii, semenii lui Dumnezeu prin naşterea din Hristos, căci primim chiar natura lui divină, aceea care-l defineşte pe El şi arată cum este!!! De asemenea, nu trebuie să uităm că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în ce priveşte forma şi înfăţişarea noastră. În legătură cu îngerii, ei sunt semenii lui Dumnezeu prin creaţie, căci şi ei sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În concluzie, toate fiinţele inteligente create sunt, în şi prin Isus Hristos, semenii lui Dumnezeu!!!

Dacă aceste două mari principii sunt cerute a fi respectate doar de către făpturile pe care El le-a creat, atunci înseamnă că legea Sa nu are cum să definească propriul Său caracter. Nu poate fi deloc o lege ruptă din Sine! De aceea, putem spune cu certitudine că legea lui Dumnezeu este forma cea mai elocventă, expresia cea mai înală cu privire la natura şi caracterul Său şi la modul cum El se manifestă şi se raportează la toate inteligenţele cereşti, indiferent că acestea sunt păcătoase sau neprihănite!!! Practic, în legea Sa, Dumnezeu s-a dăruit pe Sine făpturilor create, arătând prin aceasta cum trebuie să trăiască ele. Felul de a fi al lui Dumnezeu este exprimat în legea Sa, din acest motiv principiile ei sunt acelea care arată cum este Dumnezeu, cum este natura şi caracterul Său!!

Fiindcă legea Sa este legea iubirii şi adevărului, atunci putem şti cu certitudine că ea este expresia fidelă a caracterului Său. Ea arată modul cum se manifestă Dumnezeu şi cum se raportează la toate inteligenţele din Universul Său creat, şi nu numai felul cum trebuie să se raporteze fiinţele create la Dumnezeu şi la semenii lor!!! "Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, >ca un martor credincios în ceruri<." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 3. ">Dumnezeu este iubire< (1Ioan 4,16). Natura Sa, Legea Sa este iubire. El dintotdeauna a fost astfel şi aşa va fi pururea... Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 1, 2.

Observăm că voinţa lui Dumnezeu este descoperită în legea Sa, iar voinţa Sa are drept temelie caracterul Său care, la rândul lui, este iubire!!! Cum poate fi iubit cineva dacă nu-l cunoşti? Iar ca să-l cunoşti este necesară o cunoaştere a caracterului său. Fiindcă Dumnezeu este Fiinţa supremă, ca să poată fi accesibil prin cunoaştere desăvârşită de către fiinţele create, El a pus în aceste fiinţe principiile legii Sale, care se regăsesc în caracterul Său. Ca să poată fi cunoscut, înţeles şi iubit, trebuia apreciat caracterul Său. Iar caracterul Său este descoperit în Isus Hristos!!! Asta înseamnă că Isus este manifestarea vie a legii Sale, din moment ce caracterul lui Dumnezeu este întruchiparea deplină a naturii şi a modului de a fi şi de a se exprima al lui Isus Hristos.

     "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

Dacă principiile ei sunt marile principii ale neprihănirii, adică exact ceea ce defineşte natura şi caracterul lui Dumnezeu, atunci înseamnă că principiile ei scot la iveală cine este Dumnezeu şi modul Său de acţiune, de manifestare în raport cu fiinţele create. În aceste principii se găseşte libertatea lui Dumnezeu, care trebuie să stea la baza ascultării şi închinării. Atunci, prin cele scoase în evidenţă până acum, putem susţine cu certitudine absolută că în iubirea şi adevărul lui Dumnezeu se vede bunătatea lui Dumnezeu şi totodată faptul că nu există nici o formă de constrângere, nici silire, nici forţare din partea lui Dumnezeu, pentru ca fiinţele create să asculte şi să i se închine. Ceea ce trebuie să ştim este adevărul că, apariţia păcatului nu a schimbat câtuşi de puţin principiile neprihănirii legii lui Dumnezeu şi nici modul Său de a se raporta la făpturile inteligente. De aceea, în tratarea păcatului, Dumnezeu foloseşte în continuare aceeaşi iubire şi acelaşi adevăr, folosite şi înainte de apariţia lui, ca putere predominantă prin care se exprimă pe Sine însuşi!!

Toate cele zece principii ale legii morale a lui Dumnezeu, pe care o găsim enunţată în Exod 20, sunt principiile neprihănirii Sale adaptate nevoilor neamului omenesc. Unul dintre aceste principii este îmbrăcat sub forma poruncii: "Să nu ucizi!" În această poruncă este cuprinsă componenta iubirii şi adevărului lui Dumnezeu. Desigur, toate cele zece porunci conţin componenta iubirii şi adevărului lui Dumnezeu. Acum, dacă legea Sa este legea iubirii, atunci toate cele zece porunci exprimă iubirea lui Dumnezeu la adresa neamului omenesc păcătos. De vreme ce Dumnezeu ne spune că nu trebuie să ucidem, înseamnă că în această poruncă este cuprins caracterul lui Dumnezeu, din moment ce legea Sa este expresia caracterului Său. Asta înseamnă, dacă ducem ideea mai departe, că Dumnezeu nu ucide, nu omoară niciodată fiinţele cărora El le-a dat viaţă. Porunca aceasta, în sine, descoperă chiar modul de a fi al lui Dumnezeu. Dacă nouă ne spune că nu trebuie să ucidem cu gândul, cu motivaţia, cu sentimentele şi cu faptele, atunci în chiar această poruncă se arată, se exprimă caracterul lui Dumnezeu privit din perspectiva aceasta!!! Adică, dacă El ne cheamă să avem o minte curată, este pentru că mintea Lui este curată, dacă ne spune să nu ucidem, este pentru că El nu face aşa ceva.

     "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9.

Adevărul şi iubirea nu se impun, ele trebuie lăsate să se exprime în mod liber. Principiul care stă la baza lor este principiul libertăţii, nu al constrângerii sau al forţei. Satana constrânge pe oameni la păcat prin ispitele sale. Hristos nu constrânge nici măcar să ascultăm de El; de aceea, în iubirea şi adevărul lui Dumnezeu se găseşte doar invitaţia de a asculta şi de a fi ca Dumnezeu şi niciodată vreun mijloc de constrângere! Decizia de a accepta invitaţia ne aparţine în totalitate. În fiecare poruncă a legii Sale se găseşte o invitaţie de a alege să fim ca Dumnezeu!!! Cum ar putea fi manifestat caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al lui Satana dacă legea Sa nu devine un mod de viaţă pentru creştin?!! Puterea înşelătoare a lui Satana şi a păcatului nu trebuie sfărâmate prin forţă, din moment ce forţa este chiar principiul activ ce sta la baza păcatului şi forma de manifestare a lui Satana!!! Prin urmare, Dumnezeu ne spune să nu ucidem, tot aşa după cum nici El nu face aşa ceva, întrucât folosirea forţei şi a oricărui element de constrângere, oricât de mărunt, nu face parte din caracterul Său!

El pur şi simplu ne invită să fim ca El, dacă ascultăm de legea Sa. Porunca: "Să nu ucizi!" este forma de adresare din partea lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi, pentru ca ei să înţeleagă că orice folosire a forţei sau a constrângerii nu are nimic de a face cu caracterul Său. În Evul Mediu, papalitatea forţa conştiinţele "ereticilor", adică acelora care nu credeau ca ei, gândind că fac lucrarea lui Dumnezeu. Însă ştim care a fost rezultatul. Nici adevărul, nici iubirea nu se impun; în ele nu se găseşte nimic care să le facă obligatorii de primit şi de trăit. Practic ele sunt esenţa libertăţii. Şi atunci, cum ar putea să se găsească în libertatea lui Dumnezeu, în natura Sa, în caracterul Său, în iubirea Sa şi în adevărul Său forţa şi forme de constrângere? Hristos s-a întrupat tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu deţine arme de constrângere în silirea oamenilor de a părăsi păcatul sau de a alege neprihănirea. El era un împlinitor al legii lui Dumnezeu, fiindcă legea lui Dumnezeu era expresia desăvârşită a propriului Său caracter.

     "Hristos învăţa adevărul pentru că El era adevărul. Gândirea Lui, caracterul Lui, experienţa vieţii Lui, toate erau incluse în învăţătura Lui." Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, cap. Profesorul biblic, par. 15.

Într-un cuvânt, Hristos era întruchiparea legii morale a lui Dumezeu, arătând, pe de o parte, cum este caracterul naturii Sale de Dumnezeu şi, totodată, cum este viaţa Lui ca om care se raportează la legea pe care chiar El a dat-o pe Sinai!!! El pur şi simplu trăia legea lui Dumnezeu, manifestându-se aşa cum cerea legea lui Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta putea descoperi caracterul Tatălui!! Principiul neprihănirii, al adevărului şi al iubirii cuprins în porunca "Să nu ucizi!", descoperă cum trebuie să se exprime oamenii faţă de semenii lor. Acesta este chiar principiul după care se descoperă şi se exprimă Dumnezeu în legătură cu făpturile Sale inteligente.

În concluzie, Dumnezeu este mai presus de lege fiindcă nu are nevoie să asculte ca să trăiască, precum toate fiinţele create, dar, în acelaşi timp, trăieşte şi se manifestă exact aşa cum cere legea Sa, faţă de toate făpturile Lui. Prin urmare, principiile neprihănirii legii Sale sunt oglinda naturii şi a caracterului Său. Aşadar, Dumnezeu nu ucide păcătosul niciodată şi în nici o împrejurare, ci distruge doar păcatul oriunde s-ar afla el. Dumnezeu este iubire, de aceea El nu ucide!

Pedepseşte şi omoară Dumnezeu?

 "Domnul omoară şi învie, El coboară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo." 1Samuel 2,6.

