Cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu

      "Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai desluşită a voinţei Sale. Ea este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu şi om." Tragedia veacurilor, cap. Valdenzii, par. 22.

În studiul nostru, scopul principal urmărit este acela de a înţelege caracterul lui Dumnezeu în legătură cu cele zece plăgi. Iar ceea ce vom descoperi, poate şi trebuie să fie aplicat la toate celelalte evenimente vechi-testamentare, unde violenţa iese în prim plan, unde pedepsele divine îngrozitoare rezolvă problemele umane, create şi menţinute de oameni deosebit de păcătoşi şi răzvrătiţi. Până acum, am arătat că, pentru a înţelege în mod corect pe Dumnezeul cerului este necesar să ţinem seama de nişte principii nobile şi neschimbătoare care fac din Dumnezeu exact ceea ce susţine că este - "un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat..." Exod 34,6.7.

Aceste principii sunt: imuabilitatea şi statornicia lui Dumnezeu, adică faptul că nu se schimbă niciodată, că El este acelaşi permanent, că păcatul cu toate manifestările lui infecte nu schimbă dispoziţia, persoana, gândirea şi caracterul lui Dumnezeu; bunătatea, mila şi iubirea, ca putere predominantă şi mijloace ale harului divin în felul cum Dumnezeu se raportează şi tratează orice păcătos, inclusiv pe Satana; şi acel principiu descoperit prin faptul că procedeele Sale cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi, în orice timp, de la căderea omului în păcat şi până astăzi. 

Trebuie să pricepem adevărul că Dumnezeu nu poate fi înţeles doar cu ajutorul cuvintelor omeneşti, cuvinte care fac din Biblie exact ce este, şi anume Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Biblia, întâi şi de toate, este o descoperire a principiilor enumerate mai sus, aşa cum sunt ele manifestate şi descoperite în toate evenimentele vechi-testamentare unde Dumnezeu s-a implicat ca persoană. Ea a fost menită de Dumnezeu "să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate". Această carte de învăţătură este unică datorită inspiraţiei; ceea ce înseamnă că unicul mijloc de înţelegere corectă a ei vine doar de la Dumnezeu, iar acest mijloc este doar Duhul adevărului. 

Atunci când dorim să înţelegem cele zece plăgi din Egipt, nu este suficient să rămânem la descrierea evenimentului propriu-zis, aşa cum este el consemnat în Sfintele Scripturi. Vreau să spun că nu este suficient să rămânem la ceea ce am citit, la ceea ce au văzut şi şi-au închipuit ochii şi mintea noastră cu privire la evenimentul respectiv. A rămâne doar la cele scrise, înseamnă a ne familiariza mintea să gândească potrivit omului, nu lui Dumnezeu. Bunăoară, atunci când citim cuvinte de felul acesta: "Eu voi împietri inima lui faraon", Exod 7,3, "...am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul", Exod 9,14, "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace", Exod 12,12, prima impresie, şi de altminteri cea care câştigă mintea, este aceea că Dumnezeu a căutat să aducă distrugeri masive în Egipt, împietrind prin puterea Sa inima lui faraon, ca să stăruiască mai departe în încăpăţânarea sa împotriva lui Dumnezeu, pentru a-şi demonstra puterea şi că nimeni nu se poate pune cu El; că de fapt este dreptul Lui legitim să aducă suferinţă şi distrugeri asupra tuturor celor ce nu ascultă, asemenea lui faraon. 

Toţi aceia care citesc istoria celor zece plăgi sunt frapaţi de limbajul omenesc în care este descris evenimentul, fără să înţeleagă mai întâi principiile neprihănirii, şi că de fapt Biblia este cartea dezvăluirii acestor principii, numai că ele sunt ascunse în exact limbajul nostru uman, cu ajutorul căruia a fost scris Vechiul şi Noul Testament. Adică, ceea ce izbeşte mai întâi ochiul şi mintea sunt cuvintele în care este descris evenimentul cu pricina. Acum, a rămâne doar la ceea ce citim, încercând să ne traducem înţelesul lor exact aşa cum este redat în scris evenimentul, înseamnă a rămâne la o înţelegere omenească superficială, fiindcă tocmai acest lucru îl dezvăluie cuvintele respective. În acest punct, vreau să amintesc încă o dată că Biblia nu este doar o simplă carte scrisă de oameni, ci ea este Cuvântul viului Dumnezeu, prin inspiraţie, iar scrisul aparţine în exclusivitate, cu excepţia celor zece porunci, omului păcătos. Ea este o combinaţie divino-umană. 

Prin urmare, a înţelege Biblia nu înseamnă a rămâne doar la textul scris, ci înseamnă a depăşi textul scris ca să prindem mesajul neprihănirii, aşa cum este el îmbrăcat prin acele cuvinte omeneşti din acel text sau acele texte care descriu anumite situaţii în care s-a implicat Dumnezeu. Pentru asta ne trebuie ochiul credinţei, lucru care nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu, căci credinţa este un dar în exclusivitate divin. Inspiraţia Bibliei nu este verbală, adică nu sunt inspirate cuvintele Bibliei, întrucât ele aparţin omului, sunt omeneşti şi slabe. Nu cuvintele sunt inspirate, ci gândurile sau ideile care sunt îmbrăcate de acele cuvinte. Inspiraţia divină - Duhul lui Dumnezeu, a acţionat asupra minţii scribului, iar el a aşternut în cuvinte strict omeneşti, aşa cum le cunoaştem şi le înţelegem toţi, gândurile care conţin slava lui Dumnezeu, sau altfel spus mesajul lui Dumnezeu făcut cunoscut omului păcătos în limba acestuia!

Inspiraţia divină acţionează totdeauna asupra minţii omului, nu asupra vocabularului acestuia! Cuvintele sunt omeneşti; ceea ce este important e ce îmbracă sau acoperă ele, în cazul nostru gândul lui Dumnezeu în formă scrisă, în limbaj uman slab şi păcătos fiindcă asta-i condiţia noastră. "Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Mintea divină este difuzată (cu sensul de pătrundere a minţii omeneşti năpădind-o cu gânduri de sus). Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa omului şi, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimul paragraf.

Deci, dincolo de limbajul şi expresiile tipic omeneşti ale Bibliei este ascunsă slava lui Dumnezeu, iar slava Sa este caracterul Său sublim, plin de dragoste. Adevărurile Bibliei se bazează pe principii şi sunt principiile neprihănirii sau ale Evangheliei. Evanghelia este o descoperire a măreţiei lui Dumnezeu, dar în forma în care noi să o putem pricepe pentru noi înşine, iar singura modalitate este prin limbajul omului păcătos. Nu trebuie să ne lăsăm surprinşi şi împiedicaţi de felul cum este descris evenimentul celor zece plăgi devastatoare, întrucât Moise le-a scris în limba noastră exact aşa cum au avut loc, fără să încerce să interpreteze acel eveniment. 

Aşadar, cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu este divinul îmbrăcat sau ascuns în cuvinte omeneşti. În toată Biblia, slava lui Dumnezeu este îmbrăcată sau ascunsă în cuvinte omeneşti, fără să fie pângărită. Această cheie a cunoaşterii ne este dezvăluită prin întruparea Mântuitorului nostru drag! Este exact acelaşi lucru, numai că în cazul lui Isus din Nazaret vorbim despre o persoană, pe când în cazul Bibliei vorbim despre o carte. Isus a fost om adevărat în absolut toate privinţele în ce priveşte natura Sa umană, căci s-a născut din femeie. Toţi din vremea Sa puteau vedea înfăţişarea Lui, puteau să îl atingă sau să îl îmbrăţişeze, să mănânce şi să bea împreună cu El, să doarmă sau să meargă împreună cu El. Toţi îl vedeau pe omul Isus din Nazaret. Nu aveau nici o îndoială asupra faptului că era om. Nimeni din vremea Lui nu putea contesta că era om, fiindcă aveau dovada dată de vedere şi de simţuri că este om, pur şi simplu.

Dar, dincolo de înfăţişarea Lui, înăuntrul naturii Sale omeneşti era ascunsă Dumnezeirea, natura divină a lui Dumnezeu. Acest lucru nu putea fi văzut, nu era un ceva aflat la vedere. Natura Sa umană îmbrăca sau acoperea cu desăvârşire natura lui de Dumnezeu infinit şi nemuritor. Ei bine, tocmai această realitate ce nu putea fi văzută sau simţită de om a fost contestată cu vehemenţă de aproape întreg poporul şi mai ales de cărturarii farisei şi saduchei. Ce nu izbea privirea şi nu gâdila simţurile, nu putea fi adevărat în opinia lor. Tot aşa este şi cu slava lui Dumnezeu ascunsă în cuvintele omeneşti, în Biblie, ce descriu cele zece plăgi şi orice alt eveniment unde este implicată violenţa! Este exact acelaşi lucru.

Noi nu avem nici o problemă cu limbajul Bibliei, întrucât nu este deloc diferit ca formă şi exprimare cu exprimarea şi folosirea lui zilnică de către toţi cetăţenii pământului. Ne este comun tuturor. Şi pentru că ne este comun tuturor, atunci ne este lesne să-l înţelegem potrivit cu înţelesul pe care îl redau cuvintele acestuia. Adică dacă citim sau rostim cuvintele "Dumnezeu l-a omorât pe Saul", singurul înţeles posibil şi acceptat pentru logica omenească este că asta a făcut Dumnezeu, l-a omorât pe Saul, primul rege al iudeilor. Singurul înţeles uman al acestei propoziţii este acesta şi nici un altul, fiindcă numai aşa se poate traduce după semnificaţia şi sensul pe care chiar cuvintele ni-l oferă; pur şi simplu nu-i putem da alt înţeles, deoarece dacă am face-o atunci ar trebui să ne exprimăm altfel, să folosim cuvinte care să descrie acţiunea de a nu-l fi omorât. Cu toate acestea, în alt loc în Scripturile adevărului Duhul Sfânt ne dezvăluie faptul că Saul şi-a luat viaţa singur, aruncându-se în sabia purtătorului lui de arme. Astfel, sensul propoziţiei "Dumnezeu l-a omorât pe Saul" are un cu totul alt înţeles în contextul în care aflăm, tot de la Dumnezeu, că Saul s-a sinucis. (Acest aspect al problemei l-am explicat deja în studiul Limbajul violent al Bibliei).

Când spunem că cineva a omorât pe altcineva, atunci singura modalitate de a exprima în cuvinte acest fapt este să spunem că cutărescu l-a omorât pe ixulescu, ştiind astfel că toată lumea de pe globul pământesc înţelege exact acest lucru şi nu un altul! Aşa ne exprimăm noi oamenii, acesta este limbajul nostru, comun tuturor ţărilor de pe pământ. În acest limbaj a fost scrisă Biblia. Dar, limba este doar coaja care îmbracă slava şi maiestatea lui Dumnezeu, care a decis să se ascundă în cuvinte omeneşti, spre binele nostru. Nu putea comunica cu noi în limba Cerului; n-am fi înţeles-o. Dincolo de cuvintele şi formele de exprimare omeneşti ale Bibliei se află solia lui Dumnezeu, ce conţine tocmai principiile cu care am început studiile noastre referitoare la cele zece plăgi şi legătura lor cu Dumnezeu.

