"Evanghelia aceasta a Împărăţiei"

Fără îndoială că misiunea bisericii de-a lungul timpului a fost să propovăduiască Evanghelia oricărui popor de pe pământ. Ea a găsit că acesta este mandatul ei, căci chiar Hristos ne învaţă astfel: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură." Marcu 16,15. Cu toate acestea, sfârşitul mult aşteptat nu a venit niciodată, iar istoria păcatului pare că se lungeşte la nesfârşit. Profeţia Mântuitorului, însă, este foarte clară în pofida tuturor aparenţelor şi mai ales a eşecului bisericii: "Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,12-14.

Ce anume va aduce sfârşitul? Profeţia de mai sus declară fără echivoc că sfârşitul va fi adus de Evanghelia Împărăţiei şi de nimic altceva! Iar această Evanghelie trebuie propovăduită în toată lumea ca să fie mărturie împotriva ei. Este aşa pentru că nu toţi oamenii vor primi această Evanghelie, majoritatea lor respingând-o cu hotărâre. Profeţia Mântuitorului nu ne spune şi nici măcar nu lasă loc să se înţeleagă că lumea va fi convertită prin propovăduirea Evangheliei Împărăţiei! Scopul principal al acestei vestiri trebuie că este acela ca Evanghelia auzită "să slujească de mărturie tuturor neamurilor", fiindcă majoritatea omenirii o va respinge potrivit altor profeţii clare în acest sens. "Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi." Matei 22,14. "A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei." Apocalipsa 18,2.3.

Aproape întreaga lume, cu excepţia adevăratului popor al lui Dumnezeu, cei puţini aleşi, formează chipul Babilonului cel mare, indiferent de religie, cultură, obiceiuri sau educaţie. Aşadar, Evanghelia Împărăţiei trebuie să ajungă o mărturie puternică pentru toţi oamenii de pe pământ, cu privire la singura cale a mântuirii oferită de Dumnezeu, adică Isus Hristos. De fapt, după cum vom vedea tocmai propovăduirea acestei Evanghelii pline de putere va învrăjbi oamenii păcătoşi împotriva lui Dumnezeu.

Acum, dacă această Evanghelie a Împărăţiei este menită să aducă sfârşitul cu siguranţă, atunci ce anume a predicat biserica de nu a venit acest sfârşit binecuvântat, poarta de intrare în veşnicia viitorului? Este bine ştiut faptul că orice grupare religioasă susţine că ea deţine cunoştinţa Evangheliei lui Isus Hristos, lucru care o face să declare cu emfază că este adevărata biserică a lui Dumnezeu. Printr-un program de evanghelizare sau de misiune bine pus la punct, oricare dintre aceste organizaţii religioase încearcă să vestească Evanghelia tuturor celor ce voiesc să o audă, scopul final fiind ducerea Evangheliei la orice naţiune pentru ca să vină sfârşitul. Deşi creştinismul este aproape în majoritate pe acest pământ, deşi Biblia este cea mai tipărită carte din toate timpurile, fiind prezentă pe aproape întregul pământ, totuşi sfârşitul nu se face văzut, lumea continuă mai departe în fărădelegi văzându-şi de drumul ei parcă de neoprit.

Întrebarea corectă în acest tablou arhicunoscut este aceasta: Ce anume predică biserica? A cui este Evanghelia pe care o predică? Este ea Evanghelia Împărţiei sau este doar doctrina bisericii?

Hristos punctează foarte clar ce anume va aduce în mod sigur sfârşitul, iar aceasta este doar Evanghelia Împărăţiei! Această Evanghelie aparţine Împărăţiei şi o defineşte; ea nu are nimic în comun cu doctrinele oamenilor, învăţăturile bisericilor sau organizaţiilor religioase, căci ea vine de sus de la Tatăl luminii! Împărăţia pe care o defineşte această Evanghelie puternică este fără doar şi poate împărăţia harului, care are ca temei sângele vărsat al lui Hristos ca preţ de răscumpărare pentru orice om de pe acest pământ. Această Evanghelie este puterea creatoare a lui Dumnezeu care face dintr-un om păcătos şi plin de fărădelegi un sfânt adevărat, un biruitor neprihănit asupra oricărui păcat mărturisit, care poate trăi o viaţă desăvârşită prin Acela pe care îl reprezintă şi din Împărăţia căruia face parte, căci îi este frate adevărat.

Această Evanghelie fabuloasă, care aduce neprihănirea, deci sfinţenia fără pată a lui Dumnezeu, într-un templu omenesc păcătos, în omul păcătos, muritor şi slab care o primeşte cu toată inima, nu este o doctrină, nici a bisericii, nici a oamenilor, ci ea este puterea de viaţă a lui Isus Hristos devenită un principiu viu şi activ în sufletul păcătosului care acceptă preţul răscumpărării pentru sine! Despre ea vorbea Pavel, când spunea: "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: >Cel neprihănit va trăi prin credinţă<." Romani 1,16.17.