Biblia este cartea contrastelor din cauza limbajului omenesc slab şi limitat. Pe de o parte, ne spune că Dumnezeu este dragoste, pe de alta, ne spune că El omoară! Pare o ciudăţenie. Iar acest fapt, în sine, ne creează o serie de probleme în minte, pe care nu este deloc uşor să le rezolvăm. Să alegem doar acele pasaje care vorbesc despre un Dumnezeu al dragostei şi să le ignorăm pe cele care descoperă un Dumnezeu al groazei? Nicidecum! Ceea ce trebuie să ştim, şi subliniez încă o dată acest lucru, e faptul că noi trebuie să înţelegem corect mesajul Bibliei, care este ascuns sau îmbrăcat într-un limbaj omenesc imperfect şi slab. Nu cuvintele omeneşti din Biblie sunt inspirate, ci gândul divin care este îmbrăcat în aceste cuvinte omeneşti!!! Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem mesajul lui Dumnezeu aflat în spatele cuvintelor respective. Pentru asta, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie, tot în Biblie, nişte principii călăuzitoare care nu dau greş niciodată şi care ne ajută să înţelegem gândul divin conţinut în mesajul divin din spatele cuvintelor omeneşti!!!

De fapt, Biblia este cartea principiilor divine care, deşi ascunse printre cuvinte omeneşti, descoperă caracterul lui Dumnezeu în toată frumuseţea lui. Dumnezeu nu şi-a propus să formuleze, prin oamenii inspiraţi, doctrine referitoare la Evanghelie; Biblia nu conţine aşa ceva. Doctrinele le formulează oamenii limitaţi în încercarea de a înţelege aspecte legate de faţetele Evangheliei, apoi aceste doctrine devin un tipar în care trebuie încadrat fiecare credincios botezat. Cine iese din acest tipar, devine un paria. În schimb, Dumnezeu ne prezintă în Biblie o serie de principii de lucru în baza cărora să putem înţelege corect manifestările caracterului Său în raport cu oamenii păcătoşi şi limitaţi!!! Prin urmare, Biblia este cartea principiilor neprihănirii divine care ne ajută să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu!!! Ea este o împletire, o unire între dumnezeiesc şi omenesc. Ceea ce trebuie să facem noi este să înţelegem dumnezeiescul lor, adică gândul divin în forma mesajului divin, presărat peste tot, şi prezentat sub formă de principii de ghidare!!! Din nefericire, aproape toţi credincioşii se îndreaptă spre înţelegerea omenescului Bibliei, lovindu-se de cuvintele omeneşti care le creează atât de multe probleme!!! Omul spiritual nu face asta!

Primul principiu, care este şi regula de aur totodată, în înţelegerea corectă a mesajului Bibliei este acela de a avea o minte spirituală, de a fi născut din nou; fiindcă adevărurile Bibliei, fiind în esenţă de natură spirituală, nu pot fi înţelese decât de un om care are o minte duhovnicească, deci care este spiritual. Al doilea mare principiu, când pornim să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi modul cum El se manifestă faţă de om, în orice împrejurare, este că Dumnezeu nu se schimbă niciodată; ceea ce înseamnă că El are un caracter neschimbător în absolut toate circumstanţele, mai ales când este vorba despre condiţiile păcatului.

     "În lume există numai două categorii de oameni, cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu îl cunosc. Omul spiritual aparţine primei categorii, omul firesc aparţine celei de-a doua, iar categoria de care aparţinem este determinată de concepţia noastră despre caracterul Tatălui şi al Fiului." Review and Herald, 10 februarie 1891.

Dacă ştim că Dumnezeu are un caracter statornic, neschimbător, care ţine la orice probă, atunci suntem pregătiţi să înţelegem corect mesajul lui Dumnezeu aşternut în cuvinte de felul celor de la începutul acestei postări. Vreau să întăresc încă o dată faptul că inspiraţia divină nu este nici modul de gândire şi nici modul de exprimare, deci de scriere, a lui Dumnezeu!!! Acestea aparţin strict omului. În schimb, inspiraţia divină acţionează, prin Duhul Sfânt, asupra minţii omului care este umplut cu gânduri. Numai că aceste gânduri sunt exprimate de o minte pământească, slabă, păcătoasă şi muritoare!!! Prin urmare, ele poartă amprenta minţii omeneşti. Nici nu are cum altfel, din moment ce singurul mijloc de comunicare pentru oameni este limbajul omenesc slab şi limitat! Cum să comunici realitatea cerească exact aşa cum este într-un limbaj imperfect? Trebuie să înţelegem că este un lucru imposibil. De aceea, noi, care avem Duhul adevărului şi o minte spirituală, nu ne lovim de cuvinte şi expresii tipic omeneşti, precum "Dumnezeu omoară", din moment ce ştim că dincolo de cuvinte se află mesajul lui Dumnezeu ce trebuie înţeles prin prisma unor principii care se găsesc în alte părţi ale Bibliei. Ca atare, nu trebuie să fugim de astfel de cuvinte şi expresii.

     "Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi dar ea nu este modul de gândire şi de exprimare a lui Dumnezeu. Acestea aparţin factorului uman. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat în Scriptură. Oamenii spun adesea că o anumită exprimare nu este pe măsura lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu s-a pus pe Sine la încercare, în Biblie, în ce priveşte cuvintele, logica si retorica. Scriitorii Bibliei au fost condeierii lui Dumnezeu, nu condeiele Lui. Priviţi diferiţii scriitori ai Bibliei. Nu cuvintele Bibliei sunt inspírate, ci oamenii au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor şi expresiilor omului, ci asupra omului însuşi care, sub influenţa Duhului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar gândurile primesc amprenta minţii omului. Mintea divină este astfel difuzată. Gândurile şi voinţa divină sunt combínate cu gândurile şi voinţa omenească şi astfel rostirile omului inspirat sunt cuvântul lui Dumnezeu." MS 24, 1886.

Pe lângă cele două mari principii enunţate mai sus, mai trebuie să avem în vedere, în mod obligatoriu, faptul că taina crucii face lumină şi explică toate celelalte taine ale Bibliei, referitoare la modul de acţiune a lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a păcătoşilor. "Pentru a înţelege şi a aprecia în mod corect fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza până la Apocalipsa, acestea trebuie studiate în lumina care se revarsă de la crucea Calvarului şi în legătură cu adevărul central şi minunat despre ispăşirea Mântuitorului. Aceia care studiază jertfa extraordinară a Răscumpărătorului, cresc în har şi cunoştinţă." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1137. "Dacă crucea nu găseşte nici o influenţă în favoarea ei, atunci şi-o creează. Prin generaţiile care s-au succedat, adevărul pentru acest timp este descoperit ca adevăr prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care mila şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul ce trebuie să pună în mişcare lumea." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1113.

Ceea ce s-a întâmplat la cruce cu păcatul, s-a întâmplat peste tot cu el în toată perioada Vechiului Testament!! Acolo este singurul răspuns al lui Dumnezeu împotriva păcatului şi vinovăţiei lui!!! De asemenea, am văzut că, prin faptul că Dumnezeu este neschimbător, atunci modul Lui de lucru, felul cum acţionează asupra păcătosului este acelaşi, indiferent că acesta primeşte mila lui Dumnezeu sau nu. Singura deosebire este că rezultatul este diferit, în funcţie de primirea sau respingerea harului sau milei divine!!! Având în vedere toate aceste principii de lucru, să purcedem la dezlegarea misteriosului verset de mai sus, asemănător şi altor versete care vorbesc la fel despre Dumnezeu.

Versetul respectiv face parte din cântarea Anei, care, fericită fiind că a primit un fiu, pe Samuel, înalţă lui Dumnezeu, sub inspiraţie divină, lauda sufletului său sub formă de rugăciune. Ea se roagă sub inspiraţia divină, numai că gândurile oferite ei de Duhul Sfânt sunt aşternute într-un limbaj omenesc imperfect. Aşa că trebuie să pătrundem dincolo de cuvintele ei, pentru a ajunge la miezul gândurilor inspirate. Problema numărul unu este că Dumnezeu omoară. Scriptura o spune, iar noi trebuie să o credem, în pofida limbajului ei. Dacă, însă, rămânem doar la a accepta că Dumnezeu omoară, şi ne gândim că o face cumva asemănător omului, atunci nu vom putea cunoaşte niciodată caracterul lui Dumnezeu. Prin urmare, fiindcă avem o minte spirituală, trebuie să ne punem întrebarea următoare: Cum omoară Dumnezeu? Aşadar, problema numărul doi este să descoperim, cu ajutorul Bibliei, cum omoară Dumnezeu, pentru a înţelege cum pedepseşte!!!

Dumnezeu ne descoperă în Scripturi unul dintre cele mai frumoase principii prin care să putem înţelege în mod corect cum omoară Dumnezeu. El este enunţat în Obadia 1,15: "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Acum, am ajuns iarăşi la contrastul despre care vorbeam anterior; pe de o parte ni se spune că Dumnezeu omoară, iar pe de alta că faptele omului se vor întoarce asupra capului lui. Pentru a face lumină, trebuie să ţinem minte cât trăim că mânia sau dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă, este îndreptată totdeauna şi în toate, dar absolut toate împrejurările, doar şi numai împotriva păcatului!!! Acesta este principiul fundamental care aruncă cea mai mare şi cea mai aleasă lumină asupra modului cum Dumnezeu pedepseşte şi omoară!!! Cât veţi trăi, vă rog să nu uitaţi niciodată acest principiu. O să pricepeţi mai bine de ce tot pistonez pe această idee. În cele ce urmează vom scoate la lumină aspecte uimitoare legate de modul cum Dumnezeu pedepseşte şi omoară!!!

Acum, dacă mânia sau dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă, este îndreptată numai împotriva păcatului, atunci înseamnă că Dumnezeu are ca ţel primordial pedepsirea şi omorârea păcatului indiferent unde se găseşte acesta!!! Versetul "Domnul omoară şi învie, El coboară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo", trebuie înţeles în două moduri, şi anume că El omoară din punct de vedere spiritual păcatul din omul pocăit, după care îl învie la o viaţă nouă în Hristos Isus, iar pe de altă parte, ca un al doilea aspect, El omoară păcatul, la învierea generală, de după mileniu, acolo unde se găseşte el, adică în păcătosul rămas nepocăit pe vecie!!! Fiindcă păcatul este alipit cu totul de păcătos, viaţa acestuia confundându-se practic cu păcatul, devenind astfel un trup de moarte, Dumnezeu nu are ce face decât să distrugă, să omoare păcatul acolo unde se găseşte el, în păcătos!!