După cum oamenii din timpul lui Isus nu puteau tăgădui că El era om, tot astfel şi noi, nu putem tăgădui cuvintele Bibliei, fiindcă fac parte din limbajul uman cunoscut tuturor, de altminteri singura modalitate de a ne exprima şi a ne înţelege unul cu celălalt; în mod asemănător, după cum oamenii nu înţelegeau că Isus din Nazaret era Dumnezeu adevărat, tot astfel nici noi nu pricepem că înapoia cuvintelor Bibliei şi chiar a semnificaţiei pe care o au pentru înţelesul cu care este familiarizată mintea noastră, se află slava lui Dumnezeu sau principiile neprihănirii, ori caracterului Său sublim. Ochiul deosebea doar natura umană a lui Isus, fiindcă asta vedea, tot ceea ce traducea mintea prin ceea ce vedea ochiul era doar omul Isus din Nazaret, însă nu reuşea să deosebească divinitatea Lui, fiindcă nu aveau credinţă. Le lipsea ochiul credinţei, acela care este în stare să vadă dincolo de aparenţe şi de tot ce este omenesc, ochi al credinţei fără de care nu poate fi tradusă corect întruparea lui Dumnezeu printre oameni şi nici limbajul omenesc al Bibliei inspirate!

Prin urmare, a ne opri doar la cuvintele omeneşti care descriu evenimentul celor zece plăgi, înseamnă a nu înţelege inspiraţia Bibliei. Ochiul credinţei citeşte cuvintele omeneşti, dar dă cortina la o parte ca să vadă slava lui Dumnezeu, scoasă în evidenţă prin toate principiile reamintite şi repetate în debutul acestui studiu. Ţinem deci minte că limbajul omenesc al Bibliei îmbracă principiile neprihănirii, ale caracterului lui Dumnezeu, fiindcă aşa a găsit El cu cale să se descopere omului păcătos, acesta fiind singurul mijloc ca omul să nu fie distrus. Numai şi numai din această perspectivă "Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa". Cuvântul Său este o descoperire a Sa, nu numai care vine de la El înspre om, ci care este o descoperire a caracterului Său în limbaj omenesc. 

Deci, când ne apucăm să studiem Biblia nu trebuie să ne oprim la cuvintele ei, ci trebuie să prindem cu ochiul credinţei mesajul pe care îl ascund ele. Aceasta se face doar cu ajutorul Duhului Sfânt. Este necesar să trecem dincolo de semnificaţia pe care o au cuvintele când se descriu cele zece plăgi, căci acele cuvinte au un înţeles potrivit cu semnificaţia umană pe care e musai să o aibă, şi un cu totul alt înţeles, divin, dacă pricepem cu ochiul credinţei slava lui Dumnezeu manifestată în acel eveniment. Noi trebuie să căutăm, aşadar, slava lui Dumnezeu sau principiile caracterului Său, principii ascunse în cuvinte omeneşti. Când ajungem să pricepem acest adevăr, atunci semnificaţia evenimentului ca atare poartă doar amprentă divină, iar înţelesul cuvintelor îmbracă logica dorită de Dumnezeu, potrivit cu maiestatea şi sfinţenia Sa. 

Bunăoară, chiar dacă citim că Dumnezeu avea să lovească cu urgii devastatoare Egiptul, semnificaţia adevărată a cuvintelor de felul acestora sau asemănătoare cu ele, este cea preconizată de Dumnezeu dacă mai întâi ştim cine este El! Or, asta presupune a-l cunoaşte şi a-l iubi. Dacă nu avem descoperirea lui Dumnezeu pentru sufletul nostru, ca un Dumnezeu personal, niciodată nu vom putea înţelege adevărul divin îmbrăcat în cuvintele Vechiului Testament, pentru că nu are cine să ni le descopere! 

Ca să înţelegem în mod corect mesajul divin cu privire la cele zece plăgi, am face bine să nu ne rezumăm doar la a citi descrierea evenimentului, aşa cum este el consemnat în Biblie, ci de a căuta să pricepem mesajul lui Dumnezeu ascuns în limbajul omenesc exprimat în acele cuvinte, care pentru o minte firească au semnificaţia obişnuită şi comună tuturor oamenilor de pe pământ, dar care pentru o minte duhovnicească au adevăratul înţeles, fiindcă ea, prin ochiul credinţei vii, întrevede principiile neprihănirii, adică slava lui Dumnezeu manifestată. De pildă, dacă ştim că Dumnezeu are un caracter statornic, că nu se schimbă şi nu poate fi schimbat de nimic şi de nimeni niciodată, dacă am priceput că singurele mijloace pentru câştigarea omului sunt bunătatea, mila şi iubirea şi dacă am reţinut că procedeul său cu toţi oamenii de pe pământ este întotdeauna acelaşi, indiferent de epocă, atunci am ajuns la cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu dincolo de cuvintele omeneşti.

Această cheie nu are de-a face cu cuvintele omeneşti, cu limbajul Bibliei, ci cu inspiraţia ei, cu mesajul neprihănirii pe care acele cuvinte îl poartă. Când Dumnezeu a spus, iar noi citim întocmai aceste cuvinte: "Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului", potrivit semnificaţiei lor, mintea noastră crede şi înţelege că Dumnezeu întocmai acest lucru l-a făcut, dar potrivit credinţei pline de încredere, a credinţei mântuitoare, atunci, bazat pe principiile neprihănirii descoperite în legătură cu caracterul lui Dumnezeu, mesajul divin îmbrăcat în acele cuvinte trebuie să fie pe potriva sfinţeniei lui Dumnezeu, adică, să fie pe înţelesul unei minţi spirituale conectată la Cer: "Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,16; "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei (lui faraon)." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3;  "Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana (faraon) şi pe cei ce-l simpatizau (îngerii căzuţi şi poporul egiptean) tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."  Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5; "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui (faraon şi poporul egiptean) suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului (a lui faraon şi a poporului egiptean)". Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. 

Astfel trebuie înţeles Cuvântul lui Dumnezeu, prin acest ochi al credinţei care pricepe şi acceptă adevărul îmbrăcat în cuvinte slabe omeneşti, ce scapă cu desăvârşire tuturor celor ce se dau mulţumiţi cu impresii, simţăminte de frustrare, învăţăturile greşite ale teologiei şi filozofiei omeneşti, cu tradiţia că aşa spun şi sună cuvintele Bibliei şi înţelesul lor pentru mintea omenească! Oricât de greu ar fi pentru cineva să creadă Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, aşa cum a fost el expus mai sus, totuşi aceasta nu schimbă cu nimic realitatea adevărului divin. Suntem chemaţi să gândim cu mintea lui Dumnezeu, nu a omului de rând. Acesta poate fi un adevăr greu de digerat pentru multe minţi pline de prejudecăţi, însă este singurul care face lumină cu desăvârşire în ce priveşte caracterul lui Dumnezeu manifestat faţă de omul păcătos. Şi chiar mai mult, "Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său". 

Dacă pentru mulţi sau doar pentru unii, acest adevăr este nou, el constituie totuşi, prin el însuşi, o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Nu ajută să încercăm a spune că Dumnezeu nu ucide, dacă nu stăpânim la perfecţie principiile neprihănirii, care oglindesc caracterul lui Dumnezeu; nu este de nici un folos să spunem că Dumnezeu omoară, fiindcă aşa stă scris în Scripturi, dacă nu avem nici un habar despre principiile de guvernare divină şi ne rezumăm doar la cuvintele respective; noi trebuie mai întâi să elucidăm pentru noi caracterul Aceluia pe care dorim să îl cunoaştem, apoi să vedem cum a procedat El faţă de omul păcătos pe baza acestor principii, dacă le-a evidenţiat în vreun fel în procedeul Său sau, din contră, a procedat cum procedează mafiotul care trece la represalii faţă de aceia care nu mai fac cum a decis el. 

Dumnezeu este aşa cum este, nu aşa cum ne închipuim noi, doar fiindcă aşa stă scris în Biblie, fără să înţelegem solia divină. În toată această lucrare avem nevoie de ajutorul Duhului adevărului, căci, aşa cum afirmă cu putere şi răspicat Dumnezeu, El se descoperă nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Său. Aceasta este modalitatea în care s-a descoperit Dumnezeu în Egipt şi în oricare alt eveniment biblic. Aşa s-a descoperit El lui Moise şi aşa s-a descoperit lui Ilie, când fugise de mânia Izabelei. Împrejurările în care se descoperă Dumnezeu sunt diferite, oamenii înaintea cărora se descoperă sunt diferiţi, epocile pot fi altele, dar modul cum El se descoperă, cum se face cunoscut este totdeauna acelaşi, fiindcă stă scris: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. Asta trebuie să pricepem o dată şi pentru totdeauna.

Nu contează ce simţim sau ce ştim cu privire la Dumnezeu, nu contează ce ne spun cuvintele Bibliei sau ce impact au asupra minţii noastre, după înţelesul pe care ele îl au prin definiţie, aşa cum sunt traduse în DEX, ci ceea ce contează este să avem mintea şi ochiul lui Dumnezeu ca să înţelegem cum trebuie mesajul lui Dumnezeu redat în acele cuvinte pe care le citim. Semnificaţia lor adevărată se află doar în mesajul divin, care trebuie să corespundă principiilor neprihănirii, chiar dacă, până la urmă, sunt folosite cuvinte omeneşti, fiindcă nu se putea altfel. Trebuie să privim mai sus, dincolo de semnificaţia cuvintelor, la mesajul lui Dumnezeu când cunoaştem caracterul Său, descoperit în Isus Hristos. Aşa cum în omul Isus Hristos era înveşmântată dumnezeirea Sa, tot astfel în cuvintele slabe omeneşti ale Bibliei se află înveşmântat caracterul sau slava lui Dumnezeu. 

Caracterul lui Dumnezeu descoperit în Egiptul antic

      "Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor!" Zaharia 4,6.

Am căutat să stabilim principiile după care cunoaştem cum se manifestă Dumnezeu, indiferent de situaţie. Am învăţat că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că principiile guvernării Sale sunt singurele mijloace pe care le foloseşte pentru salvarea omului păcătos, iar acestea sunt bunătatea, mila şi iubirea. Noi ştim că ceea ce-l face pe om să se arunce în braţele permanent deschise ale lui Isus este bunătatea. Pocăinţa sufletului este stârnită doar prin bunătate manifestată, o bunătatea plină de înţelegere şi de dragoste. Niciodată folosirea forţei nu a produs şi nici nu va produce respect şi pocăinţă. Prin forţă nu s-a cucerit niciodată nimic în realitate; nu a fost niciodată stabilită pacea şi nici nu poate fi menţinută prin ea, căci spiritul de rebeliune nu poate fi adus la tăcere vreodată prin forţă. 

     "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4.

     "Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,3-7. 

Este lămurit, deci, că Dumnezeu nu-şi permite să fie imoral folosind forţa pentru silirea conştiinţei sau pentru încercarea de a distruge sau dezrădăcina spiritul de rebeliune. Este declarat limpede că dacă Dumnezeu ar fi folosit forţa în anihilarea lui Satana, atunci spiritul de rebeliune n-ar fi fost stins, ci dimpotrivă ar fi molipsit toată împărăţia lui Dumnezeu. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 8.