Orice învăţătură care nu descoperă neprihănirea lui Hristos prin puterea lui Dumnezeu şi manifestarea Duhului Sfânt, nu poate fi, nu este şi nu va fi niciodată Evanghelia aceasta a Împărăţiei! Este singura Evanghelie care îl face pe omul păcătos şi slab un biruitor adevărat, în toată puterea cuvântului, asupra tuturor păcatelor şi ispitelor. Prin ea, el devine un martor pentru Dumnezeu şi pentru realitatea incontestabilă a lucrării magnifice a lui Hristos în sanctuarul ceresc, care împarte în mod real darul unei vieţi de biruinţă, invincibilă asupra păcatului stăpânitor. Aceasta este singura învăţătură sănătoasă care va aduce cu sine sfârşitul lumii şi revenirea lui Hristos pe norii cerului. Este singura învăţătură prin care se poate pune sfârşit păcatului pentru totdeauna. Prin urmare, ea defineşte foarte bine împărăţia pe care o reprezintă, cea a harului. Aceasta este Evanghelia Împărăţiei pe care Dumnezeu aşteaptă cu atâta dor să o întemeieze pentru totdeauna pe întregul pământ, pentru toţi aceia care vor să intre în ea şi să se împărtăşească de această putere, de această Evanghelie nemaipomenită.

Realitatea tristă este că această Evanghelie nu este prezentă nicicum în vreuna dintre organizaţiile religioase de astăzi, motiv pentru care misiunea oricăreia dintre ele este doar un eşec lamentabil, căci cei ce intră în aceste organizaţii, prin misiunile de evanghelizare sau alte programe de acest gen, devin aproape totdeauna doar oameni religioşi pe dinafară, alţii doar păgâni travestiţi în aşa-zişi creştini. Cum să vină sfârşitul când bisericii sau mai bine zis creştinismului de astăzi îi lipseşte tocmai puterea care poate transforma un păcătos într-un sfânt veritabil, într-un adevărat ucenic al lui Hristos!

Adevărul este că profeţia rostită de Mântuitorul, aşa cum am redat-o mai sus, nu s-a împlinit niciodată în toată deplinătatea ei. Cu toate acestea, Evanghelia a putut fi propovăduită de ucenicii lui Hristos, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, oricărei fiinţe de sub cer. Aşa declară Pavel. "... negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel." Coloseni 1,23. Dacă este aşa, atunci de ce nu a venit sfârşitul în timpul lui? Urmarea propovăduirii Evangheliei Împărăţiei trebuie să fie neapărat sfârşitul lumii.

Răspunsul la această întrebare va fi unul crud şi dureros. Chiar dacă biserica apostolică, mai ales ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, a vestit Evanghelia oricărei făpturi de sub cer, sfârşitul nu avea cum să vină câtă vreme această biserică şi-a pierdut între timp curăţia şi dragostea dintâi! Cei care vestesc Evanghelia împărăţiei harului, deci biserica în întregul ei, trebuie să fie şi să se păstreze sfinţi. Abia atunci va veni sfârşitul. După cum ştim biserica apostolică avea să devină taina fărădelegii, iar în momentul când Pavel a scris acest adevăr despre vestirea Evangheliei care ajunsese la orice om de pe pământ, în biserica respectivă deja se strecuraseră lupii răpitori, iar membrii mai tineri se săturaseră de deasa repetare a adevărurilor extraordinare ale acestei Evanghelii. "Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor." Fapte 20,29.

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.
     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Chiar şi pe fondul acesta Evanghelia s-a făcut auzită prin puterea lui Dumnezeu în tot cuprinsul lumii cunoscute la vremea aceea, numai că această putere însoţea doar pe cei sfinţi şi credincioşi, cum erau Pavel, Petru, ori Ioan cel iubit. Majoritatea bisericii apostolice pierduse dragostea dintâi, adică exact Evanghelia Împărăţiei. Ea nu este orice fel de Evanghelie, ci este totdeauna Evanghelia aceasta a Împărăţiei! Când biserica pierde curăţia morală şi spirituală, deşi Evanghelia poate cuprinde tot pământul, atunci sfârşitul nu va veni, iar profeţia Mântuitorului nu se împlineşte. 