Prin urmare, este foarte corect să se susţină că Dumnezeu pedepseşte şi omoară. Însă ţinta pedepsei şi omorârii este numai şi numai păcatul, indiferent unde se găseşte el, în omul rămas nepocăit pentru totdeauna sau în sanctuarul de sus, păcate care vor fi puse asupra lui Satana, el purtându-le pentru şi în numele tuturor celor ce vor moşteni viaţa veşnică, fiindcă el i-a determinat pe aceştia să păcătuiască şi să fie împotriva lui Hristos până la convertirea lor adevărată!!! Acestea din urmă sunt toate păcatele mărturisite ale moştenitorilor veşniciei. O dată cu aceasta, înţelegem şi mai bine de ce Dumnezeu nu a putut să nimicească instantaneu păcatul din Lucifer şi acoliţii săi!! Dacă ar fi făcut-o, iar fi nimicit şi pe ei. Dumnezeu a ţinut morţiş ca Satana să-i predea lui Hristos păcatul, ca să fie eliberat, însă a refuzat cu încăpăţânare. Pentru că Dumnezeu nu-l putea distruge pe Satana, fiindcă El niciodată nu distruge viaţa pe care o dă, din moment ce El este Viaţa, căci e limpede ca lumina soarelui că Viaţa nu poate distruge viaţa, El i-a acordat suficient timp să-şi dezvăluie adevărata ţintă a răzvrătirii sale, pentru ca tot universul creat să poată înţelege cu mintea întreagă de ce Satana nu merită să trăiască!!!

Dacă Dumnezeu, aşa după cum am văzut, l-ar fi distrus imediat, atunci ar fi rămas un mare semn de întrebare în mintea îngerilor şi a celorlalte inteligenţe cereşti cu privire la moralitatea şi dragostea lui Dumnezeu în tratarea păcătosului. Cu alte cuvinte, ei nu ar fi înţeles niciodată că ţinta lui Dumnezeu este distrugerea şi eliminarea veşnică a păcatului, nu a păcătosului, condiţia este însă ca acesta să se despartă de păcat pentru ca El să-l poată nimici în mod liber, fără să afecteze păcătosul, care de acum este salvat prin predarea păcatului său. Dumnezeu şi-a propus să arate, prin Fiul Său preaiubit, cum rezolvă problema păcatului şi a păcătoşilor care rămân nepocăiţi, alegând păcatul ca stăpân şi dumnezeu al lor. Şi a făcut-o la cruce, când pe Isus l-a lăsat singur în faţa dreptăţii divine, care a condamnat păcatul exact acolo unde se găsea el, adică asupra lui Hristos!!! "De ce Dumnezeu nu i-a distrus pe toţi îngerii răi deodată? Răspunsul este acesta: Fiindcă El doreşte să distrugă lucrul în sine şi nu persoanele. El doreşte să şteargă lucrul care i-a făcut ceea ce sunt, mai degrabă decât să distrugă persoanele care au devenit ceea ce sunt prin el." Ecclesiastical Empire, cap. The Spirit of the Papacy, subcap. Why Were They Not Distroyed?, par. 1.

Pentru a întări toate cele spuse până acum, doresc să mai aduc încă o dovadă biblică în favoarea modului cum Dumnezeu pedepseşte şi omoară. O găsim în Noul Testament. "Nu vă amagiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţa veşnică." Galateni 6,7.8. Biblia Ortodoxă Română. Principiul semănării şi secerării arată la modul cel mai clar, prin apostolul Pavel, cum procedează Dumnezeu atunci când pedepseşte şi omoară. Deci, concret, cum pedepseşte şi omoară Dumnezeu? Cum procedează El, în termeni practici, atunci când pedepseşte şi omoară? Iată cum: "Nu trebuie să-l vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul îşi aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile sale acţiuni declanşează o înlănţuire de consecinţe care aduc un rezultat sigur. Fiecare act de încălcare a Legii se răsfrânge asupra păcătosului, produce în el o schimbare a caracterului şi-l face să păcătuiască mai uşor a doua oară. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart singuri de Dumnezeu, îşi întrerup singuri canalul binecuvântării şi rezultatul sigur este ruina şi moartea." Manuscript 23a, 1896.

Am priceput acum mecanismul modului cum pedepseşte şi omoară Dumnezeu? El nu pedepseşte niciodată şi în nici o împrejurare păcătosul căruia i-a dat viaţă!!! El pedepseşte şi vrea să omoare doar păcatul, iar dacă păcătosul încalcă permanent, prin neascultare şi refuzul avertizărilor Duhului Sfânt, legea Sa, atunci se aşază singur, prin alegere personală conştientă, în situaţia de despărţire de Dumnezeu. Şi ce înseamnă aceasta? Că îşi întrerupe singur unicul canal al binecuvântărilor, cu rezultatul că aduce singur asupra lui ruina şi moartea. Exact în felul acesta a murit Mântuitorul!!! Prin păcatul nostru aşezat asupra Lui, El s-a aşezat singur în situaţia ingrată, de aceea şi tremura în natura Sa omenească, de a fi despărţit de Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să sufere şi să simtă în natura Lui omenească ce înseamnă întreruperea canalului binecuvântării!!! Rezultatul îl ştim cu toţii - ruina şi moartea veşnică!!! Aşadar, prin faptul că se spune că Dumnezeu pedepseşte şi omoară, noi trebuie să înţelegem în mod corect adevărul că păcătosul se pune singur în situaţia de a nu-i mai permite lui Dumnezeu să-l salveze. Păcătosul practic îl leagă pe Dumnezeu de mâini, ca să zic aşa, nepermiţându-i să-l mai salveze. În felul acesta păcătosul se desparte singur de unica lui salvare - Dumnezeu!!!

De aceea, despărţirea de Dumnezeu, care vine totdeauna şi în orice împrejurare numai din partea păcătosului, înseamnă pedeapsa lui Dumnezeu!! Iată mai jos una dintre cele mai ample, profunde şi frumoase descrieri a modului cum Dumnezeu pedepseşte şi omoară, din toată literatura universală:

     "Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, >Dumnezeul nostru este un foc mistuitor< (Evrei 12,29). În toţi aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agaţă de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: >Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă< (Geneza 32,30). Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curăţit; de aceea putea să stea în faţa lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciţi. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiţi vor fi nimiciţi de >suflarea gurii Sale< şi prăpădiţi de >arătarea venirii Sale< (2Tesaloniceni 2,8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiţi." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, paragraful al treilea de la sfârşit.

Aici, în acest paragraf extraordinar, ni se spune explicit că Dumnezeu procedează la fel în ce priveşte nimicirea păcatului, şi cu cel care primeşte mila lui Dumnezeu, şi cu cel care o respinge. Pentru cel care primeşte această milă divină, "Duhul Sfânt va mistui păcatul" din el, dându-i în schimb natura divină a lui Hristos în care se găseşte dreptatea Lui satisfăcută acum, ajungând astfel îndreptăţit sau neprihănit, adică drept! Pentru cel care respinge mila sau harul lui Dumnezeu, atunci dreptatea Lui este un foc mistuitor, în sensul că păcătosul trebuie să stea înaintea acestei dreptăţi fără har şi fără Mijlocitor. De fapt, mai concret, el trebuie să stea faţă în faţă cu propriul păcat, să se confrunte cu el, căci "Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău". Obadia 1,15. Primul, seamănă în Duh şi va secera viaţa veşnică, al doilea seamănă în trup şi va secera stricăciune şi moarte veşnică. În sensul acesta pedepseşte şi omoară Dumnezeu. El pedepseşte doar păcatul oriunde s-ar afla el. Aceasta este ţinta Lui primordială şi aceasta trebuiau să înţeleagă îngerii şi întregul univers creat. Din fericire, ei au înţeles la cruce, atunci când orice verigă de simpatie pentru diavolul a fost ruptă pentru totdeauna. Dar nu tot aşa s-a întâmplat cu oamenii. Este nevoie de un mic popor, obscur şi prea puţin cunoscut creştinismului de astăzi, prin care Dumnezeu îşi va descoperi caracterul Său aşa cum l-a descoperit prin Hristos Isus. Ei vor fi în cele din urmă cei 144.000.

Aş dori să închei cu aceste cuvinte sublime, care descoperă cel mai clar caracterul lui Dumnezeu în procedeele Sale cu omul: "Dumnezeu nu ia viaţa, ci plănuieşte mijloace ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui." 2Samuel 14,14. American Standard Version.

Când punem laolaltă aceste versete, cel care spune că Dumnezeu omoară şi cel de deasupra care spune că Dumnezeu nu ia viaţa, descoperim iarăşi contrastul, dar pentru că înţelegem corect principiile de călăuzire enunţate tot de Biblie, atunci ştim că Dumnezeu doreşte să omoare păcatul oriunde s-ar găsi acesta, în felul acesta neavând nici un fel de scăpare, fiindcă el trebuie să dispară din Universul lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, El nu ia viaţa, adică acţiunea Sa este îndreptată în favoarea păcătosului căruia i se oferă şansa de a primi mila divină. Dacă o refuză, se va pedepsi şi se va omorî singur, căci stă scris: "Dumnezeu nu ia viaţa". Aceasta este Evanghelia privitoare la modul cum Dumnezeu pedepseşte şi omoară. Voi continua mai departe acest subiect.