Observăm că puterea de înşelăciune, cât şi rebeliunea lui Satana nu puteau fi sfărâmate niciodată prin exercitarea unui lucru care este caracteristic împărăţiei lui Satana, adică forţa. Aceasta din urmă este cu totul contrară principiilor de guvernare divină. Opusul exercitării forţei este exercitarea puterii iubirii divine, căci "numai prin iubire se trezeşte iubirea". Dacă aşa stau lucrurile în legătură cu răzvrătirea lui Satana, atunci în mod logic şi de la sine înţeles trebuie să stea lucrurile şi în cazul lui faraon cel răzvrătit, un om care era practic chipul şi asemănarea marelui rebel, Satana. Cum a procedat Dumnezeu cu Satana, tot la fel trebuie să fi procedat şi cu faraon, şi de altminteri cu oricare răzvrătit de pe acest pământ. Deci, modul de acţiune al lui Dumnezeu trebuie să fie de la început şi până la sfârşit dragostea plină de bunătate şi milă, iar modul de acţiune al lui Satana trebuie să fie opusul, adică folosirea constrângerii printr-o putere ce aduce cu sine distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale.

Cuvintele inspirate din debutul acestui studiu ne descoperă în principiu modalitatea lui Dumnezeu de a se apropia de faraon, în încercarea de a-l salva de distrugerea care era gata să se abată asupra lui şi asupra poporului pe care îl conducea. Dumnezeu nu avea de gând să folosească puterea, nici tăria atotputerniciei Sale, ci Duhul Sfânt, iar manifestarea Duhului este întotdeauna şi în orice împrejurare "un susur blând şi subţire" sau altfel spus o voce duioasă şi blândă. Vezi 1Împăraţi 19,12. Manifestarea Duhului Sfânt mai înseamnă descoperirea adevărului înaintea raţiunii în aşa fel, încât aceasta să nu îl poată tăgădui fără nişte consecinţe pe măsură. 

În timpul de faţă, toţi cei ce doresc să-şi folosească raţiunea şi judecata sunt chemaţi să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu şi principiile guvernării Sale. Fără o astfel de înţelegere, va fi peste putinţă să fie primite cuvintele lui Dumnezeu prin intermediul celei mai mari vestiri din câte s-a auzit vreodată pe pământ, în legătură cu adevărul soliei celor trei îngeri. Iar mintea nu va fi în stare să discearnă între adevăr şi rătăcire cu nici un chip. 

     "Ultima mare amăgire este pe punctul de a se descoperi înaintea noastră...

     Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict." Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 1, 2. 

Caracterul lui Dumnezeu este înţeles greşit în biserica creştină. Un mare întuneric moral şi spiritual bântuie întregul creştinism. Suntem chemaţi să înţelegem lumina caracterul lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat în Isus Hristos, potrivit minţii lui Dumnezeu, nu a teologiei, tradiţiei sau filozofiei! Trebuie să dăm dovadă de perspicacitatea Duhului, ca să fim în stare să evaluăm corect caracterul lui Dumnezeu şi să îl vedem în lumina lui adevărată, aşa cum era înţeles și trăit chiar de către Mântuitorul. 

Dacă procedeul lui Dumnezeu cu Lucifer a fost exercitarea bunătăţii, milei şi iubirii divine şi dacă El a folosit exact acelaşi procedeu şi faţă de faraon, atunci acest lucru trebuie să ne conducă la gândul că procedeele Sale cu făpturile inteligente, dar mai ales cu oamenii păcătoşi, sunt neschimbate, sunt totdeauna aceleaşi. Acest adevăr este descoperit în aceste cuvinte minunate şi adevărate: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. "Lucrarea lui Dumnezeu pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1. 

Este evident că, dacă Isus este acelaşi mereu, în orice timp, înseamnă că şi principiile Sale în ce privește procedeele cu oamenii păcătoşi sunt totdeauna aceleaşi, şi asta pentru că El nu se schimbă niciodată. Asta se traduce în felul următor, având în vedere tema abordată în aceste ultime două studii, că dacă Dumnezeu a folosit mijloacele specifice împărăţiei Sale, adică principiile guvernării Sale în legătură cu răzvrătirea lui Lucifer, atunci devine lesne de priceput că a procedat la fel în legătură cu faraonul încăpăţânat. Dacă nu a exercitat forţa şi constrângerea în primul caz, atunci nu avea cum să folosească violenţa în cel de-al doilea caz. 

Ar fi de-a dreptul absurd să credem că Dumnezeu a încercat să îl constrângă pe faraon să facă ceea ce nu dorea, adică să dea drumul evreilor, căutând prin aceasta supunerea împăratului prin forţă, prin nişte lovituri în faţa cărora el şi poporul său nu aveau cum să se apere, fiindcă era imposibil. A căuta să exerciţi puterea colosală, sau altfel spus să-ţi arăţi muşchii, faţă de cineva care nu are nici o apărare, în încercarea de a-l determina prin frică şi violenţă să se supună, înseamnă de fapt a-l împinge în direcţia răzvrătirii şi mai înseamnă totodată a-l determina la o supunere oarbă şi iraţională, bazată pe groază şi violenţă. În atare situaţie, în ce fel putem spune că avem de-a face cu un Dumnezeu raţional, bun, milos şi plin de dragoste? Ascultarea şi supunerea se obţin doar prin exercitarea iubirii pline de slujire!

     "Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. >Veniţi totuşi să ne judecăm< este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi a caracterului, şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta este scopul Creatorului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4. 

În eliberarea iudeilor din Egipt noi trebuie să vedem intervenţia unui Dumnezeu care apelează la raţiune şi conştiinţă, care nu forţează deloc voinţa monarhului egiptean să facă altfel decât doreşte. Asta înseamnă că Dumnezeu nu acceptă niciodată o capitulare din partea omului păcătos care i-ar aduce o închinare silită, fără raţiune, din frică, o închinare care nu este ceva izvorât din inimă şi nici de bunăvoie. Trebuie să fim hotărâţi, şi este o chemare din partea Duhului Sfânt, să trecem peste impresia pe care o căpătăm atunci când citim întâmplarea referitoare la cele zece plăgi şi la intervenţia lui Dumnezeu "în forţă". Copilul adevărat al lui Dumnezeu nu se bazează pe impresii şi nici pe filozofia gândirii omeneşti, cea care nu cunoaşte caracterul lui Dumnezeu. În schimb, este chemat cu putere să se bizuie pe principiile infinite şi nemuritoare ale Evangheliei, care reprezintă descoperirea lui Dumnezeu prin şi în Isus Hristos. 

Biblia este cartea descoperirii principiilor caracterului lui Dumnezeu, a procedeelor Sale cu oamenii, procedee care au la bază aceste principii, cât şi a voinţei, a vrerii Sale faţă de omul păcătos pe care-l iubeşte. Toate acestea constituie manifestarea iubirii fără rezerve, o iubire neschimbătoare, care declară că Dumnezeu caută să ne salveze prin bunătate şi milă neîngrădite. Aşadar, în Egiptul antic noi trebuie să vedem descoperirea caracterului lui Dumnezeu, un caracter care s-a manifestat prin bunătate, milă şi iubire. Orice altceva în afara acestor mijloace nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu Satana. 

Imaginea distorsionată şi dezonorantă pentru Dumnezeu, cum o avem noi în minte, a modului cum El s-a descoperit lui faraon, a statornicit impresia că Lui îi face plăcere să-i vadă pe oameni suferind. Că neascultarea de cuvintele Sale aduce cu sine o droaie de suferinţe, prin vrere divină, create şi aruncate asupra păcătosului neajutorat prin puterea Sa nemaipomenită. Dar, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu declară lămurit că această imagine, întărită de o impresie comună în tot creştinismul, este "aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă". Adică, mai simplu, înţelegerea deformată cu privire la cele zece plăgi, ele fiind considerate ca fiind creaţia lui Dumnezeu, este o înţelegere care îşi găseşte izvorul în mintea lui Satana, şi asta pentru că el a vrut aşa ceva. Deci, el a statornicit ideea, apoi înţelegerea şi, în cele din urmă, învăţătura că Dumnezeu este un tiran, că pedepseşte pe cei încăpăţânaţi cu ferocitate maximă, fără să-i pese că va fi văzut în postura aceasta. 

     "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11.

Deci, este o greşeală gravă să credem, bazându-ne pe impresii şi învăţături false, că Dumnezeu a dorit să-l vadă pe faraonul Egiptului suferind! Ba dimpotrivă, El era interesat de fericirea acestuia şi a poporului lui. Numai din această perspectivă trebuie să privim manifestarea caracterului lui Dumnezeu înaintea lui faraon şi în ţara Egiptului. Totuşi, natura noastră omenească se poate împotrivi acestei descoperiri, când priveşte la cele zece plăgi despre care Dumnezeu a zis că le va trimite asupra Egiptului. Cum am putea să vedem descoperirea iubirii divine care avea tot interesul pentru fericirea lui faraon, când asupra ţării au căzut zece plăgi devastatoare, una mai nenorocită decât alta? În ce fel Dumnezeu şi cerul întreg erau interesaţi de bunăstarea, fericirea şi sănătatea egiptenilor? Cum ar fi posibil să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu, în felul descoperit în paragraful de mai sus, în legătură cu cele zece plăgi, mijloace prin care s-a semănat în realitate suferinţa? 

Există un singur răspuns la toate aceste întrebări, şi anume cu ochiul priceput al unei credinţe vii, acea credinţă care trece dincolo de toate aparenţele posibile. Numai prin credinţă pricepem că Dumnezeu există, numai prin credinţă pricepem că lumea a fost creată de El, numai prin credinţă putem accepta că Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat pe pământ, numai prin credinţă putem înţelege descoperirea caracterului lui Dumnezeu în cuvintele omeneşti ale Bibliei. Credinţa este răspunsul definitiv la orice dilemă, îndoială sau semn de întrebare cu privire la caracterul lui Dumnezeu manifestat, raportat la diferitele evenimente biblice, unde violenţa a ţinut cap de afiş, cum este cazul celor zece plăgi.

Prin urmare, atunci când Dumnezeu ne spune că El se descoperă nu prin putere, nici prin tărie, ci doar prin Duhul Său, noi suntem chemaţi să înţelegem că aceasta este modalitatea în care El se descoperă, inclusiv în Isus Hristos. În evenimentul celor zece plăgi şi al eliberării evreilor din Egipt, noi trebuie să avem priceperea care să ne ajute să observăm cum şi-a descoperit Dumnezeu caracterul, fără să se abată de la principiile care întregesc caracterul Său, între care şi acela că El nu se schimbă niciodată, sau de la principiile guvernării Sale, unde predomină bunătatea, mila şi iubirea. Trebuie să înţelegem că procedeul folosit faţă de Satana, iniţiatorul tuturor fărădelegilor posibile, este acelaşi procedeu folosit şi faţă de faraonul Egiptului, adică lipsa exercitării forţei şi a violenţei. 

Impresia omenească, înclinaţia naturii noastre decăzute, învăţătura firească cu privire la Dumnezeul Vechiului Testament ne spun tocmai contrariul. În acest caz, nu vorbim despre credinţă, ci despre înţelegerea deformată a caracterului lui Dumnezeu. Ochiul credinţei nu ia seama la impresii, înclinaţiile firii şi ale minţii şi nici la învăţăturile populare cu privire la caracterul lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este foarte categoric şi ne chemă să judecăm singuri, prin Duhul adevărului, că El, în Egipt, s-a manifestat şi s-a raportat la faraon şi la situaţia creată a acelor împrejurări "nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor!" Zaharia 4,6.