Biserica ce va împlini această profeţie cu privire la propovăduirea Evangheliei împărăţiei în toată lumea trebuie să fie neapărat o biserică pătrunsă de puterea acestei Evanghelii în ansamblul ei, ca întreg, nu unul ici, altul colo. Trebuie să fie o biserică fără pată sau zbârcitură, curată ca luna şi strălucitoare ca soarele, o biserică fără păcat şi plină cu plinătatea Celui care a murit ca să ne-o împărtăşească, prin credinţă. 

     "Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Efeseni 5,25-27. 

     "Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?" Cântarea cântărilor 6,10. 

     "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap... Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu." Apocalipsa 12,1; 14,4.5. 

     "Domnul Hristos aşteaptă cu mult dor să se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi. 

     Este privilegiul fiecărui creştin nu numai de a aştepta, ci şi de a grăbi venirea Domnului Isus Hristos. 2Petru 3,12. Dacă toţi aceia care mărturisesc numele Său ar aduce roade spre slava Sa, cât de repede ar putea fi lumea întreagă semănată cu sămânţă Evangheliei. În curând, marele seceriş final va fi copt, şi Domnul Hristos va veni ca să strângă grâul cel preţios." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, ultimele doua paragrafe.

Biserica trebuie să fie reflectarea Evangheliei Împărăţiei harului, căci ea însăşi, biserica, trebuie să fie o împărăţie a harului, aşa cum doreşte Hristos. Când ea apostaziază prin pierderea Duhului Sfânt, chiar dacă a ajuns să vestească Evanghelia oricărui locuitor al lumii, atunci sfârşitul nu va veni, căci chipul lui Hristos nu este reprodus în mod perfect în cei ce o compun! Până astăzi biserica nu a ajuns niciodată imaginea desăvârşită a chipului moral a lui Dumnezeu. Este obligatoriu ca ea să aducă "roade spre slava Sa". 

În legătură cu profeţia Mântuitorului, mai trebuie să ştim că ea, în realitate, nu va fi rezultatul lucrării bisericii prin planuri de evanghelizare sau prin lucrarea de colportaj, deşi acestea pot aduce unele beneficii mari numai sub binecuvântata prezenţă directă a Duhului Sfânt. Această profeţie minunată ne vorbeşte în primul rând despre lucrarea Duhului Sfânt prin adevăraţii ucenici ai lui Hristos la vremea sfârşitului, ce vor vesti comorile Evangheliei împărăţiei harului printr-o mare strigare, printr-o mare avertizare mondială! Aşadar, profeţia "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul" din Matei 24,14, ne descoperă marea lucrare mondială săvârşită sub bogata revărsare a Duhului Sfânt sub asemănarea ploii târzii în preajma promulgării edictului duminical.

Că aşa stau lucrurile ne este descoperit prin întâia împlinire parţială a acestei profeţii. Am văzut că Pavel ne învaţă că, în timpul său, Evanghelia împărăţiei fusese dusă oricărui locuitor din lumea cunoscută, ea ajunsese practic la urechile fiecăruia, dar sfârşitul nu a venit din cauze despre care am vorbit mai sus. Ei bine, această lucrare fusese realizată în timpul şi după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Deci, a fost împlinită doar sub auspiciile şi puterea Duhului Sfânt printr-o revărsare specială, nu una oarecare, prin ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, ce urmau să se despartă de majoritatea celor ce se declarau creştini în biserica din care făceau şi ei parte. Care a fost consecinţa propovăduirii Evangheliei împărăţiei harului la orice fiinţă de sub cer în timpul lui Pavel? S-a convertit lumea? Cu siguranţă, nu. Mai mult, ca semn al acestui adevăr rostit de Pavel, Ierusalimul a căzut în mâinile romane, care l-au pulverizat. Iudeii sunt primii care s-au împotrivit cu toată puterea acestei Evanghelii mântuitoare! 

Deci, căderea Ierusalimului şi împrăştierea evreilor printre neamuri a constituit semnul după care ştim că Evanghelia fusese auzită de orice făptură de sub cer în vremea apostolilor, căci căderea acestei cetăţi constituie consecinţa propovăduirii Evangheliei printre iudeii care au respins-o cu violenţă! După cum vestirea acestei Evanghelii s-a făcut doar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat abundent asupra ucenicilor la Ierusalim, tot astfel trebuie să se repete această lucrare care va împlini în mod deplin profeţia despre care vorbim. A doua împlinire a acesteia va avea loc la revărsarea Duhului Sfânt a doua oară, dar cu mai multă putere, în apropierea venirii lui Hristos, deci în zilele noastre. Aşa declară Scripturile. Se va împlini în mod deplin profeţia din Apocalipsa 14, care se va repeta cu adăugarea că acum se va vesti şi solia îngerului al treilea despre mânia lui Dumnezeu ce se va abate asupra tuturor închinătorilor fiarei şi ai icoanei fiarei! 

     "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!< Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!< Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,6-11. 