Un Dumnezeu drept, bun şi neschimbător

Ceea ce doresc să observăm încă de la început, lucru care trebuie bine întipărit în minte, este faptul că modul de acţiune a lui Dumnezeu asupra omului este acelaşi şi în cazul obţinerii naşterii din nou, şi în cazul nimicirii lui, cu deosebirea că efectul este diferit!!! În primul caz, omul vede şi acceptă iubirea lui Dumnezeu plină de milă, în favoarea lui, descoperită în jertfa Mântuitorului care şi-a dat viaţa pentru el. Înţelege că trăieşte datorită acestei jertfe. Dar, în acelaşi timp, constată că legea lui Dumnezeu sau dreptatea Sa cere desăvârşire, pe care el nu o are. Atunci, Dumnezeu satisface dreptatea Sa acordându-i păcătosului propria viaţă, care a fost jertfită pentru el în persoana Fiului Său, făcându-l drept sau îndreptăţindu-l pe păcătos prin credinţă. Din acest moment, el nu mai are trecut păcătos şi nici sentimentul vinovăţiei, căci a fost iertat şi îndreptăţit. În acest caz, dreptatea lui Dumnezeu a devenit dreptatea sau neprihănirea păcătosului pocăit!!! Când Dumnezeu se apropie de păcătos, prin Duhul Sfânt, se apropie în neprihănire sau dreptate amestecată cu milă şi iubire!!! Această dreptate are efect asupra păcătosului prin faptul că, deşi nu-l găseşte desăvârşit, i se dăruie în viaţa sau natura divină pe care o primeşte de la Mântuitorul ca dar, fiindcă el, păcătosul pocăit, a vrut şi vrea viaţa veşnică sau desăvârşirea lui Hristos care satisface dreptatea Sa. Aceasta este dreptatea satisfăcută, împlinită pentru şi în păcătosul pocăit.

În al doilea caz, păcătosul refuză mila şi iubirea lui Dumnezeu. El o face cu bună ştiinţă. Dumnezeu se apropie de el tot în neprihănire, fiindcă aşa este natura Lui, neschimbătoare, o neprihănire amestecată cu multă milă, în care se află darul vieţii veşnice. Dreptatea sau neprihănirea cu care Dumnezeu s-a apropiat de păcătosul pocăit este exact aceeaşi cu care se apropie şi de păcătosul încăpăţânat. Şi în acest caz, dreptatea lui Dumnezeu cere desăvârşire, căci acesta este standardul legii morale a lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu intervine pe lângă păcătos cu mila Sa plină de iubire ca să-l facă să conştientizeze, prin Duhul Sfânt, că are nevoie de mila Sa, care se găseşte în jertfa Mântuitorului, adică în viaţa care, dacă o va primi, îl va scăpa de condamnare legii Sale. Dar el refuză cu bună ştiinţă darul vieţii veşnice, preferând viaţa sa păcătoasă. Dreptatea lui Dumnezeu cere desăvârşire, iar ea este satisfăcută doar dacă păcătosul primeşte mila lui Dumnezeu, ajungând astfel îndreptăţit prin credinţă. Însă, pe măsură ce timpul se scurge, el refuză cu persistenţă mila plină de iubire inexprimabilă a lui Dumnezeu care se găseşte în apelurile adresate conştiinţei, prin Cuvânt, prin prieteni, prin predicator, prin împrejurările vieţii, etc.

Pe măsură ce el refuză cu încăpăţânare mila lui Dumnezeu, ajunge să se împietrească. Aceste refuzuri umplu în cele din urmă paharul mâniei lui Dumnezeu, adică al dreptăţii care aşteaptă să-l condamne pe păcătosul nepocăit. Mila lui Dumnezeu este respinsă, dreptatea Lui fiind astfel dezbrăcată de milă prin acţiunile conştiente ale păcătosului!!! Dumnezeu nu se mai poate apropia de el în neprihănire sau dreptate amestecată cu milă, ci, de-acum, lasă dreptatea să-şi spună cuvântul. El nu poate primi dreptatea sau neprihănirea lui Dumnezeu amestecată cu milă, pentru ca astfel să poată ajunge îndreptăţit prin credinţă, fiindcă, prin refuzurile sale, a dezbrăcat-o de mila plină de iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu!!! În schimb, el va avea parte de cupa mâniei lui Dumnezeu, adică a dreptăţii Sale neamestecată cu milă. Dreptatea lui Dumnezeu, orice s-ar întâmpla, trebuie să-şi facă lucrarea. Ea fie ajunge îndreptăţire pentru păcătosul pocăit, fie ajunge condamnare veşnică pentru păcătosul rămas cu bună ştiinţă nepocăit!!!

Observaţi, vă rog, că procedeul lui Dumnezeu cu omul care ajunge în final născut din nou, primind îndreptăţirea lui Dumnezeu, prin credinţă, şi cu omul care refuză mila iubitoare a lui Dumnezeu, rămânând sub condamnarea dreptăţii lui Dumnezeu, este identic, acelaşi, cu singura deosebire clară că rezultatul este diferit, datorită şi din cauza omului!!! Aceasta ne arată că Dumnezeu nu se schimbă, că nu are un procedeu anume pentru omul pocăit şi un altul pentru omul rămas nepocăit! Adevărate sunt cuvintele care spun: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Trebuie să reţinem că, orice s-ar întâmpla, dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută. Astfel, ea devine îndreptăţire, prin credinţă, pentru păcătosul pocăit, şi mânie sau paharul mâniei lui Dumnezeu pentru păcătosul care a ales păcatul în detrimentul neprihănirii sau al dreptăţii lui Dumnezeu!!! Această dreptate sau neprihănire se găseşte în şi este viaţa lui Dumnezeu. Când păcătosul pocăit primeşte darul vieţii sau al naturii divine, primeşte dreptatea lui Dumnezeu care nu-l mai condamnă, căci a primit viaţa lui Hristos care, prin ascultarea Sa desăvârşită pe pământ şi prin jertfa Sa, a satisfăcut pentru el toate pretenţiile legii sau dreptăţii lui Dumnezeu, fiindcă legea morală este dreptatea întruchipată!!! Astfel, el a devenit drept în ochii lui Dumnezeu, fără trecut păcătos şi absolvit de orice urmă de vină. Dreptatea lui Dumnezeu este viaţă pentru el, şi nu condamnare, el însuşi, păcătosul pocăit, putând respecta legea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care i-a fost sădită în minte. Acolo se află acum neprihănirea sau dreptatea lui Dumnezeu, iubirea şi adevărul divin!!!

Dreptatea lui Dumnezeu devine mânie, adică ură faţă de păcat, când păcătosul nepocăit refuză darul cel mare, pe Isus Hristos, sau mila întruchipată. Prin jertfa Sa, Hristos a unit dreptatea cu mila, dreptatea prin faptul că şi-a dăruit viaţa ca preţ de răscumpărare a noastră de sub condamnarea legii sau a dreptăţii divine, şi mila prin faptul că ne dăruieşte în schimbul păcatului nostru propria Sa natură divină, în care se găseşte totodată şi neprihănirea sau dreptatea Sa satisfăcută prin propria Sa jertfă!!! "Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută." Psalm 85.10.  Astfel, prin mila Sa suntem făcuţi drepţi chiar prin acea dreptate sau neprihănire care condamnă păcatul şi vinovăţia lui oriunde s-ar găsi. Totul, desigur, are loc doar în virtutea jertfei Sale fără cusur, acceptată prin credinţă vie.

Aşadar, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu se apropie de păcătos în neprihănire, deci în dreptate, care, ea în sine, condamnă păcatul. Însă ea este amestecată cu multă milă, în ideea că păcătosul, dacă acceptă mila lui Dumnezeu, acceptă totodată iertarea şi dreptatea aceea care acum nu-l mai condamnă, căci păcatul lui, prin mărturisire şi predare, prin credinţă, lui Hristos, se găseşte acum în sanctuarul de sus, ci îl îndreptăţeşte!!! El devine un om drept în ochii lui Dumnezeu, asemenea Lui!!! Când însă păcătosul refuză până la capăt, cu bună ştiinţă, mila lui Dumnezeu, atunci nu mai rămâne decât să se confrunte singur doar cu dreptatea lui Dumnezeu care condamnă păcatul oriunde s-ar găsi. Fiindcă acesta, adică păcatul, a rămas în păcătos, dorindu-l mai mult decât pe Dumnezeu şi veşnicia, dreptatea trebuie să condamne păcatul la moarte veşnică. Dar, după cum puteţi observa şi singuri, nu va pieri doar păcatul, ci şi păcătosul, fiindcă a rămas fără Mântuitor, prin refuzul permanent şi definitiv al singurului ajutor pe care-l putea primi pentru a fi salvat, ajutorul primit prin mila Mântuitorului care i-ar fi dăruit viaţa veşnică şi l-ar fi scăpat de sub condamnare, îndreptăţindu-l!!!

Una este îndreptăţirea lui Hristos primită în dar de păcătosul pocăit, şi care este neprihănirea sau dreptatea Lui în credincios, şi alta este îndreptăţirea de sine care înseamnă păstrarea păcatului şi a vinovăţiei sale prin refuzul primirii neprihănirii lui Hristos!!! Preoţii conducători ai evreilor sunt un trist exemplu despre cum acţionează dreptatea lui Dumnezeu ca mânie!

Acest adevăr al Evangheliei este scos în evidenţă prin următoarele cuvinte: "Angajându-se pe calea de împotriviri faţă de Hristos, orice act de rezistenţă devenea pentru preoţi un nou imbold de a urma pe aceeaşi cale. Împotrivirea lor devenea din ce în ce mai hotărâtă. Aceasta nu însemna că ei nu ar fi putut ceda; puteau, dar n-au cedat. Ei erau îndepărtaţi de la mântuire nu numai pentru că erau vinovaţi şi meritau moartea, nu numai fiindcă omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, ci şi fiindcă se ridicaseră cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu. Ei au lepădat în mod persistent lumina şi au înăbuşit convingerile Duhului. Influenţa care conduce pe copiii neascultării lucra în ei, îndemnându-i să se poarte cu asprime faţă de oamenii prin care lucra Dumnezeu. Răutatea răzvrătirii lor se intensifica mereu cu fiece act de împotrivire faţă de Dumnezeu şi de solia pe care El a dat-o servilor Săi ca s-o vestească. Zilnic, în refuzul lor de a se pocăi, conducătorii iudeilor reînnoiau răzvrătirea lor, pregătindu-se să culeagă ceea ce semănau." Faptele apostolilor, cap. La poarta templului, par. 15.