Aşadar, conchidem că ceea ce trebuie să avem în vedere este descoperirea Duhului, nu a omului, când vrem să înţelegem corect caracterul Aceluia care nu se poate schimba. Numai El este în măsură să ne arate cum s-a raportat Dumnezeu la faraon şi ce legătură a avut cu cele zece plăgi. În studiul care va urma, Duhul adevărului ne pune la dispoziţie, în aceste zile din urmă, cheia cunoaşterii celor petrecute în Egipt. Va fi acel adevăr de o măreţie şi o frumuseţe neasemuită, pe potriva sfinţeniei şi caracterului divin, fiindcă va fi exact lumina slavei lui Dumnezeu, aşa cum puţini dintre oameni o înţeleg. Aşadar, să purcedem în cunoaşterea tainei lui Dumnezeu cu privire la rolul pe care El l-a jucat în Egiptul antic idolatru.

Dezvăluirea Evangheliei în Egiptul antic - principii

     "Întreaga Biblie este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos. Primită, crezută, ascultată, ea este marele instrument de transformare a caracterului. Este măreţul stimulent, forţa constrângătoare care înviorează puterile fizice, intelectuale şi spirituale, şi conduce viaţa pe făgaşele corecte." Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, par. 1. 

În rândurile de mai sus, avem de-a face cu un adevăr inestimabil, dar, cu toate acestea, prea puţin înţeles. Nu ni se spune că anumite părţi din Biblie sunt o descoperire a slavei lui Dumnezeu, şi nici că cea mai mare parte a ei ar fi aşa ceva; ci ne spun, cuvintele de mai sus, cu cea mai mare putere că întreaga Biblie "este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos". Ce este slava lui Dumnezeu în acest caz? De vreme ce Biblia este o carte scrisă, atunci trebuie că în ea se află aşternută în scris lumina cu privire la persoana lui Dumnezeu. Iar dacă vorbim despre persoana Sa, atunci înseamnă că vorbim despre caracterul Său sublim. Deci, slava lui Dumnezeu, în contextul cuvintelor de mai sus, este caracterul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperit prin şi în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Se subliniază înadins faptul că toată Biblia este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, prin Acela care era singurul în măsură să o facă, adică Isus Hristos. Este pur şi simplu slava lui Dumnezeu descoperită în Isus Hristos în absolut orice eveniment şi întâmplare biblică. 

Aşadar, Sfintele Scripturi sunt o capodoperă a modului cum se descoperă Dumnezeu, în cuvinte omeneşti şi prin viaţa Fiul Său întrupat pe pământ, în toate evenimentele istorice care întregesc Vechiul şi Noul Testament. Înţelese corect, ele devin ceea ce au fost preconizate să fie pentru orice om de pe Terra - "marele instrument de transformare a caracterului". Nu numai că Biblia aduce sănătate fizică şi intelectuală, dar mai ţinteşte către ceva deosebit de însemnat - caracterul, acel lucru care conferă o demnitate aparte şi-l face pe om să fie cu adevărat chipul şi asemănarea Creatorului mai ales din punct de vedere moral. Prin urmare, avem marele privilegiu, prin intermediul Bibliei, să luăm legătura cu Dumnezeu în mod real, cu posibilitatea nemaipomenită de a-i cunoaşte caracterul, care are în el însuşi puterea de a ne transforma şi a deveni asemenea marelui Eu Sunt. Caracterul Lui este slava Lui, slava Lui, la rândul ei, este lumina lui Dumnezeu, iar lumina lui Dumnezeu este însăşi viaţa Lui. "În El era viaţa, si viaţa era lumina oamenilor." Ioan 1,4.

În urma tuturor celor spuse, atunci putem conchide că "este privilegiul nostru să ne înălţăm mai sus şi mai sus, în căutarea unor descoperiri mai clare ale caracterului lui Dumnezeu". Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul lui Dumnezeu, subcap. Descoperiri mai clare ale lui Dumnezeu, par. 1. Singurul tărâm care ne poate oferi astfel de descoperiri este cel al Bibliei. Aici se află tezaurul bogăţiei infinite a slavei - caracterului lui Dumnezeu; iar cel mai bine pus în evidenţă acest caracter extraordinar a fost pe dealul Golgotei, acolo unde Isus Hristos a demonstrat întregului univers inteligent până unde alege să meargă de bună voie dragostea lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, mai ales dacă acestea se află în condiţia păcatului!

Ca un fapt logic, dacă întreaga Biblie este o descoperire a caracterului lui Dumnezeu în Hristos, atunci noi suntem chemaţi să înţelegem corect, printre alte evenimente deosebite, eliberarea iudeilor, a unui popor de aproximativ două milioane de suflete, din Egiptul acelor timpuri, de pe vremea lui Moise, deci cu aproape trei mii cinci sute de ani în urmă, dacă socotim din timpul prezent. Ca să pricepem corect şi în mod inteligent slava şi puterea lui Dumnezeu manifestate în Egiptul antic, atunci nu trebuie să ne scape din vedere principiile care se află la baza guvernării Sale unice. Biblia ne descoperă fenomenul Dumnezeu, prin cea mai bună revelaţie posibilă, şi anume Isus Hristos cel întrupat. Prin întruparea Sa, Isus s-a obligat pe Sine să transpună în viaţa Sa toată învăţătura Vechiului Testament cu privire la zidirea caracterului numai prin ascultare de Dumnezeu. A arătat pe viu care este rezultatul ascultării de Dumnezeu în condiţiile păcatului. A făcut acest lucru extraordinar doar în calitate de om adevărat, neimplicând niciodată puterea Sa creatoare în favoarea Sa. Şi astfel, Noul Testament devine revelaţia sau descoperirea caracterului lui Dumnezeu din Vechiul Testament, exact aşa cum ar fi trebuit înţeles şi primit de fiecare cetăţean al Terrei, dacă ar fi ascultat de Dumnezeu şi de învăţăturile Scripturii, fără să se abată de la acestea!

În Hristos, deci, sunt descoperite caracterul lui Dumnezeu precum şi principiile de guvernare divină. Caracterul lui Dumnezeu este dragoste. Dragostea Sa este unică prin faptul că nu se schimbă şi nu poate fi schimbată, ceea ce-l face pe Dumnezeu imuabil şi statornic, o fiinţă în care te poţi încrede permanent. Ce promite, aia face; ce zice, se şi face, ce porunceşte, ia fiinţă numaidecât, nu numai în plan creator, ci şi în împlinirea cuvintelor Sale, a făgăduinţelor Sale. "Căci El zice şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă." Psalm 33,9.

     "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi." Maleahi 3,6.

     "...orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.

     "Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,16.

Aceasta este Persoana ce trebuia revelată de Mântuitorul. Viaţa Sa întreagă, de pe pământ, dă mărturie în favoarea acestei descoperiri a dragostei lui Dumnezeu pentru fiecare om. În afara dragostei şi adevărului ce caracterizau şi erau de fapt viaţa Sa, Mântuitorul mai trebuia să dea pe faţă şi principiile guvernării lui Dumnezeu, a acelor lucruri care stau la baza existenţei în sine, a societăţii alcătuite din făpturi inteligente, deosebit de inteligente, ce doresc şi chiar adoră să trăiască într-un mediu al libertăţii bazate pe respect reciproc, demnitate şi exprimarea celor mai alese simţăminte de bucurie şi fericire împreună cu Dumnezeu. Trebuie să fie evident pentru oricine că menţinerea unei armonii perfecte într-o astfel de societate nu este posibilă deloc prin folosirea unor mijloace constrângătoare, de genul forţei de pildă. 

Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci pesemne că societatea pe care a gândit-o şi a creat-o ca să existe, şi mă refer în mod evident la o societate unde nu există prezenţa păcatului, trebuie să aibă drept fundament dragostea prin împărtăşire şi învăţătură. (Orice descoperire a lui Dumnezeu, spre cunoaştere, pentru inteligenţa creată este de fapt o împărtăşire şi o învăţătură din Dumnezeu, căci în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii). Societatea lui Dumnezeu trebuie să aibă la bază principii de guvernare pe potriva caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste. Aşadar, este exclusă cu desăvârşire folosirea forţei pentru menţinerea ordinii, ascultării, închinării şi armoniei cereşti. Principiul motor şi de acţiune ale tuturor fiinţelor necăzute în păcat este iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea semenului ca pe sine însuşi. Prin urmare, în viaţa Mântuitorului trebuie să vedem cu desăvârşire lipsa folosirii forţei sau a oricărui lucru constrângător pentru a-i determina pe oamenii păcătoşi să primească şi să asculte de învăţăturile Lui. El a venit să ne arate că dacă îl primim pe Dumnezeul descoperit de El, aşa cum a fost revelat în Vechiul Testament, atunci ne poate face compatibili cu societatea îngerilor, unde nu există păcat, prin faptul că ne uneşte cu Dumnezeu în caracter şi în spirit!

Asta înseamnă să ai mintea lui Dumnezeu, să fi adus în stare să iubeşti ordinea şi armonia, ascultarea şi dăruirea, adevărul şi viaţa veşnică, şi, o dată cu acestea, armonia cu Dumnezeu, o armonie unde nu există cu nici un chip şi în nici o împrejurare forţa constrângătoare. Adevărata libertate înseamnă în totalitate să ai mintea lui Dumnezeu. Aceasta este mintea pe care Adam a pierdut-o prin păcătuire, locul ei fiind luat de mintea lui Satana sau mintea păcatului. Prin mintea lui Dumnezeu trebuie înţeles viaţa veşnică, caracterul lui Dumnezeu, precum şi dorinţa de a trăi ca El! În această minte există suficientă libertate cât să nu fie posibilă niciodată ivirea folosirii forţei brute, căci acest lucru este de-a dreptul imposibil şi incompatibil cu caracterul lui Dumnezeu. Este o dezonoare pentru Dumnezeu ca să folosească forţa în a-şi constrânge supuşii la ascultare!

Prin urmare, principiile de guvernare divine nu se află la baza societăţii umane. Ca atare, împărăţia lui Dumnezeu nu are asemănare cu nimic de pe pământ, cu nimic de felul guvernării omeneşti care caracterizează societatea omului păcătos. Hristos nu a venit să înlocuiască societatea umană cu cea divină, în condiţiile existenţei păcatului, ci a venit să împace pe om cu Dumnezeu, prin implantarea unui principiu nou de viaţă în sufletul său, fără folosirea forţei de constrângere. Una dintre cele mai mari realizări divine este conceperea unei societăţi alcătuite din fiinţe sfinte şi desăvârşite, care-şi păstrează conştiinţa liberă de orice formă de constrângere. 

     "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3.

     "Nu prin forţa armelor, nu prin intervenţii violente avea să biruiască împărăţia lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 7.

