Ioan Botezătorul - exercitarea corectă a voinţei

Rugăciunea, studierea Cuvântului lui Dumnezeu, credinţa deplină în acest Cuvânt şi cugetarea sau reflectarea la făgăduinţele lui Dumnezeu, toate la un loc, au menirea de a fortifica mintea şi, o dată cu ea, voinţa. Exercitarea corectă a voinţei în cadrul reformei sau sfinţirii depinde în egală măsură de toate acestea. Omul care este plin de Duhul lui Dumnezeu are un ajutor fidel în persoana Lui şi acces berechet la descoperiri din Biblie pe care puţini în zilele noastre le au. Ţinta unui astfel de om este desăvârşirea morală şi spirituală prin harul Duhului Sfânt şi prin propriile eforturi personale. Colaborarea Dumnezeu-om trebuie să fie deplină pentru atingerea acestei ţinte, în şcoala reformei.

Înainte de a lua în considerare viaţa de biruinţă asupra păcatului şi trupului a unuia dintre cei mai mari profeţi ai lui Dumnezeu, aş dori să stabilesc un fapt despre care am vorbit în postarea anterioară. Când vorbim de stăpânirea voinţei de către vrăjmăşia dominatoare din noi, vorbim doar despre o stăpânire de natură spirituală, nu fizică, întrucât vrăjmăşia respectivă este de natură spirituală. Astfel, dacă un om doreşte să studieze pentru a deveni profesor, decizia în sine a voinţei sale în acest sens nu poate fi anulată prin vrăjmăşia dinăuntru. La fel, dacă cineva inventează ceva sau creează ceva, ori doreşte să devină specialist IT, dacă cineva doreşte să clădească o casă sau să se ducă în excursie, decizia voinţei nu poate fi anulată de vrăjmăşia interioară, fiindcă deciziile în acest sens privesc doar aspecte care ţin de viaţa practică, fizică. Am spus că Satana nu stăpâneşte omul, prin naşterea lui, din punct de vedere fizic, ci doar din punct de vedere spiritual. Aşa că orice decizie va lua voinţa lui de a urma pe Dumnezeu, de a fi un creştin bun, de a iubi legea lui Dumnezeu, va fi anulată de puterea vrăjmăşiei dinăuntrul nostru, atâta vreme cât el nu va înţelege că voinţa trebuie pusă cu totul, predată şi supusă cu desăvârşire lui Isus. Satana, deci, are în vedere să ţină omul în robie spirituală, iar dacă poate şi în robie fizică, aceasta din urmă fiind demonizarea.

Numai convertirea intelectuală nu este de ajuns pentru a intra în familia lui Dumnezeu. Sunt mai multe convertiri care se petrec în viaţa creştinului. Prima este cea intelectuală, de care se bucură majoritatea credincioşilor, dar care nu asigură naşterea din nou. Este descrisă cel mai viu în Romani 7. Apoi este convertirea care ne introduce în experienţa naşterii din nou, aşa cum este descrisă în Romani 8. Şi, în ultimă instanţă, sunt convertirile care au loc în şcoala reformei, atunci când, ca urmare a unei căderi în păcat, credinciosul se căieşte şi se îndreaptă prin harul lui Hristos.

Acum să ne concentrăm atenţia asupra unui erou al credinţei care a învăţat în şcoala lui Hristos, şcoala reformei. Este vorba despre Ioan Botezătorul. El este un tip al acelora care vor avertiza întreaga omenire cu privire la păcat şi consecinţele lui, la păcatele Babilonului spiritual şi cu privire la iminenta revenire a lui Isus pe norii cerului. "Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 16.

Ioan Botezătorul ar trebui să constituie un model al caracterului pe care trebuie să-l aibă toţi cei care vor să-l întâmpine pe Hristos la a doua Sa venire. El a fost de mic plin de Duhul lui Dumnezeu. Însă exista o condiţia esenţială pentru ca el să poată face lucrarea lui Dumnezeu de pregătire a căii venirii lui Mesia, iar această condiţie era ascultarea desăvârşită de instrucţiunile pe care îngerul le dăduse tatălui său: ">Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt.< Dumnezeu îl chemase pe fiul lui Zaharia la o mare lucrare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor. Pentru a face lucrarea aceasta, Dumnezeu trebuia să lucreze cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 12.

Dumnezeu avea să-i asigure toate condiţiile unei dezvoltări mintale, morale şi spirituale de excepţie, pentru că el trebuia să fie un mesager sfânt, fără păcat, pentru a putea să-l întâmpine pe Mesia şi, mai mult, să-l şi boteze. De aici învăţăm o lecţie importantă, şi anume că cel care botează pe alţii trebuie să fie el însuşi un om al lui Dumnezeu, botezat cu Duhul Sfânt, aşa cum a fost Ioan Botezătorul. Ioan trebuia să pună pe un nou făgaş gândurile oamenilor prin impresionarea minţii acestora cu cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face un astfel de lucru fără sprijin de sus. Un mesager sfânt trebuie că este unul care are o mare stăpânire de sine, unul care ştie, prin exersarea corectă a voinţei, cum să-şi ţină în frâu apetitul, pasiunile şi afecţiunile specifice naturii omeneşti. De fapt, el este un exemplu în ce priveşte cooperarea divinului cu umanul în şcoala reformei. În dreptul lui Ioan Botezătorul, în viaţa sa, potrivit raportului biblic, nu este consemnat nici un păcat. Tot aşa trebuie să fie şi cu cei care au fost pregătiţi în aceeaşi şcoală, de Dumnezeu, să-l întâmpine pe Mântuitorul când va veni a doua oară. "Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 13.

Cumpătarea şi stăpânirea de sine ce caracterizau pe Ioan erau o urmare a ascultării de instrucţiunile îngerului. Acestea nu cuprindeau numai interzicerea băuturilor alcoolice, ci şi orice lucru care ar fi afectat în vreun fel mintea, aici fiind vorba inclusiv de mâncare. Ceea ce înseamnă că, pentru a exercita în mod corect voinţa în toată şcoala sfinţirii, cumpătarea în mâncare şi băutură va fi o caracteristică a tuturor celor care vor fi Ioan Botezătorul şi vor lansa marea strigare în spiritul şi puterea lui Ilie! A exercita corect voinţa înseamnă educaţie prin ascultarea de toate cerinţele lui Dumnezeu. Satana atacă mereu natura umană în apetit, pasiuni şi afecţiuni, nemaipunând la socoteală ideile şi teoriile greşite, prejudecăţile de care se foloseşte la fel de bine pentru ispitirea şi atragerea omului în păcat. O voinţă solidă, aflată şi menţinută mereu sub controlul unei conştiinţe iluminate de harul divin, prin studierea şi însuşirea Cuvântului lui Dumnezeu, şi exercitarea credinţei în virtutea acestui Cuvânt, este rezultatul educaţiei impuse de cumpătare a celui care înţelege lucrarea lui Ioan Botezătorul.

Cumpătarea presupune a fi sănătoşi la corp şi la minte, ceea ce face ca puterile minţii să fie pline de tărie în vederea exercitării lor în stăpânirea corpului. O hrană simplă dar viguroasă din fructe, legume, rădăcinoase, cereale şi seminţe alcătuiesc cea mai bună dietă pentru omul lui Dumnezeu care-şi doreşte o minte echilibrată. Cumpătarea aduce cu sine stăpânirea de sine cea atât de necesară în situaţii limită! Copiii lui Dumnezeu aflaţi în şcoala lui Hristos vor fi adevăraţi reformatori. Puterea stăpânirii de sine se câştigă cel mai bine în copilărie şi tinereţe. "Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă, el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea li s-au dat părinţilor lui Ioan instrucţiuni cu privire la o viaţă cumpătată, aduse de un înger de la tronul cerului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 14.

Fiindcă Ioan nu a fost trimis la şcolile rabinice pentru a nu fi influenţat de bigotismul rabinilor, încă din copilărie a avut ca dascăl pe părinţi, natura şi sulurile profetice ale Vechiului Testament. Pustia sau locul retras din societate a fost îndrumarea lui Dumnezeu, nu alegerea personală a lui Ioan. Acest fapt nu constituie model şi exemplu pentru monahism. Monahismul, în ciuda sincerităţii celor care se retrag din societate, este doar o formă de egoism şi izolare pe care Dumnezeu nu o cere. "De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie, ca de acolo să înveţe cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie, ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 17.

Şi aici există o învăţătură preţioasă ce nu trebuie trecută cu vederea. Aceia care vor fi Ioan Botezătorul, cei care vor da îndrumări noi gândurilor oamenilor printr-o mare strigare, nu vor fi şcoliţi în marile sau mai micile şcoli de teologie! Cei care vor sta în fruntea acestei lucruri vor fi doar oamenii care s-au supus harului transformator al lui Isus şi au urmat poveţele Lui în viaţa lor. Sunt cei care au studiat Scripturile împreună cu Hristos şi Duhul Sfânt, sunt cei care au înţeles spiritul profeţiei şi au învăţat astfel să stea pe propriile picioare, netemându-se niciodată de oameni şi de demoni!! Aceştia s-au aflat permanent în şcoala lui Hristos. Cei drept, vor fi foarte puţini, extrem de puţini dintre cei care au fost şcoliţi în şcolile teologice şi care vor participa în lucrarea mondială de descoperire a caracterului lui Dumnezeu, după ce vor fi emise legile duminicale. Nu Dumnezeu voieşte un asemenea lucru, însă mintea celor din urmă amintiţi a fost impregnată cu teologie, cu interpretări omeneşti ale Bibliei, cu lucruri pe care Dumnezeu nu le-a pus niciodată acolo. De fapt problema reală este că în aceste şcoli nu-şi au locul niciodată cei care vor să trăiască precum Ioan Botezătorul, întrucât nu ar putea fi primiţi acolo. Ar fi o discrepanţă făţişă între viaţa lor şi a celor care se ocupă cu o teorie lipsită de viaţă! Ei sunt excluşi chiar şi din bisericile din care fac parte, unde s-au botezat, fiindcă s-au abătut de la doctrina stabilită, oficială, considerată adevărata învăţătură biblică. Acestea sunt tiparele omeneşti iar copiii lui Dumnezeu nu pot fi introduşi în ele, tot aşa după cum nici Hristos nu a putut fi introdus în nici un tipar al societăţii iudaice. Nici Hristos nu s-a dus la şcolile rabinice, chiar dacă mama Lui, la insistenţele rabinilor, a stăruit de El să facă aceasta.

Care este, deci, avantajul de a fi în şcoala lui Hristos cât mai de timpuriu, dacă e posibil? Acela că respectivul copil al lui Dumnezeu îşi formează obiceiuri şi deprinderi în concordanţă cu gândul lui Dumnezeu, obiceiuri care decid biruinţa în lupta cea bună a credinţei! "Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige un om puterea de a se stăpâni. În casă şi la masă, în viaţa de familie, se exercită influenţe ale cărora urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruitor sau biruit în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte ce fel de seceriş vom aduna în viaţa aceasta şi în cea viitoare." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 15.

Legătură lui permanentă cu Dumnezeu prin studierea făgăduinţele lui Dumnezeu şi exercitarea unei credinţe vii, precum şi acţiunea corectă a voinţei când trebuia să decidă în favoarea neprihănirii, ca răspuns la ispitele diavolului asupra naturii sale omeneşti, au condus la o ascuţire a sensibilităţii lui spirituale. Ajunsese până acolo că putea recunoaşte, cu ajutorul Duhului Sfânt, când se apropia Satana să-l ispitească. El ştia că trebuie să fie sfânt, ca să-l poată întâmpina pe Cel sfânt. Cu toate acestea, nu se considera în ochii lui sfânt şi nici desăvârşit, ci se vedea mic, uitând de sine când contempla măreţia Aceluia care trebuia să vină şi pe care trebuia să-l boteze. "El îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi eul era uitat. El admira maiestatea sfinţeniei şi se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 27.

Aşadar, Ioan Botezătorul ne stă înainte ca un exemplu de erou prin care Dumnezeu putea să-l prezinte pe Mesia. Era stăpân pe sine, avea un caracter puternic şi statornic, şi, ca atare, Dumnezeu se putea bizui pe el în orice împrejurare. Voinţa sa era dârză, întrucât raţiunea era impregnată cu făgăduinţele lui Dumnezeu. El nu a adus la tăcere niciodată glasul conştiinţei, jucându-se cu ispitele. Sensibilitatea acesteia era de aşa natură că discernea numaidecât apropierea lui Satana. Desigur, nu o putea face în propria putere, căci aliatul de nădejde al acesteia era însuşi Duhul Sfânt. Tot aşa poate fi şi cu noi. Dumnezeu doreşte cu înfocare să pregătească nu un Ioan Botezătorul, ci un popor Ioan Botezătorul care să-i pregătească venirea lui Hristos. În cele din urmă acest popor curat vor fi cei 144.000.

