Principiul seminţei - nașterea copiilor sub stăpânirea păcatului și condamnare

Până acum am aflat, ca un fapt cert, că păcatul este o natură spirituală, sub formă de vrăjmăşie, prezentă în om, că Adam nu putea transmite urmaşilor săi decât ceea ce avea, adică păcatul cu toate urmările lui, prin singurul mijloc ce-i stătea la dispoziţie, şi anume sămânţa. De asemenea, am mai aflat că Isus Hristos a devenit Tatăl nostru spiritual în virtutea jertfei Sale, cuprinsă în "hotărârea de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". Romani 5,18. Mai întâi, noi ne naştem din Adam, fiindcă aşa prevede legea naşterii, a firii, iar prin legea eredităţii primim de la el doar păcatul, dar mai apoi, prin al doilea Adam, putem primi neprihănirea doar dacă o cerem prin credinţă.

În virtutea acestei realităţi incontestabile, atunci este adevărat că toţi copiii se nasc în lume cu păcat, păcătoşi, fiind declaraţi de marea lege a dreptăţii lui Dumnezeu drept vinovaţi şi condamnaţi la moarte. Ei nu se nasc neprihăniţi, deoarece se nasc prin legea firii, nu prin legea neprihănirii. Ca să existe, să intre în lume, trebuie să aparţină primului Adam şi, din această pricină, ei trebuie să fie doar chipul şi asemănarea acestuia, iar chipul şi asemănarea lui Adam sunt în totalitate chipul şi asemănarea păcatului. Aşa declară Scripturile adevărului. "La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,3.

Adam fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar acestea sunt măsura neprihănirii şi a desăvârşirii divine. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, atunci toţi copiii s-ar fi născut potrivit acestei măsuri divine, însă Adam a căzut în păcat, motiv pentru care copiii născuţi pe tărâmul păcatului nu pot fi altfel decât "după chipul şi asemănarea lui", fiindcă pur şi simplu aşa declară Scripturile adevărului. "În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de >om<, în ziua când au fost făcuţi. La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,1-3. "Cu toate acestea, el (Set) era un fiu al lui Adam, asemenea lui Cain cel păcătos, şi nu a moştenit din natura lui Adam mai multă bunătate naturală decât a moştenit Cain. El a fost născut în păcat..." The Signs of the Times, 20 februarie 1879.

Ceva ce aparţine păcatului, nu poate fi decât chipul şi asemănarea păcatului. Bunăoară, orice aparţine unei boli, trebuie să fie chipul şi asemănarea bolii. Dacă într-un om se află boala cancerului sau lepra, atunci omul respectiv nu va fi altceva decât chipul şi asemănarea bolii, a felului cum ea se manifestă în el şi prin el. El devine imaginea distrugătoare a prezenţei bolii în interiorul lui. Fizionomia feţei, culoarea pielii se schimbă, părul sau anumite membre pot cădea sau pot fi amputate, dacă ne referim la membre. El nu mai poate fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cel puţin din punct de vedere fizic. Doar spiritual poate fi, cu condiţia să deţină neprihănirea lui Hristos în el.

Ei bine, cum este în natură, aşa este şi în har; legile care guvernează lumea naturală sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi în har sau pe tărâm spiritual. "Ca şi în natură, tot la fel se prezintă lucrurile şi în viaţa spirituală; nu poate fi viaţă fără creştere." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, par. 11.

Fiindcă pe pământul nostru Dumnezeu a stabilit principiul seminţei, conform căruia nu poate exista viaţă, dacă mai întâi nu există o sămânţă care să o conţină, atunci sprijiniţi pe această lege, ne va fi mult mai uşor să înţelegem cum se nasc copiii. Nimic nu ia naştere pe pământ fără o sămânţă. Aceasta conţine toate caracteristicile care definesc categoria respectivei seminţe precum şi felul cum trebuie să fie viaţa aceea după ce răsare sau se naşte. De pildă, dacă semănăm seminţe de floarea-soarelui, ne aşteptăm să iasă floarea-soarelui, şi nu dovleci. Dacă respectivele seminţe nu sunt de un soi mai ales, adică de o categorie superioară, atunci viaţa care ia naştere din ele va fi pe măsura calităţii seminţei; nu ne putem aştepta cu nici un chip să iasă floarea-soarelui de cea mai bună calitate.

Ideea este că dacă sămânţa este de slabă calitate sau este afectată din cauze naturale, o dată cu trecerea timpului, atunci şi viaţa conţinută în ea va fi exact pe măsura calităţii seminţei. Aceasta este o lege pe care o cunoaştem cu toţii, pe care o experimentăm într-un fel sau altul, mai ales fermierii. Cum este sămânţa, exact de aceeaşi natură va fi şi viaţa care răsare din ea. Dacă această realitate nu poate fi contestată de nimeni, aşa cum se întâlneşte ea în lumea naturii, atunci trebuie că lucrurile stau aidoma şi pe tărâmul spiritual. Nu are cum să fie altfel, iar Scripturile declară la modul cel mai lămurit acest adevăr în felul următor, referitor la starea în care se nasc copiii: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4.

Dacă Adam a căzut în păcat, acesta din urmă afectându-l în mod grav, pesemne că sămânţa lui nu putea fi altfel decât afectată în aceeaşi măsură. În sămânţa lui nu se mai afla măsura chipului şi asemănării cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Această măsură a fost alterată şi pierdută. Cu o astfel de sămânţă păcătoasă, atunci este lesne de înţeles, potrivit principiul seminţei, a legii naşterii, că viaţa conţinută în ea trebuia să fie pe potriva calităţii acesteia, adică o viaţă păcătoasă şi, pe deasupra, supusă morţii. Interesant e faptul că nimeni nu contestă că murim, dar, în mod dubios, se contestă faptul că pruncii, copiii se nasc păcătoşi. Păi, unde este prezentă moartea, trebuie că este prezent şi păcatul, întrucât după mărturia Bibliei "boldul morţii este păcatul". 1Corinteni 15,56.

Deci, păcatul şi moartea se însoţesc, iar dacă moartea a trecut asupra lui Adam, prin păcat, atunci înseamnă că sămânţa lui trebuie să le cuprindă pe amândouă. Numai prin sămânţa lui se seamănă păcatul şi moartea pe pământul nostru. Numai prin naşterea noastră există şi se perpetuează păcatul şi moartea. Acesta este un adevăr ce nu poate fi contestat. Dacă Adam şi sămânţa lui au fost afectaţi de păcat, atunci, ca un fapt veşnic adevărat, toţi cei ce urmau să se nască din sămânţa lui Adam aveau să fie supuşi stăpânirii păcatului şi a morţii! Adam a devenit necurat, adică nesfânt în inima sa, în neconformitate cu măsura stabilită de Dumnezeu, chipul şi asemănarea Sa, mai ales în plan spiritual, nu numai fizic, iar acest fapt l-a adus în situaţia nenorocită să dea naştere unor copii necuraţi, deci după chipul şi asemănarea spirituală şi morală lui Adam, nu a lui Dumnezeu.

Prin urmare, rămâne veşnic adevărată această realitate comună tuturor: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4. Acesta este adevărul. Potrivit principiului seminţei şi a legii eredităţii, nici un copil nu se naşte fără moştenirea păcatului. Dacă viitorul copil se afla deja în sămânţa lui Adam, după ce acesta a păcătuit, atunci naşterea lui pe tărâmul păcatului nu poate fi altfel decât după chipul şi asemănarea păcatului. Deci, copiii se nasc păcătoşi, vinovaţi şi condamnaţi de legea dreptăţii divine, căci nu întrunesc standardul cerut de ea, şi anume "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Prin înrudirea lor cu primul Adam, oamenii nu primesc nimic altceva decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Răspunderea pentru interesele veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi frântă, par. 1.

Faptul că toţi urmaşii lui Adam au ca singură moştenire doar păcatul, îi aduce în starea de a fi despărţiţi de Dumnezeu. Deci copiii se nasc păcătoşi şi despărţiţi de Dumnezeu. Iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă vină şi moarte. Aceasta este starea în care ne naştem, fiindcă în sămânţa lui Adam nu există nimic altceva decât păcat şi moarte. Cum este calitatea seminţei, aşa va fi şi calitatea vieţii ce iese din ea, căci chiar sămânţa însăşi este viaţa.

O altă dovadă biblică, prin care Duhul Sfânt ne descoperă condiţia spirituală a copiilor intraţi deja în această lume, aparţine psalmistului David, care, o dată adus la pocăinţă, este nevoit să îşi recunoască starea în care s-a născut. "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." Psalm 51,5.

Cu toate că el enunţă un adevăr absolut cu privire la naşterea copiilor, totuşi există destule persoane chițibușare care susţin că David menţionează aici doar naşterea care îi era proprie lui, şi poate a altora în decursul timpului, dar nu are de-a face cu toţi copiii. Se merge pe premiza că, naşterea lui David a survenit pe fondul unei rătăciri de moment a mamei sale, care l-a înşelat pe Isai, şi astfel s-a născut David. Evident, dacă mama lui, la un moment dat, a ales să umble aiurea, atunci David nu se putea naşte decât în felul respectiv, adică în nelegiuire, o nelegiuire aleasă cu bună ştiinţă de mama lui. Dar, să fie oare adevărat acest lucru?

În primul rând, cum ar fi putut alege Dumnezeu un rege ca David, dacă acesta s-ar fi născut din curvie? În Vechiul Testament exista o lege pe care Dumnezeu a formulat-o, şi care trebuia cuprinsă în cartea lui Moise, nu în cele zece porunci, prin care Dumnezeu îi învăţa pe evrei că toţi cei născuţi în curvie, nu pot intra în adunarea lui Israel timp de cel puţin zece generaţii! Să luăm aminte la această învăţătură interesantă: "Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului." Deuteronom 23,2.

Deci, potrivit acestei legi, Dumnezeu nu avea cum să îl aleagă pe David rege al lui Israel, câtă vreme fusese născut în nelegiuirea curviei. E limpede ca lumina zilei acest lucru. Toţi ştim că David a fost un om după inima lui Dumnezeu, că El a fost unsul Domnului din care avea să se nască însuşi Mesia. În Psalmul 22, David ne vorbeşte despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu încă atunci de când se afla în pântecele mamei sale. Acum, dacă mama lui ar fi fost adulteră, cum ar mai fi putut să scrie David aceste cuvinte: "Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele; de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu." Psalm 22,9.10.

Vreau să menţionez că acest psalm este o întrepătrundere între viaţa lui David şi cea a Mântuitorului, fiind un psalm profetic ce descoperă agonia Mântuitorului pe crucea Calvarului. Cele două vieţi se întreţes, simţămintele lui David fiind în egală măsură şi ale Mântuitorului întrupat. Aşa că, potrivit Scripturilor adevărului, mama lui David nu a fost adulteră, ci credincioasă lui Dumnezeu, altfel David nu ar fi fost făcut rege în veci. Alegerea lui David ca rege o face Dumnezeu, nici poporul şi nici profetul. Decizia aparţine în întregime lui Dumnezeu, după isprava iudeilor de a fi cerut un rege după inima lor. (Nu trebuie trecută cu vederea moartea primului născut al lui David cu Batşeba, un copil născut din curvie, el suferind, fără vina lui, blestemul care s-a abătut peste David din cauza păcatului său grosolan).

În virtutea acestui adevăr, atunci este drept să afirmăm că declaraţia lui David în privinţa naşterii sale este una generică, adică una care îi cuprinde pe toţi copiii născuţi vreodată şi care se vor mai naşte pe acest pământ. Prin el, Duhul inspiraţiei stabileşte pentru totdeauna că toţi pruncii sunt zămisliţi în nelegiuire, în păcat. Nu există altă alternativă în ce priveşte naşterea din Adam, cel căzut în păcat. Legea firii stabileşte că aşa trebuie să aibă loc naşterile, şi nu altfel. "Dar noi suntem păcătoşi din fire şi trebuie să facem o lucrare de curăţire a templului sufletului de orice întinăciune." The Review and Herald, 27 mai 1884.