Trebuie să fim cu totul de acord că dragostea nu este manifestarea forţei brute, că în interiorul dragostei nu se află un mecanism prin care omul este forţat să iubească împotriva conştiinţei sale. Dumnezeu a creat făptura inteligentă în aşa fel, încât să fie lăsată liberă, deci fără să intervină brutal asupra conştiinţei sale, să slujească sau nu pe Dumnezeu şi semenului său. Dragostea nu poate fi impusă şi nici nu se poate impune prin forţă! Toate aceste principii de viaţă trebuie să le vedem descoperite în viaţa Mântuitorului nostru drag. Ştim cu toţii, aşa cum se arată în Noul Testament, că El nu a folosit bâta şi nici puterea Sa creatoare în forţarea oamenilor de a-i da ascultare, ca să fie mântuiţi. A folosit o singură armă - adevărul şi iubirea. Acestea două sunt pilonii guvernării lui Dumnezeu asupra semenilor Săi, făpturile inteligente, căci toate sunt făcute după chipul şi asemănarea Lui, cât şi a guvernării de Sine. Bunăoară, i-ar face plăcere lui Dumnezeu să se silească să ne iubească sau să se poarte frumos, dacă El nu simte aşa ceva, măcar că nu este om? Adică s-ar constrânge pe Sine să fie altfel decât pare? La ce i-ar folosi să se constrângă să fie dragoste în ochii fiinţelor inteligente? În cel fel ar fi aceasta o guvernare de Sine, a lui Dumnezeu asupra lui Dumnezeu, asupra propriei Sale persoane, unde conştiinţa trebuie să fie liberă de orice constrângere din interior şi din exterior?

Dragostea lui Dumnezeu este pur şi simplu modul cum El se manifestă şi există prin Sine însuşi. Este bucuria supremă de a trăi, fără constrângeri şi temeri care să îl conducă la forţarea propriei conştiinţe să facă ceva ce nu-i place. Este libertatea supremă şi absolută faţă de orice urmă de constrângere de Sine şi de constrângere a altora. Chiar şi atunci când Lucifer şi-a pervertit propria libertate de a trăi fără constrângeri, Dumnezeu s-a manifestat mai departe faţă de el ca un Dumnezeu şi Prieten care nu are de gând să-i forţeze conştiinţa să facă altfel de cum doreşte. Mărturie stau aceste cuvinte nemuritoare, de o rară frumuseţe şi profunzime:

     "Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."  Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

     "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 9.

Concluzia firească, în legătură cu folosirea constrângerii, a forţei brute, a forţării conştiinţei, este aceea că toate aceste mijloace nu sunt morale, şi ca atare nu au nimic de-a face cu dragostea lui Dumnezeu. Deci, guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar modul cum Dumnezeu se manifestă atât în condiţiile neprihănirii, cât şi în cele ale prezenţei păcatului în şi printre oameni trebuie să fie o descoperire întocmai a acestor principii morale, puterea lor predominantă fiind doar adevărul şi iubirea. Toate acestea s-au oglindit în viaţa Mântuitorului, şi toate acestea trebuie să fie de asemenea modul cum Dumnezeu s-a manifestat în legătură cu eliberarea iudeilor din Egipt. 

Cu alte cuvinte, noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu a prezentat în Egipt, lui Faraon şi poporului Său, Evanghelia, unde puterea predominantă este adevărul şi iubirea. Dacă guvernarea Sa în legătură cu împărăţia sau societatea despre care am făcut vorbire, precum şi în legătură cu guvernarea Sa de Sine, a propriei persoane, este de natură morală, şi în administrarea şi păstrarea vieţii El nu foloseşte forţa constrângătoare, atunci în virtutea acestui adevăr putem afirma cu putere şi în mod corect că Dumnezeu nu avea cum să îl silească pe faraon să lase poporul iudeu să plece din ţara lui, câtă vreme ni se spune limpede că "Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite". Singurele mijloace pe care trebuie să le vedem manifestate în Egiptul vremii aceleia, trebuie să fie musai bunătatea, mila şi iubirea! De ce astfel? Fiindcă "Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă". Rezultatul folosirii forţei ar fi fost în mod cert o contra forţă, o forţă opusă care să-i facă faţă cumva, adică ar fi fost o invitaţie făţişă la rebeliune pentru faraon şi supuşii lui. De pildă, dacă o ţară este ameninţată de o alta, atunci ea se pregăteşte de război. Nu există altă cale. 

Trebuie să reţinem o dată şi pentru totdeauna că folosirea forţei, indiferent de forma ei, este proprie cârmuirii sau guvernării lui Satana, că este specifică împărăţiei păcatului, nicidecum a neprihănirii. "Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana." Dacă acestea sunt principiile împărăţiei sale, atunci cum trebuie să fie guvernarea lui de sine, a propriei lui persoane? Numai cine este liber în Hristos se poate guverna pe sine, cine este rob al păcatului, ca Satana, nu are control asupra lui însuşi, nu se poate stăpâni pe sine şi, prin urmare, singurul lui mod de manifestare este caracterizat doar de acest principiu imoral, adică de folosirea constrângerii şi a forţei în orice împrejurare. Lipsa guvernării de sine înseamnă lipsa demnităţii personale, a respectului de sine şi faţă de ceilalţi, lipsa încrederii fără rezerve în Dumnezeu şi în celălalt, lipsa bucuriei şi a fericirii, etc. Aşadar, în Egipt, potrivit acestui adevăr descoperit, trebuie să vedem în opoziţie şi în confruntare aceste principii opuse unele împotriva celorlalte. 

Pe de o parte, aici trebuie să avem prezentate dragostea şi adevărul lui Dumnezeu, ce sunt însoţite în toate împrejurările posibile de lipsa puterii de constrângere, iar pe de altă parte, forţa constrângătoare, intervenţii violente manifestate de Satana şi agenţii săi, îngerii nimicitori, în determinarea lui faraon de a se opune mijloacelor harului salvator al lui Dumnezeu.

Atunci când dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu manifestat în diferitele evenimente din Vechiul Testament, în care au avut loc distrugeri de vieţi omeneşti şi animale, noi trebuie să avem în vedere totdeauna faptul că Dumnezeu nu se schimbă niciodată, că nimic din ceea ce fac oamenii şi demonii nu schimbă felul de a fi al lui Dumnezeu, felul de a raţiona sau gândi şi felul de manifestare divin. De asemenea, trebuie să stăpânim la perfecţie cunoaşterea principiilor guvernării divine, iar pe baza acestora să ştim cu desăvârşire că modul cum acţionează totdeauna Dumnezeu faţă de cel păcătos, spre îndreptarea lui, este unul singur, şi anume prezentarea bunătăţii, milei şi iubirii divine neschimbătoare, singurele mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte pentru mântuirea omului. Dacă guvernarea lui Dumnezeu este morală, atunci singurele mijloace pe care El le poate folosi sunt principiile care sunt temelia, fundamentul guvernării şi caracterului Său: bunătatea, mila şi iubirea. Prin urmare, acţiunea şi efortul lui Dumnezeu de a salva sunt totdeauna morale, nu imorale. Folosirea forţei, în silirea conştiinţei de a face altceva decât ce este drept, este mijlocul pe care doar Satana îl foloseşte, fiindcă guvernarea sa este imorală, are la temelia ei păcatul, constrângerea, batjocura, mândria şi egoismul, omorul, necinstea, etc. 

Este raţional şi demn de luat în atenţie, spre a nu uita cât trăim, că "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3. Aşadar, nu poate exista nici o împrejurare în toate Scripturile, mai ales în cele ale Vechiului Testament, unde Dumnezeu să-şi fi încălcat propriile principii de guvernare şi propriul caracter. Aşa ceva este imposibil. Viaţa Sa manifestată în şi prin Isus Hristos dă mărturie în mod absolut cu privire la acest adevăr absolut. Acest adevăr măreţ trebuie să fie descoperit şi în eliberarea evreilor din ţara Egiptului antic. Dincolo de cuvintele omeneşti prin care ne este descris acest eveniment, trebuie că se află adevărata Evanghelie menită să salveze pe faraon şi poporul său de cea mai mare distrugere care a năpăstuit vreodată un popor întreg. În concluzie, aici, în Egipt, trebuie să vedem un Dumnezeu al cărui caracter este dragoste şi neschimbător, care acţionează în favoarea împăratului încăpăţânat doar prin prezentarea principiilor ce sunt temelia guvernării divine şi a guvernării de Sine a lui Dumnezeu, adică bunătatea, mila şi iubirea. Acest lucru mai înseamnă a spune răspicat şi cu cea mai mare încredere că Dumnezeu nu a folosit forţa brută sau sub formă constrângătoare spre a sili conştiinţa lui faraon să facă altfel decât avea chef! Evanghelia prezentată faraonului, prin Moise şi Aaron, trebuie să dezvăluie exact acest adevăr, această realitate incontestabilă. Singura formă de manifestare a lui Dumnezeu pentru oameni este Evanghelia, iar Evanghelia înseamnă întotdeauna "puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede". Romani 1,16. Ea este puterea de a salva, nu de a nimici.

Cei șapte îngeri cu cele șapte urgii şi preoţia lui Melhisedec

Evanghelia veșnică este tot atât de profundă ca și Dumnezeu însuşi, căci până la urmă ea este de bună seamă descoperirea persoanei sublime a Fiului lui Dumnezeu. Mesajul cu privire la cele şapte plăgi ar trebui să fie concludent pentru orice minte care caută cu tot dinadinsul adevărul şi lumina divină, aşa cum sunt ele în Isus Hristos. Solia îngerului al treilea are mult de spus în ce priveşte acest mesaj special, întrucât vizează chiar generaţia prezentă, care urmează să fie martora manifestării mâniei lui Dumnezeu, reprezentată prin cele şapte urgii devastatoare, ce vor distruge pământul aducându-l la starea de ruină totală.

Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, atunci ne va fi lesne să înţelegem modul de gândire divin în ce priveşte profeţia biblică, la modul general, dar mai ales aspectele privitoare la cele şapte urgii şi cei şapte îngeri care le deţin. Aşadar, dacă Duhul Sfânt a scos la iveală în studiul trecut modul cum se produc cele şapte plăgi, atunci a sosit timpul să ştim cine sunt cei şapte îngeri care au cele şapte urgii, pe care le varsă în sens simbolic pe pământ. Ne interesează în mod deosebit din ce categorie de îngeri fac parte aceştia şapte. Ei sunt şapte doar în sens simbolic, aşa cum în altă parte cei patru îngeri, care ţin cele patru vânturi ale pământului, sunt patru tot în sens simbolic. Numerele respective sunt menite a ne descoperi aria domeniului lor de activitate, cât şi lucrarea pe care ei trebuie să o facă în timpul de har dar şi după încheierea acestuia; adică după ce ei şi-au isprăvit activitatea în cer, în templu, şi mai apoi pe pământ. Templul lui Dumnezeu are o strictă legătură cu pământul nostru, în sensul că acolo se desfăşoară o lucrare ce vizează întocmai planeta noastră şi nimic altceva.

Deci, este vital să înţelegem importanţa templului ceresc şi a activităţii pe care Isus o desfăşoară acolo în folosul tuturor oamenilor, fie sfinţi, fie păcătoşi. În legătură cu cei şapte îngeri, aceştia îşi au aria lor de activitate în templu, fiindcă Scripturile declară în maniera cea mai limpede că: "După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii". Apocalipsa 15,5.6. Se observă că ei ies din templul ceresc, ceea ce înseamnă că lucrarea lor este legată de acel templu, că ei fac ceva specific activităţii pe care templul în sine o presupune şi o cere în mod obligatoriu a fi desfăşurată în favoarea oamenilor de pe pământ.