Aici avem descrierea fidelă a modului cum se umple cupa mâniei lui Dumnezeu. Prin refuzul lor de a asculta de glasul milei lui Dumnezeu, preoţii îngrămădeau păcate peste păcate în cupa mâniei lui Dumnezeu. Adică, făceau ca dreptatea lui Dumnezeu să devină şi mai activă pentru ei, pe zi ce trecea, până când au rămas definitiv şi fără Duhul Sfânt şi fără Mântuitor!!! Acum trebuiau să suporte singuri dreptatea lui Dumnezeu, fără milă şi, deci, fără Mijlocitor! Au iubit păcatul mai mult decât neprihănirea sau dreptatea lui Dumnezeu. Prin acţiunile lor de împotrivire, prin încăpăţânare vădită au dezbrăcat singuri dreptatea lui Dumnezeu de mila divină, rămânând astfel fără apărare. Dreptatea Lui îi condamna la moarte veşnică. Trebuiau să stea înaintea ei fără Mijlocitor. Mila nu mai era împletită cu dreptatea.

     "Mânia lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor nepocăiţi nu este rostită numai din pricina păcatelor pe care le-au săvârşit, ci pentru că, atunci când sunt chemaţi la pocăinţă, ei aleg să continue să se împotrivească, repetând păcatele trecutului în ciuda luminii ce le-a fost dată. Dacă mai marii iudeilor s-ar fi supus puterii convingătoare a Duhului Sfânt, ei ar fi fost iertaţi; însă ei erau hotărâţi să nu se supună. În acelaşi fel, păcătosul, printr-o continuă împotrivire, se aşază într-o situaţie în care Duhul Sfânt nu-l mai poate influenţa." Faptele apostolilor, cap. La poarta templului, par. 16.

Cum acţionează, deci, această mânie a lui Dumnezeu? Se îndreaptă spre păcătosul rămas nepocăit dreptatea lui Dumnezeu ca o sabie care-l spintecă? Este această dreptate a lui Dumnezeu acţiunea Sa directă împotriva păcătosului? Există vreun mecanism, deci, prin care Dumnezeu doar stă şi priveşte cum dreptatea Sa ţâşneşte din El şi-l face praf pe păcătosul nepocăit? Nicidecum! Am văzut cum în postarea trecută. Dumnezeu îşi retrage mila, iubirea şi slava sa de la cel rămas nepocăit, lăsându-l practic în puterea păcatului său, adică a stăpânului pe care şi l-a ales cu bună ştiinţă!!! Acest păcat împreună cu vinovăţia lui, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, îl va strivi, nimicindu-l! Nimeni nu poate rezista greutăţii vinovăţiei propriilor păcate. Acum dreptatea lui Dumnezeu este amestecată cu mila sau harul Său, de aceea nu simţim grozăvia deplină a vinovăţiei fiecărui act păcătos înfăptuit pe pământ la adresa lui Dumnezeu, a semenilor şi a propriului suflet!!! Dar vine vremea, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu, când dreptatea lui Dumnezeu va fi lipsită de milă, păcătosul rămânând fără Mijlocitor, deci fără apărare, în faţa dreptăţii lui Dumnezeu, care cere păcătosului desăvârşire, pe care nu o are, fiindcă a refuzat-o. Dreptatea prin care ar fi fost îndreptăţit, acum îl condamnă, fără milă. Va trebui să moară veşnic. Fiindcă nu poate oferi desăvârşire, dreptatea cere acum viaţa lui, care se confundă cu păcatul stăpânitor!!! A sta în faţa acestei dreptăţi înseamnă a suferi consecinţele propriilor păcate personale, a simţi până în străfunduri vinovăţia păcatului nimicitor şi a muri veşnic în cele din urmă, chinuit groaznic de remuşcările care nu poartă în ele nici un alin sufletesc. Fiindcă au dispreţuit mila divină, acum păcătoşii trebuie să stea singuri, fără Mijlocitor, doar în faţa dreptăţii divine!!!

Să privim încă o dată la istoria răzvrătirii iudeilor. "Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care stătea să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel, ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu, avea să se sfârşească. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, naţiunea aceea care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 9.

Observaţi, vă rog, ce conţine această cupă a mâniei în dreptul poporului evreu: veacuri de apostazie şi răzvrătire şi, în cele din urmă, răstignirea Fiului lui Dumnezeu!!! Răstignirea lui Hristos a umplut cupa mâniei lui Dumezeu. O dată ce au refuzat mântuirea adusă de Mântuitorul, au refuzat mila Sa în care se găsea neprihănirea Sa sau dreptatea Sa, satisfăcută prin propria jertfă, căci El a împlinit cerinţele legii în locul nostru!!! Rămânând fără harul lui Dumnezeu, urmau să dea piept singuri cu dreptatea lui Dumnezeu care le cerea desăvârşire, o desăvârşire pe care n-o aveau, refuzând-o prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu! În felul acesta, evreii au fost pe deplin pregătiţi să culeagă ceea ce au semănat. Cultivi păcatul, trăieşti în el şi respiri păcatul, atunci în mod cert vei secera exact ceea ce ai cultivat. Este corectă vorba aceea care spune: A semănat vânt, acum culege furtună!!! Acest adevăr indubitabil este învăţat şi în viaţa practică. Cultivăm grâu, vom secera grău; cultivăm iarbă, vom secera iarbă. Exact acesta este principiul după care acţionează dreptatea divină. Ceea ce cultivăm în viaţa noastră, întocmai aceea vom secera.

Nu trebuie să uităm niciodată că la cruce, pe Golgota, dreptatea divină a fost satisfăcută prin faptul că a condamnat păcatul în Isus Hristos, luându-i astfel viaţa, asupra căreia fusese pus păcatul nostru. Asupra lui Hristos nu s-a abătut vreun fulger, nici nu a fost distrus de slava strălucitoare a Tatălui, ci El, Mântuitorul, a fost lăsat singur-singurel faţă în faţă cu dreptatea lui Dumnezeu nesatisfăcută. Asta a însemnat despărţirea de Tatăl, prin retragerea prezenţei Tatălui, a privirii Lui pline de iubire, de lumină şi de slavă, adică de milă, în acest caz. Deci, mânia unui Dumnezeu drept sau acţiunea dreptăţii Sale lipsite de milă se manifestă pur şi simplu prin retragerea harului lui Dumnezeu, adică "a razelor Sale de iubire, lumină şi slavă" (Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 22), de la păcătosul rămas nepocăit.

Vom aprofunda şi mai mult acest subiect, căci mai sunt multe alte frumuseţi ale Evangheliei ce trebuie scoase la iveală, şi voi completa toate cele scrise despre mânia lui Dumnezeu cu subiectul referitor la felul cum pedepseşte Dumnezeu. Trebuia să o fac în această postare, dar am văzut şi înţeles nişte aspecte despre care era obligatoriu să scriu.

Cum se manifestă mânia lui Dumnezeu?

Mânia lui Dumnezeu nu este deloc o stare sufletească a lui Dumnezeu, ci este dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă sau de har, faţă de păcat. Trebuie să spun că Dumnezeu nu a trebuit să caute o armă pentru distrugerea păcatului, când acesta avea să apară, căci El nu are şi nu creează arme de nimicire, desigur, superioare celor pe care le deţine omul. Arme au doar oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, care nu au neprihănirea Lui înăuntrul fiinţei lor. De aceea, ei sunt nişte distrugători sau nimicitori. Mai mult decât atât, prin arme niciodată nu s-a ajuns la pace, fiindcă niciodată armele nu pot face pace!!! Dacă Dumnezeu ar acţiona ca noi, în încercarea de a elimina cu forţa păcatul şi pe cei care-l îndrăgesc, atunci în Universul Său creat nu ar reuşi să instaureze pacea veşnică niciodată, fiindcă folosirea forţei sau a oricărei forme de constrângere sunt armele care fac parte doar din arsenalul lui Satana! Cu alte cuvinte, păcatul nu poate fi eliminat prin forţă, fiindcă acest lucru, de fapt, ar duce la perpetuarea lui veşnică!!! Din acest motiv, mânia lui Dumnezeu nu implică forţă şi nici măcar vreo formă de constrângere oricât de măruntă!!! De fapt, Satana chiar pe acest aspect mizează. Dacă Dumnezeu ar exprima câtuşi de puţin vreo formă de constrângere, în încercarea de a elimina păcatul, atunci El ar apela la aceleaşi metode pe care le foloseşte Satana!!! Prin urmare, Dumnezeu nu poate folosi nimic de felul acesta, pentru că în neprihănirea, adevărul şi iubirea Lui nu se găseşte decât libertate în cea mai înaltă formă posibilă, o libertate veşnică, fără început şi fără sfârşit, libertatea faţă de orice formă de constrângere ori forţă!!! Cine este liber, nu are, nu deţine şi nici nu fabrică arme de nimicire sau de constrângere, fiindcă este liber în Hristos, iar Dumnezeu nu deţine arme de nimicire!!! Singurele arme ale lui Dumnezeu, dacă pot fi numite arme, sunt adevărul, neprihănirea şi, cea mai mare dintre ele, iubirea neţărmurită!!

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5.

Din moment ce guvernarea lui Dumnezeu este de natură morală, atunci este musai ca adevărul şi iubirea să fie puterea predominantă cu care Dumnezeu anihilează păcatul!!! Dar, cum se manifestă totuşi mânia lui Dumnezeu în neprihănire? Mânia lui Dumnezeu este dreptatea Sa în acţiune, subliniată de adevăr şi iubire, care alcătuiesc şi sunt caracterul Său. Întrebarea logică este: Cum acţionează dreptatea sau neprihănirea Sa împotriva păcatului? Pentru a răspunde corect, fără greşeală, la această întrebare justă şi binevenită, trebuie să avem în vedere singurul tablou prin care Dumnezeu însuşi ne răspunde direct la această întrebare. Iar acest singur tablou, care rezolvă absolut toate misterele legate de caracterul şi de modul de manifestare, în neprihănire, al lui Dumnezeu faţă de păcat este tabloul crucii sau taina crucii!!! Acolo, pe Golgota, avem răspunsul la absolut toate procedeele lui Dumnezeu cu păcatul, care umplu de teamă pe cititorul Bibliei când citeşte Vechiul Testament!

     "Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de pe Calvar, atributele lui Dumnezeu care ne umpluseră de teamă şi de groază apar frumoase şi atrăgătoare. Mila, bunătatea, dragostea părintească se văd unite cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Când privim maiestatea tronului Său înălţat şi onorat, îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare şi înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui titlu scump: >Tatăl nostru<." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, penultimul paragraf.