Aşadar, nu trebuie să existe nici un fel de problemă în ce priveşte felul cum se nasc copiii sau ce povară poartă la naşterea lor. Cu toate acestea, de ce nu simt ei povara vinovăţiei încă de la naştere? De ce nu ne condamnă conştiinţa, atunci când ajungem să distingem linia de demarcaţie între bine şi rău, de ce nu ne apasă vinovăţia păcatului transmis ereditar? În primul rând, nici un copil nu poartă şi nu i se transmite pe cale ereditară vinovăţia păcatului înfăptuit de Adam. Păcatul lui înfăptuit, deci faptic, cât şi vinovăţia ce decurge din fapta lui păcătoasă, şi care priveşte doar fapta lui păcătoasă, nu se transmit prin naşterea de copii, întrucât suntem învăţaţi că păcatele părinţilor aparţin şi au de-a face doar cu ei, nu cu copiii lor. Cu copiii, au de-a face numai atunci când şi ei cultivă acelaşi fel de păcate ca ale părinţilor. Să luăm aminte la acest cuvânt cert: "Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri". Ezechiel 18,4.

Deci, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, doar sufletul care păcătuieşte, doar acela va muri. A se citi tot capitolul respectiv. Totuşi, chiar dacă nu primim păcatele şi vinovăţia părinţilor noştri, noi primim de la ei, pe calea ereditară, prin moştenire deci, tot ce conţine sămânţa lui Adam. El a greşit printr-o singură alegere, iar acest lucru a fost suficient să ne tragă pe toţi în păcat, fiindcă potrivit principiului seminţei, tot ceea ce se afla în Adam, se afla şi în sămânţa lui. Păcatele faptice şi vinovăţia lor nu se transmit copiilor prin implantarea seminţei, ci prin legea lui Dumnezeu, deci pe cale spirituală, dar reală, cu condiţia ca ei să facă din fire aceleaşi păcate ca ale părinţilor lor, prin alegere voită, deci conştientă.

Ceea ce ni se transmite de la Adam este păcatul ca stare, ca natură spirituală, ca vrăjmăşie, ca o entitate spirituală în care se află atât vinovăţia, cât şi condamnarea, pentru că numai din cauza prezenţei acesteia în noi, nu avem cum să mai fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în suflet. Noi nu mai corespundem standardului desăvârşit cerut de legea lui Dumnezeu, ca atare ne naştem închişi sub păcat, până la eliberarea noastră de sub domnia lui tiranică.

De ce nu suntem frământaţi totuşi de simţăminte de vinovăţie după ce ne naştem? Datorită hotărârii lui Hristos, care s-a pus între om şi Dumnezeu, amânând astfel sentinţa morţii până în momentul convertirii sale. El a intervenit înainte de a se aduce ca jertfă, girând cu propria Lui viaţă pentru existenţa mai departe a omului şi pentru mântuirea sa din păcat. Acest adevăr este frumos scos în evidenţă prin sângele acoperirii, pe care evreii a trebuit să îl folosească pentru salvarea propriilor lor vieţi, înainte ca îngerul morţii să îşi desăvârşească lucrarea nimicirii cu întâii născuţi ai egiptenilor.

     "Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: >În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă... Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca... Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului<." Exod 12,3.6.7.13.

Această întâmplare este o parabolă vie a ceea ce a făcut Hristos pentru Adam şi urmaşii lui imediat ce acesta păcătuise. Toţi evreii se aflau în ţara robiei, fără putinţa de a ieşi prin puterea lor din Egiptul antic. Singura modalitate ca ei să plece era prin moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Fără această moarte, în pofida tuturor plăgilor căzute până atunci peste ţara Egiptului, ieşirea lor din ţara robiei era imposibilă. Mai întâi, Dumnezeu trebuia să sfărâme puterea lui faraon, iar această putere era chiar întâiul născut al tuturor egiptenilor. Evreii puteau fi scoşi din Egipt doar dacă înfăptuiau prin credinţă tot ceea ce le spunea Moise, el fiind reprezentantul vizibil al lui Dumnezeu. Puteau să facă tot ce le spusese, dar dacă nu ungeau stâlpii uşii şi pragul de sus cu sânge, ei nu ar fi putut ieşi din Egipt, dimpotrivă ar fi pierit împreună cu odraslele întâi născute ale egiptenilor.

De aceea, ieşirea lor trebuia să fie un act al credinţei, al unei încrederi totale în Dumnezeu. Când au împlinit tot ce le-a zis Moise, sângele stând drept mărturie a credinţei lor în ceea ce li se spusese, atunci putea avea loc moartea întâilor născuţi şi eliberarea lor din Egipt. Este demn de observat faptul că ei erau încă robi când au uns uşorii uşii cu sânge, iar sângele a fost apărarea, scutul lor împotriva condamnării la moarte. Astfel, dacă Isus nu s-ar fi interpus între Dumnezeu şi omul păcătos, adică dacă nu ar fi girat cu propria Sa viaţă, care avea să fie vărsată prin sânge pe Golgota, atunci omul ar fi pierit tot la fel de sigur cum s-ar fi întâmplat şi cu evreii dacă nu ar fi ascultat de îndrumările divine date prin Moise. Însă, prin faptul că Isus a intervenit cu sângele acoperitor şi protector, toată vinovăţia şi condamnarea au fost amânate până când omul va ajunge să decidă pentru totdeauna dacă vrea să rămână sub protecţia lui, intrând în ea prin experienţa unei morţi spirituale, moartea întâiului născut din noi, care este chiar vrăjmăşia păcatului, sau acestea vor deveni efectiv active când omul s-a plasat pe vecie în afara acestui sânge protector alegând să rămână cu păcatul.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Amânarea condamnării, nu înseamnă eliberarea de sub puterea ei, care decurge numai din prezenţa păcatului. Oriunde este prezent păcatul, trebuie să fie prezente atât vinovăţia, cât şi condamnarea. Prin amânarea condamnării trebuie înţeles faptul real că Hristos ne-a garantat mai departe existenţa, prin legea naşterii, care este însoţită de sora ei geamănă, legea eredităţii, motiv pentru care specia umană a putut să se perpetueze în condiţiile păcatului, până astăzi. Acest lucru trebuie să constituie o bucurie fără margini pentru orice om şi pentru orice părinte care se poate ferici cu copii. Nu ar trebui să constituie niciodată vreo problemă faptul real că pruncii se nasc sub stăpânirea păcatului, câtă vreme sângele acoperitor se află deasupra lor, protejându-i, până când ajung să primească jertfa lui Hristos ca viaţă spirituală şi veşnică în sufletul lor.

Aşadar, toţi copiii intră în această lume sub protecţie divină specială, dar nu mântuiţi de-a gata sau în mod automat, întrucât mântuirea se capătă doar prin credinţă, iar acest fapt presupune o minte matură, care trebuie să fie în stare să înţeleagă cine este persoana Mântuitorului. A ne afla sub har, nu înseamnă deloc a fi mântuiţi în mod automat. Prin har suntem mântuiţi numai atunci când acesta a devenit în noi viaţa lui Hristos, care este propria Lui sămânţă divină. Una este să ne aflăm sub har, şi cu totul altceva este să fim pătrunşi de harul lui Hristos, care devine în noi puterea răscumpărării din păcat. Harul devine o astfel de putere în noi doar prin credinţă, pentru că singurul mijloc prin care ni-l putem însuşi este credinţa.

     "Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Efeseni 2,4-9.

Este demn de observat faptul că, deşi evreii au fost ocrotiţi într-o manieră specială în Egipt, prin sângele stropirii, totuşi ei încă erau sclavi în ţara robiei. Ameninţarea nimicirii plana asupra lor, pentru că se aflau în condiţia robiei mai departe. Exact aceasta este situaţia oricărui copil intrat pe tărâmul păcatului, adică pe pământul nostru care poartă blestemul păcatului. Ne naştem sclavii păcatului pe tărâmul păcatului, tot aşa cum copiii iudeilor se năşteau sclavi în ţara robiei. Însă, noi, asemenea copiilor evreilor de altminteri, ne aflăm sub harul protector al sângelui vărsat pe Golgota. Cu toate acestea, ameninţarea morţii iminente planează asupra fiecăruia dintre noi. Dumnezeu o amână până când sufletul ia decizia definitivă fie în favoarea neprihănirii, fie în favoarea păcatului. Până atunci ne aflăm mai departe vinovaţi şi condamnaţi din cauză păcatului prezent în noi, păcat cu care ne naştem. Însă, datorită faptului că beneficiem fiecare de o măsură infinită de har, toţi dintre noi ne bucurăm de viaţă fără presiunea şi simţământul vinovăţiei şi al condamnării! Noi intrăm în lume sub har, prin purtarea de grijă a Tatălui nostru ceresc, Dumnezeu.

Ar mai trebui să subliniez încă o dată ceea ce am mai spus de atâtea ori, că ceea ce condamnă legea lui Dumnezeu la noi nu este trupul biologic sau natura noastră umană păcătoasă. Nu suntem păcătoşi doar pentru că moştenim nişte trupuri păcătoase, adică o carne păcătoasă. Deşi carnea noastră este păcătoasă, totuşi suntem păcătoşi pentru că în ea, în acest vas slab şi măcinat de păcat, locuieşte păcatul, care este spiritul şi eul suprem al lui Satana, vrăjmăşia ce nu poate fi împăcată de Dumnezeu, ci trebuie distrusă, pentru că numai astfel putem să trăim. Această vrăjmăşie o căpătăm prin sămânţa lui Adam, fiindcă ne aflăm sub stăpânirea legii eredităţii de care şi Isus Hristos a avut parte, la naşterea Sa.

Ca o concluzie, copiii se nasc din primul Adam, de la care primesc atât carnea, cât şi spiritul, adică natura spirituală a tatălui minciunii, fiindcă el este stăpânul acestui pământ, prin uzurpare, Adam fiind supusul sau sclavul lui, după cum faraonul Egiptului era stăpânul întregului imperiu, iar cei ce se năşteau în ţara lui erau doar supuşi lui. Devenim supuşii împărăţiei lui Dumnezeu numai atunci când ne naştem din al doilea Adam, sau al doilea nostru Tată spiritual, Isus Hristos, ceea ce presupune o ieşire, spirituală mai întâi, din ţara robiei păcatului, adică de sub stăpânirea interioară a păcatului, asemănătoare ieşirii iudeilor din Egipt, de sub stăpânirea lui faraon. Această naştere se numeşte naşterea din nou deoarece este de natură spirituală şi ne introduce într-o împărăţie spirituală, pe tărâmul luminii, al stăpânirii lui Dumnezeu, unde devenim robi ai neprihănirii, oameni liberi în Hristos Isus. Se numeşte din nou fiindcă vine, urmează după prima naştere spirituală, care are loc la zămislirea noastră în pântecele mamei noastre.

Urmează să luăm în discuţie naşterea fără păcat a Mântuitorului, având în vedere tot principiul seminţei, care ne va edifica în mod desăvârşit cu privire la felul naturii umane căpătate prin naştere, cât şi felul naturii spirituale cu care s-a născut Mântuitorul nostru extraordinar.

Principiul seminţei - cei doi Adami

Omul, bărbatul şi femeia, este o capodoperă fără egal în tot Universul. Nu degeaba se afirmă faptul că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Ceea ce este unic la om, fapt nemaiîntâlnit niciodată până la crearea lui în toată vasta operă a creaţiei divine, e puterea cu care a fost înzestrat să se înmulţească sau să se reproducă pe sine în urmaşii săi. Această invenţie divină nu este la întâmplare, ci e cu scop, cu o intenţie bine determinată. Omul apare exact după ce păcatul s-a ivit în mijlocul celor mai distinşi îngeri, a celor mai inteligenţi din tot ce crease Dumnezeu până la momentul respectiv.

Crearea omului din partea lui Dumnezeu a avut menirea să descopere inteligenţelor cereşti principiul seminţei atât în plan fizic, cât şi în plan spiritual, adică, în plan spiritual, să descopere modul cum Dumnezeu poate locui în orice minte inteligentă ascultătoare, deci care se află în armonie cu El, şi de asemenea trebuia să scoată la iveală taina lui Dumnezeu ţinută ascunsă din veşnicii în legătură cu Fiul Său preaiubit, Isus Hristos. Dacă în plan fizic două vieţi unite dau naştere unei a treia vieţi, după chipul şi asemănarea celor două vieţi unite prin căsătorie, tot astfel omul, bărbatul şi femeia, trebuia să fie o parabolă vie a tainei lui Dumnezeu în ce priveşte naşterea Fiului lui Dumnezeu în sânul Dumnezeirii.