Rolul voinţei în cadrul reformei

Este extrem de important să ne oprim puţin asupra rolului voinţei în cadrul reformei. Dacă în cadrul naşterii din nou singurul lucru pe care trebuie să-l facă voinţa este acela de a se supune cu desăvârşire, de a se pune cu totul în mâna lui Dumnezeu, împreună cu toată fiinţa, pentru ca în acest fel să se poată face trecerea din împărăţia întunericului în cea a luminii, în cadrul reformei rolul voinţei este unul covârşitor pentru nădejdea şi realitatea trăirii unei vieţi de biruinţe asupra păcatului.

Am învăţat că în viaţa cea veche omul este înrobit de o putere, puterea păcatului sau vrăjmăşia, căreia nu-i poate face faţă în nici un fel. Locuinţa vrăjmăşiei este fără doar şi poate mintea omului. Ea este eul lui Satana sau esenţa răzvrătirii, mândriei şi a egoismului. Intenţia diavolului, prin ispitirea Evei şi a lui Adam, a fost aceea de a sădi în ei propriul său spirit, adică vrăjmăşia. Prin asta a urmărit să înjuge la un jug al sclaviei propria voinţă a omului. El a ştiut că factorul de decizie, puterea care guvernează natura omului este voinţa. Ca să o facă aliatul său în lupta împotriva lui Dumnezeu, a trebuit să apeleze la deghizare şi înşelăciune. Pentru asta trebuia să treacă de "busolă", adică propria conştiinţă a omului. Desigur, Adam nu ştia din experienţă ce este rău, însă fusese bine instruit de Isus, prin îngerii vizitatori, în legătură cu toate cele privitoare la răzvrătirea lui Lucifer. I-a descris, în termeni bine înţeleşi de el, răul. În felul acesta, Dumnezeu a urmărit să pună în alertă, prin cuvânt, conştiinţa, imprimând în mintea lui Adam şi a Evei simţământul primejdiei faţă de apropierea celui rău. Cu alte cuvinte, Adam şi Eva puteau aprecia pericolul, în baza instruirii primite de la Dumnezeu prin îngeri. Mai simplu, ei puteau simţi pericolul cu ajutorul busolei - conştiinţa. Ceea ce înseamnă că ei aveau la îndemână cuvântul şi conştiinţa. Cuvântul este dat pentru întărirea credinţei, iar conştiinţa este opţiunea care îi mai rămâne lui Dumnezeu pentru avertizarea individului, atunci când acesta nu mai exercită credinţa în acel cuvânt. Conştiinţa şi mintea sunt fortificate doar prin exercitarea corectă a credinţei - credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Ghidul conştiinţei lui Adam şi al Evei era legea lui Dumnezeu întipărită în mintea lor, iar voinţa era supusă în mod firesc, aşa cum a prevăzut Dumnezeu, conştiinţei.

Acum, când Adam şi Eva au căzut în păcat, Satana a putut să-i corupă şi să-şi planteze în ei spiritul neascultării şi al răzvrătirii. În aceste împrejurări, voinţa celor doi a căzut sub stăpânirea acestui spirit satanic, fiindcă au ignorat încrederea în cuvântul lui Dumnezeu, dar şi avertizările conştiinţei, fără putinţă de scăpare. În aceste condiţii ale păcatului, voinţa celor doi a căzut sub stăpânirea vrăjmăşiei. Când ei nu au mai crezut cuvintele lui Dumnezeu referitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului, Duhul lui Dumnezeu mai putea apela la conştiinţa lor, care ştia ce este binele. Omul nu mai era stăpân pe sine şi nu mai putea înfăptui, ca un lucru de la sine menit de Dumnezeu, neprihănirea. Asta pentru că Satana îl stăpânea cu totul. Toate deciziile voinţei de a face binele sau de a asculta de Dumnezeu, în condiţiile păcatului, erau anulate de vrăjmăşia din minte - intrusul sau spionul lui Satana.

Aş dori să limpezim un lucru fundamental, şi anume faptul că omul poate fi şi este stăpânit de Satana, nu ca persoană, ci prin intermediul vrăjmăşiei dinăuntrul omului care este menită să anuleze orice decizie a voinţei în sensul binelui şi al neprihănirii. Când Satana ajunge stăpân cu totul pe om, atunci o face în persoană prin posedarea în întregime a acelui om. Această din urmă stăpânire se cheamă demonizare. Omul ajunge în acest ultim stadiu, adică posedare demonică, numai atunci când s-a predat cu totul Satanei, atunci când a decis în mod conştient ca mintea lui întreagă şi corpul să fie stăpânite de diavolul sau de demonii lui.

Noi acum nu vorbim aici despre demonizare, ci doar despre modul cum Satana ţine în robie voinţa, în sensul că face fără efect orice decizie pe care o ia aceasta în direcţia binelui şi pentru neprihănire. Nimeni, nici Satana, nici demonii, nici îngerii buni şi nici chiar Dumnezeu, nu poate pătrunde cu forţa în mintea omului cu scopul de a-i dicta cum să gândească şi cum să înfăptuiască. Omul care nu este născut din nou este înrobit doar de vrăjmăşie, de natura spirituală pe care o are şi prin care Satana atacă orice decizie a voinţei. Acesta este punctul pe care doresc să-l subliniez. În pofida acestui fapt, conştiinţa acestui om a rămas mai departe busola prin care Dumnezeu poate să avertizeze omul în privinţa răului. Bunăoară, când eu fac un lucru bun, în interiorul meu se produce un sentiment de bucurie şi de satisfacţie că am reuşit să fac ceva bun, ajutând sau înlesnind munca mea sau a altcuiva. Cu alte cuvinte, conştiinţa mea se bucură alături de mine. Dar, când îmi pun în minte să săvârşesc un rău, să zicem să fur ceva, şi pornesc în direcţia aceasta cu toată fiinţa, atunci conştiinţa, chiar dacă nu ştie nimic despre legea lui Dumnezeu, mă avertizează că ce am în intenţie să fac este greşit, nu este bine. Aceasta este modalitatea, singura, până la naşterea din nou, când trebuie trezită mintea cu totul prin înfăţişarea principiilor legii lui Dumnezeu care condamnă orice gând păcătos, prin care Dumnezeu îl avertizează pe om. Duhul Sfânt este acela care apelează la conştiinţa umană, fără să o silească să ia vreo decizie, chiar dacă aceasta nu are habar cu privire la cerinţele legii lui Dumnezeu.

În omul care nu este născut din nou, dar care cunoaşte legea lui Dumnezeu, adică omul convertit intelectual, se petrec următoarele lucruri: când este ispitit să facă rău, conştiinţa îi spune să nu facă acel rău. Ea îi transmite practic voinţei să ia decizia de a nu face răul. Voinţa, care este stăpânită de vrăjmăşie, în ciuda faptului că ia decizia de a nu săvârşi răul, nu are şi puterea de a o duce la înfăptuire, fiindcă nu are autoritatea de a face aşa ceva, este lipstită de aşa ceva, întrucât puterea care anulează orice decizie a voinţei este prezenţa vrăjmăşiei. În cazul de faţă, conştiinţa nu poate stăpâni voinţa pentru că se află în sfera de acţiune a unei forţe care o depăşeşte în toate privinţele. Când îşi propune să facă binele, lucrurile se petrec la fel; voinţa nu-l poate înfăptui, rezultatul fiind răul. Vezi Romani 7. Problema acestui om este că, deşi Dumnezeu poate să-l avertizeze prin intermediul cuvântului, care se suie la minte, şi a conştiinţei, totuşi, pentru că voinţa lui nu se află sub stăpânirea lui Dumnezeu, orice decizie pe care o ia este anulată de stăpânul vrăjmăşie.

Dar cum se petrec lucrurile în cazul omului născut din nou? Dacă mai înainte de această experienţă voinţa era stăpânită de vrăjmăşie, acum, fiind eliberată prin înlocuirea ei cu natura divină sau viaţa veşnică, ea este ajutată de această natură divină. Acum nu mai vorbim de stăpânire crudă, de robie, ci de o slujire plină de dragoste din partea Duhului Sfânt şi a acestei naturi divine. Dumnezeu slujeşte, nu stăpâneşte, căci Fiul omului a venit să slujească, nu să i se slujească! De fapt, stăpânirea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul iubirii. În universul nepătat nu există altă formulă a stăpânirii decât cea a dragostei şi prin dragoste. Mintea şi conştiinţa, prin naşterea din nou, au fost sfinţite şi iluminate prin harul divin. Voinţa a recăpătat autoritatea de odinioară prin prezenţa naturii divine şi a Duhului Sfânt. Însă decizile le ia întotdeauna şi în orice împrejurare doar omul, nu Dumnezeu în locul lui. Numai prin prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine în om poate conştiinţa, de acum, să slujească şi să stăpânească voinţa noastră. Acum voinţa are putere, puterea lui Dumnezeu, să decidă şi să înfăptuiască. "Cu ajutorul religiei curate, intelectul lui ar fi adus pe o cale sănătoasă; puterile lui mintale şi morale ar deveni viguroase şi armonioase; conştiinţa iluminată de harul divin ar fi ageră şi curată, stăpânind voinţa şi dorinţele, şi conducând la sinceritate şi integritate în fiecare acţiune a vieţii". Mărturii, vol. 2, cap. Senzualitate la cei tineri, paragraful 7 de la sfârşit.

Mai mult decât atât, toate mădularele trupului, întreg organismul omenesc trebuie stăpânit prin exercitarea corectă a voinţei. Nu este necesară doar o simplă exercitare a voinţei, ci, ca şi în cazul experienţei naşterii din nou, este necesară exercitarea corectă a voinţei. Apetitul şi dorinţele omului tind totdeauna spre rău, iar voinţa trebuie să decidă mereu să le ţină în frâu, sub control. Dar, chiar şi născut din nou, omul nu poate face de unul singur aşa ceva. Vă rog să reţineţi că orice exercitare corectă a voinţei în cadrul reformei se face doar prin exercitarea credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu care cheamă în ajutor puterea Duhului Sfânt. Astfel întăriţi, decizia voinţei va putea fi pusă în practică, transpusă în realitate, cu ajutorul Duhului Sfânt, iar trupul este ţinut în stăpânire. Fără ajutorul divin, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate ţine în frâu natura omenească! "Unica siguranţă pentru tinerii din acest veac este să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Fără ajutor divin ei nu vor fi în stare să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile omeneşti". Mărturii, vol. 2, cap. Senzualitate la cei tineri, paragraful 4 de la sfârşit.

Ideea principală este că, după naşterea din nou, întreaga natură omenească este adusă sub controlul Duhului Sfânt care, prin prezenţa sa în noi, face posibil, în mod real, supunerea gândurilor. Gândurile şi sentimentele noastre formează caracterul!! Dacă mintea, raţiunea sau intelectul, toate definind acelaşi lucru, împreună cu conştiinţa şi voinţa sunt lăsate permanent în stăpânirea lui Dumnezeu, prin credinţă, prin încrederea neclintită în cuvântul lui Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, în şcoala reformei, atunci toate gândurile şi sentimentele omului vor fi în armonie cu mintea lui Dumnezeu. Natura omenească trage spre păcat, fiindcă este înclinată spre aşa ceva. Prin implantarea naturii divine în noi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi prin exercitarea corectă a voinţei care face apel, prin credinţă vie, la puterea lui Dumnezeu din cuvânt, ceea ce implică studierea lui, face posibilă supunerea continuă a naturii omeneşti cu apetitul, dorinţele şi pasiunile ei. Acest lucru însă implică o luptă zilnică.