Replica templului ceresc era, pe pământ, cortul întâlnirii, în vremea lui Moise, şi mai târziu templul lui Solomon. Acolo trebuia să se desfăşoare pe baze continue, potrivit planului divin, o lucrare de ispăşire pentru iudeul păcătos plin de căinţă, unde sângele juca rolul predominat în tot ce presupunea lucrarea ce trebuia să se desfăşoare în afara şi înăuntrul acestor edificii. Preotul şi fiii săi, din casa lui Levi, erau singurii care puteau desfăşura această activitate, cu cea mai mare rigurozitate şi atenţie. Sângele adus în cortul întâlnirii, deci pe pământ, prin care se făcea lucrarea de ispăşire, era sânge de animale, pe când în cer, în marele original făcut de mâna lui Dumnezeu, sângele în virtutea căruia s-a făcut şi se face ispăşirea pentru oameni, de la înălţarea lui Hristos la Tatăl, este sângele care a curs pe Golgota. Preoţia de pe pământ era una trecătoare, prin care nimeni nu putea obţine desăvârşirea în realitate, pe când preoţia lui Hristos, în cer, este nepieritoare, şi este singura prin care omul ajunge desăvârşit în Hristos. A se avea în vedere Evrei capitolele opt, nouă şi zece. (Desăvârşirea se obţine numai prin Hristos şi lucrarea pe care El o desfăşoară în templul ceresc, în folosul omului, însă ea nu s-a obţinut niciodată prin ritualurile iudaice, căci scopul lor era unul didactic, adică de învăţătură, o învăţătură care trebuia să arunce lumină cu privire la Răscumpărătorul şi Mijlocitorul nostru, Isus Hristos, şi la puterea Lui cea mare care ne izbăveşte de păcat iar, prin credinţă, ne poate păstra mai presus de orice ispită şi orice păcătuire).

Să ne întoarcem acum la îngerii care fac obiectul studiului de faţă. Scripturile ne descoperă că locul activităţii lor este în templul ceresc, căci de acolo ies ca să arunce pe pământ potirele cu cele şapte urgii. Însă, Duhul Sfânt este foarte atent în legătură cu persoana lor, strecurând nişte detalii ce au ca scop să lumineze mintea celor ce doresc să înţeleagă marea preoţie a lui Melhisedec. Aceasta este preoţia care de fapt se desfăşoară în templul ceresc, unde Hristos este Marele Preot, iar cei răscumpăraţi preoţi după rânduiala lui Melhisedec. 

     "Lucrul acesta se face şi mai luminos când vedem ridicându-se, după asemănarea lui Melhisedec, un alt preot, pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare. Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: >Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<. Astfel, pe de o parte, se desfiinţează aici o poruncă de mai înainte, din pricina neputinţei şi zădărniciei ei - căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit - şi, pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Şi, fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ - căci, pe când leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus s-a făcut Preot prin jurământul Celui ce i-a zis: >Domnul a jurat şi nu se va căi: Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<... Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie." Evrei 7,15-21.26-28.

Despre aceşti îngeri, Duhul adevărului ne mai spune că: "Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur". Apocalipsa 15,6. Se poate observa limpede că veşmintele lor sunt veşmintele specifice preoţiei. Asta înseamnă că ei desfăşoară acolo, în prezent, până la încheierea harului, când Satana va purcede la distrugerea pământului prin plăgile care i se permite să le creeze, o lucrare de preoţi şi mijlocitori împreună cu Marele nostru Preot, Isus Hristos. Să începem cu brâiele de aur. Brâul era o piesă deosebită din vestimentaţia preotului, a lui Aaron şi a fiilor săi, căci cu ei a început preoţia levitică, în fapt şi de drept. Să citim: "Apropie de tine pe fratele tău, Aaron, şi pe fiii săi, şi ia-i dintre copiii lui Israel şi pune-i deoparte în slujba Mea ca preoţi: pe Aaron şi pe fiii lui Aaron: Nadab, Abihu, Eleazar şi Itamar... Iată veşmintele pe care le vor face: un pieptar, un efod, o mantie, o tunică lucrată la gherghef, o mitră şi un brâu. Să facă fratelui tău, Aaron, şi fiilor săi veşminte sfinte, ca să-Mi împlinească slujba de preot... Brâul să fie de aceeaşi lucrătură ca efodul şi prins pe el; să fie de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit... Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie şi să le faci scufii, spre cinste şi podoabă... Să încingi pe Aaron şi pe fiii lui cu un brâu şi să pui scufiile pe capetele fiilor lui Aaron. Preoţia va fi a lor printr-o lege veşnică. Astfel să închini pe Aaron şi pe fiii lui în slujba Mea." Exod 28,1.4.5.8.40; 29,9.

Deci, brâul era o parte deosebită care intra în componenţa veşmintelor preoţilor. Atât preotul, Aaron, cât şi fiii lui deţineau aceeaşi piesă vestimentară, în afara altora care întregeau veşmântul preoţesc, semn evident pentru calitatea de preoţi şi mijlocitori în favoarea celor păcătoşi din poporul lor, Israel. Demn de remarcat este că acest brâu, ce trebuia musai purtat de preoţi când efectuau lucrarea de ispăşire pentru păcătosul penitent, este din acelaşi material ca efodul, adică aur. Asta înseamnă că el era o umbră, o reprezentare a adevăratelor brâie de aur, pe care le poartă aceşti îngeri extraordinari. În virtutea acestui adevăr, putem spune că cei şapte îngeri, care deţin cele şapte potire cu mânia lui Dumnezeu, sunt preoţi şi, ca atare, trebuie că atâta vreme cât se află în templul ceresc ei desfăşoară o lucrare de preoţi, o lucrare de mijlocire, asemănătoare lucrării Marelui Preot, Isus Hristos. 

Mijlocul prin care ei desfăşoară această lucrare nemaipomenită este sângele Mântuitorului, vărsat pe dealul Golgotei pentru toţi omenii păcătoşi de pe pământ. După cum Aaron împreună cu fiii săi, din casa lui Levi, erau singurii care puteau efectua lucrarea de mijlocire, prin cădelniţa plină cu tămâia frumos mirositoare, pentru păcătosul pocăit, precum şi lucrarea de ispăşire, prin sânge, pentru păcatele mărturisite ale acestuia deasupra capului victimei, în cazul nostru animalul de jertfă, tot astfel Hristos împreună cu fiii Săi răscumpăraţi, înviaţi şi luaţi la cer, după ce Hristos a înviat, sunt singurii din tot cerul care pot desfăşura o activitate asemănătoare celei de pe pământ, numai că sângele folosit este propriul Său sânge. 

Prin urmare, în urma celor afirmate, putem spune cu cea mai mare certitudine şi în conformitate cu descoperirea Duhului adevărului, că cei şapte îngeri despre care vorbim sunt de fapt simbolul unei părţi din grupa oamenilor înviaţi de Mântuitorul, după ce mai întâi El a înviat prin propria Sa putere aflată în divinitatea Sa, de la Adam şi până la Ioan Botezătorul, care au fost înălţaţi la ceruri ca să poată face exact ceea ce Mântuitorul face în templul ceresc, şi anume o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, dar numai prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Asta mai înseamnă că ei s-au calificat pe pământ, prin credincioşia lor faţă de Mântuitorul promis, să devină preoţi şi împăraţi ai marii preoţii după rânduiala lui Melhisedec.

Mai întâi, trebuie dovedit cu Scripturile că şi Isus Hristos, în calitatea Sa de Mare Preot, este încins cu un astfel de brâu din aur. Iată această dovadă: "M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi, când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur". Apocalipsa 1,12.13. Dacă El, ca Mare Preot, are un astfel de brâu, asemenea lui Aaron, care îl preînchipuia, atunci devine clar că şi fiii Săi răscumpăraţi, chiar dacă sunt numiţi îngeri, trebuie să aibă veşminte asemănătoare, de preoţi. Mare atenţie, aici vorbim doar despre categoria de îngeri răscumpăraţi, adică oameni care s-au născut pe acest pământ şi au fost luaţi la cer tocmai pentru a face o lucrare asemănătoare Mântuitorului. Nu vorbim despre îngeri creaţi care nu au căzut niciodată în păcat. Trebuie musai să facem această distincţie în mintea noastră, fiindcă tocmai la aşa ceva ne invită Scripturile adevărului.

Acum, ca un fapt mai puţin cunoscut, Apocalipsa este o carte profetică ce constituie în esenţă tabloul templului ceresc. Este imaginată în forma templului ceresc, întrucât parte din istoria lumii se desfăşoară în etapa în care Hristos a îndeplinit acolo o lucrare specifică preoţilor în sfânta, adică în prima încăpere a templului sau sanctuarului pământesc, ceea ce înseamnă de la înălţarea Sa până la sfârşitul celor 2300 de zile profetice, ce coincide cu 22 octombrie 1844, iar altă parte a istoriei, numită şi vremea sfârşitului, se desfăşoară în etapa în care Isus face o lucrare ce corespundea lucrării pe care marele preot o efectua în sfânta sfintelor din templul pământesc, adică a doua încăpere a acestuia, o lucrare de ispăşire numită Yom Kippur, sau marea zi a ispăşirii. Ea avea loc o singură dat pe an, când templul trebuia curăţat printr-o lucrare specială de ispăşire de toate păcatele acumulate acolo în tot cursul anului, prin slujba ce se efectua doar în sfânta sanctuarului pământesc.

Că aşa stau lucrurile este dovedit prin chiar modul cum este descrisă în simboluri istoria bisericii în această carte profetică, de la înălţarea lui Isus şi până la venirea Lui pe norii cerului, inclusiv stabilirea cetăţii lui Dumnezeu pe acest pământ refăcut, pentru totdeauna. Vizionarul, mai întâi, este luat în viziune şi dus în sfânta templului ceresc, pentru ca mai apoi să vadă şi sfânta sfintelor, a doua încăpere a templului, dar numai atunci când începe să-i fie descoperită istoria vremii sfârşitului, adică a generaţiilor de după anul 1844. Apocalipsa, de la capitolul întâi şi până la capitolul al unsprezecelea, înfăţişează istoria bisericii lui Dumnezeu pe perioada când Isus se afla în prima încăpere a templului ceresc. Cuvintele următoare sunt elocvente în acest sens: "După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer... Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă". Apocalipsa 4,1; 11,15.

Primele trei capitole sunt practic un preambul, o descoperire în avans din templul ceresc, dar din perspectiva primei încăperi, cu privire la cele şapte etape ale istoriei bisericii, căci mai întâi îi este înfăţişat Isus ca Mare Preot, iar mai apoi este introdus în sfânta, unde Isus alături de alte fiinţe extraordinare desfăşoară o activitate specifică preoţiei cereşti, numită preoţia lui Melhisedec. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: >Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10.

Începând cu versetul 19 din Apocalipsa 11, lui Ioan i se descoperă istoria evenimentelor care au de-a face cu o lucrare ce presupunea prezenţa Mântuitorului şi a celor şapte îngeri simbolici, căci nu sunt doar şapte, adică a oamenilor răscumpăraţi şi calificaţi să devină preoţi după rânduiala lui Melhisedec, în a doua încăpere a templului ceresc, acolo unde ei sunt prezenţi şi astăzi şi fac o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, prin sângele lui Isus, în numele lui Isus, pentru noi cei de pe pământ. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său... După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur." Apocalipsa 11,19; 15,5.6. Capitolele 12 şi 13 sunt de asemenea un preambul la ceea ce urmează să aibă loc pe pământ după ce lucrarea lui Isus ia sfârşit în sfânta templului ceresc. Apocalipsa 14 ne introduce de drept în evenimentele care corespund lucrării lui Isus în acea încăpere, unde se află şi astăzi. 