Adam şi Eva au fost înzestraţi cu puterea reproducerii, din acest motiv Adam a fost gândit a fi purtător de sămânţă. La crearea lui, Adam fusese înzestrat cu neprihănirea lui Dumnezeu, chiar cu viaţa Sa, ceea ce înseamnă că această viaţă trebuia să fie conţinută în însăşi sămânţa lui Adam. Prin urmare, sămânţa lui Adam devine mijlocul reproducerii sau al înmulţirii acestuia sau a speciei umane, şi asta pur şi simplu pentru că ea îi aparţine şi este din el, definindu-l în toate privinţele. Tocmai aici se află îndemânarea caracteristică numai lui Dumnezeu. Ea trebuia să conţină tot ceea ce era şi îl definea pe Adam, şi anume viaţa desăvârşită. În acest fel, toţi urmaşii lui Adam, dacă acesta din urmă nu ar fi păcătuit, s-ar fi bucurat de viaţa lui Dumnezeu transmisă ereditar. În acest caz, toţi copiii şi implicit oamenii s-ar fi născut curaţi, inocenţi, fără păcat, având în ei viaţa lui Dumnezeu, care trebuia întreţinută permanent, din timp în timp, prin consumarea fructelor din pomul vieţii.

Faptul era ca Dumnezeu să arate în ce fel Fiul Său este o taină, în sensul naşterii Sale în sânul Tatălui. Omul, ca o categorie nouă şi distinctă, aparte de tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, era menit de Dumnezeu să fie marea binecuvântare pentru îngeri şi pentru tot Universul în ce priveşte eliminarea păcatului. Era, în termeni practici, unica soluţie a lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului, nefiind obligat astfel să creeze alte şi alte fiinţe, dacă acestea ar fi fost amăgite la păcat de diavolul, şi nici să folosească forţa sau constrângerea în nici un fel. Prin om, Dumnezeu voia să demonstreze inteligenţelor angelice că aşa ceva, adică folosirea constrângerii în rezolvarea păcatului, nu este posibilă fiindcă pur şi simplu nu se află în natura şi în caracterul Său şi nici măcar nu este soluţia pentru aşa ceva.

Când Lucifer s-a răzvrătit, el a atacat chiar taina lui Dumnezeu, care este însuşi Isus Hristos. Fiindcă în Fiul lui Dumnezeu sunt unite două vieţi, cea a Creatorului, o viaţă veşnică, neîmprumutată, ce îi aparţine de drept, şi viaţa creaturii, acest fapt în sine a făcut posibilă astfel existenţa în plan fizic, în realitatea pe care Dumnezeu o gândise. Fără Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în natura unui înger, El fiind chiar înger adevărat la înfăţişare şi în natura care îmbrăca propria-i divinitate, existenţa şi perpetuarea acesteia pentru făpturile inteligente ce urmau să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu sunt posibile cu nici un chip. De ce? Din cauza puternicei slave a lui Dumnezeu, a acelei energii şi lumini, care dacă nu este transformată la un nivel care să facă posibilă trăirea fiinţelor create în preajma Lui, deci existenţa lor ca persoane, ea are efect de distrugere.

Ca să ne fie mai uşor să înţelegem acest aspect, gândiţi-vă la o centrală electrică sau nucleară care produce mii de kilowaţi de energie, să zicem. Dacă întreaga putere a curentului electric ar intra în casele noastre aşa cum este produsă ea în centrala electrică, atunci cine dintre noi ar mai putea folosi aparatele casnice, becurile, televizoarele sau telefoanele inteligente? Ele nu ar suporta deloc această putere, şi nu ar face altceva decât să explodeze. Cu puterea electrică sau energia nu este vreo problemă şi nici cu aparatele casnice, de asemenea. Ambele sunt de dorit, dar ca să ne bucurăm cum se cuvine de energia electrică, atunci avem nevoie de un transformator de mare putere care să diminueze intensitatea puterii energiei electrice, în aşa fel încât la un voltaj anumit toate aparatele să poată fi folosite.

Deci, această puternică energie electrică este de folos pentru noi doar dacă există un transformator. Numai datorită lui pot exista toate celelalte aparate care ne trebuie în gospodărie. El face posibilă nu numai existenţa lor ci şi folosirea lor în scopul pentru care au fost create. Ei bine, tot astfel este şi Fiul lui Dumnezeu, un Transformator divin al energiei colosale care iese din persoana Tatălui, pe care o diminuează şi o face potrivită pentru înzestrarea unor fiinţe inteligente care să se poată bucura de existenţă, de viaţă, de realitatea vieţii, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele create pot sta efectiv lângă persoana Tatălui fără ca acestea să poată fi nimicite. Atâta vreme cât Isus Hristos face parte din lumea creată, fără să fie creat, ci doar născut cu ajutorul Tatălui în asemănarea lumii angelice, îmbrăcând natura celor creaţi, tot atâta vreme poate exista viaţa creată, mai ales sub forma inteligenţelor aduse la existenţă de Isus.

Pentru Lucifer, Fiul lui Dumnezeu era o taină, nu înţelegea deloc cum poate fi Dumnezeu ascuns înapoia sau în natura unui înger, care poate să creeze! Nu înţelegea taina lui Dumnezeu, fiindcă de fapt nu fusese descoperită niciodată până în momentul apariţiei păcatului. Nu era nevoie. Toţi trăiau în armonie, dar prin credinţă, fiindcă valoarea armoniei şi a prieteniei este dată de credinţă goală, pură, în urma căreia vin şi pe care se consolidează încrederea, cunoaşterea, respectul reciproc, etc. El nu înţelegea cum poate un înger să deţină un loc mai presus de toţi îngerii, un loc special, şi de ce alţi îngeri nu pot ocupa locul respectiv. El nu putea înţelege că în Hristos erau îmbinate două vieţi reale, viaţa Creatorului şi viaţa îngerului. Ceea ce Hristos a fost pe pământ, exact aşa a fost şi în Cer: Dumnezeu ascuns sub înfăţişarea creaturii, tocmai ca să se poată identifica deplin cu cei creaţi, că să îi poată înţelege şi iubi cum se cuvine.

Prin unirea a două vieţi rezultă o a treia. Fiul lui Dumnezeu a fost unica fiinţă în Univers în care se întâlneau două vieţi unite, rezultatul fiind Dumnezeu cu noi sau Fiul lui Dumnezeu întrupat! Numai astfel se putea face posibilă existenţa şi creaţia în sine. Prin Isus, taina lui Dumnezeu, Dumnezeu arăta totodată cum poate să locuiască în fiinţele create. El nu o poate face ca persoană divină, ci prin intermediul seminţei Sale, adică a vieţii spirituale pe care o sădeşte în natura celor creaţi prin Duhul Sfânt. În momentul creării sau aducerii la existenţă a acestora, Dumnezeu pune în sufletul lor propria Sa viaţă, care este de fapt o sămânţă, ce trebuie dezvoltată mai apoi permanent, la infinit, prin intermediul tuturor înzestrărilor inteligente, a tuturor capacităţilor minţii.

Nu vorbesc aici despre viaţă fizică, proprie naturii specifice categoriilor de fiinţe create de Dumnezeu, ci am în vedere viaţa spirituală a lui Dumnezeu, adică neprihănirea sau caracterul Lui. Fără această viaţă în suflet şi fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu în lumea păcatului, inteligenţa afectată de păcat devine o putere colosală spre cele mai grozave forme ale ticăloşiei. Devine o putere de rău spre rău.

Despre Hristos, Scripturile adevărului afirmă clar că El este Sămânţa, iar dacă este Sămânţa înseamnă că El este Purtătorul adevărat al seminţei vieţii spirituale. "Acum, făgăduinţele au fost făcute >lui Avraam şi seminţei lui<. Nu zice: >Şi seminţelor< (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: >Şi seminţei tale<, adică Hristos... Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină >Sămânţa<, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor." Galateni 3,16.19.

Pentru că Hristos încă nu a intrat în posesia împărăţiei Sale şi mai ales a pământului nostru răscumpărat, din cauza păcatului, până la nimicirea totală a păcatului şi a păcătoşilor, atunci devine limpede ca lumina zilei că El este Purtătorul de sămânţă divină, adică al vieţii lui Dumnezeu, doar pentru oamenii care ajung să-l descopere şi să-l primească, prin Duhul Sfânt, ca Mântuitor personal. "... fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac." 1Petru 1,23. "Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său." 1Ioan 3,9.10.

Când Adam şi Eva au păcătuit, în ei s-a petrecut o mare schimbare. Amândoi au pierdut neprihănirea şi, deci, viaţa lui Dumnezeu, cea care ne face să fim asemenea lui Dumnezeu din punct de vedere spiritual şi moral. În acest fel, ei au ajuns despărţiţi de Dumnezeu. Ajungând despărţiţi de Dumnezeu, ei deja erau morţi din punct de vedere spiritual, potrivit marelui standard divin al vieţii: legea lui Dumnezeu. Ar fi murit şi fizic numaidecât, dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi interpus între mânia lui Dumnezeu şi omul păcătos, dându-i astfel un timp de probă ca să se poată întoarce la Dumnezeu, dacă voieşte. Când păcatul a intrat în lume, atunci a apărut şi vinovăţia precum şi condamnarea la moarte din partea legii lui Dumnezeu. Oriunde este prezent păcatul, este prezentă şi moartea, căci suntem învăţaţi că boldul morţii este păcatul.

Acum, dacă Adam a pierdut prin păcătuire chiar viaţa lui Dumnezeu, pe care ar fi putut să o transmită ereditar urmaşilor săi, atunci nu devine logic şi adevărat că urma să transmită acestora doar ceea ce mai avea, adică păcatul, vinovăţia şi moartea, chiar moartea veşnică? Nu este prea mult spus în această privinţă. Pur şi simplu acesta este adevărul. El primise de la Isus viaţa lui Dumnezeu, se afla în el sub forma unei naturi spirituale, o capsulă a vieţii ce purta amprenta personalităţii şi individualităţii lui Adam, fiindcă-i aparţinea, pe care o putea transmite prin singurul mijloc ce fusese rânduit de Dumnezeu în acest scop, şi anume sămânţa. Dar, din momentul pierderii acestei vieţi şi înlocuirea ei cu spiritul lui Satana, cu spiritul de rebeliune, care este un spirit străin de natura lui Dumnezeu, fiind caracteristic doar despărţirii şi înstrăinării de Dumnezeu, atunci tot ceea ce-i mai rămânea lui Adam să transmită urmaşilor săi era doar o viaţă păcătoasă, chiar păcatul ca atare, ca prezenţă stăpânitoare a naturii sale omeneşti, a minţii şi a voinţei. În sămânţa lui se aflau toate caracteristicile definitorii ale păcatului, cu tot ce implică existenţa acestuia.

Păcatul este singura moştenire de care beneficiem de pe urma căderii lui Adam şi a Evei. Principiul seminţei ne spune în termeni reali că tot ceea ce conţine aceasta se va reflecta şi va fi întruchiparea întocmai în noua viaţă care apare. De pildă, dacă semănăm o sămânţa de ardei, va răsări ardei cu tot ce înseamnă ardei şi natura acestuia. Nu va răsări niciodată o ceapă sau un cartof, fiindcă pur şi simplu nu este în natura acelei seminţe decât să fie ardei şi nimic altceva. Perpetuarea vieţii fizice şi spirituale se face doar prin intermediul seminţei. Sămânţa omului, în condiţiile păcatului, nu poate fi decât păcatul, nicidecum neprihănirea, pe când sămânţa lui Hristos este întotdeauna neprihănire şi viaţă.

Prin urmare, o dată ce omul a căzut pradă lui Satana, acesta din urmă a devenit tatăl spiritual al tuturor oamenilor care s-au născut pe acest pământ, cu excepţia lui Hristos. El este purtătorul de sămânţă spirituală, putându-se reproduce în fiii oamenilor prin intermediul păcatului, iar păcatul este despărţirea de Dumnezeu şi moartea. În virtutea acestui adevăr, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, despărţiţi de Dumnezeu. Aşa intrăm în această lume.