Credinţa este un lucru viu şi lucrător pentru omul care o exercită. Menţinerea credinţei din partea credinciosului se face doar prin hrănirea acesteia! Fiind un lucru viu, dacă nu este hrănită, atunci se va ofili, se va stinge. Hrănirea ei se asigură doar prin studierea Cuvântului scris şi însuşirea făgăduinţelor Lui pentru noi, ceea ce implică o legătură directă şi vie cu Dumnezeul cerului! În felul acesta, conştiinţa va fi permanent iluminată de harul divin ce se găseşte în Cuvântul scris. Ea a devenit mai sensibilă prin întipărirea principiilor legii lui Dumnezeu, cele zece, în mintea credinciosului aflat în şcoala reformei. Orice om care ascultă de glasul unei astfel de conştiinţe iluminate de harul lui Dumnezeu, prin Cuvânt, nu va greşi niciodată. Conştiinţa este cea care trebuie să deţină controlul voinţei şi nu invers!!! Când glasul conştiinţei încetează, atunci voinţa decide ce doresc apetitul, pasiunile, impulsurile şi înclinaţiile naturii noastre omeneşti. "Noi trebuie să rezistăm şi să biruim înclinaţia şi să ascultăm de vocea conştiinţei, fără târguieli sau compromisuri; dacă nu, îndemnurile ei încetează şi voinţa şi impulsurile preiau controlul." Mărturii, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate, par. 20.

Noi nici un moment nu trebuie să ne luptăm cu Satana sau cu ispitele. Singurul în măsură care face aceasta este Hristos. El are toată puterea de a birui vrăjmaşul, pe Satana. De aceea, orice decizie pe care o luăm, trebuie să fie doar o exprimare în mod conştient şi deplin a încrederii în cuvântul lui Dumnezeu! Dacă El ne spune că nu avem ce căuta în bodegă, atunci, în baza acestui cuvânt al Său, prin credinţă, fără curiozităţi, decidem să nu intrăm niciodată într-un astfel de local. A nu se înţelege că trebuie să privim la noi şi să coborâm în noi pentru a căuta puterea lui Dumnezeu. Un astfel de om nu este creştin, ci unul care practică meditaţie transcedentală. Noi trebuie să privim necontenit la Mântuitorul nostru. Pentru aceasta avem Cuvântul scris şi spiritul profetic. Credinţa se bazează nu pe ceva din noi, ci doar pe Cuvântul scris. O minte raţională, echilibrată şi cu vederi largi este în mod sigur plină de puterea cuprinsă în principiile vii ale Evangheliei exprimate în Sfintele Scripturi.

     "Intrând în şcoala lui Hristos, studentul este pregătit să se angajeze în goana după cunoştinţă fără să ameţească de înălţimea spre care urcă. În timp ce merge din adevăr în adevăr, înţelegând mai clar şi mai luminos minunatele legi ale ştiinţei şi ale naturii, el devine încântat de manifestările uimitoare ale iubirii lui Dumnezeu pentru om. El vede cu ochi inteligenţi desăvârşirea, cunoştinţa şi înţelepciunea lui Dumnezeu, întinzându-se dincolo de infinit. Pe măsură ce mintea lui se lărgeşte şi se dezvoltă, torente de lumină curată se revarsă în sufletul lui. Cu cât bea mai mult din fântâna cunoştinţei, cu atât mai pură şi mai fericită este contemplarea de către el a infinităţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mare este dorinţa lui după înţelepciune suficientă pentru a înţelege profunzimea lucrurilor lui Dumnezeu.
     Avem nevoie, ca popor, de cultura intelectuală pe care trebuie s-o dobândim ca să venim în întâmpinarea cerinţelor timpului. Sărăcia, originea umilă şi mediul înconjurător nefavorabil nu trebuie să împiedice cultivarea minţii. Facultăţile mintale trebuie să fie ţinute sub controlul voinţei şi să nu i se îngăduie minţii să hoinărească sau să fie buimăcită cu diferite subiecte în acelaşi timp, nefiind temeinici în nici unul. În toate studiile vor fi întâlnite greutăţi; dar niciodată să nu încetezi prin descurajare. Cercetează, studiază şi roagă-te, înfruntă fiecare dificultate bărbăteşte şi viguros; cheamă puterea voinţei şi darul răbdării în ajutorul tău şi apoi sapă mai serios, până când mărgăritarul adevărului se va afla în faţa ta, clar, frumos şi mai preţios datorită dificultăţilor implicate în găsirea lui. Apoi, nu continua să stărui asupra unui singur punct, concentrându-ţi toate energiile minţii asupra lui, prezentându-l continuu atenţiei altora, ci alege un alt subiect şi cercetează-l cu atenţie pe acela. În felul acesta, vei înţelege taină după taină. Prin această metodă vor fi câştigate două victorii de valoare. Nu numai că ţi-ai asigurat nişte cunoştinţe folositoare, ci exercitarea minţii a mărit tăria şi puterea mintală. Cheia găsită pentru a descuia o taină poate scoate la iveală şi alte mărgăritare preţioase ale cunoaşterii, până aici nedescoperite." Mărturii, vol. 4, cap. Pastori ai Evangheliei, par. 16, 17.

Idei greşite - sentimente răvăşite, mândrie, gelozie şi ură

Unul dintre cele mai convingătoare exemple privitoare la discordie şi dihonie între creştinii născuţi din nou, aflaţi în şcoala reformei, este fără doar şi poate cel al ucenicilor lui Hristos. Nici nu ar trebui să fie de mirare, câtă vreme Satana a reuşit să-l învingă pe Adam în starea sa de nevinovăţie! Unii poate gândesc că ucenicii încă nu erau născuţi din nou şi că ei au primit această frumoasă binecuvântare abia la revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Dar acest fel de a privi lucrurile este greşit, întrucât Isus nu ar fi ales niciodată oameni ca să-i fie ucenici, fără să fi primit binecuvântată experienţă a naşterii din nou. El i-a ales doar după ce s-a rugat Tatălui Său din cer. Mai mult, unii dintre ei fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul şi primiseră botezul din mâna lui, chiar dacă nu există mărturii directe în acest sens. Ştim că au fost botezaţi pe baza faptului că ei, la rândul lor, botezau pe cei a căror viaţă fusese transformată, în totalitate, prin harul lui Dumnezeu. Hristos a aprobat această practică a lor şi i-a susţinut. Nimeni nu-şi poate lua singur sarcina de a boteza, fără să-i fie dat de sus, ca în cazul lui Ioan Botezătorul, sau fără să se fi botezat pentru a practica acest ritual tot prin binecuvântare divină, de sus. "Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui." Ioan 4,1.2.

Textul spune că ucenicii lui Isus botezau nu oameni lumeşti, nici oameni convertiţi intelectual, ci ucenici. Or, dovada adevăratei ucenicii este o inimă înnoită prin harul lui Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă a fi născut din nou. Este greu de crezut că Isus ar fi ales ucenici să boteze alţi ucenici, fără să ştie dacă aleşii lui, adică ucenicii, erau născuţi din nou sau nu. Apoi, faptul că Ioan Botezătorul boteza într-adevăr oameni deveniţi ucenici, nu trebuie pus la îndoială având în vedere că era mânat şi iluminat de Duhul Sfânt în ceea ce făcea. "Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol pentru curăţirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv, el declara că aceia care se numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, ei nu puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia. Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe prooroc. Câtva timp, înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau botezul." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 33.

Faptul că Ioan nu boteza pe oricine este scos în evidenţă de această declaraţie ilustră: "Mulţi cărturari şi farisei veneau, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau să arate că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinându-i şi pe alţii să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum, tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Ioan era iluminat de Duhul Sfânt că mulţi dintre aceşti oameni nu aveau o convingere reală de păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni ai profetului, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei socoteau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 34.

Că Ioan era iluminat de Duhul Sfânt în ceea ce făcea şi în cunoaşterea persoanelor pe care le boteza, dacă sunt sau nu născute din nou, este dovada îndestulătoare prin care ştim sigur că toţi ucenicii lui Ioan au avut vieţile transformate prin harul lui Hristos. Dintre aceşti ucenici, Isus şi-a ales câţiva la început, pe Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael. Chiar şi restul ucenicilor aleşi de Hristos, până la unsprezece, trebuie să fi avut o inimă transformată, căci ar fi un lucru de prisos să ne gândim că Isus ar fi ales pe cineva fără să aibă această transformare interioară. "Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese... Cu toate acestea, Filip era un elev în şcoala lui Hristos şi Învăţătorul divin suporta cu răbdare necredinţa şi încetineala lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Alegerea celor doisprezece, par. 7, 10. Dacă Filip era un elev în şcoala lui Hristos, adică şcoala reformei, atunci cu atât mai mult era restul tuturor celorlalţi. Pe deasupra cunoştea caracterul fiecăruia dintre ei.

Am putea spune mult mai multe cu privire la acest aspect, însă cred că este suficient pentru a arăta că ucenicii lui Hristos, mai puţin Iuda Iscariotenul, aveau experienţa naşterii din nou. Acum ne vom concentra atenţia asupra camerei de sus, acolo unde Isus intenţiona să ia sfânta cină împreună cu ucenicii. Însă, mai înainte de a face aceasta, El trebuia să-i aducă în armonie unul cu celălalt, întrucât aceasta le lipsea în momentul strângerii lor laolaltă în acea încăpere. Faptul că ucenicii se aflau cu Isus, încă de la alegerea lor, chiar şi puţin mai înainte de alegerea lor, demonstrează o realitate ce nu trebuie ignorată, şi anume că ei fuseseră primiţi în şcoala reformei sau a sfinţirii, în ciuda tuturor nedesăvârşirilor lor de caracter, a ambiţiilor lor egoiste şi chiar a mândriei. Există două feluri de mândrie, cea păcătoasă care îşi găseşte izvorul în vrăjmăşie sau natura spirituală a lui Satana pe care o primim toţi la naştere şi care trebuie înlocuită cu natura divină a lui Hristos, şi mândria naturală care ia naştere prin slujirea de sine, când interesul personal şi propria persoană predomină, sunt puse mai presus de toţi.

Ceea ce trebuie înţeles, în lumina acestui fapt, este că orice cădere şi păcătuire a ucenicilor lui Hristos, în şcoala reformei, deci alături de Hristos, trebuie pusă pe seama lipsei de credinţă, a ambiţiilor egoiste, a mândriei şi egoismului natural, toate fiind caracteristici ale naturii omeneşti, nu ale vrăjmăşiei pe care ei nu o mai aveau! Cu alte cuvinte, Satana a reuşit să-i determine să păcătuiască ispitindu-i în natura lor omenească, vizând ideea lor greşită cu privire la împărăţia lui Dumnezeu. Atât de adânc înrădăcinată era concepţia că Mesia va veni ca un Rege maiestuos şi glorios, şi că va întemeia pe pământ împărăţia slavei, prin nimicirea tuturor asupritorilor romani, încât rămăsese arma lor forte, în şcoala reformei, deci după naşterea din nou, în dorinţa lor de a-l face pe Hristos împărat. Dar nu numai atât, această idee i-a condus la ambiţia de a avea, dacă se putea, poziţia de frunte în această împărăţie, fapt care a dus la iscarea tulburărilor între ei, dar şi a mândriei şi urii chiar, căci acum fiecare dintre ei nutrea poziţia cea mai de frunte, chiar dacă aceasta fusese solicitată în mod expres de mama fiilor lui Zebedei, aceştia fiind Ioan şi Iacov. Toţi erau "plini de gelozie şi luptă". Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 6.

     "Între ei >s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare<. Această luptă, dusă în faţa lui Hristos, îl întrista şi-l rănea. Ucenicii se agăţau de ideea lor preferată, că Hristos îşi va arăta puterea şi va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorinţa de a avea locul cel mai de seamă din împărăţie. Ei se comparau unii cu alţii şi fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe fraţii lui ca fiind mai de preţ. Cererea lui Iacov şi a lui Ioan de a sta la dreapta şi la stânga tronului lui Hristos trezise nemulţumirea celorlalţi. Faptul că cei doi fraţi îndrăzniseră să ceară poziţia cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau ameninţaţi cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecaţi greşit şi că atât credincioşia, cât şi talentele lor nu erau preţuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov şi Ioan." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 7.

Va rog să observaţi cum o singură idee greşită a putut tulbura o grupă de oameni. Nenorocirea era că toţi aveau ideea greşită că Mesia va folosi puterea Sa de Dumnezeu, îi va nimici pe romani şi apoi se va sui pe tronul lui David. Diavolul a ştiut cum să producă zâzanie, dihonie, o droaie de resentimente unul faţă de altul, gelozie, mândrie şi chiar ură. Pe de altă parte, între ucenici Satana îl vârâse pe Iuda care constituia permanent un izvor de nemulţumire şi ispite pentru ucenici. Iuda era un trădător şi un laş în acelaşi timp, ba mai mult, voia chiar el locul cel mai de frunte din mult visata împărăţie mesianică. "Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, şi locul cel mai de frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 8.