Deci, taina crucii explică toate celelalte taine, adică explică toate acele manifestări ale mâniei lui Dumnezeu, raportate în Vechiul Testament, pe care nu le-am înţeles în mod corect, atribuindu-i lui Dumnezeu un caracter mai degrabă asemănător cu al nostru şi chiar cu al lui Satana!!! Reţineţi încă o dată că limbajul din Vechiul Testament este unul omenesc şi descrie în termeni omeneşti o realitate divină, manifestarea lui Dumnezeu faţă de păcat, care întrece orice gând omenesc cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Dar, în lumina crucii, descoperim slava caracterului lui Dumnezeu şi a modului cum a acţionat mânia Sa împotriva păcatului!!! Dacă la cruce Dumnezeu şi-a dat pe faţă caracterul, acţionând în dreptate împotriva păcatului, atunci acelaşi procedeu, acelaşi mod de acţiune a lui Dumnezeu trebuie văzut în toate situaţiile şi evenimentele vechi-testamentare, atunci când se vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, sau când au fost date porunci pentru uciderea bărbaţilor, femeilor şi copiilor idolatri! De vreme ce Dumnezeu este neschimbător şi de vreme ce adevărul şi iubirea sunt singura putere predominantă îndreptată împotriva păcatului, atunci înseamnă că felul cum El a procedat pe dealul Golgotei, cu Fiul Său, este exact acelaşi fel cum a procedat peste tot în Vechiul Testament în absolut orice situaţie!!! Nu uitaţi niciodată acest principiu călăuzitor!

Dar nu numai noi oamenii avem probleme în continuare în discernerea corectă a atributelor caracterului lui Dumnezeu, iubirea, adevărul şi dreptatea sau neprihănirea, ci chiar şi îngerii buni au avut probleme serioase în discernerea caracterului lui Dumnezeu, dacă ţinem seama de toate acţiunile Sale în Vechiul Testament! Noi ştim că Satana face tot posibilul să atribuie lui Dumnezeu propriile atribute ale caracterului său, prin înşelăciune şi amăgire. Pentru că păcatul a introdus o nouă stare în cer şi pe pământ, acţiunile lui Dumnezeu împotriva păcatului nu puteau fi înţelese în mod deplin de îngerii cei buni, din cauza misterului în care se învăluise Satana, el pretinzând că Dumnezeu e rău şi înşelător. "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap, S-a isprăvit!, par. 3. "El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8.

Cum să asociezi bunătatea cu mânia? Dar dreptatea cu iubirea? Majoritatea predicatorilor susţin în mod corect că Dumnezeu e dragoste, dar când încearcă să explice acţiunile Sale din Vechiul Testament ei spun că El este mânios şi că trebuia să acţioneze cu dreptate în uciderea răzvrătiţilor! În opinia lor, El are voie să omoare fiindcă este deasupra legii!! Dar unde e Dumnezeul dragostei, Acela care spune să nu ucizi? Să-mi fie cu iertare, dar prima imagine despre Dumnezeu nu se împacă deloc cu a doua. Cum să fii plin de iubire, şi să omori? Cum vine asta!? Din această pricină teologii au încercat să explice în fel şi chip caracterul lui Dumnezeu, susţinând în continuare că Dumnezeu e dragoste, în pofida faptului că se mânie şi fulgeră şi tună cu dreptate împotriva răzvrătitului care, săracul, nu are cum să se împotrivească puterii colosale a Creatorului! Acesta este oare Dumnezeul Bibliei? Nicidecum! La cruce este rezolvarea tuturor dilemelor, fiindcă acolo sunt explicate toate tainele şi neînţelegerile noastre cu privire la mânia lui Dumnezeu şi la atributele caracterului Său.

Pentru a rupe vraja acestei înşelăciuni grozave, Hristos a trebuit să vină pe pământ şi să descopere în persoană, pe viu, caracterul lui Dumnezeu, dar nu aşa cum ştiau oamenii şi cum înţelegeau întrucâtva îngerii buni. Viaţa Sa a trebuit să fie, de la naştere până la moarte, o demonstraţie vie şi clară pentru orice ochi uman şi angelic cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Dacă cineva poate demonstra sau arăta când a exprimat Hristos o mânie aprinsă, pe pământ, atunci poate dovedi că Dumnezeu are un caracter schimbător!!! Mai mult, manifestarea caracterului lui Dumnezeu prin Hristos nu trebuia să cuprindă, pentru că era imposibil, nici o urmă de silire, de forţă sau constrângere a oamenilor să asculte sau să se despartă de păcat! În viaţa şi, deci, în caracterul lui Dumnezeu nu pot exista forţa şi constrângerea sub nici o formă, altfel Dumnezeu nu ar fi liber, căci libertatea adevărată este lipsită de aşa ceva. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9.

Aşadar, cum acţionează dreptatea lui Dumnezeu împotriva păcatului? Cum se manifestă mânia Sa împotriva urâciunii păcatului? În acest moment doresc să repet încă o dată că mânia lui Dumnezeu este întotdeauna şi în orice împrejurare îndreptată numai împotriva păcatului!!! Pentru ca Dumnezeu să poată veni în ajutorul îngerilor şi oamenilor, a trebuit să arate pe viu, în mod concret, mai mult decât arătase vreodată în era Vechiului Testament, cum procedează el cu păcatul în persoana Fiului Său!!! Dacă mânia Sa este îndreptată împotriva păcatului, atunci unde se afla păcatul în momentul despre care vorbim - Golgota? Păcatul se afla asupra Fiului Său preaiubit!!! Dar nu-i totul, fiindcă Hristos s-a pus în locul fiecărui păcătos care se născuse pe pământ până la vremea aceea şi a fiecărui păcătos care avea să se nască după aceea, până la a doua Sa venire!! Asta înseamnă că asupra Lui fuseseră puse toate păcatele omenirii din toate timpurile!

Asupra acestor păcate Dumnezeu trebuia să-şi manifeste mânia Sa. De data aceasta, spre deosebire de termenul "mânie" pe care-l găsim în Vechiul Testament, întâlnim o expresie uluitoare, "cupa mâniei"!!! De ce cupa mâniei? Prin termenul "mânie", Inspiraţia doreşte să ne înfăţişeze doar mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului sau păcatelor unui om sau a unui grup de oameni. Aici vorbim doar despre mânie. Însă prin expresia "cupa mâniei" sau "paharul mâniei Lui" (Apocalipsa 14.10), Inspiraţia divină doreşte să ne înfăţişeze grozăvia tuturor păcatelor adunate, de-a lungul timpului, ale unei naţiuni sau ale omenirii!!! "El era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 1. Hristos era gata să bea cupa mâniei lui Dumnezeu, în care se aflau toate, dar absolut toate păcatele omenirii din toate timpurile!!! În ea se strânsese tot păcatul omenirii!! Concret, ce cuprinde acest pahar sau această cupă a mâniei? În cupa mâniei lui Dumnezeu se găsesc toate suferinţele morţii oricărui om în parte!!! "El a suportat, a îndurat ceea ce nici o fiinţă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferinţele morţii pentru fiecare om." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 24.

Dacă păcatele mele şi ale tale, şi ale tuturor oamenilor din toate timpurile, se găseau la vremea aceea asupra Fiului lui Dumnezeu, atunci mânia lui Dumnezeu trebuia să se îndrepte împotriva păcatului acolo unde se găsea el, asupra Fiului Său!!! Dacă salvarea noastră depindea de întruparea lui Hristos şi de ascultarea Sa strictă de cerinţele legii lui Dumnezeu, dacă nu puteam scăpa de sub blestemul păcatului decât dacă Hristos lua asupra Lui toate păcatele oamenilor, atunci, Fiul lui Dumnezeu, pentru a abate mânia lui Dumnezeu de la noi, adică dreptatea Sa, lipsită de milă, manifestată împotriva păcatului, a trebuit să ia păcatul nostru asupra Lui pentru ca astfel mânia lui Dumnezeu să fie îndreptată împotriva păcatului pe care îl purta El în locul nostrul!!! "Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 10.

Ceea ce vreau să observăm este că intenţia dintotdeauna a lui Dumnezeu, încă de la apariţia păcatului în cer, a fost de a nimici pe loc păcatul. Dar, fiindcă acesta este alipit de păcătos, devenind parte integrantă din natura păcătosului, care în felul acesta se identifică cu el, Dumnezeu nu l-a putut extirpa imediat, fiindcă ar fi însemnat să ia viaţa păcătosului!!! Dumnezeu nu doreşte niciodată să ia viaţa păcătosului, din moment ce El însuşi este Viaţa, ci doreşte să distrugă păcatul din păcătos! Tot ceea ce trebuie să facă păcătosul este să-i predea lui Dumnezeu, spre nimicire, ce-i aparţine, adică păcatul personal!! Dacă acesta refuză, în ciuda tuturor apelurilor pline de iubire din partea lui Dumnezeu, atunci dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă, trebuie să-şi facă lucrarea, şi anume să nimicească păcatul şi, o dată cu el, şi pe păcătos!!! Când Hristos a luat asupra Lui toate păcatele noastre, El s-a pus în locul celui care nu vrea să renunţe niciodată la păcatul său, practic a trebuit să trăiască aceleaşi simţăminte pe care le va avea cel care va rămâne în păcatul său, fiind necesară distrugerea lui!!! Nici măcar nu ne închipuim ce înseamnă o astfel de grozăvie. A fost considerat ca unul care ţine morţiş la păcatul lui, chiar dacă nu era al Său, care nu vrea să se despartă de el, aşa cum fac toţi aceia care nu vor să renunţe la el, în cele din urmă, în pofida tuturor avertizărilor pline de milă şi de iubire venite din partea lui Dumnezeu, dar respinse cu bună ştiinţă!!!

     "Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire, umpleau inima Fiului Său de groază...
     Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul, atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Simţământul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 37, 38.