     "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Romani 5,12.18.19. "De aceea zice: >Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina<." Efeseni 5,14. "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." Efeseni 2,1-3. "Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile." Coloseni 2,13.

Se poate observa limpede că, până în momentul izbăvirii de sub puterea păcatului, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, "după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării". El ne stăpâneşte prin intermediul seminţei sale, a intrusului dinăuntrul nostru, a vrăjmăşiei care lucrează în noi toate faptele întunericului, caracteristice duhului care lucrează în toţii fiii neascultării. Dacă sămânţa lui Hristos este viaţă, atunci, prin contrast, sămânţa lui Satana este moartea. Trebuie să reţinem faptul că noi nu avem cum să ne naştem neprihăniţi pe acest pământ, din moment ce îi aparţine lui Satana mai departe, şi din moment ce păcatul încă nu a fost nimicit cu totul de Dumnezeu. Dacă păcatul a impregnat totul şi supune pământul cu tot ce este pe el, atunci cum am putea să ne naştem neprihăniţi?

Când Adam a păcătuit, el a pierdut definitiv posibilitatea de a transmite neprihănirea. Întrebarea care poate apărea în mintea cercetătorului atent este aceasta: Dar omul născut din nou nu ar putea transmite neprihănirea urmaşilor săi, dacă aceasta tot devine proprietatea sa prin naşterea din nou? Răspunsul este un nu hotărât. Adam primise viaţa lui Dumnezeu, nu cu împrumut, ci ca dar definitiv, care putea fi transmisă pe cale ereditară, prin sămânţa lui. Prin pierderea acestei vieţi, corpul său a devenit corupt sau stricat, ceea ce înseamnă că şi sămânţa lui trebuia să poarte urmările păcatului. Viaţa lui Dumnezeu se putea transmite din tată în fiu numai dacă exista şi un mijloc pe potriva sfinţeniei sale, adică un trup sfânt, lipsit de păcat, unde să poată locui o sămânţă sfântă.

Numai în aceste condiţii se putea transmite viaţa divină. În condiţiile păcatului, nici un om nu se naşte cu un trup sfânt. Inclusiv oamenii spirituali, adică oamenii născuţi din nou, vor rămâne cu un trup păcătos până la învierea lor din morţi. Experienţa naşterii din nou nu schimbă sub nici o formă corpul nostru biologic; el rămâne mai departe supus morţii şi, ca atare, mor şi oamenii neprihăniţi. Asta fiindcă păcatul are încă stăpânire asupra corpurilor noastre, în sensul supunerii lor la o lucrare a degradării timp de aproape şase mii de ani de păcătuire. Hristos oferă omului născut din nou sămânţa Sa, în felul acesta El rezervându-şi dreptul de a rămâne singurul Purtător de sămânţă pentru toţi ce ce vor să fie mântuiţi. Această sămânţă a lui Hristos are de-a face cu sufletul, cu trupul nostru are de-a face doar sămânţa lui Adam, care conţine păcatul. (Mântuirea se capătă prin credinţă, nu ereditar; trebuie ca omul să voiască el însuşi, cu toată fiinţa lui, acest dar nemaipomenit). După căderea lui Adam în păcat, viaţa veşnică, viaţa spirituală a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Duh, nu se poate transmite ereditar, deoarece este imposibil, şi asta pentru că nu mai există mijlocul adecvat, sfânt şi fără păcat al trupului omenesc. Sămânţa omului a fost afectată grav şi supusă păcatului, fără posibilitatea de a mai transmite vreodată viaţa lui Dumnezeu.

Ceea ce este interesant şi paradoxal aici îl constituie faptul că, deşi omul născut din nou se bucură de experienţa naşterii din nou, totuşi, prin corpul său, Satana îşi transmite mai departe sămânţa de răzvrătire în urmaşii omului. Acesta este marele avantaj al lui Satana, de care se foloseşte de la căderea primilor noştri părinţi în păcat. Aşa şi-a perpetuat spiritul şi păcatul pe acest pământ. Trebuie să reţinem o dată şi pentru totdeauna că, Adam a fost gândit de Dumnezeu să transmită urmaşilor săi, prin intermediul seminţei sale, viaţa lui Dumnezeu, iar dacă avea să cadă în păcat doar păcatul. A fost suficient ca Satana să îl ademenească o singură dată pe Adam la păcat, el conştientizând faptul că, prin căderea acestuia, Adam va transmite tuturor urmaşilor săi păcatul, propriul spirit rău al lui Satana, fiindcă exact aşa au fost creaţi în stare să facă Adam şi Eva, adică să transmită ereditar ceea ce aveau, ceea ce îi caracteriza sau ceea ce îi stăpânea: fie neprihănirea, fie păcatul.

Dacă Adam şi Eva au murit din punct de vedere spiritual, în sensul că au ajuns despărţiţi de Dumnezeu şi de izvorul vieţii, atunci de ce nu au murit numaidecât şi din punct de vedere fizic, fiindcă aşa suna sentinţa dată de Dumnezeu dacă aveau să nu asculte de cuvintele Lui? "Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: >Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit<." Geneza 2,16.17.

Este adevărat că Adam și Eva trebuiau să moară imediat după ce au păcătuit; numai că în sfatul Dumnezeirii se prevăzuse din veşnicie un înlocuitor, o Persoană divină care să ia locul păcătosului, interpunându-se între Dumnezeu şi omul păcătos, sau între pedeapsa care decurgea din legea lui Dumnezeu călcată şi vinovăţia omului, iar această persoană nu poate fi decât Isus Hristos.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Prin faptul că El a luat locul păcătosului, se amâna în acest fel sentinţa morţii imediate, a dispariţiei totale a omului. Din punct de vedere spiritual, Adam era mort, dar din punct de vedere fizic trebuia să trăiască pentru a putea fi răscumpărat prin credinţa în meritele Mântuitorului, adică a Aceluia care luase locul omului căzut în păcat. Trebuie să înţelegem că Hristos a amânat doar sentinţa morţii fizice, nu şi pe cea spirituală. Scăpăm de moartea spirituală, în care ne naştem, doar prin experienţa reală şi vie a naşterii din nou. Până când nu are loc această experienţă, noi toţi, urmaşii primului Adam, ne naştem morţi în păcatele noastre şi în carnea noastră netăiată împrejur, adică într-un trup uman supus morţii păcatului.

Ceea ce a făcut Hristos chiar în momentul când Adam a păcătuit, este descoperit de Pavel ca fiind o "hotărâre de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". "Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa." Romani 5,18. Aici se arată cel mai limpede cu putinţă că, de la primul Adam noi am căpătat doar o osândă de moarte, pe când prin al doilea Adam urmează să obţinem o neprihănire care este propria Lui viaţă spirituală, ce vine în urma hotărârii luate de Isus în veşnicie şi pusă în practică de îndată ce Adam a păcătuit. Această hotărâre este pentru absolut toţi oamenii de pe pământ, îi acoperă pe toţi, fără deosebire. Numai că, noi nu beneficiem de ea în mod automat, nu intrăm în viaţa lui Dumnezeu imediat ce ne naştem, ci ea doar ne este rezervată de Hristos, până în clipa când intrăm în împărăţia harului prin experienţa naşterii din nou.

Ceea ce trebuie să înţelegem este următorul fapt formidabil: există doi Adami, unul este părintele nostru, căruia i s-a dat ca moştenire pământul cu tot ce este pe el, iar al doilea este Isus Hristos care l-a răscumpărat pe primul Adam împreună cu moştenirea acestuia, adică pământul, cu preţ de sânge, cu preţul vieţii Sale. Prin naştere, noi toţi ne tragem în mod obligatoriu, automat din primul Adam, cel căzut în păcat, cel aflat sub stăpânirea lui Satana şi a păcatului. Acest lucru se întâmplă astfel din cauza legii eredităţii pe care Hristos nu a anulat-o doar fiindcă Adam a păcătuit. Prin urmare, devine logic, după felul cum lucrează Dumnezeu, că, prin naşterea pe acest pământ supus păcatului, noi nu putem primi, ca moştenire, nimic altceva decât ceea ce se află pe el, adică păcatul cu toate urmările lui. Astfel, orice om care intră în această lume, intră prin primul Adam, nu prin al doilea, adică prin Isus Hristos. Este aşa deoarece conform legii naşterii şi a eredităţii, toţi oamenii trebuie să intre în viaţă mai întâi din punct de vedere fizic, după legile amintite, pe care însuşi Isus le-a stabilit.

Când pruncul trece din pântecele mamei sale în lumea reală a păcatului, el capătă, ca un urmaş al primului Adam, doar ceea ce acesta a putut să transmită, adică păcatul sau starea de păcătoşenie, de vinovăţie şi de condamnare la moarte, fiindcă asta cere legea lui Dumnezeu, condamnare la moarte, de vreme ce ne naştem morţi în păcatele noastre. Legea eredităţii nu este anulată deloc prin hotărârea pe care Hristos a luat-o pentru omul păcătos, aceea de a-i acorda un timp suplimentar, de a-şi continua existenţa mai departe, până ajunge să îl cunoască pe Mântuitorul. Noi nu ne naştem cu nimic bun în noi, şi nu căpătăm nimic de la Hristos, în mod automat, cu excepţia vieţii fizice şi a vrăjmăşiei păcătoase, căci acestea se află chiar în sămânţa lui Adam, atunci când ne naştem pe acest pământ. Pentru ca Hristos să devină Tatăl nostru spiritual, atunci noi trebuie să primim oferta Sa, care constă în jertfa Sa cea mare făcută pentru toţi urmaşii lui Adam. Numai aşa devine al doilea Adam pentru noi Părintele nostru spiritual, cel dintâi fiind Satana.

     "Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: >Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar<... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Romani 3,9-12.23.

Când Adam a căzut în păcat şi a fost infestat sau contaminat cu virusul înspăimântător al păcatului, atunci, potrivit legii eredităţii, care nu poate fi schimbată cu nici un chip, întrucât dacă nu ar exista, s-ar anula pur şi simplu sensul atotcuprinzător al legii naşterii în sine, şi ne-am naşte, dacă ar mai fi posibil, fără să avem nimic comun cu părinţii noştri, Adam putea transmite tuturor urmaşilor săi doar păcatul şi moartea. Nu este vorba despre păcatul său personal, ci despre păcatul ca vrăjmăşie, ca stare interioară, ca natură spirituală prezentă în el, căci toată neprihănirea lui a devenit, prin păcătuire, vrăjmăşie totală împotriva lui Dumnezeu.

Al doilea Adam nu a făcut altceva decât să amâne sentinţa de moarte imediată, fără să anuleze deloc legile naşterii, mai ales cea a eredităţii, prin faptul că a intervenit pentru om ca înlocuitor al acestuia, pe vecie. Dar, deşi acest fapt este extraordinar în sine, totuşi nu l-a pus pe Isus în situaţia să ţină locul lui Adam din care să se nască toţi urmaşii lui. Hristos nu şi-a asumat prin hotărârea Lui minunată să ne fie Tată în sensul naşterii noastre fizice, fiindcă dacă ar fi fost posibil aşa ceva, atunci noi toţi ar fi trebuit să ne naştem cu trupuri lipsite de păcat, ca stare interioară, deci cu sufletul plin de neprihănire, adică desăvârşiţi din punct de vedere moral și spiritual.

Hristos s-a angajat să distrugă mai întâi stăpânirea lui Satana în sufletul omului, apoi asupra trupului său păcătos, la învierea spre neprihănire, şi abia la urmă asupra planetei noastre prin refacerea ei şi aducerea la starea iniţială. De aceea, angajamentul lui Hristos de a distruge stăpânirea lui Satana asupra sufletului omului, nu anulează stăpânirea lui Satana asupra pământului şi asupra tuturor celor ce vor să rămână în sfera stăpânitoare a păcatului. Satana deţine mai departe controlul asupra pământului nostru, chiar şi după ce au loc multe naşteri din nou ale unor oameni care aleg astfel să intre în împărăţia lui Dumnezeu, asupra legilor naşterii şi eredităţii, care trebuie să rămână mai departe prizoniere păcatului, în sensul că prin intermediul unor legi bune, ca cele menţionate mai sus, diavolul îşi poate transmite sămânţa vieţii sale pierdute oricărui urmaş al lui Adam. Viaţa sa pierdută înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, înseamnă moarte spirituală pentru om, vinovăţie şi condamnare la moarte veşnică, la inexistenţă totală, ca şi cum nici nu ar fi existat. Toată această viaţă pierdută se află în sămânţa lui Adam.