Ceea ce încerc să dovedesc în rândurile de mai sus, cu privire la cartea Apocalipsei, este faptul că aceasta este gândită a fi practic imaginea templului ceresc, istoria bisericii lui Dumnezeu fiind îmbrăcată în simboluri, ea având totodată o legătură directă cu templul ceresc şi cu lucrarea care se desfăşoară acolo în folosul omului păcătos. A fost gândită asemenea templului ceresc, şi asta pentru ca noi să înţelegem ce face Isus în cer pentru noi, şi cum este implicat El şi cei răscumpăraţi, oamenii nemuritori, luaţi la cer o dată cu înălţarea Sa, în favoarea noastră. Toată istoria bisericii şi a omenirii, până la urmă, trebuie să o înţelegem din perspectiva templului ceresc, căci ele se întreţes.

Aşadar, dacă Apocalipsa este imaginea templului ceresc, atunci înseamnă că Isus şi cei şapte îngeri răscumpăraţi trebuie să se afle permanent în templul ceresc, de la înălţarea lui Isus şi până la încheierea harului, despre care am vorbit în studiul anterior. Asta pentru că, dacă în cer nu ar fi avut loc o astfel de lucrare, atunci nu am mai fi putut vorbi despre istoria bisericii lui Dumnezeu de la înălţarea Mântuitorului, deoarece pur şi simplu nu am mai fi avut viitor. Adică, existenţa umanităţii se datorează întru totul şi în mod desăvârşit acestei lucrări fundamentale pentru existenţa omului şi mântuirea acestuia. Fără Hristos în templul ceresc şi fără fiii Săi răscumpăraţi, nu am mai vorbi despre planeta Terra, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. 

Mai trebuie să remarcăm ceva deosebit, căci tot ceea ce scriu este solia îngerului al treilea care, în curând, se va transforma într-o mare strigare mondială. În prima parte a Apocalipsei, capitolele al patrulea şi al cincilea, profetul vizionar vede cum în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu se află patru făpturii vii şi douăzeci şi patru de bătrâni. Ei se află în templu în prima încăpere, deoarece Ioan vede şapte lămpi de foc care ardeau, şi un altar al tămâierii, piese de mobilier care corespundeau în cortul întâlnirii de pe vremea lui Moise primei încăperi sau sfintei. Vezi Apocalipsa 4,5; 8,3.4. Aici, în această încăpere, unde profetului i se arată cum Isus se implică în mod direct în evenimentele şi istoria lumii noastre, se află nişte persoane care au o îmbrăcăminte deosebită, asemenea celor şapte îngeri, şi anume haine albe şi nişte cununi de aur. Veşmintele celor şapte îngeri, de asemenea, sunt albe, căci se spune limpede că acestea sunt "in curat, strălucitor". 

Acest lucru ne edifică cu privire la identitatea acestor fiinţe care străjuiesc tronul de domnie al lui Dumnezeu. Ei sunt tot preoţi şi împăraţi ca şi cei şapte îngeri, numai că poziţia lor este mult mai însemnată. Ei zic despre ei înşişi acest adevăr de netăgăduit: "Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: >Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,9.10. K.J.V. Bible.

Faptul că spun că sunt răscumpăraţi, nu trebuie să ne ducă cu gândul decât că ei provin dintre oameni, ceea ce înseamnă că nu pot fi îngeri creaţi necăzuţi în păcat. Numai oamenii păcătoşi pot fi răscumpăraţi, niciodată îngerii. Deci, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt oameni răscumpăraţi care au o poziţie foarte înaltă în ceruri, dar şi ei fac parte din marea preoţie după rânduiala lui Melhisedec. După cum am arătat în studiile referitoare la identitatea celor patru făpturi vii, acestea sunt cei patru mari profeţi care au avut fiecare câte o misiune absolut specială pentru timpul în care au trăit fiecare: Enoh sau Melhisedec, primul om calificat de Hristos pentru această preoţie formidabilă, chiar mai înainte cu veacuri ca Isus să devină adevăratul Melhisedec, întrucât din acest ordin preoţesc fac parte doar oameni, nici o altă categorie de fiinţe inteligente; Moise sau Gabriel, cel care deţine poziţia care i-a aparţinut lui Lucifer şi care a dat semnalul învierii Mântuitorului, când la vocea sa Dumnezeirea atotputernică, proprie şi personală a Fiului lui Dumnezeu, l-a trezit pe Omul Isus Hristos la viaţă veşnică; Ilie, cel care l-a însoţit, împreună cu Moise, pe Isus în tot periplul pământesc al Mântuitorului, şi în sfârşit Ioan Botezătorul, căruia i s-a acordat cinstea de a deveni unul din cei patru heruvimi ocrotitori.

Cât priveşte pe cei douăzeci şi patru de bătrâni, aceşti fac parte din categoria acelora care, odinioară, înainte de a deveni cei mai loiali supuşi ai lui Dumnezeu, fuseseră zeloşi pentru cauza lui Satana. Aceştia fac parte dintre acei oameni care au trăit în perioada care s-a scurs de la Adam şi până la moartea lui Isus. Ne este descoperit faptul că cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu se află, în afara celor patru heruvimi ocrotitori, aceia care au fost foarte zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, printr-o minune a harului divin, aveau să devină cei mai devotaţi slujitori ai lui Dumnezeu.

     "Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, l-au urmat pe Mântuitorul cu un devotament profund şi puternic." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 9. (După aceştia toţi, urmează cei 144.000, martirii şi apoi gloata cea mare descrisă în Apocalipsa 7,9-11. Acest aranjament are de-a face cu momentele de laudă și închinare, căci cei 144.000 au un statut special față de toți ceilalți mântuiți. Ei îl însoţesc pe Isus oriunde se deplasează şi au un templu în care au acces doar ei şi nimeni altcineva). 

Totuşi, nu trebuie să restrângem această ordine doar la cei douăzeci şi patru de bătrâni, căci până la urmă ei sunt doar o arvună şi o imagine fidelă cu privire la poziţia şi lucrarea pe care urmează să o ocupe şi alţii alături de ei, după ce Isus isprăveşte cu păcatul şi ia la cer pe toţi cei care au adormit în El, împreună cu cei 144.000. 

Până acum, am descoperit împreună, cu ajutorul inestimabil al Inspiraţiei divine, că cei şapte îngeri sunt de fapt oameni răscumpăraţi care ocupă locurile ce odinioară aparţineau îngerilor dezertori căzuţi, cu deosebirea că fac o lucrare pe care cei din urmă erau incapabili să o desfăşoare, căci am spus, şi repet, că preoţia după rânduiala lui Melhisedec are în componenţa sa doar oameni, şi atât. Inclusiv Marele nostru Preot este Om, căci El şi-a schimbat pentru veşnicie forma de Dumnezeu-înger într-o formă de Dumnezeu-om, prin naşterea din femeie. Ei, adică aceşti îngeri, au brâie de aur şi haine de in curat şi strălucitor pe care le au şi fiinţele din jurul tronului lui Dumnezeu, adică cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni răscumpăraţi prin sângele Mielului. Haina de in curat este o haină specific umană ca să zic aşa, în sensul că aceasta se obţine doar prin credinţă, prin lucrarea administrării harului divin de către Hristos, în favoarea omului păcătos care a primit mântuirea şi a păstrat-o cu orice preţ până la capătul vieţii sale. Hristos a câştigat această haină pentru omul păcătos cu preţ de sânge, prin jertfă, o jertfă infinită; şi ca atare ea se capătă doar prin credinţa care îşi însuşeşte meritele acestui sânge vărsat.

Chiar dacă şi îngerii necăzuţi în păcat au haine albe strălucitoare, ale slavei divine ce se reflectă prin trupurile lor deosebite, totuşi nu sunt din in curat. De ce astfel? Pentru că aşa declară Scripturile. Să citim: "Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat." (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: >Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!< Apoi mi-a zis: >Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 19,7-9.

Deci, inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor. Această categorie de sfinţi este categoria celor sfinţiţi prin har, har de care îngerii nu au nevoie, căci nu ei au căzut în păcat. Aşadar, este lămurit că soţia Mielului sunt toţi răscumpăraţii dintre oamenii care au dorit mântuirea, acceptând jertfa lui Hristos, adică harul puterii ei de a izbăvi de sub puterea păcatului. Este foarte interesat că Duhul Sfânt ne oferă atâtea amănunte în legătură cu vestimentaţia sau hainele celor şapte îngeri, care au cele şapte potire cu mânia lui Dumnezeu. Sunt amănunte anumit descrise tocmai pentru ca să realizăm din ce categorie de fiinţe fac parte. Dar, mai avem alte amănunte importante care întregesc tabloul identităţii acestor fiinţe remarcabile. 

În alt loc în Scripturile adevărului, ni se spune despre aceşti îngeri, căci vom descoperi că sunt unii şi aceiaşi, că "stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe". Apocalipsa 8,2. Este vorba despre îngerii trâmbiţaşi, care au adus nenorociri în timpul sfârşitului Imperiului Roman şi în epoca medievală peste toţi aceia care au prigonit biserica lui Dumnezeu şi au respins adevărul pentru timpul acela. Sunt aceiaşi îngeri deoarece fac exact aceeaşi lucrare şi într-un caz şi în celălalt, adică şi în intervalul de timp menţionat mai sus, şi la încheierea harului, când oamenii nepocăiţi rămân definitiv fără Mijlocitor. Observăm că, în primul caz, ca îngeri trâmbiţaşi, ei stau înaintea lui Dumnezeu, iar în al doilea caz, de îngeri care au şapte potire pline cu mânia lui Dumnezeu, ei se află în templul ceresc; or Dumnezeu se află în templu, căci aşa ne este înfăţişat în toată cartea Apocalipsei, de la început şi până când templul se umple de fum. Ei stau înaintea lui Dumnezeu fiindcă se află de fapt în templu, locul locuinţei lui Dumnezeu din cetatea cerească, Ierusalim. 

     "Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe... Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii." Apocalipsa 8,2; 15,6.

Acest adevăr este descoperit şi prin faptul că ni se spune exact ce lucrare fac acești îngeri speciali în templu, aşa cum este scos în evidenţă când ei a trebuit să sufle din trâmbiţele lor nenorociri ce s-au abătut asupra prigonitorilor bisericii lui Hristos. (Nu ei le-au adus sau creat, după cum am învăţat, ci doar şi-au retras ocrotirea de la aceia care au mers prea departe cu ura lor în respingerea iubirii lui Dumnezeu manifestată prin biserica Sa năpăstuită). "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune din ele." Apocalipsa 8,3-6.