În camera de sus ucenicii nu erau în armonie unul cu altul şi, deci, nici cu Isus; ca atare, nu puteau să ia parte la sfânta cină. Era scopul lui Satana să provoace multă amărăciune lui Isus, să-l determine cumva, prin descurajare, să nu ajungă pe Golgota, iar dacă va ajunge, să o facă în cea mai mare descurajare posibilă, astfel încât jertfa Lui să nu fie desăvârşită. Inimile ucenicilor erau preocupate cu privire la cine să fie cel mai mare; persoana lor şi egoismul şi ura lor firească, naturală îi orbiseră în raport cu Mântuitorului. Chiar şi în prezenţa Lui, ei erau străini de El, se înstrăinaseră. Satana a reuşit să-i despartă de Mântuitorul din punct de vedere spiritual. Le invadase minţile cu spiritul său pângăritor, iar ei nici măcar nu-şi dădeau seama de acest lucru.

Fiindcă Satana nu câştigase biruinţa definitivă asupra lor, Isus a trebuit să întreprindă ceva ce urma să le deschidă ochii, să-i facă să se vadă aşa cum îi vede cerul. Nu le-a ţinut o predică, nu i-a mustrat, nu s-a mâniat pe ei, ci s-a încins cu un ştergar şi a început să le spele picioarele în tăcere, fără să le adreseze nici măcar un singur cuvânt. Din cauza mândriei lor rănite, ei au refuzat să facă acest serviciu, întrucât la evrei era obiceiul ca în zilele de sărbătoare oaspeţilor să le fie spălate picioarele de o slugă. Numai că aceasta lipsea în seara respectivă, şi asta pentru că Hristos nu solicitase aşa ceva, întrucât în ochii Lui nu există slugi, ci numai fraţi de ai Săi, cel puţin din punct de vedere al creaţiei. "Se mai ridicase o cauză de neînţelegere. Era obiceiul ca la zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele oaspeţilor; şi de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul şi ştergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; dar nu era nici un slujitor de faţă şi ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar fiecare dintre ei, mânaţi de mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toţi se arătau nepăsători, ca şi când n-ar fi ştiut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 9.

Pentru a spăla întrăinarea din inimile lor, pentru a pune pe fugă mândria lor rănită, pentru a le deschide ochii să se vadă exact aşa cum sunt, Isus a început să le spele picioarele şi să le şteargă, în acelaşi timp. Era o mustrare usturătoare, dar necesară. Cuvintele de multe ori, în situaţii similare acesteia, sunt de prisos, însă un gest poate schimba totul. "Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O ruşine şi o amară umilinţă le-au umplut inima. Au înţeles mustrarea nerostită şi s-au văzut într-o lumină cu totul nouă." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 11. Numai iubirea divină poate schimba inimi şi poate alunga păcatul mândriei şi egoismului naturale, specifice naturii omeneşti neregenerate din inima celui născut din nou.

Hristos le-a dat o lecţie a umilinţei pline se slujire. El nu a ţinut cont că este Maiestatea cerului, ci s-a plecat şi a spălat nişte picioare prăfuite cu scopul de a ajunge la inima lor, la adevăratele lor probleme. Ei trebuiau să se vadă într-o nouă lumină; aveau nevoie de o curăţire a inimii mai profundă decât cea stabilită prin naşterea din nou. "Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău şi încă aveau nevoie de harul Lui curăţitor. Când Isus s-a încins cu ştergarul pentru a spăla praful de pe picioarele lor, El dorea ca prin acest lucru să spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimile lor. Aceasta reprezenta o valoare mult mai mare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe care-l aveau atunci, nici unul dintre ei nu era pregătit pentru părtăşia cu Hristos. Până când nu erau aduşi la umilinţă şi iubire, nu era pregătiţi să ia parte la cina pascală sau să fie părtaşi la slujba de amintire, pe care Hristos era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curăţită. Mândria, interesul egoist născuseră despărţire şi ură, dar Isus îndepărtase toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Isus putea să zică: >Voi sunteţi curaţi<. Acum se restabilise unirea inimilor, precum şi iubirea unul faţă de altul. Ei deveniseră umili şi gata să primească învăţătura. Afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte celuilalt. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.

În felul acesta atacă Satana pe credinciosul născut din nou, încercând prin ispitele sale să tragă foloase din prejudecăţi, idei greşite, teorii şi obiceiuri greşite sau ispitindu-ne apetitul, afecţiunile şi pasiunile sau dorinţele noastre.

Unii încă mai cred că Petru nu era născut din nou în camera de cină, deoarece el îl roagă pe Mântuitorul, la un moment dat, să îl spele cu totul, nu numai picioarele. Însă, dacă suntem consecvenţi cu gândul divin aşezat prin inspiraţie în Biblie, atunci nu putem înţelege că Petru era un om fără experienţa naşterii din nou. Cuvintele lui Isus fac lumină în această privinţă: "Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot". Ioan 13,10. Aici, Hristos face referire la o scaldă şi, totodată, la o spălare a picioarelor. Deci, El scoate în evidenţă două lucruri diferite, care se petrec în timpuri diferite. Mai întâi, e scalda, ceea ce presupune o îmbăiere sau o baie. Cum pe vremea aceea îmbăierea se făcea în lacuri sau râuri, e lesne de înţeles că ea presupune o scufundare în apă. Orice baie pe care cineva o face astăzi într-un lac sau la ştrand presupune o scufundare în apă. Având în vedere acest fapt, putem spune cu certitudine că Isus face referire la botezul lui Petru, primit în mod cert prin mâinile lui Ioan Botezătorul, întrucât, din câte am aflat, Isus nu a botezat pe nimeni niciodată. Apoi avem spălarea picioarelor, care nu implică o îmbăiere, ci doar o simplă spălare. Cred că putem vedea cu uşurinţă deosebirile dintre cele două.

Petru se gândea că din cauza păcatului mândriei sale, avea nevoie de încă un botez, însă Isus i-a spus că nu mai avea nevoie de aşa ceva, fiindcă era curat, în sensul că fusese scăpat de vrăjmăşia stăpânitoare, ci avea trebuinţă doar de o spălare a picioarelor pentru a fi curat de tot, nu curat deci, ci curat de tot. Aşa că versetul de mai sus ar trebui sune în felul următor: "Cine s-a botezat o dată, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot". Isus, tot în acest verset, spune mai departe: "... voi sunteţi curaţi, dar nu toţi". Ei erau curaţi prin prisma botezului, însă acum erau curaţi de tot şi prin spălarea picioarelor, prin care Isus a urmărit să le spele inimile mai mult, fiindcă în şcoala reformei Hristos intenţionează să ne cureţe inimile tot mai mult până când în ele se va oglindi în chip desăvârşit faţa Mântuitorului. Cel care nu era curat deloc, era Iuda trădătorul.

     "Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curăţire trupească. Hristos vorbeşte şi de o curăţare mai înaltă, care este simbolizată prin cea umilă, a picioarelor. Acela care venea de la baie era curat, dar picioarele din sandale se umpleau repede de praf şi trebuiau să fie spălate din nou. La fel şi Petru şi fraţii lui fuseseră spălaţi în marele izvor deschis pentru păcat şi necurăţie. Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 17.

În paragraful de mai sus se arată limpede că atât Petru cât şi fraţii săi, adică ceilalţi ucenici, mai puţin Iuda, fuseseră deja spălaţi  în marele izvor deschis pentru păcat şi necurăţie, adică prin botez, mai întâi prin cel al pocăinţei şi apoi prin cel al apei care îl atestă pe primul, altfel doar botezul în apă nu e nimic. În baza acestui botez, Hristos îi recunoştea ca fiind ai Săi. De aceea i-a şi ales, ca să-i dezveţe de multele idei şi prejudecăţi, de obiceiuri şi practici greşite, prin şcoala reformei, şi să-i înveţe lucruri noi prin care îi pregătea în vederea revărsării Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii.

În încheiere să citim aceste cuvinte sublime: "La fel ca Petru şi fraţii lui, şi noi am fost spălaţi în sângele lui Hristos, dar adesea curăţia inimii este întinată prin atingerea de cele rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui curăţitor". Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, par. 18.

Idei şi teorii greşite - vechile prejudecăţi

Până acum am clarificat faptul că Satana poate să conducă la păcat pe creştinul născut din nou prin intermediul apetitului, pasiunilor şi afecţiunilor, specifice naturii omeneşti păcătoase. Dar acesta nu este singurul domeniu al naturii omeneşti unde diavolul îşi trimite ispitele. Mai este încă unul, ce-i drept mai greu de depistat, iar acesta este cel al ideilor, teoriilor, obiceiurilor şi practicilor greşite, toate căpătate şi însuşite în vechea şcoală a celui rău. Mai trebuie să înţelegem, însă, şi un alt aspect important, referitor la acest domeniu din urmă al naturii omeneşti, şi anume că, atunci când este smulsă sau eliminată vrăjmăşia, împreună cu ea dispar sau sunt înlăturate obiceiurile şi practicile păcătoase, sau viciile, toate fiind suma egoismului păcătos, care erau rodul prezenţei vrăjmăşiei, dintre acestea amintesc fumatul, consumul băuturilor alcoolice, înjuratul sau blestemul, etc. ">Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi< (2Corinteni 5,17). Prin puterea lui Hristos, bărbaţi şi femei au sfărâmat lanţurile obiceiurilor păcătoase. Ei au renunţat la egoism. Cel profan a ajuns evlavios, beţivul, cumpătat, cel desfrânat, curat. Sufletele care au purtat asemănarea cu Satana au fost schimbate după chipul lui Dumnezeu. Această schimbare este în ea însăşi minunea minunilor. O schimbare săvârşită prin Cuvânt este una din cele mai profunde taine ale Cuvântului. Noi nu o putem înţelege; nu putem decât să credem, aşa după cum spun Scripturile, că ea este >Hristos în voi, nădejdea slavei<. Faptele apostolilor, cap. Scrisori din Roma, par. 18.

Cu toate acestea, în natura omenească rămân prezente foarte multe idei şi teorii greşite, aşa-numitele prejudecăţi, care nu sunt eliminate. Ele s-au format prin exersare, în şcoala veche, formând făgaşe adânci în mintea noastră. Dumnezeu nu schimbă mintea noastră, nu o elimină pentru a o înlocui cu alta, pentru că altfel ar însemna să şteargă cu totul din noi orice amintire a trecutului şi cunoştinţele acumulate. El elimină doar intrusul din mintea noastră, punând în locul lui mintea sau natura divină. Cu ajutorul acesteia şi a Duhului Sfânt, prin credinţă şi prin practicarea principiilor Evangheliei, noi trebuie şi putem să ne formăm obiceiuri noi, în baza unor idei şi teorii noi despre mântuire şi viaţă. Ne aducem aminte când, după înviere, Hristos le-a apărut câtorva ucenici şi începuse să le tâlcuiască din Vechiul Testament toate cele privitoare la prima venire a Sa, la moartea şi învierea Sa. Aceştia fuseseră foarte adânc mişcaţi de această nouă viziune despre Mesia şi, datorită acestui fapt, în mintea lor se înfiripaseră noi gânduri care i-au condus la noi idei corecte despre Mesia. "Atunci Isus le-a zis: >O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?< Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El... Şi au zis unul către altul: >Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?<" Luca 24,25-27.32.

Între mintea divină şi carne sau natura omenească permanent se va da o luptă, şi încă una crâncenă, ca între două armate pe câmpul de luptă. Atenţie, vorbim doar despre omul născut din nou! În această luptă voinţa şi raţiunea sfinţite joacă un rol hotărâtor în vederea biruinţei. Totul depinde de exercitarea corectă a voinţei. Orice hotărâre de partea neprihănirii trebuie să fie luată printr-o exercitare corectă a voinţei. Vom vorbi mai pe larg despre rolul voinţei în cadrul reformei. De aceea, în şcoala reformei nu este loc pentru lenevit sau pentru stat cu mâinile în sân. Este de dat o luptă adevărată în care creştinul este solicitat să ia hotărâri demne de experienţa lui cu Dumnezeu. Acum el este liber să aleagă neprihănirea, pe care deja o are, sau să dea curs ispitei lui Satana şi să păcătuiască, precum David. "Dar, deşi a ajuns la această experienţă, nu înseamnă că de aici încolo creştinii trebuie să-şi încrucişeze mâinile, mulţumiţi cu ceea ce a fost săvârşit faţă de ei. Cel care s-a hotărât să intre în împărăţia spirituală îşi va da seama că toate puterile şi patimile unei naturi neregenerate, susţinute de puterile împărăţiei întunericului, stau împotriva lui. Zilnic, el trebuie să-şi reînnoiască consacrarea, zilnic să ducă bătălia cu răul. Obiceiurile cele vechi, înclinaţiile moştenite către rău, se vor lupta să stăpânească, şi faţă de acestea el trebuie mereu să se păzească, luptându-se prin puterea lui Hristos pentru a dobândi biruinţa." Faptele apostolilor, cap. Scrisori din Roma, par. 20.