Pe pământ, omul se naşte din primul Adam, doar din sămânţa lui, la care Hristos nu contribuie cu nimic; el primeşte astfel prin primul Adam doar păcatul, vinovăţia şi moartea. Dar, pentru că primul Adam a căzut sub stăpânirea lui Satana, atunci potrivit legii eredităţii, omul primeşte nu numai viaţa fizică, ci şi viaţa spirituală pierdută a lui Satana, care este prezentă în chiar sămânţa lui Adam, transmiţându-se astfel din tată în fiu, generaţie de generaţie. Astfel, la naştere, noi primim o viaţă fizică dar şi o viaţă spirituală al cărei tată este diavolul; numai aşa diavolul poate fi numit pe drept tatăl nostru, fiindcă pur şi simplu asta este. Noi ne naştem robi deja, suntem stăpâniţi chiar de lucrul care ne ţine în robie, adică păcatul. "Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit." 2Petru 2,19.

Primul Adam este tatăl nostru fizic, al doilea Adam este Tatăl nostru spiritual. În sămânţa primului Adam se află viaţa fizică, dar şi moartea, sub forma vrăjmăşiei, adică a păcatului care aparţine lui Satana, fiind propriul său spirit, propria sa natura spirituală rea. Sămânţa lui Adam nu poate conţine în veci neprihănirea, deoarece ar trebui să aparţinem doar tărâmului luminii, unde nu există păcat. Prin urmare, neprihănirea nu se capătă de la primul Adam, altfel am fi intrat în această lume păcătoasă sfinţi, desăvârşiţi, ci ea se capătă doar prin hotărârea celui de-al doilea Adam, o hotărâre în care intrăm doar prin credinţă, numai prin credinţă. Cei care susţin că pruncii se nasc fără păcat, inocenţi şi gata mântuiţi, susţin învăţăturile despre care Pavel spunea că sunt ale dracilor.

Sămânţa primului Adam ar conţine neprihănirea doar dacă Adam ar fi neprihănit şi ar avea şi un trup sfânt. Sămânţa celui de-al doilea Adam, Isus Hristos, conţine neprihănire, şi beneficiem de ea doar când dorim mântuirea, nu când ne naştem pe acest pământ. Noi avem nevoie să ne naştem mai întâi fizic pe acest pământ, pentru ca să fim în stare mai apoi să fim născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, pentru împărăţia luminii. De aceea, intrăm în viaţă păcătoşi, dar putem sfârşi în lumină şi veşnicie prin credinţa în ceea ce a făcut deja pentru noi al doilea Adam. Prin hotărârea Lui formidabilă El şi-a asumat rolul de a ne fi Tatăl din care să ne naştem la o nouă viaţă, pentru împărăţia cerului. Acestea fiind spuse, rămâne să descoperim mai departe cum se nasc pruncii, aducând alte dovezi incontestabile cu privire la starea lor înaintea legii lui Dumnezeu.

Păcatul - vrăjmăşia, puterea sau natura spirituală cea rea din interiorul nostru

     "Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele probleme puse în joc în lupta cea mare." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, par. 12.

În acest paragraf, este descoperit într-un mod lămurit faptul că Satana are un obiectiv bine determinat, de la care nu s-a abătut niciodată. Este scopul său primordial să denatureze caracterul lui Dumnezeu, să îl prezinte în felul cel mai deformat şi mai josnic, astfel încât oamenii să îl privească cu neplăcere, cu reticenţă, cu răceală. Evident, vom avea mari îndoieli cu privire la cineva despre care ni se spune mereu că este rău, ticălos, pervers şi că nu este bine să îl ai în preajmă, fără să îl cunoaştem în mod personal, fără să fi vorbit cu el faţă către faţă în vederea stabilirii unei legături a cunoaşterii, bazată pe experienţă personală reciprocă. Una este să auzi ceva despre cineva care îţi trezeşte toate îndoielile posibile, şi alta e să intri în legătură cu el, cu scopul de a-l cunoaşte tu, personal, fără să dai credit spuselor răuvoitorilor.

Ca să ştim cum este Dumnezeu, este musai să îl cunoaştem; nu este suficient să ne mângâiem că am auzit ceva sau multe despre El, ci trebuie să îl cunoaştem direct prin interacţiunea noastră cu puterea Cuvântului Său - Sfintele Scripturi. Aici este descoperit pe faţă prin viaţa Fiului Său preaiubit, Isus Hristos. O dată stabilită prietenia cu Dumnezeu, prin intermediul Cuvântului, a lui Isus Hristos, revelat în Scripturile adevărului, atunci putem spune cu certitudine că îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, şi anume dragoste, de la început şi până la sfârşit. Numai că Satana urăşte această magnifică realizare, şi de aceea îl ţine pe om departe chiar de sursa aflării adevărului despre Dumnezeu.

Prinţul întunericului nu s-a oprit numai la denaturarea caracterului lui Dumnezeu, ci are în vedere concomitent cu aceasta şi distrugerea înţelesului despre natura păcatului. A făcut tot posibilul să pară că păcatul nu este ceva odios în ochii lui Dumnezeu, că nu înseamnă chiar ceea ce vrea să însemne, după cum îl defineşte însuşi Mântuitorul, adică un stăpân absolut de sclavi. Satana ascunde cu mare grijă adevărul că păcatul este un stăpân, o forţă care ţine în robia lui necruţătoare orice suflet omenesc, indiferent că vorbim despre bărbaţi, femei, adolescenţi, copii sau prunci. Tot ce este viu şi are inteligenţă, deci putere de a gândi, se află sub stăpânirea acestui intrus diabolic. Însuşi Satana este stăpânit de această forţă, pe care nici Dumnezeu nu o poate supune.

De asemenea, pământul cu tot ce se află pe el este supus stăpânirii păcatului, dar numai ca rezultat al supunerii omului şi ţinerii lui în lanţurile păcatului. Păcatul nu este o noţiune abstractă, o idee filozofică sau chiar biblică, un ceva care se rezumă doar la cuvinte sau la filozofie. Păcatul nu este aşa ceva. El nu este o înşiruire de cuvinte în încercarea lui Dumnezeu să ne facă a înţelege cum stau lucrurile cu noi în raport cu El. Ci este o prezenţă reală în om, o forţă plină de o energie care ţine sub control voinţa şi trupul omului, aşa cum prea puţin ne imaginăm. Această putere se află în noi sub forma unei naturi spirituale rele, al cărei sediu se află chiar în minte, în cel mai adânc for interior al omului, în acea parte care fusese rezervată de Dumnezeu spiritualului din om.

Atunci când Dumnezeu a creat omul, l-a gândit să fie nu numai materie, aşa cum sunt bunăoară animalele, plantele, insectele şi natura în general, care nu au minte, ci instinct, iar natura, nişte legi după care îşi urmează ciclul ei perpetuu, până la primenirea din nou a pământului nostru. În om, Dumnezeu a aşezat alături de componenta morală şi componenta spirituală, pe care de obicei o numim spirit, adică acea parte care ne făcea să fim asemenea lui Dumnezeu din punct de vedere spiritual şi moral, adică în armonie perfectă cu desăvârşirea Lui. Însă, această natură spirituală trebuia pusă în valoare, tocmai ca să poată fi exprimată în formă de caracter, gânduri şi sentimente transpuse mai apoi în fapte, de o minte pe măsură. Astfel omul era un tot unitar: materie, adică trup de carne şi oase, spirit sau viaţă spirituală interioară, fapt care l-a făcut să fie un suflet viu, după cum mărturisesc Scripturile.

Suflarea de viaţă în nările lui de către Dumnezeu, nu a însemnat doar viaţa fizică, ce se manifestă şi este întreţinută prin pulsaţiile inimii şi circulaţia sângelui, ş.a.m.d., ci ea mai conţinea însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este de natură şi totodată o natură spirituală. Această natură spirituală este o realitate, chiar dacă nu o putem atinge sau vedea la microscop; ea este o putere menită a ne ţine în permanentă armonie şi ascultare de Dumnezeu, cu respectarea integrală şi în totalitate a liberului arbitru, a conştiinţei şi a exprimării libere de a nu alege niciodată sub constrângere, indiferent care ar fi urmările. "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu." Geneza 2,7.

De reţinut deci, că Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat şi femeie, cu o componentă spirituală sau o natură spirituală interioară, ceea ce-l făcea să fie nu numai mai presus de animale, ci chiar după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această natură divină se află în interiorul tuturor fiinţelor inteligente create de Dumnezeu. Prin ascultare de Dumnezeu, această natură spirituală s-ar fi dezvoltat la infinit, împreună cu mintea, care trebuie hrănită încontinuu din izvorul vieţii cu noi şi noi descoperiri ale caracterului lui Dumnezeu. Acest lucru în sine ar fi condus la perpetuarea la infinit a fericirii, bucuriei, sănătăţii şi plăcerii de a trăi ca Dumnezeu, într-un mediu desăvârşit.

Dar, prin neascultare, această natură spirituală poate deveni o forţă îndreptată înspre rău şi ticăloşie, până la cele mai josnice străfunduri ale mizeriei. Dumnezeu a avut grijă desăvârşită ca într-o lume perfectă să nu poată exista niciodată ivirea nici a celui mai minuscul motiv sau a celei mai infime cauze primare pentru apariţia răului, pe care Biblia îl numeşte păcat. Adică a creat în aşa manieră tot Universul şi la populat cu fiinţe inteligente, încât a fost exclusă cu desăvârşire orice cauză, orice scuză sau orice motivaţie pentru neascultare şi, deci, pentru păcătuire. Totul era întruchiparea minţii Sale, a iubirii care dă viaţă doar pentru fericire, în slujirea altora. Ca dovadă a acestui adevăr stă însăşi legea celor zece porunci.

Prezenţa acestei naturi spirituale în făpturile create, nu îngrădea cu nici un chip dreptul inalienabil şi libertatea absolută de a alege altceva decât să fii loial lui Dumnezeu. Acum, a alege altceva în afara spaţiului neprihănit al desăvârşirii, în sine este un nonsens, întrucât nu poţi alege ceva ce nu există. Mai întâi el trebuie să existe şi abia apoi poţi să îl alegi. Ca să existe, atunci trebuie să aibă loc o pervertire a libertăţii personale, cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare fiinţă inteligentă. O pervertire a libertăţii înseamnă de bună seamă o abuzare a acesteia într-o manieră nefirească, nespecifică mediului sfinţeniei şi neprihănirii lui Dumnezeu.

     "Atâta vreme cât toate ființele create au recunoscut ascultarea iubirii, o desăvârșită armonie a existat în tot Universul lui Dumnezeu. Era bucuria oștilor cerești aceea de a aduce la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele își găseau plăcerea în reflectarea slavei Sale și în a-I aduce laudă. Iar în timp ce iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia față de celălalt era plină de încredere și neegoistă. Nu exista nici o notă de discordie care să tulbure armonia cerească. Dar o schimbare s-a produs în această fericită atmosferă. A fost unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu și care era, printre locuitorii cerurilor, în poziția cea mai înaltă în ceea ce privește puterea și slava." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 7.

Totul a pornit de la gânduri, fiindcă nu-ţi poţi pierde libertatea decât dacă gândeşti. Când centrul de interes al gândurilor lui Lucifer a început să devină propria persoană, atunci Dumnezeu, prin Fiul Său, deja începuse să devină mai puţin important, şi astfel s-a deschis poarta spre importanţa de sine, care stă la temelia mândriei şi ulterior a egoismului. Egoism şi mândrie înseamnă prin excelenţă lipsa lui Dumnezeu în suflet! În ochii lui, Lucifer ajunsese cineva care trebuia să stea pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Şi astfel, a început preamărirea eului sau a sinelui şi înălţarea acestuia chiar pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Dacă toate acestea începuseră în minte, atunci devine logic că trebuiau exprimate.

     "Tu ziceai în inima ta: >Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt<." Isaia 14,13.14. "Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine... Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,14.15.17.