Gândiţi-vă, aşadar, că în cupa mâniei pe care Hristos trebuia să o soarbă până la drojdii se afla vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam. "Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 37. Ca atare, în cupa aceasta a mâniei este cuprinsă suma vinovăţiei tuturor oamenilor din toate timpurile. Din cauza acestei vinovăţii trebuia să moară Hristos!!

Totuşi, cum s-a manifestat concret dreptatea lui Dumnezeu, fără milă, sau mânia Sa, la cruce, chiar asupra Fiului Său? Iată cum: "În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 37.

Ce înseamnă, deci, manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului? Înseamnă retragerea privirii dumnezeieşti, adică retragerea milei şi iubirii dispreţuite de păcătosul, căruia Hristos îi luase locul, adică al meu şi al tău, şi lăsarea acestuia în mod deplin în seama propriilor păcate!!! De aceea am tot spus că mânia lui Dumnezeu este neprihănirea sau dreptatea în acţiune a lui Dumnezeu, dar fără pic de milă şi compasiune!!! De ce? Fiindcă aceasta, adică mila Lui plină de iubire, a fost respinsă în mod conştient prin refuzul continuu al avertizărilor pe care El le-a adresat păcătosului cu toată bunătatea şi bunăvoinţa, de-a lungul întregii sale vieţi!!! Acesta este adevărul. Păcătosului i s-a dat exact ceea ce a dorit toată viaţa. Această atitudine înspăimântătoare a trebuit Hristos să o ia asupra Lui, fiindcă numai în felul acesta putea simţi mânia Tatălui asupra Lui, care purta păcatul nostru!!!

Da, ca să fiu şi mai precis, mânia lui Dumnezeu s-a manifestat împotriva păcatului prin lăsarea Fiului Său în seama păcatului nostru, pe care-l purta El, ca să fie mistuit de el!!! Observaţi, vă rog, că El nu a folosit vreo armă, nu a dat dovadă de furie, ci, din cauza ticăloşiei păcatului, şi-a retras mila şi iubirea Sa de la Fiul Său, lăsându-l în seama păcatului, ca pe unul care a ales definitiv păcatul în viaţa Lui, găsind mai multă plăcere în el decât în neprihănirea şi adevărul lui Dumnezeu, exact aşa cum au făcut, cum fac şi cum vor face oamenii care refuză cu bună ştiinţă viaţa veşnică. Este de-a dreptul iraţional şi dincolo de orice bun-simţ să refuzi viaţa veşnică pentru păcat şi în favoarea păcatului!! Este o stupiditate fără margini, ceva indescriptibil; este ceva ce îngerii nu reuşesc să înţeleagă în ruptul capului!!! Este ceva absolut ilogic. Ei bine, dacă vi se pare prea mult, atunci aflaţi că exact acesta este păcatul, o stupiditate fără margini, un lucru absolut iraţional, ilogic şi neavenit, o scârnăvie imposibilă!!! Cum poate o fiinţă raţională să iubească aşa ceva? Vă daţi seama cât de iraţionali şi de stupizi suntem?

Dacă crucea lui Hristos, Golgota, nu ne trezeşte, atunci ce ne poate trezi la realitate? Acolo este răspunsul lui Dumnezeu pentru modul cum acţionează El împotriva păcatului. Cel mai important este să ne despărţim de păcat, să i-l predăm Lui, pentru ca El să-l poată nimici. Dar dacă noi alegem păcatul, atunci El nu are ce face decât să-şi retragă mila şi iubirea, lăsându-ne în seama lui, iar acesta în mod cert ne va spulbera, murind veşnic. Dacă Dumnezeu ar fi fost furios pe Golgota, când Fiul Său trebuia să suporte dreptatea Lui pentru vinovăţia noastră, atunci nu ar fi suferit împreună cu Fiul Său!!! Cineva care este furios, nu poate suferi, nu poate simţi împreună cu celălalt. "Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nici o harpă nu era atinsă." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 22.

De ce suferea Tatăl? Fiindcă s-a pus în situaţia ingrată, datorită iubirii pe care ne-o poartă, prin Fiul Său, să-şi retragă razele Sale de iubire, de milă şi de slavă de la Fiul Său!!! Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule! "Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 22. Aşa acţionează sau se manifestă mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului - prin retragerea luminii, iubirii şi slavei sale de la cel păcătos, fiind lăsat în seama păcatului pe care l-a dorit mai mult decât pe Dumnezeu şi viaţa veşnică. Aşa se explică mânia lui Dumnezeu şi nu altfel. Ea nu ţine de o stare lăuntrică a lui Dumnezeu, ci este pur şi simplu expresia dreptăţii Sale, fără milă şi iubire, îndreptată împotriva păcatului prin retragerea iubirii, milei şi slavei Sale de la cel păcătos!!! Pentru El este ceva absolut cumplit să se îndepărteze de păcătos şi să-l lase în seama păcatului! Dar dreptatea Lui cere acest lucru, şi nu are ce să facă fiindcă este ceva propriu naturii Sale. El nu suportă păcatul, nu pe păcătos. Pe păcătos îl iubeşte, şi-i va fi foarte greu să ştie că va rămâne fără păcătosul respectiv pentru toată veşnicia. Niciodată nu vom înţelege această durere a lui Dumnezeu provocată de despărţirea de păcătos, pentru că aşa a dorit acesta!!!

În postarea următoare voi lua în discuţie unul dintre cele mai aprinse subiecte referitoare la faptul dacă Dumnezeu distruge sau omoară! Şi în acest caz, ca de altfel în tot ceea ce am prezentat, voi lăsa Evanghelia să facă multă, multă lumină asupra acestui subiect, care de fapt nu-i decât continuarea şi întărirea a ceea ce am prezentat deja aici despre mânia lui Dumnezeu.

Mânia lui Dumnezeu

Am putut constata împreună că păcatul este ceva absolut nociv, o otravă mortală care trebuie distrusă. Este atât de nociv, încât Hristos a trebuit să se lase nimicit de el, pe cruce, prin faptul că l-a luat asupra Lui, pentru ca în felul acesta să ne salveze pe noi, care ar fi trebuit să murim ca El!!! Având în vedere acest fapt, atunci putem spune cu siguranţă că singurul lucru din această lume care poate şi trebuie să fie urât cel mai mult de creştin este păcatul. Da, şi creştinii trebuie să urască, dar doar păcatul, indiferent sub ce formă se manifestă acesta!!

Acum, să vedem sub ce formă ne prezintă Scripturile felul lui Dumnezeu de a se raporta la păcat. Vă rog să ţineţi seama de faptul că am în vedere doar păcatul ca vrăjmăşie şi faptă, nu păcătosul. În Biblie întâlnim expresii de genul: "Mă voi împotrivi şi eu vouă cu mânie..." Levitic 26,28; "Domnul s-a aprins de mânie împotriva lor." Numeri 12,9; "Mă voi răzbuna cu mânie, cu urgie, pe neamurile care n-au vrut să asculte." Mica 5,15; "Domnul oştirilor s-a aprins de o mare mânie." Zaharia 7,12; "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului<." Apocalipsa 14,9.10.

Întrebarea justă şi onestă este: Are Dumnezeu mânie? Se poate mânia sau înfuria, aşa cum o fac oamenii păcătoşi? Răspunsul corect la aceste întrebări nu este decât unul singur: "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi." Maleahi 3,6; "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17; "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Din moment ce Dumnezeu este imuabil, nu se schimbă, înseamnă că existenţa păcatului nu a schimbat starea de a fi a lui Dumnezeu, caracterul Său sau interiorul fiinţei Sale!!! Este imposibil ca Dumnezeu să treacă prin stările sufleteşti prin care trec oamenii păcătoşi şi demonii!! Este absurd să vorbim despre suişuri şi coborâşuri în starea de a fi a lui Dumnezeu, ca Unul care ar fi condus de la o stare de bucurie şi linişte, la una de furie. Prin urmare, nu putem vorbi despre accese de furie din partea lui Dumnezeu, fiindcă El nu cunoaşte aşa ceva! Dar, oare, este El impasibil la vederea lucrării păcatului asupra oamenilor? Cu siguranţă că nu!

Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte stări bruşte de schimbare, nu modulează între blândeţe şi mânie, aşa cum se întâmplă la oameni. Dragostea Lui este un principiu viu şi activ care poartă în sine viaţa, căci dragostea lui Dumnezeu este viaţă, chiar propria Lui natură! Dacă în interiorul ei s-ar produce o stare de mânie, atunci cum trebuie să fie viaţa lui Dumnezeu? Avem, oare, un Dumnezeu mânios? Nu aşa spun Scripturile? Ce parte a lor să credem, cea care îl descrie mânios din cale afară, sau cea în care zice despre Sine că El nu se schimbă, este acelaşi permanent? Din nefericire, viaţa unor oameni sinceri, de-a lungul timpului, a ajuns un adevărat calvar când au dat peste versetele menţionate mai sus, precum şi altele care subliniază o cruzime fără margini, versete care denotă o stare de furie din partea lui Dumnezeu ca şi cum ar fi cel mai furios om de pe pământ!! Problema adevărată, însă, nu se găseşte în Scripturi, ci în înţelegerea mesajului biblic!!!

Noi, oamenii, suntem obişnuiţi cu un fel de a fi aici pe pământ, cu viaţa păcatului, în care trăim nişte simţăminte de furie, de supărare, de angoasă, de tristeţe, chiar şi fără să găsim vreun motiv de multe ori. Uneori ne supărăm din orice, ceea ce ne produce nouă înşine uimire. Ei bine, omul care se apucă să citească Biblia, de unul singur sau la îndemnul cuiva, o citeşte totdeauna din perspectiva aceasta. Pentru el, Dumnezeu nu poate fi decât asemănător lui, chiar dacă îl situează în cer şi îl vede ca pe o fiinţă superioară şi atotputernică. Adică, îi atribuie lui Dumnezeu nişte caracteristici pur omeneşti, îl percepe ca având nişte predispoziţii spre mânie, câteodată, pe care le asociază cu nişte manifestări omeneşti!!! În mintea unui astfel de om, de altminteri extrem de sincer, Dumnezeu îmbracă diverse forme de manifestare, care sunt specifice doar omului, aici pe pământ!!! Mai grav este că, atunci când dă peste afirmaţii de genul celor de mai sus, imaginea lui despre Dumnezeu devine şi mai confuză, ca a unuia care abia aşteaptă să greşeşti, că numaidecât te-a plesnit de nu te vezi. Deodată Dumnezeu a ajuns ca un stăpân de sclavi, care are în mână un bici şi care abia aşteaptă să-i ieşi din cuvânt!!! Cuvinte de felul acestora sunt de ajuns să-i întărească în minte o astfel de imagine despre Dumnezeu: "Mă voi răzbuna cu mânie, cu urgie, pe neamurile care n-au vrut să asculte." Mica 5,15.