Natura neregenerată despre care se face pomenire în paragraful de mai sus este natura omenească, biologică, neregenerată, netransformată, căci, aşa cum am spus, ea va fi transformată sau înlocuită, ori înnoită abia la a doua venire a lui Hristos, când ni se va da un trup absolut nou. A regenera înseamnă a reface, a înnoi cu înţelesul de a înlocui cu altă natură biologică. Aşadar, nu trebuie înţelească ca fiind vrăjmăşia dintr-un motiv foarte simplu. Paragraful de mai sus este practic o continuare a celui cu numărul 18, din partea superioară a postării de faţă, în care se vorbeşte explicit despre omul născut din nou. Puterile naturii omeneşti sunt acele mari binecuvântări pe care Dumnezeu le-a dat omului încă de la crearea sa, dar care acum sunt pornite spre rău, iar acestea sunt apetitul, afecţiunile şi dorinţele sau pasiunile omului. Acestea sunt susţinute de puterile întunericului în sensul că sunt stimulate spre rău de diavolul şi îngerii lui răi.

Ce trebuie să facă zilnic creştinul? Să ducă bătălia cu răul. Cine este răul? Obiceiurile vechi, şi trebuie să remarcăm că nu se spune cele păcătoase, întrucât acestea au fost eliminate, şi înclinaţiile moştenite spre rău. Toate acestea ţin de natura omenească neregenerată cu care creştinul trebuie să se lupte zilnic. "Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat." 1Corinteni 9,26.27. Pavel vorbeşte aici despre această luptă a creştinului cu natura neregenerată, cu care de altminteri rămâne după experienţa naşterii din nou.

Pentru a înţelege altă cale de atac a diavolului asupra domeniului naturii omeneşti, care priveşte strict prejudecăţile, este util să vin cu un exemplu biblic. Satana este cel mai fin şi cel mai bun psiholog din câţi există pe pământ. Imediat după înălţarea lui Isus, biserica apostolică urma să primească revărsarea bogată a Duhului Sfânt, aşa cum niciodată n-a mai primit vreo biserică, până astăzi, pe pământ. Toţi cei care primiseră Duhul Sfânt trebuie să fi experimentat dinainte naşterea din nou, dacă ne gândim la ucenicii lui Hristos, mai puţin Iuda Iscarioteanul care se spânzurase. Vreau să menţionez că Duhul Sfânt l-au primit nu numai ucenicii lui Isus, cei unsprezece, ci, împreună cu ei, au primit Duhul toţi cei care fuseseră convertiţi, adică primiseră naşterea din nou, în urma activităţii şi lucrării apostolilor până la revărsarea Duhului Sfânt. Aceştia "erau toţi împreună în acelaşi loc". Fapte 2,1. "Inimile celor care fuseseră convertiţi în urma activităţii apostolilor erau blânde şi unite datorită iubirii creştine." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 3.

Dar, cu toate acestea şi în pofida armoniei, exista ceva în mintea acestor ucenici convertiţi. Ce anume? Prejudecăţile de mai înainte, din vechea viaţă, de dinainte de naşterea din nou!! "În ciuda prejudecăţilor de mai înainte, toţi erau în armonie unii cu alţii." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 3. Reţinem că poate exista armonie în ciuda prejudecăţilor. De fapt biserica primară era alcătuită din multe clase de oameni, care fiecare avea prejudecăţile ei, mai mult sau mai puţin. Cert este faptul că între aceste clase se aflau evrei greci care aveau mare neîncredere, bazată pe prejudecăţi, faţă de iudeii din Palestina. "Prima biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de diferite naţionalităţi. La vremea revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, >se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer< (Fapte 2,5). Printre cei de credinţă ebraică, care erau adunaţi la Ierusalim, erau unii care, de obicei, erau cunoscuţi ca greci; între aceştia şi iudeii din Palestina exista de multă vreme neîncredere şi chiar conflicte." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 2.

În urma acestei neîncrederi se iscau mereu conflicte între ei, cel puţin în viaţa de dinaintea naşterii din nou. Vă rog sa reţineţi că vorbim despre o biserică plină de Duhul Sfânt, care n-a măturat prin minţile credincioşilor lăsându-le goale de orice prejudecăţi sau de educaţia veche, căpătată în şcoala lui Satana! Prejudecăţile sau ideile greşite au de a face cu şcoala reformei şi nu cu naşterea din nou! Duhul Sfânt a fost dat tocmai pentru ca toţi aceşti ucenici convertiţi şi sinceri, ba chiar în armonie, să-şi îndrepte ideile, să elimine prejudecăţile şi să-şi organizeze altfel viaţa. Acest lucru se face numai prin cooperarea dintre Duhul Sfânt şi om.

Se puteau repeta, oare, aceste conflicte vechi? Satana exact acest lucru îl căuta; să genereze iară neîncredere între aceşti evrei, ispitindu-i în prejudecăţile lor. Şi a reuşit. "În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, >evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele<." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 1. Diavolul urăşte armonia şi buna înţelegere, mai ales când izvorul lor este Duhul Sfânt. Mai mult, el urmărea să împiedice înaintarea Evangheliei, dar nu oricum, ci folosindu-se de prejudecăţile evreilor greci pentru a introduce dihonia. "Satana ştia că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputinţă să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; şi el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie. Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 3.

Observăm că Satana cunoştea bine felul de gândire al acelor evrei. De ce? Pentru că el fusese învăţătorul lor înainte de naşterea din nou! Practic era felul său specific de gândire! Atât de mult exersaseră acest fel de gândire, încât acesta devenise şi obicei adânc înrădăcinat. Satana ne cunoaşte foarte bine şi ştie unde şi cum să ne ispitească. În baza acestei cunoaşteri a reuşit, aproape într-un mod uluitor, chiar sub influenţa şi prezenţa Duhului Sfânt în ucenici, şi deci în biserică, să creeze discordie, neînţelegeri, apelând la prejudecăţile evreilor greci. Exact în acest mod procedează şi astăzi în biserici Satana, cu atât mai mult cu cât vrăjmăşia este la ea acasă, căci în nici un caz nu putem vorbi de o revărsare a Duhului Sfânt!!

Apelând la prejudecăţile lor sau la felul lor de gândire de mai înainte, Satana a trezit în ei bănuiala, fiindcă evreii greci plecaseră, ispitiţi fiind, de la presupunerea că văduvele lor sunt trecute cu vederea de evreii din Palestina la împărţirea ajutoarelor. Acest fapt nu era real întrucât "orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei". Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 4.

     "Aşa s-a întâmplat că, înmulţindu-se ucenicii, vrăjmaşul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la fraţii lor în credinţă şi de a găsi vină conducătorilor lor spirituali şi astfel, >evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor<. Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuşi Satana a izbutit să dea loc la bănuială." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 4.

În această stare de nemulţumire, Duhul Sfânt i-a inspirat pe ucenici să ia măsuri urgente pentru frânarea ei şi, mai ales, pentru ca diavolul să nu aibă câştig de cauză determinând biserica să păcătuiască. Aşă că pe fondul acesta a trebuit să fie aleşi şapte diaconi pentru o distribuire mai eficientă a ajutoarelor. "Măsuri categorice şi imediate trebuia luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemulţumire, ca nu cumva vrăjmaşul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credincioşi." Faptele apostolilor, cap. Cei şapte diaconi, par. 4.

Iată cum atacă Satana pe ucenicul lui Hristos în natura lui omenească, folosindu-se de astă dată de prejudecăţi, de idei şi teorii vechi adânc înrădăcinate! Ţineţi minte că şcoala reformei este o şcoală, şi încă una specială, care necesită şi implică educaţie, multă educaţie. La această educaţie trebuie să participăm cu toată inima şi fiinţa noastră, căci Dascălul nostru este însuşi Mântuitorul lumii. Trupul trebuie bine ţinut în stăpânire, dat fiind faptul că de partea noastră se află tot cerul! În postarea viitoare voi continua cu alt exemplu, de astă dată cu cel al ucenicilor în camera de sus.

Păcătuirea lui David

Trebuie să înţelegem bine căile de atac ale diavolului asupra naturii noastre omeneşti, căzute şi păcătoase, dacă dorim să fim biruitori. Nu trebuie să scăpăm din vedere lupta care s-a petrecut în mintea lui Adam, deşi era încă o fiinţă lipsită de păcat, nevinovată. Nici fiinţele cereşti nu au fost scutite de această luptă, care are loc după apariţia păcatului. Până şi Dumnezeu Tatăl a avut de dat lupta Lui, la nivel mental, dacă să-l lase sau nu pe Fiul Său să salveze neamul omenesc. O să înţelegem în alt episod că această luptă nu are nici un fel de legătură cu neplăcerea Tatălui sau cu vreo urmă de egoism din partea Lui de a-l reţine pe Fiul Său de la o aşa jertfă unică.

Acum, în cele ce urmează ne vom concentra asupra cazului lui David, când acesta a păcătuit cu Batşeba, pentru a pricepe felul atacului, prin ispite, al lui Satana asupra omului aflat în şcoala reformei. Mai întâi, trebuie să fim conştienţi de faptul că David era un om născut din nou, preaiubit de Dumnezeu, căci altfel nu ar fi putut fi uns rege niciodată. "Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă... Isai a trimis să-l aducă. Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţă frumoasă. Domnul a zis lui Samuel: >Scoală-te, şi unge-l, căci el este!< Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare. Samuel s-a sculat, şi s-a dus la Rama." 1Samuel 16,7.12.13. "Domnul îl alesese pe David şi-l pregătea, în timpul vieţii sale singuratice cu turmele, pentru lucrarea pe care El a rânduit-o să-i fie încredinţată în anii de mai târziu." Patriarhi şi profeţi, cap. Ungerea lui David, par. 1.

     "David a continuat să se pregătească în frumuseţea şi puterea anilor tinereţii sale, pentru a ocupa o poziţie înaltă între cei mai aleşi oameni de pe pământ. Talentele sale - daruri preţioase de la Dumnezeu – erau folosite pentru a preamări slava Dătătorului. Ocaziile de meditaţie şi de cercetare de sine au folosit pentru a-l îmbogăţi cu acea înţelepciune şi evlavie care-l făceau plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. În timp ce admira desăvârşirea Creatorului său, o concepţie mai clară despre Dumnezeu se deschidea înaintea sufletului său. Subiectele neclare se luminau, greutăţile se lămureau, contrazicerile aparente se rezolvau şi fiecare rază de lumină atrăgea noi expresii de admiraţie şi tot mai dulci cântece de laudă, spre slava lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. Iubirea care-l anima, grijile care-l chinuiau, biruinţele care-l însoţeau, toate erau subiecte ale cugetării sale active; şi, privind la iubirea lui Dumnezeu în toate înlănţuirile vieţii sale, inima lui izbucnea într-o şi mai vie adorare şi recunoştinţă, glasul lui izbucnea într-o melodie tot mai vie, harpa sa răsuna în imnuri tot mai voioase, iar păstoraşul creştea din putere la putere, din cunoştinţă la cunoştinţă, deoarece Duhul Domnului era asupra lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Ungerea lui David, ultimul paragraf.

Nu este nevoie să insistăm mai mult asupra acestui aspect. Cu toate acestea, David avea să cadă în capcana pe care Satana i-a întins-o, o dată cu chemarea lui la curtea regelui Saul. David a trebuit să fie supus unui stres cumplit din cauza lui Saul care, pe zi ce trecea, devenea tot mai tulburat cu mintea. Din pricina aceasta, fiind continuu fugărit de Saul, în ţelul lui de a-l omorî, David şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu, că El îl va ocroti de mânia lui Saul, şi a apelat la minciună. În urma acestui fapt, marele preot împreună cu toată casa lui, mai puţin un fiu al lui care a fugit la David, precum şi alţi slujitori împreună cu cetatea preoţească Nob au fost omorâţi din ordinul lui Saul.