     "Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: >Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta<. (Ezechiel 28,17). >Tu ziceai în inima ta ... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt.< (Isaia 14,13.14.) Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 8.

Satana nu a avut nici un motiv şi nici o scuză pentru păcatul său, cu toate acestea a avut deplina libertate să facă din el propriul zeu, unul egal cu Dumnezeu! Astfel, în propria lui natură spirituală, care se afla în el prin creaţie, şi care era chiar viaţa lui Dumnezeu sau neprihănirea Lui, s-a petrecut o schimbare în sensul frângerii armoniei cu Dumnezeu şi a ascultării pline de încredere în Acela care îl crease, până la urmă. Ascultarea lui a devenit neascultare pe faţă după un timp şi s-a încheiat cu o mare rebeliune, care continuă şi astăzi. Ceea ce am vrut să arăt prin aceasta este că forţele din interiorul lui Satana, reunite şi întregind natura spirituală, care-şi află sediul în minte, fiindcă numai cu ajutorul minţii putem decide să facem răul sau binele, au fost direcţionate împotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, natura spirituală din Satana, care era în întregime neprihănire, a ajuns, prin pervertire, o forţă irezistibilă îndreptată înspre rău, cu ajutorul inteligenţei minţii. Toate darurile lui Dumnezeu au fost folosite doar pentru denaturarea caracterului lui Dumnezeu şi distrugerea chipului Lui în toţi cei atinşi de păcat. Da, neprihănirea este putere, căci ea este viaţa lui Dumnezeu, adică energie plină de viaţă. Tot ceea ce primea Satana de la Hristos, oprea pentru sine şi îl folosea ca un arsenal împotriva lui Dumnezeu, prin semănarea îndoielilor şi a oricărei seminţe a răului în minţile camarazilor lui, îngerii.

Când această energie, sub formă de natură spirituală sau entitate prezentă în minte, este folosită împotriva lui Dumnezeu, atunci ea însăşi, cu totul şi definitiv, devine păcat, dacă mintea inteligentă refuză să se întoarcă la Dumnezeu. Tot ceea ce a însemnat bine, frumos, pace, fericire, bunătate, blândeţe, milă, compasiune şi mai ales dragoste, se transformă şi devin reversul lor, nişte unelte ale nimicirii şi pierzării, dar toate îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Mintea supusă acestei forţe se dedică întru totul unui război pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, am afirmat că păcatul este o forţă teribilă căruia omul i-a căzut pradă de la Adam încoace, până la distrugerea lui finală. Este moştenirea fiecărui copil, urmaş al lui Adam cel căzut în păcat. "Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în fiecare experienţă umană. Există în natura omului o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor din exterior, omul nu-i poate rezista." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Această natură spirituală a devenit o putere şi un spirit rău în interiorul fiinţei inteligente, a omului şi a demonilor sau a îngerilor căzuţi. Apostolul Pavel o numeşte cu numele ei adevărat - vrăjmăşie, iar Isus Hristos, stăpân de sclavi. "Fiindcă mintea firească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. (KJV Bible). ">Adevărat, adevărat vă spun<, le-a răspuns Isus, >că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului<... Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi... >Voi faceţi faptele tatălui vostru.< Ei I-au zis: >Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu<. Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii." Ioan 8,34.36.41.44.

Această vrăjmăşie lăuntrică, sub forma unei naturi spirituale, este forţa sau stăpânul care ne domină încă de la naştere; se află în noi din momentul când intrăm în această lume. Ea se transmite ereditar, fiecare dintre noi căpătând-o de la părinţii noştri. Întrucât diavolul se pretinde stăpânul acestei lumi, ce-i drept prin uzurpare, şi întrucât însuşi Isus îi recunoaşte această pretenţie arogantă, până la distrugerea lui finală, atunci este numai lesne de priceput de ce este el tatăl tuturor oamenilor care se nasc în această lume! El este tatăl tuturor doar în sens spiritual, fiindcă îngerii nu se pot reproduce, nu pot da naştere altor îngeri. Caracteristica naşterii fizice, a reproducerii în alte fiinţe, după chipul şi asemănarea personală, este proprie doar acestui pământ şi aparţine în exclusivitate doar omului, bărbatului şi femeii.

Ceea ce este interesant, e faptul că Isus se adresează unor oameni care cunoşteau cerinţele legii lui Dumnezeu, adică unor oameni religioşi, care se rugau lui Dumnezeu, care cântau şi slăveau în felul lor pe Dumnezeu, care vorbeau despre El şi care învăţau poporul cine este Dumnezeu, este adevărat, după înţelesul pe care ei îl dăduseră Scripturilor. Cu toate acestea, ei erau oameni religioşi care ştiau că există un Dumnezeu şi că ei sunt poporul Lui deosebit. Deşi ei erau religioşi, totuşi Isus le spune că tatăl lor spiritual era însuşi diavolul! Acum, dacă Isus se adresează unora care pretindeau că îl cunosc pe Dumnezeu, care se îndeletniceau cu studierea Cuvântului lui Dumnezeu, spunându-le că tatăl lor este diavolul, atunci cum trebuie să fie cu toţi ceilalţi oameni care nu au avut privilegiul naţiunii iudaice? Dacă un om cu pretenţii religioase nu aparţine lui Dumnezeu, cum trebuie să fie starea celor care nu au astfel de pretenţie?

Oamenii religioşi nu se nasc religioşi în lume, ci devin astfel atunci când consideră ei că trebuie să se dedice lui Dumnezeu. Nimeni nu are vreo religie care să-l caracterizeze, care să-i definească identitatea, caracterul şi personalitatea când se naşte. Toţi ne naştem la fel, fără deosebire de rasă, religie, educaţie, etc. Cu toate acestea, toţi ne naştem pe un tărâm care aparţine, prin uzurpare, unuia ce pretinde că este prinţul acestei lumi, iar dacă acest domeniu, pământul nostru, Terra, zice că este al lui, atunci să ne mire cuvintele lui Hristos care subliniază nu numai starea spirituală a iudeilor la vremea aceea, ci în realitate întreaga suflare omenească?

Da, Hristos a vrut să descopere adevărul cu privire la tatăl spiritual al fiecărui om de pe pământul acesta şi condiţia lui spirituală, mai înainte de a deveni fiu şi fiică a adevăratului Tată din care trebuie să ne naştem - Isus Hristos. Tatăl nostru spiritual, la intrarea noastră pe tărâmul păcatului, pe pământ, este însuşi diavolul, fiindcă prin el, de la Adam încoace, toţi urmaşii săi capătă prin zămislire şi vrăjmăşia, adică spiritul de neascultare şi de răzvrătire al lui Satana, propria lui natură spirituală rea, care este o forţă ce supune omul, voinţa şi trupul acestuia, asemenea celui mai odios tiran care a existat vreodată.

Trebuie să fim foarte înţelepţi şi să dăm dovadă de perspicacitate, atunci când dorim să înţelegem Evanghelia lui Hristos. Este adevărat, nu stă în puterea noastră să fim astfel, dar avem un ajutor care niciodată nu dă greş - Duhul adevărului, singura putere din Univers în stare să ţină în frâu puterea teribilă şi înfricoşătoare a păcatului. Atunci când Isus spune iudeilor religioşi, îndeobşte cărturarilor naţiunii, că au ca tată pe diavolul, El de fapt a rostit un adevăr în care sunt cuprinşi absolut toţi oamenii de pe Terra, care nu au ajuns să fie născuţi din Dumnezeu, adică născuţi prin Duhul Sfânt, născuţi din nou. De asemenea, a scos la iveală şi principiul seminţei în plan spiritual, o realitate incontestabile de altminteri, după cum voi arăta, ca să ne ajute să înţelegem cum se perpetuează răul în lume, cum sunt toţi oamenii, de la intrarea lor în această lume, pe calea naşterii, şi până în momentul intrării lor în experienţa naşterii din nou, sclavii păcatului, păcat care se transmite pe cale ereditară.

Păcatul este singura moştenire posibilă de care au parte toţi pruncii, copiii şi ulterior oamenii (căci pruncii care trăiesc devin până la urmă oameni maturi) care au intrat în lumea păcatului. Aceasta este Evanghelia cu privire la cuvintele lui Hristos adresate cărturarilor iudei. Sunt cuvinte care ne privesc pe toţi; ele descoperă realitatea teribilă că toţi ne naştem cu păcat, adică având încă de la zămislirea noastră păcatul în noi, ca forţă dominatoare, ca vrăjmăşie ce nu se supune legii lui Dumnezeu.

Aşadar, ne naştem despărţiţi de Dumnezeu fiindcă păcatul se transmite ereditar, ca moştenire din tată în fiu, lucru care ne aduce în situaţia de a fi deja vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi asta pentru că nu ne naştem cu viaţa Lui în noi. Nu vorbesc despre păcatul înfăptuit, sau ca faptă a lui Adam, şi nici despre vinovăţia lui, lucruri care îl privesc doar pe el şi numai pe el. Adam, după cum voi dovedi, nu a transmis urmaşilor săi nici păcatul său faptic, nici vinovăţia care a decurs din păcatul făcut de el. Ci el a transmis ereditar, prin naştere, puterea care, după ce el nu a ascultat de Dumnezeu, l-a luat în stăpânire, iar această putere este exact spiritul lui Satana, natura spirituală cea rea, cu care Adam a rămas în urma neascultării sale faţă de Dumnezeu. Această putere locuieşte în om şi se transmite ereditar, ca singura moştenire de care au parte toţi copiii.

     "Prin păcat, am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune şi doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câştige. În disperare, ei strigă: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?< (Romani 7,24)." Hristos Lumina Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 8.

Dar, despre principiul seminţei intenţionez să vorbesc în episodul următor, scoţând la iveală alte comori ale Evangheliei, care ne vor ajuta să înţelegem de ce ne naştem vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi de ce, totuşi, trăim mai departe în starea aceasta, până aflăm cine este Mântuitorul şi devenim copii ai Săi prin naşterea din nou.

O criză îngrozitoare se află înaintea noastră

     "Ne apropiem de o mare criză care, mai mult decât oricare alta dinainte de când lumea a fost creată, va cere deplina consacrare a oricărui ce a luat asupra lui numele lui Hristos." Criza, cap. Criza din faţa noastră, subcap. Cea mai mare criză de la începutul lumii, par. 1.

Acesta nu este un studiu prin care urmăresc să arunc panică în inimile şi aşa tulburate ale, probabil, multor credincioşi sau ale oamenilor în general. Nu am un astfel de scop. Nu doresc să stârnesc temerile nimănui; însă urmăresc să pun în mişcare, dacă se poate, cu ajutor divin, raţiunea, judecata celor ce vor să-şi folosească mintea în aceste vremuri deosebit de tulburi. Virusul cu pricina, care ne-a invadat vieţile, casele şi pământul, şi aşa a creat prea multă panică, poate chiar mai multă decât altele mai îngrozitoare în manifestările lor, precum Ebola, HIV sau SIDA, gripa spaniolă, ciuma bubonică, etc. Cu toate acestea, nu am de gând să am în atenţie un virus, ci o stare de fapt, fără precedent în lume, creată în urma apariţiei sale bruşte, şi care trebuie că prevesteşte ceva de proporţii uluitoare în viitorul imediat.

Voi privi lucrurile doar din perspectivă biblică, a Inspiraţiei divine. Bunăoară, Hristos ne-a avertizat că, înainte să-şi facă apariţia pe norii cerului, vor avea loc nişte evenimente precum "războaie şi veşti de războaie..., cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor". Matei 24,6-8. Criza aceasta cu care ne confruntăm, ne-a trimis pe toţi acasă, oprind pur şi simplu economia lumii, lumea sportivă şi atâtea alte activităţi umane, mai puţin cele indispensabile vieţii, adică ajutorarea şi îngrijirea celor năpăstuiţi, a bolnavilor, sau sectoarele care necesită producţie continuă, cum sunt produsele de bază alimentare.

Omenirea postmodernă nu a mai întâlnit aşa ceva, de asemenea proporţii. Şi totuşi, nu vorbim decât despre un virus. Ca să înţelegem fenomenul acesta, va trebui să dăm cortina, care desparte lumea văzută de cea nevăzută, la o parte, întrucât lumea noastră nu este condusă doar de către politicieni. De pildă, în cartea profetului Daniel citim despre faptul că o mare bătălie, reală de altminteri, s-a dus pentru câştigarea minţii lui Cirus cel Mare, fie de partea forţelor luminii, fie de partea forţelor întunericului, în legătură cu eliberarea sau nu a evreilor ţinuţi captivi în imperiul babilonian timp de şaptezeci de ani. "Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz... El mi-a zis: >Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo, lângă împăraţii Persiei<." Daniel 10,5.12.13.