Acest alt înger este înfăţişat ca făcând o lucrare care este specifică doar preoţiei. Asta înseamnă că face o lucrare asemănătoare lucrării lui Isus în templul ceresc. El este un alt înger introdus în scenă pentru a ni se arăta cum trebuie să înceapă misiunea cei şapte îngeri, care şi ei se află în templu, au brâie de aur, in curat şi strălucitor, deci care sunt capabili şi chiar fac lucrarea caracteristică preoţiei, accea de mijlocire şi de ispăşire. Aici, trebuie să subliniez un fapt foarte important legat de lucrarea lor de ispăşire. În cortul întâlnirii, pe pământ, atât Aaron, cât şi fiii săi, puteau face întreaga slujbă a ispăşirii păcatelor; însă nu ei iertau păcătoşii, ei nu aveau o astfel de putere întrucât trebuie să fie vădit faptul că omul păcătos nu poate ierta, adică nu poate izbăvi de păcat, nu poate face sfânt un alt om păcătos pocăit. Nu stă în puterea nici unui om aşa ceva. Mijlocul prin care se acorda ispăşirea, şi pentru care slujba de la cortul întâlnirii şi mai târziu templul lui Solomon avea sensul intenţionat de Dumnezeu, era sângele animalului adus drept jertfă. Iertarea se făcea prin acest sânge. El era, în simbol, mijlocul iertării, indicând de fapt spre realitatea cerească, aşa cum se desfăşoară ea în templul ceresc de către Isus şi fiii Săi răscumpăraţi, oamenii. 

Aşadar, cei şapte îngeri apocaliptici sau altfel spus cei şapte oameni răscumpăraţi, fac lucrarea de ispăşire numai prin sângele lui Hristos şi pe baza meritelor Sale personale, aşa cum decurg ele din jertfa Sa inestimabilă. Ei nu au puterea de a ierta sau de a izbăvi din păcat pe omul păcătos, ci primesc rugăciunile sfinţilor de pe pământ, pe care le asezonează cu meritele lui Hristos, ele ajungând astfel la Tatăl desăvârşite, fără cusur. Exact acest adevăr este descoperit în Evanghelia lui Isus din cartea Apocalipsei. Îngerul respectiv este introdus în scenă doar pentru a ni se atrage atenţia că până la momentul respectiv cei şapte îngeri exact o lucrare ca a lui au îndeplinit în templu. Ei trebuie să fie eliberaţi temporar din slujba aceasta, prin misiunea altui înger, care este tot preot răscumpărat de Isus, deoarece aceştia trebuie să aducă la îndeplinire lucrarea de nimicire pentru prigonitorii bisericii. Iar această lucrare de nimicire înseamnă retragerea puterii ocrotitoare şi a celei restrictive, cu care ţineau în frâu puterea de nimicire a demonilor şi a lui Satana, de la aceşti prigonitori. 

Observăm că îngerul are o cădelniţă plină cu tămâie, scopul final fiind acela de a aduce rugăciunile tuturor sfinţilor, a acelora care la vremea aceea aveau sigiliul lui Dumnezeu, adică experienţa naşterii din nou şi a sfinţirii de zi cu zi, potrivit cu cantitatea de adevăr descoperită lor, pe altarul de aur şi de aici, prin fumul tămâii frumos mirositoare, direct la Dumnezeu Tatăl, care le primeşte astfel în chip desăvârşit, fără nici o pată a slăbiciunii omenescului decăzut al fraţilor lor aflaţi pe pământ. Tămâia este simbolul meritelor lui Hristos. Tot ce întreprind aceşti îngeri răscumpăraţi întreprind doar în numele şi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Acesta este întregul fundament al lucrării preoţiei cereşti sau a preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. 

În acelaşi chip o astfel de lucrare fac şi cele patru făpturi vii sau cei patru heruvimi ocrotitori, împreună cu cei douăzeci şi patru de bătrâni. Şi ei, ca de altminteri şi cei şapte îngeri apocaliptici, deţin "potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor". Apocalipsa 5,8. Ei primesc rugăciunile copiilor lui Dumnezeu de pe pământ în acelaşi fel în care le primeşte însuşi Marele Preot al ordinului preoţesc Melhisedec, Isus Hristos. Este exact aceeaşi lucrare de mijlocire şi de ispăşire, cu deosebirea vădită că Marele Preot chiar poate să ierte şi să desăvârşească pe copii Săi de pe pământ prin puterea Sa nepieritoare. "Ei ziceau cu glas tare: >Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!<" Apocalipsa 5,12. Ei cântă astfel deoarece recunosc că doar Mielul lui Dumnezeu poate reface în om chipul lui Dumnezeu; că doar a Lui este puterea de a salva definitiv păcătosul ascultător.

Prin urmare, Dumnezeu a căutat să ne înfăţişeze preoţia lui Melhisedec în cartea Apocalipsei, pentru ca noi să realizăm acest adevăr fabulos, precum şi cinstea la care sunt chemaţi şi înălţaţi toţi cei ce ascultă până la capăt de Dumnezeu. Această carte nu este aşadar numai imaginea templului ceresc, nu este alcătuită doar potrivit imaginii templului ceresc, ci este de asemenea şi descoperitorul lucrării preoţiei după rânduiala lui Melhisedec, aşa cum s-a desfăşurat ea în prima încăpere a templului, de la înălţarea lui Isus şi până la încheierea celor 2300 de seri şi dimineţi profetice, moment al timpului care coincide cu data de 22 octombrie 1844, şi apoi aşa cum se desfăşoară ea mai departe în a doua încăpere a acestui templu măreţ, până la momentul când templul acesta se umple de fumul simbolic al întreruperii definitive a harului ocrotitor al lui Dumnezeu pentru omul păcătos de pe pământ.

Dumnezeu promisese poporului israel: "Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt". Exod 19,6, doar în aceste condiţii: "dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu". Exod 19,5. Ei l-au răstignit pe Mesia şi au ratat şansa de a deveni ceea ce Dumnezeu plănuise pentru ei ca naţiune. Dar, făgăduinţa stă în picioare, iar Dumnezeu o va împlini cu toţi cei care au fost, sunt şi vor fi ascultători de poruncile lui Dumnezeu şi împlinesc condiţiile menţionate mai sus. Aceasta era de fapt promisiunea lui Hristos pentru înfiinţarea preoţiei după rânduiala lui Melhisedec, care prevedea că doar oameni răscumpăraţi o pot alcătui sau forma. Nici o altă fiinţă inteligentă, în afara omului, nu poate intra şi nici nu va intra în acest ordin preoţesc. Promisiunea este făcută omului, nu îngerilor sau altor fiinţe. Este făcută omului aflat în condiţia păcătoasă, condiţie în care trebuia să vină însuşi Mântuitorul pentru ca şi El la rândul Lui să poată fi calificat pentru lucrarea de preot după rânduiala lui Melhisedec. 

Preoţiei i se spune după rânduiala lui Melhisedec pentru că rânduiala acesteia prevedea ca un fapt absolut obligatoriu că doar omul păcătos şi răscumpărat poate fi calificat pentru aşa ceva. Cu alte cuvinte, toţi membrii ei trebuie să provină de pe pământ, să fi fost păcătoşi, să înţeleagă din experienţă personală puterea păcatului dar şi puterea izbăvirii de sub domnia păcatului, prin Isus Hristos. Melhisedec este numele cel nou al primului om cu care a luat fiinţă această preoţie nemaipomenită, care nu va fi desfiinţată niciodată, în veci. Iar acesta este Enoh. De aceea i se spune preoţia după rânduiala lui Melhisedec, fiindcă experienţa lui Enoh, pe pământ, aceea că a trăit trei sute de ani fără păcat, l-a calificat mai întâi aici să fie preot şi împărat al neprihănirii, după semnificaţia pe care chiar numele Melhisedec o are. Să luăm aminte la Cuvântul viului Dumnezeu în această privinţă: "În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt - care a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor, care l-a binecuvântat, care a primit de la Avraam zeciuială din tot, care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<; fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu - rămâne preot în veac". Evrei 7,1-3.

El este preot, dar şi împărat, nu al vreunei ţări, al vreunui ţinut, ci împărat al neprihănirii, expresia aceasta definind exact caracterul său. Salemul nu face referire deloc la un ţinut, ci la calitatea caracterului său, ilustrat foarte exact în chiar numele pe care l-a primit de la Isus: Melhisedec. Asta ne învaţă că în această preoţie intră doar oameni răscumpăraţi al căror caracter este neprihănire, desăvârşire şi sfinţenie lui Dumnezeu. Prin urmare, preoţia după rânduiala lui Melhisedec înseamnă preoţia în care caracterele celor mântuiţi sunt neprihănire şi pace, adică exact condiţiile cerului, a lumii lui Dumnezeu, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, fără prezenţa păcatului. 

Apostolul Petru vorbea despre cei credincioşi, descriind practic caracterul preoţiei lui Melhisedec: "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată." 1Petru 2,9. Iar apostolul vizionar, Ioan, continuă în aceeaşi notă în cartea Apocalipsei: "şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin". Apocalipsa 1,6.

Aşa începe practic Evanghelia lui Hristos în cartea descoperirii, cu acest gând minunat, anume că a făcut din noi, la timpul trecut, nu viitor, căci preoţia lui Melhisedec începe în trecut, o dată cu luarea la cer a lui Enoh, fără să cunoască moartea, o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl lui Isus Hristos. Condescendenţa lui Dumnezeu se vede din faptul că a îngăduit, printr-o minune a harului divin, ca însuşi Fiul Său să devină un membru al acestei preoţii, în virtutea faptului că a devenit om adevărat. Asta ca să simtă împreună cu noi şi să ne reprezinte cu folos, aşa cum se cuvine, înaintea Tatălui Său. El a devenit una cu noi şi unul dintre noi în sens absolut, acceptând forma şi chipul omului pentru veşnicie, scopul intenţionat fiind acela de a ne introduce până la urmă chiar în slava Tatălui, în sfatul Dumnezeirii, acolo unde avea acces doar Fiul lui Dumnezeu. Printre altele, aceasta este marea realizare a preoţiei lui Melhisedec. Vom avea acces în sânul Tatălui şi îi vom putea vedea chipul exact aşa cum îl vede Isus, Fiul Său. "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

În virtutea tuturor celor afirmate până acum, putem conchide cu certitudine că cei şapte îngeri, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt oameni răscumpăraţi, ei fiind preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeul nemărginit. Felul în care sunt descrişi şi lucrarea pe care o fac corespund întru totul şi în mod exact cu imaginea preoţilor şi lucrarea care se aducea la îndeplinire în templul pământesc de către aceştia. Asta pentru ca noi să înţelegem grija lui Dumnezeu pentru fiecare suflet omenesc, precum şi nespusa Sa dorinţă de a ne vedea mântuiţi, cu ajutorul unei asemenea preoţii de excepţie. Apocalipsa reprezintă, aşadar, descoperirea iubirii divine prin prisma templului ceresc, pentru fiecare om păcătos de pe Terra. Fraţii noştri din cer slujesc în favoarea noastră, prin sângele lui Hristos, în dorinţa lor de necuprins ca să ne ştie mântuiţi. 

Prin acest studiu am încercat să surprind doar în licăr din farmecul şi splendoarea acestei preoţii minunate. Ar fi de scris multe alte lucruri, însă consider că este suficient pentru toţi cei ce vor să pună la probă acest adevăr, ca să înţeleagă pentru ei înşişi chemarea pe care Hristos ne-a făcut-o şi care stă în picioare, aceea de a fi o împărăţie şi preoţi după rânduiala lui Melhisedec pentru Dumnezeul cel veşnic. 

     ">Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.< Şi Duhul şi Mireasa zic: >Vino!<, şi cine aude să zică: >Vino!<, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!... Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: >Da, Eu vin curând<. Amin! Vino, Doamne Isuse! Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin." Apocalipsa 22,16.17.20.21.