Pentru că David devenise suspicios, când a ajuns la Nob, acolo văzându-l şi pe Doeg edomitul care avea să-l trădeze lui Saul, el nu mai ştia în cine să-şi pună încrederea. Neîncrezându-se deplin în marele preot, l-a minţit, când, dacă ar fi fost deschis să-i spună de ce se află acolo, la Nob, l-ar fi ajutat pe marele preot să se salveze cumva de furia nebună a lui Saul. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că suspiciunea lui David l-a condus la lipsa de încredere nu numai în marele preot, ci şi în Dumnezeu. Pierduse simţământul încrederii că Dumnezeu îl putea scăpa din acea situaţie, că îl putea ocroti în ciuda tuturor aparenţelor. Din astă cauză, David nu şi-a exercitat în mod corect voinţa, nu a ales, în ciuda circumstanţelor, să se încreadă liniştit în braţul Domnului. O dată ruptă veriga de legătură cu Dumnezeu, credinţa, David a căzut pradă lui Satana şi a păcătuit.

Acest precedent i-a oferit lui Satana alt prilej de a-l conduce pe David la păcat, dar de astă dată de pe poziţia de rege al lui Israel. Ţinem minte că vorbesc despre un om născut din nou. Vom încerca să înţelegem ceva din felul în care un om născut din nou poate fi ispitit în domeniul poftelor sau al simţămintelor, mai ales atunci când ispita vizează latura sexuală a acestuia. Aşadar, cum a căzut David în păcat cu Batşeba? Deja ar trebui să ştim că David era căsătorit în momentul când Satana la ispitit.

Ceea ce vreau să înţelegem este faptul că Satana pregătise de multă vreme acest soi de ispită pentru David, mai ales că-l cunoştea foarte bine; îi cunoştea toate slăbiciunile. În primul rând, în societatea de atunci, şi nu mai puţin în cea de azi, se împământenise ideea greşită că regii sunt deasupra legilor ţării; că ei pot face orice fără să fie pedepsiţi de popor. Această idee predomina în speţă la popoarele vecine Israelului, însă ideea se cuibărise şi în mintea lui David, dar într-un mod subtil. Aşa se face că într-o zi se plimba pe terasa casei împărăteşti, probabil să cugete sau să se roage. Numai că ajungând să privească în jos, văzu o femeie care tocmai făcea baie; evident, era dezbrăcată. Reacţia firească a unui bărbat lumesc este să stăruie asupra priveliştii, să conceapă chiar un scenariu în mintea sa în legătură cu femeia pe care o vede dezbrăcată. Numai că David nu era lumesc, fiind un om după inima lui Dumnezeu.

Deşi era un bărbat după placul lui Dumnezeu, totuşi David nu a căutat să alunge ispita care se adresa simţurilor sale. Imaginea trupului Batşebei, care pe deasupra mai era şi frumoasă la chip, începuse să înlăture din mintea lui încet, dar sigur, pe Dumnezeu şi împreună cu El pe Duhul Sfânt! Imaginea Batşebei a trezit în mintea lui simţăminte şi reacţii specifice poftelor naturii omeneşti care ne trag mereu spre păcat. În loc să alunge ispita prin exercitarea corectă a voinţei, el a început să se joace cu ea. Aceasta l-a stârnit, socotind că, în calitate de rege, îşi poate permite "luxul" de a avea un raport sexual cu o femeie din poporul său. Doar asta fac toţi regii popoarelor!

În cazul lui David, Satana a căutat să scoată de sub controlul minţii simţămintele sau poftele specifice naturii noastre omeneşti, printre care şi pofta sexuală. Dacă această poftă este satisfăcută într-un cadru legal, căsătoria, în mod echilibrat şi raţional, aşa cum a prevăzut Dumnezeu, atunci putem spune că ea se află sub controlul unei raţiuni sfinţite prin harul lui Dumnezeu. Natura omenească a lui David nu a mai putut fi controlată de minte sau raţiune, întrucât cea din urmă a fost acaparată de imaginea unei femei care se scălda. Este exact ceea ce îşi dorea diavolul. Şi-a adormit voinţa şi conştiinţa, deşi în mod absolut sigur Duhul Sfânt îl avertiza prin intermediul conştiinţei morale că ceea ce are de gând să facă nu este bine. Duhul Sfânt întotdeauna lucrează şi se manifestă, pentru mintea noastră, sub forma unui glas duios, ca un susur blând şi subţire. El nu strigă conştiinţei noastre pentru a o trezi, ci apelează la noi blând şi plin de respect. Respectul oricărei făpturi create din univers, din partea lui Dumnezeu, este suprem. El nu invadează conştiinţa omului în dorinţa de a-l face să înceteze cu gândurile păcătoase sau să păcătuiască, ci vorbeşte în şoaptă, dar hotărât şi sigur, pentru binele deplin al omului.

În momentul când David şi-a adormit conştiinţa, prin exercitarea incorectă a voinţei, alegând femeia în locul lui Dumnezeu, putem spune că deja a păcătuit. De ce? Fiindcă el ajunsese să o poftească pe Batşeba în gândul lui! Actul săvârşirii păcatului pe faţă nu era decât o prelungire a poftei păcătoase care pusese stăpânire pe David. Probabil că una dintre cele mai bune descrieri a acestui episod negru din viaţa lui David este cea oferită de John Wesley.

     ">David… se plimba pe acoperişul casei împărăteşti< (2Samuel 11,2), probabil rugându-se Dumnezeului pe care sufletul său îl iubea, când privi în jos şi o văzu pe Batşeba. El simţi ispita; un gând pornit spre rău. Spiritul lui Dumnezeu însă n-a reuşit să-l convingă cu privire la aceasta. Auzise şi cunoscuse neîndoios glasul de avertizare, însă cedase într-o oarecare măsură gândului respectiv iar ispita începu să-l încolţească. Spiritul său se întunecă astfel; încă îl deosebea pe Dumnezeu, dar mai nedesluşit decât înainte. El încă îl iubea pe Dumnezeu, însă nu la fel ca mai înainte, nu cu aceeaşi tărie şi ardoare plină de iubire. Cu toate acestea, Dumnezeu îl cercetă din nou, cu toate că Spiritul Său fusese întristat iar vocea Sa, deşi tot mai slabă şi neputincioasă, încă îi mai şoptea: >Păcatul pândeşte la uşă, priveşte la Mine şi te vei salva<. Însă el nu mai auzea; privi iară, dar nu spre Dumnezeu, ci spre obiectul interzis, până când firea lui doritoare izgoni harul şi aprinse pofta în sufletul său.
     Ochiul minţii sale se-nchisese de tot, iar Dumnezeu fusese izgonit dinaintea privirilor sale. Credinţa, legătura divină şi supranaturală cu Dumnezeu, precum şi iubirea lui Dumnezeu s-au stins cu desăvârşire, el aruncându-se înainte ca un cal în luptă şi înfăptuind păcatul cu bună ştiinţă şi pe faţă." Forty-four Sermons, pag. 181.

Când Satana reuşeşte să scoată de sub controlul minţii apetitul, afecţiunile, poftele, pasiunile sau dorinţele naturii omeneşti, atunci este absolut sigur că păcătuim. Înclinaţiile naturale ale naturii omeneşti se exprimă prin apetit, afecţiuni, pasiuni şi pofte. Dacă aceste înclinaţii nu sunt ţinute sub controlul minţii, care are ca ajutor sigur puterea creatoare a Duhului Sfânt, numai să apelăm la ea cu credinţă vie, atunci căderea noastră este certă. Doresc să se reţină faptul că ispitele lui Satana vizează natura noastră omenească prin acele înclinaţii naturale, dar şi prin intermediul ideilor şi teoriilor, şi a obiceiurilor şi practicilor ce decurg din acestea. Acest câmp de acţine pentru ispitele lui Satana, legat de idei şi teorii, îl am în vedere în postările următoare.

Aş dori să accentuez un lucru foarte important legat de păcătuire, când omul este deja născut din nou. Când acesta păcătuieşte, cum a fost cazul lui David, el nu pierde natura divină dăruită de Dumnezeu la naşterea din nou. Am spus că naşterea din nou are loc o singură dată în viaţă. Dacă am pierde natura divină fie ar trebui să ne naştem iarăşi din nou, fie ar trebui să murim veşnic. Realitatea este că dacă cineva ajunge să piardă natura divină, atunci acest fapt în sine trebuie asociat cu păcatul împotriva Duhului Sfânt. Or păcatul de neiertat conduce automat la pierderea vieţii veşnice. Omul care păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt nu mai poate fi salvat în nici un fel.

Atunci, ce se întâmplă când omul născut din nou, aflat în şcoala reformei, păcătuieşte? El nu pierde natura divină, căci ea este o sămânţă, ci este părăsit de prezenţa Duhului Sfânt până când are loc căinţa omului respectiv, bineînţeles după ce i se descoperă grozăvia. Vezi cazul lui David când Dumnezeu i-a descoperit păcatul cu Batşeba, în amploarea lui, prin profetul Natan. Însă Duhul Sfânt poate să nu se mai întoarcă niciodată dacă persoana refuză căinţa, refuză să se îndrepte şi să-şi reformeze viaţa în şcoala sfinţirii. Prin refuz continuu, care duce la încăpăţânare şi împietrire a inimii, omul se pune în situaţia de a nu mai beneficia de prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt. Fără această prezenţă natura divină din noi nu creşte, nu se dezvoltă şi, asemenea bobului de grâu neudat şi lipsit de soare, se va ofili; va rămâne în noi ca o plantă ofilită sau va fi ca un copil lipsit de hrană. În acest fel nu poate avea loc sub nici o formă creşterea în desăvârşire. Aici îmi amintesc de cazul lui Saul, regele lui Israel, despre care voi scrie într-o postare ulterioară.

Căi de atac ale diavolului

Aş dori să nu omit un lucru foarte important, deşi l-am subliniat, dar nu într-atât încât să fie ceva bine stabilit. In vremea când omul se afla sub stapânirea vrăjmăşiei, soţul rău al naturii noastre omeneşti, singurele roade pe care acesta, adică omul, le aducea erau ura, furia, răzvrătirea, invidia, mândria etc. De fapt, aceştia erau copiii rezultaţi în urma căsătoriei sau unirii naturii noastre omeneşti şi vrăjmăşiei interioare stăpânitoare. Însă, o dată cu dezrădăcinarea vrăjmăşiei, sunt smulşi şi eliminaţi şi copiii acesteia. Este o realitate ce nu poate fi tăgăduită, dacă avem în vedere faptul, de altfel amintit şi de Isus, că pomul rău produce poame rele. Acum, după efectuarea naşterii din nou, o dată cu implantarea naturii divine, copiii rezultaţi vor fi roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, credincioşia, bunătatea, etc. Şi asta pentru că pomul bun nu poate produce decât roade bune.

     "Aceia care devin oameni noi în Isus Hristos vor da pe faţă în viaţa lor roadele Duhului Sfânt, şi anume: >dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor< (Galateni 5,22.23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor plăcerilor de mai înainte, ci prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curăţindu-se după cum El este curat. Ei găsesc plăcere în lucrurile pe care cândva le urau şi urăsc ceea ce iubeau cândva. Cei îngâmfaţi şi încrezători în sine devin blânzi şi smeriţi cu inima, cei uşuratici şi încăpăţânaţi devin serioşi şi gata să asculte. Beţivii devin abstinenţi, iar desfrânaţii curaţi." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 5.

Religia lui Hristos face dintr-un om păcătos un om nou, în sensul primirii naturii divine şi a unirii acesteia cu natura omenească. Chiar dacă ura şi toată cohorta de copii ai lui Satana au dispărut, asta nu înseamnă că omul nu mai poate ajunge să urască. După naşterea din nou omul rămâne cu aceeaşi natură omenească, pe care o avea înainte de această experienţă. Ea nu a suferit nici un fel de transformare; nu a ajuns desăvârşită prin naşterea din nou. Rămânem cu această natură decăzută şi păcătoasă până când Hristos, la a doua Sa venire, ne va da un alt trup, o altă natură biologică. Până atunci câmpul unde Satana îşi va trimite ispitele este natura omenească.