În aceste texte inspirate, Dumnezeu ne descoperă cum oamenii care se află la cârma unor imperii, a unor guverne sau a unor state, iau decizii în contextul unor lupte grozave care se dau pentru păstrarea influenţei forţelor spirituale, bune sau rele, asupra minţii lor. Ceea ce înseamnă că tot ce se petrece pe acest pământ are un deosebit interes pentru aceste forţe spirituale, unele, ca să păstreze şi să perpetueze mai departe ticăloşia şi orice formă de rău printre oamenii, iar altele, ca să oprească manifestările fărădelegii prin luarea unor decizii corecte de către conducătorii guvernelor şi ai statelor. Deşi este adevărat că împăratul Cirus cel Mare era conducătorul imperiului medo-persan, care tocmai răpusese leul babilonian în mod providenţial, tot atât de real este şi faptul că adevăratul comandant, nevăzut ochilor omeneşti, al acestui imperiu, ca de altfel al tuturor imperiilor mondiale care s-au succedat pe scena istoriei şi a omenirii, este Lucifer însuşi.

Mai sus, în textul Scripturii, se spune limpede că îngerul Gabriel s-a luptat cu Lucifer în mod direct, în sensul că ambii se străduiau să influenţeze, în bine sau în rău, mintea persanului Cirus, pentru ca acesta să ia decizia de a elibera sau a nu elibera pe iudeii captivi încă, deoarece tocmai se împliniseră cei şaptezeci de ani de robie. Aici vorbim despre o luptă a influenţelor, care este înzecit mai mare decât toate eforturile unui om de a convinge alt om să ia o decizie într-o anumită direcţie.

Opoziţia lui Satana era atât de puternică, încât Gabriel sau Moise cel slăvit este nevoit să apeleze la serviciile arhanghelului Mihail, nimeni altul decât Isus Hristos în persoană. Influenţa lui Satana consta în toate acele zvonuri sub forma unor declaraţii mincinoase în legătură cu robii evrei. Iar influenţa lui Gabriel a constat în cuvintele pline de înţelepciune rostite de Daniel în auzul urechilor lui Cirus, când el i-a citit profeţia lui Ieremia privitoare la robia evreilor şi mai ales pe cea a lui Isaia, care chiar îl numea pe nume pe acela care urma să elibereze poporul iudeu. (Vezi Ieremia 25,12; 29,10 şi Isaia 44,28; 45,1-6). Împăratul Cirus urma să decidă pe cine să creadă, ori profeţia, şi deci cuvintele lui Dumnezeu, ori rapoartele mincinoase aduse de vrăjmaşii evreilor, care erau foarte vehemenţi.

Prin urmare, deciziile în plan politic se iau totdeauna doar în urma acestor lupte reale din lumea nevăzută. Trebuie să ştim că, cu cât conducătorii guvernelor sunt mai corupţi, cu atât sunt mai predispuşi ei către influenţele îngerilor răi, motiv pentru care şi deciziile lor vor fi exact pe măsura acelor influenţe. Lucifer este implicat în mod direct în politica sau în mersul acestei lumi, ca să nu mai vorbesc despre lumea religioasă, spre a o câştiga definitiv, dacă poate, de partea sa, iar uneltele pe care şi de care se foloseşte sunt conducătorii guvernelor, ai partidelor politice, ai dictaturilor, ai parlamentelor şi ai statelor lumii. Deciziile le iau totdeauna oamenii, dar numai sub influenţa spirituală, căci îngerii buni sau răi sunt spirite, care predomină şi de care ei au fost atraşi cel mai mult, în funcţie de caracterul şi interesele pe care le au.

În cartea Apocalipsa, avem descoperit un alt tablou terifiant, ce întărește cele menționate anterior, o dată și pentru totdeauna. Aici, ni se arată în maniera cea mai vie și impresionantă cum trei duhuri necurate, simbolul îngerilor răi, se duc la "împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic". Apocalipsa 16,14. Astfel, ni se descoperă şi se întăreşte încă o dată de către Duhul Sfânt, cum lumea reală nevăzută interacţionează cu lumea materială, cu oamenii. Chiar dacă guvernanţii resping această realitate, ea totuşi nu poate fi contestată şi nici schimbată cu nici un chip. "Împăraţii pământului" sunt toţi reprezentanţii sau conducătorii politici ai lumii. Scopul demonilor este acela de a-i determina să hotărască în unanimitate, deci pe întreg mapamondul, prin legi de fier, reglementări cu privire la libertăţile fundamentale şi inalienabile ale omenirii, şi anume, libertatea religioasă, libertatea cuvântului şi liberul arbitru sau altfel spus libertatea conştiinţei.

De ce am amintit despre libertatea religioasă? Ce are ea a face cu politica lumii, a guvernelor, sau cu situaţia de faţă, când trebuie să stăm încartiruiţi în casele noastre? Textul din Scriptură, amintit mai sus, ne spune într-un mod limpede că aceste duhuri necurate ies de undeva. E absolut esenţial să înţelegem această profeţie fabuloasă, pe cale de împlinire, şi care va prinde chipul celor descrise în timpul imediat următor. Aceste duhuri necurate ies "din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos..." Apocalipsa 16,13. În Scripturile adevărului, balaurul este simbolul folosit pentru Satana. "Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume..." Apocalipsa 12,9. Scopul lui absolut este să înşele întreaga lume, dacă va putea. Influenţa lui, a spiritului lui teribil de rău, este îndreptată mai ales asupra conducătorilor religioşi, dar are în vedere la fel de bine şi pe cei politici, căci lumea este clădită pe bazele principiilor împărăţiei sale satanice. Prin taina nelegiuirii, adică prin filozofia gândurilor sale, ce a penetrat de foartă multă vreme întreaga societate, înşeală lumea cu ale ei.

Pentru a putea controla deplin mintea omului, care a fost creată de Dumnezeu să gândească pentru sine şi să se exprime absolut liber, fără constrângerea conştiinţei şi a voinţei în vreun fel, şi aici nu vorbesc despre manifestările necontrolate ale oamenilor care nu se pot supune pe ei înşişi, şi care trebuie stăpâniţi prin legi ce trebuie să le reglementeze comportamentul în societate, Satana se foloseşte de instrumentele politice, cele care au autoritate şi putere să emită şi să aplice legi, pentru a stăpâni nu numai trupurile oamenilor, ci şi conştiinţa şi voinţa, dacă va putea. Aşa că influenţa sa malefică se face prin intermediul slujitorilor săi credincioşi, duhurile necurate, care trebuie să convingă mintea conducătorilor politici să decidă şi să pună în practică politica stăpânitorului acestei lumi, adică luarea în stăpânire sau controlul minţii tuturor oamenilor prin răpirea fundamentală a celor trei libertăţi enumerate mai sus, dar mai ales cea religioasă.

El este stăpânul spiritelor rele, de aceea se zice că ies din gura lui; ele execută toate comenzile şi directivele lui. Dar, ele mai ies şi din gura fiarei. În profeţia biblică această fiară trebuie să fie un corp politico-religios care are experienţă milenară în ce priveşte călcarea în picioare a drepturilor fundamentale ale omului, fie el credincios sau necredincios. Nu este o fiară oarecare, Duhul lui Dumnezeu nu are în vedere o fiară oarecare, ci una care a înfăptuit cele mai mari atrocităţi posibile în rândul oamenilor. Vine a doua la rând în descrierea acţiunii demonilor asupra conducătorilor politici, tocmai pentru că, prin intermediul ei, Satana va putea obţine închinarea tuturor oamenilor, mai puţin a celor 144.000 de credincioşi. "Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume... Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: >Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?<" Apocalipsa 13,2-4.

Am subliniat faptul că această fiară este şi religioasă, nu numai politică. Profeţia de mai sus accentuează această realitate incontestabilă, şi anume faptul că ea primeşte închinare. Este aşa, pentru că, prin ea, cel care primeşte de fapt închinarea este balaurul, alias Lucifer, stăpânitorul acestei lumi, tatăl minciunii, aşa cum îl numea Hristos. Fiara cu pricina este controlată în totalitate de Lucifer, căci el îi oferă puterea influenţei sale, inclusiv puterea de a face minuni ca să înşele nu numai pe oamenii de rând, ci chiar pe conducătorii acestei lumi. "Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic." Apocalipsa 16,14.

Influenţa satanică nu se face doar prin gânduri induse, potrivite pentru fiecare slăbiciune a caracterului deformat de păcat şi pentru interesul meschin personal sau de partid al politicienilor sau conducătorilor lumii, ci şi prin minuni, adică acele semne care apelează şi la carne, la simţuri. Înşelăciunea va fi formidabilă. Se spune că duhurile ies şi din gura fiarei, tocmai pentru ca Duhul Sfânt să ne conştientizeze cu privire la extraordinara influenţă pe care o va avea în curând papalitatea asupra conducătorilor lumii, căci fiara despre care vorbeşte Scriptura este însăşi papalitatea. Experienţa ei bogată în asuprire şi în refuzarea acelor libertăţi fundamentale, va aduce un plus în influenţarea politicii lumii, chiar în direcţia dorită de balaur, şi anume închinarea, un domeniu ce aparţine strict conştiinţei individuale religioase a omului.

Dar mai este şi prorocul mincinos, fapt pentru care influenţa va deveni irezistibilă asupra împăraţilor pământului. Sub această întreită influenţă, planul lui Satana va izbândi aproape deplin. Dar, ce rol joacă acest proroc mincinos? Nu ar fi suficientă influenţa directă a lui Satana prin demonii săi şi prin papalitate? Nu, nu va fi îndestulătoare, întrucât drumul spre răpirea libertăţilor fundamentale ale omului va fi deschis tocmai de acest proroc mincinos. El va fi acela care va da tonul politicii lumii înspre direcţia dorită de Lucifer. El va începe ultima fază a războiului Armaghedon. În profeţie, sunt amintiţi mai întâi balaurul şi fiara, pentru ca noi să fim făcuţi să înţelegem cine este capul şi instrumentul lui, prin care a lucrat timp de peste un mileniu la distrugerea omului. Ei se însoţesc permanent, fiindcă au creat un sistem de gândire numit în Sfintele Scripturi taina nelegiuirii. Taina nelegiuirii s-a ivit în forma ei de bază prin pervertirea învăţăturilor Evangheliei, dăruite ucenicilor prin marea revărsare a Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, fapt care a avut drept rezultat un timp de întuneric şi apostazie îndelungată, un timp numit Evul Mediu Întunecat.

     "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu... Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei... Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<." 2Tesaloniceni 2,1-4.7; Apocalipsa 17,5.

Prorocul mincinos urmează acestei alianţe dintre balaur şi fiară şi va fi cooptat chiar în ea, în această alianţă întreită. Fiindcă se spune că este proroc, atunci este musai să tragem concluzia, fără să greşim, că este religios, că aparţine tărâmului religios, întrucât profeţii sunt în general oameni ai lui Dumnezeu, dar la fel de bine alţii sunt şi unelte ale Satanei. Asta înseamnă precis că prorocul mincinos trebuie să fie un corp religios, care capătă o mare putere de influenţă în urma câştigării lui de partea balaurului prin duhurile necurate. Prin faptul că se spune că aceste trei duhuri necurate ies din gura balaurului, a fiarei şi a prorocului mincinos, cu scopul precis de a se duce la împăraţii pământului ca să le câştige încrederea în unanimitate, puterea şi autoritatea, noi trebuie să înţelegem că politicul va fi răpus, câştigat şi cooptat de religia apostată, căci cei trei amintiţi sunt puteri apostate de la legea lui Dumnezeu şi sunt religioşi în esenţă.