În primul rând, singurul fel de abordare corectă a Bibliei trebuie să se facă doar din perspectiva omului născut din nou sau a omului duhovnicesc!!! Orice altă abordare în afara acesteia va conduce totdeauna la eşec în înţelegerea caracterului lui Dumnezeu!!! În paginile Sfintelor Scripturi este descoperit caracterul lui Dumnezeu, care nu poate fi înţeles corect decât de omul spiritual, care are deci o minte spirituală sau mintea lui Dumnezeu, căci Cuvântul spune: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus." Filipeni 2,5. Aşadar, adevărul despre caracterul lui Dumnezeu este ascuns în Biblie sub forma unor principii de ghidare, pe baza cărora putem să înţelegem modul de manifestare a lui Dumnezeu în diverse situaţii!!! Aceste principii devin clare şi sunt înţelese doar de omul care are mintea spirituală, adică de omul născut din nou, în pofida faptului că toţi le pot citi ca atare. Aceste principii sunt de natură spirituală, singurele care ne conduc la înţelegerea corectă a caracterului lui Dumnezeu, şi, fiind de natură spirituală, atunci devine clar că şi mintea care le înţelege trebuie să fie tot spirituală. Mai mult, aceste principii spirituale nu pot fi descoperite şi înţelese, aşa cum intenţionează Dumnezeu, decât prin Duhul Sfânt!!!

     "Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?< Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,10-16.

Mulţi cercetători ai Bibliei pun pe primul loc hermeneutica şi exegeza în studierea textelor sau pasajelor biblice. Dar Pavel subliniază că, în pofida faptului că a avut cel mai bun profesor de teologie, Gamaliel, şi în pofida faptului că ajunsese să cunoască toată Scriptura Vechiului Testament, primul lucru de la care se porneşte în mod corect în studierea Bibliei, pentru a o înţelege corect, este acela de a avea o minte spirituală, mintea sau gândul lui Dumnezeu, adică să ai experienţa reală a naşterii din nou şi prezenţa interioară a Duhului Sfânt!!! De aceea, Pavel introduce regula de aur după care trebuie studiată şi înţeleasă Biblia.

Aşadar, când citim texte de felul celor de mai sus, referitoare la mânia lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi, să avem în vedere ce spune Dumnezeu însuşi despre Sine! El pur şi simplu spune că nu se schimbă, că în El nu este nici o umbră de mutare şi că este acelaşi tot timpul, din veşnicie în veşnicie. Acesta este principiul călăuzitor care ne spune că Dumnezeu are un caracter statornic, care nu se schimbă în nici o împrejurare. Deci, El nu poate avea stările sufleteşti pe care le are omul, întrucât El nu este om! Atunci, prin prisma acestui principiu viu, care scoate în evidenţă ce fel de caracter are, trebuie să înţelegem corect şi mânia despre care vorbesc scriitorii biblici. Nu trebuie omis să subliniez faptul că am abordat tot adevărul Evangheliei, până acum, doar din această perspectivă!!! Practic nu există altă cale de a înţelege corect Evanghelia lui Hristos, în care este descoperit caracterul lui Dumnezeu.

Un alt fapt foarte important este acela că toţi scriitorii Bibliei au fost oameni, nu îngeri, aşa că limba folosită este una pur omenească, ce nu poate descrie niciodată exact şi în mod real realitatea divină!!! Dumnezeu a îmbrăcat realitatea divină într-un limbaj omenesc, fiindcă nu avea alt mijloc la îndemână, pentru a se putea descoperi astfel oamenilor păcătoşi din perspectiva înţelegerii lor!!! El nu se putea descoperi în toată splendoarea Sa, căci am fi murit instantaneu, iar ca să poată comunica cu omul, altfel decât faţă către faţă, l-a ajutat să inventeze scrisul, o formă de aşternere a cuvintelor formulate sub forma unor semne, pictograme sau litere. Pentru ca omul să poată înţelege realitatea divină, Dumnezeu i-a prezentat-o, prin profeţi, sub diverse simboluri şi imagini, specifice timpului şi culturii lumii din care provenea profetul. Mai mult, pentru ca Dumnezeu să poată prezenta ura Sa faţă de păcat, i-a prezentat profetului sau i-a vorbit, pe limba şi înţelesul său, având în vedere educaţia şi cultura timpului său, în aşa fel încât, folosind cuvinte pe care omul le foloseşte de obicei pentru a-şi descrie modul de manifestare faţă de ceva rău, chiar faţă de păcat, acesta să poată avea idee despre modul cum Dumnezeu se raportează la păcat!!!

De pildă, pentru ca Dumnezeu să-şi poată arăta dispreţul sau ura faţă de păcat şi faptele rele ale oamenilor, care nu au luat în seamă avertizările Lui, îi prezintă profetului în viziune o manifestare a Sa împotriva păcatului care se aseamănă cu o manifestare cunoscută de oameni împotriva a ceva foarte rău, în cazul nostru mânie!! Sau impresionează mintea profetului, la vederea păcatului poporului său, în aşa fel încât acesta rosteşte cuvinte potrivite cu situaţia respectivă, dar care mai degrabă descriu o stare sufletească de mânie a omului, nu a lui Dumnezeu, chiar dacă sunt puse în seama lui Dumnezeu!!! Numai că acele cuvinte sunt omeneşti şi descriu ce urmează să se întâmple ca având loc din cauza nelegiuirilor omului care nu ia în seamă mila lui Dumnezeu!!! De fapt, nici nu se poate descrie în mod corect realitatea divină în cuvinte omeneşti, căci cum e posibil să descrii lucruri cereşti şi modul de manifestare real al lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti, corespunzătoare unui vocabular limitat, omenesc şi păcătos!?

Cu toate acestea, cele rostite de profet sau de Dumnezeu se împlinesc ca şi cum ar fi acţiunea directă a lui Dumnezeu! Totdeauna trebuie luate în seamă cuvintele respective. Ceea ce trebuie să înţelegem, spre edificarea tuturor, este faptul că, deşi cuvintele omeneşti descriu în ce fel se raportează Dumnezeu la păcat, precum şi manifestarea Sa împotriva păcatului, acele cuvinte, deşi omeneşti, descriu o realitate de sus care este adusă pe înţelesul nostru, care este descrisă în termenii omeneşti cei mai adecvaţi pentru ca mintea omului, păcătoasă, să poată înţelege aversiunea lui Dumnezeu faţă de păcat!!! O dată ce am stabilit acest fapt, trebuie să ne fie mai lesne a înţelege caracterul lui Dumnezeu. Ţinem minte că dincolo de cuvintele omeneşti se ascunde o realitate divină, care ar fi descrisă altfel, cu totul altfel dacă am fi cereşti sau îngeri, fiinţe care trăiesc lângă Dumnezeu.

Aşadar, ce înseamnă mânia lui Dumnezeu? E clar, deci, că nu poate fi o mânie omenească şi că El nu se poate manifesta întocmai ca oamenii mânioşi pe semenii lor! Având ochii deschişi să percepem şi să înţelegem cum se cuvine pe Dumnezeul nostru, atunci putem spune cu certitudine că mânia lui Dumnezeu nu este şi nu descrie o stare sufletească de mânie sau furie a lui Dumnezeu la adresa oamenilor. În primul rând, mânia lui Dumnezeu este totdeauna şi în orice împrejurare îndreptată numai împotriva păcatului! Vă rog să întipăriţi în minte foarte bine acest adevăr. În postarea trecută spuneam că păcatul este pervertirea neprihănirii şi a libertăţii. Dacă neprihănirea lui Dumnezeu este dreptatea Sa, şi dacă ea are la bază iubirea supremă, înseamnă că mânia lui Dumnezeu nu este decât manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului!!! Potrivit iubirii Sale, El nu poate face altfel. Singurul mod de acţiune a iubirii Sale este acela de a fi drept şi de a nimici păcatul!!! Acest mod de acţiune nu are ca izvor o stare sufletească a lui Dumnezeu, din moment ce păcatul şi faptele lui nu-l pot schimba niciodată!! Ci acest mod de acţiune, singurul prin care se manifestă Dumnezeu împotriva păcatului, este modul de acţiune a iubirii în dreptate!!

De vreme ce Dumnezeu e iubire şi dreptate sau neprihănire, atunci, în tratarea păcatului, pentru eradicarea lui completă din om şi din Univers, El îşi manifestă iubirea în dreptate. A nu se înţelege că El iubeşte păcatul, căci ar fi o enormitate din partea celui care crede aşa ceva. Acţiunea iubirii Sale în dreptate împotriva păcatului este mânia lui Dumnezeu!!! Mânia Lui este deci ura Sa faţă de păcat! Iar ura lui Dumnezeu faţă de păcat este practic dreptatea Sa lipsită de milă, de har. Numai iubirea plină de înţelepciune poate manifesta o astfel de ură faţă de păcat, de aceea, nouă oamenilor, ne este foarte greu să detaşăm păcatul de păcătos, nefăcând practic nici o diferenţă între unul şi celălalt. Când un om experimentează naşterea din nou, viaţa primită în dar cuprinde neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Această iubire, prin Cuvânt şi cu ajutorul Duhului Sfânt, trebuie cultivată în aşa fel încât să fie îndreptată permanent numai împotriva păcatului. Felul ei de a fi este de aşa natură că nu poate face altfel.

Ceea ce mai rămâne de făcut este să vedem cum are loc, cum se manifestă această mânie a lui Dumnezeu faţă de păcat. Am văzut ce este, acum trebuie să înţelegem cum se manifestă.