Dacă, înainte de transformarea omului, impulsurile inimii stricate erau din natură fireşti, adică omul ura, sau invidia, sau se răzvrătea numaidecât, spontan, acum, după naşterea din nou, impulsurile naturii divine din noi, adică ale noii inimi, îndeamnă la faptele credinţei, la dragoste, bunătate, milă, credincioşie, îndelungă răbdare, ş.a.m.d. În primul caz, inima stricată - vrăjmăşia - era stăpânul şi poruncea cărnii noastre sau naturii noastre omeneşti cum să se simtă şi să facă, în al doilea caz, inima cea nouă slujeşte minţii şi cărnii, prin intermediul prezenţei Duhului Sfânt în noi. A nu se înţelege că noi putem folosi Duhul Sfânt cum vrem noi. Departe de noi acest gând! Duhul Sfânt este prezent în noi ca să ne slujească numai în armonie cu ascultarea şi credinţa noastră, ambele în Isus Hristos, deci sfinţite, şi potrivit cu toate principiile Evangheliei descoperite.

Cu toate acestea, şi vreau să înţelegeţi bine acest aspect, natura noastră omenească este predispusă la păcat, ea este înclinată spre lucruri care nu corespund planului lui Dumnezeu chiar şi după naşterea din nou. Aşa se face că de multe ori trăim în carnea noastră sentimente de tristeţe, de mâhnire sau supărare, chiar frustrări sau dezamăgiri, dar şi bucurie, mângâiere, pace. Uneori sunt tensiuni care ne produc anumite stări interioare. A avea astfel de simţăminte sau stări nu este păcat. Nu trebuie să uităm că trăim într-o lume păcătoasă, unde păcatul este la el acasă, se simte în elementul său. Astfel de stări a trăit şi Mântuitorul nostru când se afla în trup pe pământ.

Problema e că Satana ştie acest lucru, iar el vrea să ne inducă, prin ispite adresate naturii noastre păcătoase, şi numai dacă le acceptăm, descurajări şi chiar furie, repet dacă poate şi numai dacă noi consimţim, prin pierderea încrederii noastre în Mântuitorul. Orice stare de descurajare sau de supărare furioasă, dacă pot să spun astfel, din partea noastră, care apare atunci când ne-am pierdut încrederea în Mântuitorul şi în puterea Lui de protejare a noastră în acea situaţie, este păcat. De pildă, atunci când Ilie a fost ameninţat de idolatra Isabela, acesta şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu şi a ajuns într-o descurajare păcătoasă. Lipsa credinţei ne va conduce mereu pe cărarea păcatului. Ideea pe care trebuie s-o reţinem este că Satana, prin ispitele Sale, doreşte să ne conducă la pierderea credinţei în Isus. Scopul lui este de a exagera mult în ochii noştri situaţia în care ne găsim tocmai pentru a ne rupe legătura noastră cu Hristos prin pierderea credinţei. Dar acest lucru nu trebuie să aibă loc.

Faptul că avem aceste simţăminte nu înseamnă că nu suntem născuţi din nou. Dimpotrivă, aceasta este starea cu care vom da piept după experienţa naşterii din nou. Ceea ce este important e să facem tot posibilul să înţelegem natura acestor simţăminte şi, de asemenea, cum să evităm acele situaţii care ne-ar putea crea mari probleme şi chiar de a fi aduşi până acolo încât să păcătuim. Nu trebuie să stăm însă cu frica în sân. Creştinul născut din nou nu are o astfel de frică. Hristos ne face destul de tari pentru a întâmpina cum trebuie orice situaţie care poate aduce spiritul nostru la limita lui de rezistenţă. Importantă este legătura noastră cu Isus, care trebuie să fie permanentă. Această legătură permanentă, prin exercitarea unei credinţe corespunzătoare, are menirea de a ne face stăpâni pe noi înşine, căci stăpânirea de sine este cheia biruinţei în astfel de situaţii. "Toţi aceia care mărturisesc a trăi în sfinţenie, au cea mai sfântă datorie de a-şi păzi spiritul şi de a exercita stăpânirea de sine chiar şi în cele mai mari provocări." Patriarhi şi profeţi, cap. Stânca lovită, par. 27.

Important este să nu privim niciodată la slăbiciunile naturii noastre păcătoase, ci la Hristos. Slăbiciunile şi tendinţele acestui trup nu trebuie să fie niciodată scuză pentru păcat; nu avem scuză pentru nici un păcat.

Înainte de a aborda ispitirea în domeniul ideilor şi teoriilor noastre greşite, sau a prejudecăţilor împământenite, vreau să ne oprim asupra celuilalt domeniu în care suntem ispitiţi de Satana, şi anume apetitul, afecţiunile, poftele şi dorinţele naturii omeneşti.  Tendinţa lor este de a ne conduce pe căile păcatului.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a dăruit sau a dotat natura lui umană cu aceste mari binecuvântări. Omul nu ar putea fi om fără acestea; practic n-am mai vorbi despre o natură omenească, ci despre un robot sau chiar despre un mort. Toate aceste daruri nu aveau nici o tendinţă spre rău, întrucât răul sau păcatul nu exista. Omul folosea toate aceste puteri în sfera lor corectă de acţiune, exact aşa cum a prevăzut Dumnezeu. Impulsurile naturii lui Adam erau în conformitate cu gândul lui Dumnezeu. De asemenea răspunsurile pe care Adam le oferea la situaţiile prezente în grădina Eden erau numai de bucurie, linişte, bunătate, pe măsura desăvârşirii; totul invita la aşa ceva.

Dar, cu toate acestea, Satana a reuşit o izbândă la care îngerii nici nu visau. Prin ceea ce urmează să expun, doresc să arăt că chiar şi în starea de nevinovăţie a lui Adam, Satana a reuşit să-l ispitească şi, deci, să-l determine să păcătuiască, apelând la natura lui omenească. Cu atât mai mult noi vom fi ispitiţi de diavolul în starea noastră căzută. Aspectul cel mai bătător la ochi pentru cititor trebuie să fie faptul că amândoi părinţii noştri, Adam şi Eva, în starea lor de nevinovăţie, aveau datoria de a-şi ţine sub control apetitul, pasiunile sau dorinţele şi afecţiunile. Poate suna ciudat, dar aceasta este realitatea. "Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este >întipărirea Fiinţei< (Evrei 1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut >după chipul< lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 6.

Omul a fost dotat cu raţiune şi voinţă, care aveau menirea să ţină în control, deci în supunere, întregul organism caracterizat prin darurile enumerate mai sus. Acest lucru nu implica o luptă din partea minţii, ci mai degrabă o rânduială stabilită de Dumnezeu pentru fericirea omului. Omului i s-a dat de Dumnezeu să fie stăpân pe sine prin ascultarea de legea Sa, lege care era întipărită în minte şi în fiecare fibră a fiinţei lui. Aşa că în Adam şi Eva nu putea avea loc disensiuni şi discordie între minte şi trup.

Satana a ştiut acest amănunt şi şi-a îndreptat ispitele exact în acest domeniu. El trebuia să determine mintea Evei să ia o decizie proastă, dar apelând în mod iscusit la ambiţia ei de a fi ca Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, deci pentru a-i stârni ambiţia, trebuia să o ispitească în apetitul ei, adică s-o determine să consume fructul oprit ca să-şi poată atinge ambiţia!!! Ceea ce urmărea Satana era să scoată de sub controlul raţiunii apetitul, inducând în eroare mintea prin înşelăciunea vorbelor meşteşugit alcătuite, totodată strecurând şi îndoiala.

Ambiţia omului nu este păcat. Poţi să fii ambiţios propunându-ţi să fii cel mai bun meseriaş, sau cel mai bun prieten al cuiva. Problema intervine atunci când ajungi ceea ce ţi-ai propus şi începi să te percepi altfel în raport cu ceilalţi. Atunci se instaurează deja mândria şi o apreciere de sine exagerată. Aproape nimeni dintre noi nu înţelege că o dată ajuns în vârf, printr-o ambiţie bună, menirea este aceea de sluji mai mult şi mai eficient altora, uitând de sine!!! O dată ce Eva a fost facută să-şi piardă controlul, diavolul a fost sigur de prada lui, ba chiar şi de căderea lui Adam. Eva a devenit astfel, într-un mod incredibil, agentul lui Satana. Reţineţi, vă rog, că ceea ce încearcă să facă Satana cu noi, după naşterea din nou, este să scoată de sub controlul raţiunii sau a minţii eliberate de vrăjmăşie, apetitul, dorinţele, poftele şi afecţiunile proprii naturii noastre omeneşti.

Imaginaţi-vă şocul lui Adam când a văzut-o pe Eva cu fructul dăruit de şarpe în mână! Şi-a dat seama că Eva e pierdută, că va trebui să moară. Mireasa lui nespus de frumoasă urma să moară iar el să rămână fără ea. Ceea ce a urmărit Satana a fost să provoace un şoc minţii lui Adam, apelând la afecţinea sa pentru Eva. I-a indus în minte în mod exagerat că pierderea Evei este sigură şi că, din această cauză, nu mai are pe cine să iubească, nu mai are către cine să-şi îndrepte afecţiunile. În mintea lui Adam s-a dat o luptă teribilă, acum mintea sa fiind pusă să aleagă, ori să împărtăşească soarta Evei, ori să accepte pierderea ei definitivă. În acel vacarm de gânduri, evident că mintea nu mai putea controla afecţiunile sale. Au fost despărţite de controlul minţii din cauza luptei enorme din mintea sa.

Dumnezeu a fost cu totul pierdut din vedere, iubirea lui Adam pentru Eva, sau dacă vreţi afecţiunea naturală pe care Dumnezeu a pus-o în Adam pentru o fiinţă de sex opus, în cazul nostru Eva, a predominat. "Adam a înţeles că tovarăşa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura oprelişte ce le-a fost pusă ca test al credincioşiei şi iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârşită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înţelesese destinul măreţ ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoştinţa şi credincioşia faţă de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el şi nu putea suporta gândul despărţirii." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, par. 16.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că afecţiunea este o forţă nemaipomenită în natura noastră omenească. Când ne este răpit cel drag de lângă noi, cât suferim! Ce trebuie să se fi petrecut în mintea lui Adam! Când au loc astfel de lupte în mintea noastră este foarte greu să luăm decizia corectă. Este scopul lui să provoace astfel de lupte apelând la slăbiciunile naturii noastre omeneşti. El a reuşit să-l facă pe Adam să păcătuiască ispitindu-l chiar în afecţiunea sa pentru Eva. Pe Eva a reuşit s-o facă să cadă ispitind-o în apetitul ei, tocmai ca să-şi împlinească mai repede ambiţia. Bineînţeles totul s-a petrecut din cauza înşelăciunii diavolului. Adam era fără păcat, nu exista nimic în el care să-l tragă la păcat, nu avea vrăjmăşia în el sau eul lui Satana, nu avea idei şi teorii greşite, obiceiuri şi practici greşite, dar avea ceva de care se putea folosi Satana, de altfel singurul domeniu, şi anume natura lui omenească. El s-a folosit de darurile lui Dumnezeu din om pentru a le întoarce împotriva omului şi implicit împotriva lui Dumnezeu!! Înşelăciunea şi exagerarea au indus o ambiţie falsă Evei şi un simţământ acut şi teribil în Adam, simţământul real, manifestat prin teamă, al despărţirii veşnice de soţia lui iubită.

Observăm că ceva în sine bun şi corect, dacă ne referim la apetit, afecţiuni, dorinţe, Satana a reuşit să-l schimbe în rău. În şcoala reformei păcătuim numai atunci când Dumnezeu nu mai este totul pentru noi, când punem mai presus de El dorinţele, ambiţiile, apetitul şi afecţiunile noastre, toate stricate de păcat, căci este lucru evident că nu mai sunt ca ale lui Adam înainte de păcătuire; cu alte cuvinte, când natura omenească predomină. Toate aceste lucruri au loc de regulă prin pierderea credinţei şi a încrederii noastre în Dumnezeu şi în faptul că El este Rezolvatorul tuturor problemelor noastre. Dacă înţelegem în ce câmp sau domeniu trimite Satana ispitele sale, după naşterea din nou, atunci ne va fi mai uşor să ne păstraăm curaţi într-o lume murdară prin credinţa în Isus Hristos, Biruitorul păcatului şi al lui Satana. "Mântuitorul a luat asupra Lui neputinţele naturii omeneşti şi a dus o viaţă fără păcat, pentru ca oamenii să aibă siguranţa biruinţei, în ciuda slăbiciunii naturii umane. Hristos a venit să ne facă >părtaşi la natura divină<, iar viaţa Sa declară că natura umană combinată cu natura divină nu comite păcat." Divina vindecare, cap. Dezamăgiri, primejdii, par. 13.