Astfel, Satana a fost cândva un înger loial lui Dumnezeu şi-i aducea închinare sub formă de laude, bucurie şi fericire, dar prin cădere a devenit un balaur; fiara a fost odinioară o biserică luminată cum nu se poate şi înzestrată cu puterea colosală a Duhului Sfânt, adică biserica apostolică, însă prin cădere şi apostazie a devenit o fiară asmuţită de balaur împotriva lui Dumnezeu, iar prorocul mincinos este acela căruia Dumnezeu i-a dat un loc de locuit, pe un pământ sigur, lipsit cu totul de prezenţa fiarei, în dorinţa de a păstra ceea ce biserica apostolică pierduse, adică Evanghelia. A fost o biserică persecutată de fiară, care şi-a găsit refugiul într-o lume nouă. Numai că, aici, a devenit tot o fiară, ca mama lui, despre care Inspiraţia divină ne spune că este o desfrânată. Mai mult, a devenit proroc mincinos, pentru că împrumută vorbele balaurului, aceleaşi vorbe pe care le insuflase acest balaur şi mamei sale, şi astfel prorocul mincinos devine în caracter exact ca ea.

     "Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme... I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat... Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia.  Daniel 7,24.25; Apocalipsa 13,5-8; 11-14.

Prin urmare, prorocul mincinos este protestantismul apostaziat, adică ceea ce vor deveni fiicele Babilonului (adică fiicele papalității, fiindcă din ea au ieșit protestanții), pe tărâmul american. Şi care va fi rezultatul muncii celor trei duhuri necurate care stăpânesc fiara, prorocul mincinos şi pe împăraţii pământului? O mare confederaţie mondială, înfăţişată în Scripturile adevărului printr-o femeie deșănțată, partea religioasă, care călăreşte o fiară, partea politică, a împăraţilor pământului. Religia creştină apostată are nevoie de puterea şi autoritatea statului ca să emită legi de natură şi cu conţinut religios. Are nevoie de parafa şi semnătura statului! "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor." Apocalipsa 17,13. Acesta este adevărul.

Dar, ce legătură este între starea de faţă, rezultată în urma acestei pandemii şi profeţia menţionată despre care am făcut vorbire, mai ales că acum nu există nici o ameninţare a conştiinţei? Legătura o face sau este în ceea ce priveşte starea de fapt în care ne aflăm, rezultată în urma unui exerciţiu dat pe faţă de autoritatea statală, prin instrumentele legale politice pe care le are la dispoziţie. Noi ne aflăm într-o criză majoră, iar această criză, şi nu virusul în sine, nu este decât un semn indicator că ceva neaşteptat urmează să se întâmple în viitorul imediat. Este practic semnul după care trebuie să ştim că terenul este pregătit pentru împlinirea profeţiei pe care am luat-o în discuţie. Nu este o problemă că autorităţile din întreaga lume au luat decizia ca oamenii să rămână în casele lor; această soluţie, deşi temporară, nu loveşte în libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci în cele ce priveşte circulaţia lor te miri pe unde, în afara serviciului.

Ci problema pe care trebuie să o vedem este cea legată de potenţa şi autoritatea, precum şi mijloacele pe care un stat le are la dispoziţie ca să aducă la îndeplinire ordonanţe, decrete şi legi. Este adevărat că statul este îndreptăţit să deţină autoritate şi putere să conducă asupra cetăţenilor, şi să ia, de asemenea, măsurile cele mai bune pe care le crede de cuviinţă, în vederea protejării propriilor cetăţeni. Dar, în curând, foarte curând, mai curând ca niciodată, această forţă autoritară şi legitimă astăzi a statelor se va transforma într-o autoritate mondială ce decide, sub înrâurirea duhurilor necurate, să violeze conştiinţa, libertatea cuvântului şi cea religioasă. Va fi o forţă într-atât de puternică, încât Dumnezeu o înfăţişează în Apocalipsa 17 sub forma unui tablou terifiant - o femeie destrăbălată şi beţivă călare pe o fiară, ce are exact aceeaşi culoare ca ea. Adică religia apostată şi statul sunt una în ce priveşte obiectivele, mijloacele de coerciţie, spiritul şi caracterul.

Această puterea a guvernelor politice caută Satana să o câştige de partea sa, prin influenţa puternică a demonilor, a protestantismului apostat şi a papalităţii. Criza de faţă este doar poarta de intrare în evenimentele descrise în profeţia biblică, evenimente care vor avea loc într-o succesiune rapidă. Trebuie să avem ochii deschişi, să înţelegem bine profeţia biblică, deoarece aceasta din urmă este chiar Evanghelia veşnică descoperită prin simboluri. Avem datoria solemnă să citim bine evenimentele care se petrec sub ochii noştri.

     "Agenţiile răului îşi combină şi consolidează forţele. Ele se întăresc pentru ultima criză mare. Mari schimbări vor avea loc în curând în lumea noastră, iar evenimentele finale se vor succeda rapid." Criza, cap. Criza din faţa noastră, subcap. Ultima criză mare, par. 2.

     "O mare criză aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu. O criză aşteaptă lumea. Cea mai importantă luptă a tuturor veacurilor este chiar în faţa noastră." Criza, cap. Criza din faţa noastră, subcap. Cea mai importantă luptă a veacurilor, par. 1.

S-ar putea ca după ce trece această criză, să mai urmeze un timp de acalmie, dar nu va fi decât indicul cert pentru ceea ce va urma, tot aşa cum înconjurarea Ierusalimului de către oştile lui Cestius, din anul 68 dHr., a constituit semnul după care toţi creştinii veritabili trebuiau să ştie că sosise vremea să părăsească grabnic Ierusalimul. Şi au făcut-o. Este consemnat de Inspiraţia divină că la distrugerea Ierusalimului de către Titus, doi ani mai târziu, nici un creştin nu a pierit, pentru că aceştia, toţi, se adăpostiseră în cetatea Pela. Cred că acum este cel mai prielnic timp ca toţi creştinii adevăraţi şi consacraţi, să ia decizia de a se muta cât mai grabnic la ţară, departe de marile oraşe. Este vorba despre decizia de mutare în zonele rurale şi nu de a părăsi neapărat serviciile din oraşe. Copiii noştri au nevoie de un alt mediu, de o altă societate, mai liniştită, de la ţară. Eu am luat această decizie încă din anul 2007. În nişte împrejurări favorabile, am părăsit Bucureştiul, nu şi serviciul. Acum, în timp de criză, copiii noştri se pot juca pe bătătura noastră de acasă, pot merge liniştiţi la vecinul bolnav sau bătrân să le ducă ceva de mâncare, fără să fie opriţi pe stradă.

Vreau să subliniez faptul că există o libertate la ţară pe care nu o ai deloc în oraşele şi aşa supraaglomerate. Aşadar, eu cred că este timpul hotărât ca toţi cei care pot, să se mute degrabă la ţară. Nu mai este timp de întârziere. Nu trebuie să privim la criza prezentă ca fiind lipsită de importanţă. Ea este un semn dat de Dumnezeu şi pentru părăsirea marilor oraşe. "Toţi cei care vor să înţeleagă semnificaţia acestor lucruri, să citească capitolul al unsprezecelea din Apocalipsa. Citiţi fiecare verset şi descoperiţi lucrurile care vor avea loc în... oraşe. Citiţi, de asemenea, scenele descrise în capitolul al optsprezecelea al aceleiaşi cărţi." Evenimentele ultimelor zile, cap. Viaţa în mediul rural, subcap. Departe de oraşe, par. 3. "Ca popor păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, noi trebuie să părăsim oraşele. Asemenea lui Enoh, trebuie să lucrăm în oraşe, dar să nu locuim în ele." Evenimentele ultimelor zile, cap. Viaţa în mediul rural, subcap. Lucrarea în oraşe să se facă din afara lor, par. 1.

Un alt beneficiu al acestei crize este părtăşia în familie şi o apropiere de Dumnezeu care nu a existat înainte. Prea mulţi sunt atât de indolenţi încât nu-şi vor cerceta temelia pe care au clădit încrederea lor în Dumnezeu. Se mulţumesc cu rugăciuni sporadice şi cu teoria adevărului, mai degrabă a bisericii din care fac parte. Astăzi este timpul să-l cunoaştem pe Dumnezeu, aşa cum nu l-am cunoscut înainte. "Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-l câtă vreme este aproape. Isaia 55,6. "Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: >Căutaţi-Mă, şi veţi trăi!<" Amos 5,4.

Pot fi găsite şi alte beneficii, desigur, însă nu trebuie să scăpăm din vedere pregătirea personală printr-o comuniune vie cu Dumnezeu. Va fi o certitudine că un timp de pace îndelungat nu va mai exista, şi, ca atare, nimeni nu va mai putea să se pregătească asiduu pentru ceea ce urmează. Să profităm de statul acasă şi să facem ceea ce nu am făcut ani de zile. Pentru cine iubeşte pe Hristos şi mântuirea Lui, va lua în serios toate avertizările date de Dumnezeu. Studiaţi cu maximă atenţie şi rugăciune profundă profeţiile Apocalipsei. Aici sunt lucruri care în curând se vor da pe faţă, aşa cum sunt descrise în simboluri.

Nu trebuie să uităm niciodată că puterea şi autoritatea legală astăzi a statului, precum şi mijloacele de a pune în aplicare toate deciziile şi măsurile luate prin decrete, ordonanţe şi legi, vor fi folosite într-o altă direcţie - împotriva lui Dumnezeu. Statul este factorul decident în ce priveşte emiterea şi aplicarea legilor. Prin urmare, influenţa covârşitoare a puterilor întunericului se va îndrepta împotriva lui pentru a-i obţine tot suportul, astfel încât toată puterea lui să fie folosită în scopuri religioase, în scopul călcării conştiinţei şi a libertăţii religioase. Aşa declară profeţia; aşa zice Dumnezeu, şi exact, întocmai, cu desăvârşire aşa se va întâmpla. Dumnezeu nu minte. Lumea noastră nu este condusă doar de politicieni şi prelaţi religioşi; nu, nici pe de parte. Este adevărat că ei decid, dar numai sub influenţa duhurilor rele, atunci când deciziile sunt rele, egoiste şi pline de interes personal sau de grup, ori de partid. Aici, desigur, după cum se poate înţelege, vorbesc doar despre acei politicieni, conducători de state şi prelaţi ale căror interese sunt pur egoiste, ale căror minţi sunt uşor influenţabile la sugestiile stăpânitorilor întunericului, şi al căror caracter lasă de dorit, având o moralitate josnică.

Dacă pentru aproape întreg mapamondul a fost foarte uşor ca statul să impună nişte restricţii corespunzătoare situaţiei create de plaga acestui virus, atunci cât de uşor va fi în viitorul foarte apropiat ca acelaşi stat, în tandem cu biserica decăzută, să ia măsuri pentru anihilarea celor trei mari libertăţi pentru totdeauna? Şi, în mod ironic, totul va fi făcut în numele şi pentru proslăvirea lui Dumnezeu! Nu uităm, problema nu este virusul ca atare, ci starea creată precum şi modalitatea în care este folosită puterea, ce-i drept legal, cu legitimitate, deci bine astăzi, de către guvernele lumii. Dumnezeu ne arată că, atunci când există o voinţă comună exercitată în acelaşi scop, nimic şi nimeni nu va putea să stea în calea factorului decident. Dacă la acest factor se adaugă şi influenţa religiei decăzute, care-şi mai spune şi creştină, atunci cum trebuie să arate criza ce ne aşteaptă?

     "Se stârneşte o furtună care va zgudui şi va proba temelia spirituală a fiecăruia până la maximum... Furtuna vine, o furtună care va încerca credinţa fiecărui om, care o va proba de ce categorie este." Criza, cap. Criza din faţa noastră, subcap. O furtună, par. 1, 3.   

     "Conflictul care este chiar asupra noastră, va fi cel mai teribil pe care cineva l-a văzut vreodată." Criza, cap. Criza din faţa noastră, subcap. Cel mai mare conflict pe care cineva l-a văzut vreodată, par. 1.

De aceea:

     "Noi ar trebui să studiem importantele semne indicatoare, care ne arată vremurile în care trăim. Cei care se predau lui Dumnezeu, pentru a fi îndrumaţi şi călăuziţi de El, vor prinde adevăratul înţeles al evenimentelor plănuite de El." Evenimentele ultimelor zile, cap. Ultima criză de pe pământ, subcap. Profeţiile despre ultimele zile se impun atenţiei noastre, par. 2.