Pentru a înţelege mai bine acest aspect legat de ispitele lui Satana asupra apetitului, dorinţelor şi afecţiunilor noastre, vom discuta în postarea următoare despre păcătuirea lui David cu Batşeba. Despre celălalt domeniu, al ideilor şi teoriilor greşite, vom discuta tot cu exemple biblice clare. Voi avea în vedere şi natura umană a lui Isus, dar în alt episod.

Reforma sau sfinţirea (II)

Naşterea din nou nu garantează omului un loc sigur în cer. El trebuie să treacă şi prin şcoala reformei pentru a învăţa deprinderile specifice cerului încă de aici, din lumea noastră păcătoasă. Naşterea din nou şi reforma rezolvă probleme diferite, ceea ce înseamnă că ele sunt soluţii diferite pentru probleme diferite. Naşterea din nou, propriu-zisă, este un act final şi complet încheiat în momentul când omul este o făptură nouă, un om nou. Ea are loc o singură dată în viaţă, chiar la debutul experienţei creştine, fiind poarta de intrare în şcoala lui Hristos sau şcoala reformei. De asemenea, naşterea din nou este un act divin la care omul nu contribuie cu nimic, şi asta pentru că numai Dumnezeu poate pune viaţă acolo unde mai înainte se afla moarte, adică numai El poate distruge vrăjmăşia pe care o înlocuieşte cu natura Lui divină. Şi, în sfârşit, prin naşterea din nou intrăm în familia cerească.

Reforma, în schimb, după cum vom vedea, este o lucrare de reformare a ideilor şi teoriilor noastre greşite, precum şi a obiceiurilor şi practicilor greşite izvorâte din ideile greşite. Apoi, ea este un proces îndelungat, de creştere, ce implică deci progres, progresul creştin pe treptele desăvârşirii. Ea este totodată o lucrarea care se repetă, în sensul că ea rezolvă de fiecare dată o problemă netratată mai înainte. În cadrul reformei omul născut din nou joacă o parte foarte importantă în ce priveşte mântuirea lui. Este practic o colaborare între Dumnezeu, prin Duhul Sfânt care locuieşte în cel născut din nou, şi voinţa şi raţiunea sfinţite prin care omul decide în favoarea neprihănirii şi depune cele mai hotărâte eforturi pentru a deveni, la fiecare pas de înaintare, biruitor în lupta cu răul şi ispitele. Colaborarea trebuie să fie foarte strânsă, un rol extrem de important jucându-l credinţa cea vie a credinciosului respectiv. În cadrul reformei trebuie să dezvăţăm o sumedenie de lucruri caracteristice vieţii noastre vechi, de dinaintea naşterii din nou, şi să învăţăm cum să supunem trupul nostru. Şi, în ultimă instanţă, reforma este o adevărată şcoala în care Dascălul este însuşi Isus Hristos prin Mângâietorul.

Acum, haideţi să aprofundăm ce implică reforma în viaţa celui născut din nou. "Trebuie să aibă loc o renaştere şi o reformă prin lucrarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma sunt două lucruri diferite. Renaşterea înseamnă o reînnoire a vieţii spirituale, o înviorare a puterilor minţii şi inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi practici. Reforma nu va aduce rodul bun al neprihănirii dacă nu este în strânsă legătură cu reînviorarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma trebuie să-şi facă lucrarea lor desemnată, iar în această lucrare ele trebuie să se completeze, să se armonizeze." The Review and Herald, 25 februarie 1902.

Primul lucru pe care e musai să-l învăţăm în cadrul acestei şcoli este faptul că sfinţirea este de fapt o reformă; şi nu orice fel de reformă, ci o reformă ce implică "o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi practici". Naşterea din nou nu rezolvă această parte ce caracterizează mintea şi, implicit, natura omenească. Omul născut din nou a scăpat de tiranul crud şi stăpânitor care îl ţinea în robie. Dar, rămâne cu multe sechele, ca să zic aşa. În şcoala tiranului vrăjmăşie, a învăţat lucruri rele, şi-a însuşit idei şi teorii foarte greşite despre caracterul lui Dumnezeu, despre mântuire, chiar despre semeni şi viaţă, ori despre sine. Apoi şi-a însuşit practici greşite în ce priveşte rugăciunea sau modul de închinare, cu atât mai mult cu cât acesta se bazează mai ales pe ritualurile şi obiceiurile ce înstăpânesc biserica din care face parte, dar şi alte lucruri asemănătoare.

Pentru a ilustra mai bine această realitate, am să vin cu ilustraţia pe care chiar Pavel o foloseşte în Romani 7,1-6. Femeia are un soţ brutal, tiran şi crud, din cale afară de rău. Ea trăieşte un calvar, trăieşte într-un stres emoţional şi psihic dureros. Nu poate face niciodată ce doreşte. Se află într-o robie cruntă. Mai mult, căsătoria ei este o adevărată şcoală a răului unde îşi însuşeşte obiceiuri şi practici greşite. Mai dureros este faptul că în această şcoală învaţă idei şi teorii greşite cu privire la viaţă, la împărtăşirea iubirii, la contactul cu alţi oameni faţă de care nu ştie cum să se raporteze în mod corect, fără a trezi bănuielile soţului gelos. Atât de mult a marcat-o această viaţă, încât se identifică cu ea.

Dar vine ziua când soţul moare. Acum este liberă. Dar ştie ea cum să se descurce în şi cu această libertate după atâţia ani de robie? Gândiţi-vă la stresul acumulat, la bagajul emoţional, psihic şi sufletesc acumulat în şcoala căsătoriei anterioare, la multele idei şi teorii greşite cu privire la o căsătorie care ar trebuie să fie bazată numai pe iubire, respect şi încredere! Este o adevărată încărcătură în mintea şi deprinderile ei, pe care nu şi-ar dori-o nimeni. Acum ea se căsătoreşte cu un alt bărbat care, spre deosebire de primul, este tandru, blând, plin de iubire şi respect, şi mai ales plin de o răbdare fără margini faţă de toate greşelile ei. Manierele lui şi comportamentul sunt un deliciu la privit, pe când ale ei sunt într-un contrast vădit cu ale lui. În urma acestui fapt se nasc multe neajunsuri, întrucât femeia, fiind marcată de şcoala precedentă, şi-a însuşit multe idei, teorii, obiceiuri şi practici greşite. Mai rău este faptul că în multe momente ea îşi afişează lipsa de încredere în noul ei soţ. Ea nu este dispusă să asculte întotdeauna de un soţ înţelept, binevoitor şi înţelegător deoarece fricile din precedenta căsătorie încă o marchează. Şansa vieţii ei este că s-a căsătorit cu un soţ absolut senzaţional care, chiar dacă este rănit, aşteaptă cu răbdare ca soţia lui să înţeleagă bunătatea şi dragostea lui neprefăcute şi adevărate, prin care încearcă să-i câştige încrederea totală.

De fapt, de ce să nu remarcăm, aceasta este chiar situaţia omului născut din nou. Când vrăjmăşia este înlăturată din el şi înlocuită de natura divină, în natura omenească, în minte, se află foarte multe din deprinderile din vechea şcoală. Singurul rod pe care acesta îl aducea în vechea şcoală, deci când nu era născut din nou, erau faptele morţii. "Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte." Romani 7,5.

Când acest om a scăpat de vechiul soţ, de vrăjmăşia care-i făcea viaţa un calvar, a putut intra într-o nouă căsătorie, dar de data aceasta cu Isus. El este plin de o răbdare fără margini faţă de toate greşelile noastre şi mai ales faţă de lipsa noastră de credinţă, aşa cum s-a dat pe faţă cel mai bine în viaţa lui Filip care, deşi era un ucenic al lui Isus, născut din nou, îi erau greu să creadă şi să se încreadă în El pe deplin. De reţinut trebuie să fie şi faptul că prezenţa acestor idei şi teorii greşite nu înseamnă că este obligatoriu să păcătuim. Ele în sine sunt greşite, nu păcătoase. Dacă Hristos nu a fost reperul după care să ne ordonăm viaţa, gândirea, caracterul şi comportamentul în şcoala veche, atunci este de înţeles că ne-am format idei şi teorii absolut greşite. Prin ele putem să înţelegem şi prejudecăţile. Bunăoară, faptul că Ioan Botezătorul a avut o idee eronată despre stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, aceasta în sine nu l-a condus să şi păcătuiască. Atenţie, mare atenţie la faptul acesta: ideile şi teoriile greşite, ca şi obiceiurile şi practicile greşite nu sunt păcat.

Acestea sunt doar un mijloc prin care poate lucra Satana. De altminteri, ele sunt unul din domeniile pe care le poate folosi Satana în folosul său. Din păcate de multe ori are succes, făcându-l pe om să păcătuiască. Ceea ce înseamnă că, atunci când eram în şcoala lui Satana, acesta din urmă avea acces direct asupra minţii noastre prin intermediul vrăjmăşiei din noi. Omul nu se putea opune nici măcar unei singure ispite. Toate ispitele lui rezonau cu vrăjmăşia dinăuntru. Porţile sufletului erau permanent deschise; omul nu putea face absolut nimic. Acum, în şcoala lui Hristos, porţile sufletului au fost închise de Hristos, iar noi, cu ajutorul Lui, prin exercitarea unei credinţe vii permanente în El, trebuie să ţinem aceste porţi închise. Însă diavolul ştie că poate avea succes dacă se leagă de lucrurile vechi, caracteristice şcolii lui, precum ideile şi teoriile noastre greşite. Aici îşi trimite el ispitele.

Mai există însă şi un alt domeniu în care îşi trimite ispitele, şi anume apetitul, afecţiunile, poftele şi pasiunile sau dorinţele omeneşti ce caracterizează natura omenească. Acestea sunt practic daruri cu care Dumnezeu a înzestrat omul în momentul creării lui. Fără acestea omul nu se poate exprima şi nu poate fi om. Problema este că ele, după păcătuirea lui Adam, sunt îndreptate spre rău, au tendinţa de a trage înspre şi la rău. Pe noi, oamenii, ne atrag foarte multe lucruri care sunt rele în sine şi de care nu avem nevoie. Ne dorim lucruri de multe ori nefolositoare, apoi dorim să privim la lucruri care nu consolidează nici mintea, nici sănătatea, dorim să mâncăm lucruri nesănătoase doar pentru că sunt gustoase, dorim să ne satisfacem pofta de a auzi, de pildă, muzică plină de zgomot precum hard rockul, manelele, rockul, ş.a.m.d. De aceea, Satana, fiindcă ştie că sunt pervertite poftele şi dorinţele noastre, precum şi apetitul şi afecţiunea, ne ispiteşte pentru a le exprima în favoarea ispitelor sale şi a păcătui în felul acesta. De aceea, nu trebuie să dăm curs ispitelor sale, mai ales dacă suntem născuţi din nou, ci trebuie să ne formăm obiceiuri noi în toate privinţele, după asemănarea divină, cu ajutorul lui Hristos.

Creştinul născut din nou nu mai reţine multe dintre poftele care altădată îi primejduiau sănătatea, cum ar fi tutunul, alcoolul, pornografia, şi alte dependenţe asemănătoare, însă poate fi păcălit de diavolul, pe când el se află în şcoala lui Hristos, să se lase biruit de un apetit stricat, de exemplu. Diavolul îl poate ispiti determinându-l să guste, la început, apoi să consume regulat şi în ultimă instanţă să devină dependent de băuturi carbogazoase puternice, precum coca-cola, pepsi-cola, ori red bull, sau altele din aceeaşi categorie. Un astfel de suflet ajunge pe un tărâm al dependenţei de care nu poate scăpa cu uşurinţă. Problema cu aceste băuturi este aceea că, în timp, perturbă buna funcţionare a nervilor creierului, singurul canal sau mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. Omul respectiv poate ajunge agitat, chiar sleit, simţind continuu nevoia după ceva tare. Poate trece şi la cafea şi chiar alcool.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că pericolul nu va lipsi niciodată cât trăim pe acest pământ. Un om născut din nou nu are cerul asigurat prin experienţa naşterii din nou. Satana încearcă să-l corupă folosindu-se de ideile şi teoriile lui greşite, de simţămintele şi frustrările sale, de afecţiunea, apetitul şi dorinţele fireşte pe care Dumnezeu le-a pus în om ca nişte forţe binecuvântate. El ne poate ispiti folosindu-se de înclinaţiile noastre fireşti care ne trag mereu spre rău şi implicit spre păcat. Dar, mai multe vom vorbi în postările care vor urma. Ne vom concentra strict numai asupra omului născut din nou.