Numai prin împlinirea acestei profeţii din Apocalipsa 14 se va împlini în mod deplin şi profeţia Mântuitorului, rostită pe muntele Măslinilor. Observăm că primul înger, simbolul bisericii celor ce vor deveni cei 144.000, zboară prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, aceeaşi Evanghelie a Împărăţiei despre care pomeneşte Isus, ca să fie vestită "locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod". Acesta este adevărul. Iar această lucrare de mare anvergură se desfăşoară doar prin puterea şi prezenţa Duhului Sfânt care umple inimile celor credincioşi, ce în sfârşit îşi vor păstra sfinţenia şi curăţia, deşi atât de puţini la număr, până la capăt, fapt care va aduce cu sine sfârşitul lumii. 

Care va fi consecinţa acestei ultime vestiri mondiale a adevăratei Evanghelii a împărăţiei harului? Prăbuşirea lumii şi revenirea Mântuitorului pe norii cerului. Să nu uităm niciodată că prăbuşirea Ierusalimului este în realitate un simbol al viitoarei distrugeri a lumii şi a pământului până la refacerea lui completă. 

     "Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat. 

     Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a respins mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele decăderii omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, >învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge< (Isaia 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică? Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii lui Satana.

     Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat - toţi aceia care >vor fi găsiţi scrişi printre cei vii<. (Isaia 4,3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe cei credincioşi: >Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă<. (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesaloniceni 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului par. 3-5 de la sfârşit.

Reţinem asemănarea între aceste două evenimente, dintre care ultimul pe cale de a se întâmpla în viitorul extrem de apropiat, viitor la care vom fi martori. Aşadar, propovăduirea Evangheliei Împărăţiei întregii lumi, ca împlinire ultimă şi deplină, descoperă faptul că este unul şi acelaşi lucru cu vestirea Evangheliei veşnice, potrivit Apocalipsei 14, în apropierea venirii lui Hristos, printr-o mare strigare, sub revărsarea şi prin puterea colosală a Duhului Sfânt, asemenea revărsării Lui în ziua Cincizecimii. După cum căderea Ierusalimului a fost indiciul că această lucrare a fost realizată prin puterea Duhului Sfânt şi totodată consecinţa propovăduirii Evangheliei, tot astfel distrugerea lumii, pentru care prăbuşirea Ierusalimului a fost doar un simbol, va fi semnul că profeţia Mântuitorului s-a împlinit definitiv şi pentru totdeauna, căci aduce cu sine sfârşitul lumii.

     "În profeţia despre distrugerea Ierusalimului, Hristos a spus: >Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul<. Profeţia aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleşitoare din zilele acelea îşi găseşte corespondentul în această generaţie. La fel stau lucrurile şi cu profeţia privitoare la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea Ierusalimului, Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase >oricărei fiinţe de sub cer< (Coloseni 1,23). Tot astfel şi acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia veşnică se va predica >oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod< (Apocalipsa 14,6.14). Dumnezeu >a rânduit o zi în care să judece lumea< (Fapte 17,31). Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaşte apropierea acelei zile. El nu ne spune că toată lumea va fi convertită, ci că >Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul<. Stă în puterea noastră să grăbim venirea Domnului, vestind lumii Evanghelia. Noi nu trebuie numai să aşteptăm, dar să şi grăbim venirea zilei Domnului (2Petru 3,12). Dacă biserica lui Hristos şi-ar fi făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere şi slavă mare." Hristos Lumina Lumii, cap. Pe Muntele Măslinilor, par. 20.

În încheiere putem conchide că Evanghelia aceasta a Împărăţiei nu poate fi propovăduită în toată lumea decât prin puterea Duhului Sfânt, care pune în mişcare inimile celor sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu ca să facă o astfel de lucrare, pentru care sunt împuterniciţi. Nu va fi lucrarea unor programe de evanghelizare sau de colportaj, ci va fi doar lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul promis tuturor celor ce ascultă de Dumnezeu.

     "Însărcinarea de a predica Evanghelia este dată tuturor acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos...

     Evanghelia trebuie să fie vestită nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate şi-i trimite în tabăra celor necredincioşi, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca servii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos şi se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâştigat şi repus în sfintele drepturi de copii ai Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile, par. 17, 35.

Taina evlaviei descoperă personalitatea Fiului lui Dumnezeu

Esenţa Evangheliei este taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este o descoperire amplă şi frumoasă a acestei taine nemaipomenite. Această taină a fost şi este în permanenţă modalitatea lui Dumnezeu de a se descoperi şi manifesta pe Sine prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos. Este singura alternativă prin care se face posibilă apariţia vieţii sub forma unor făpturi inteligente modelate după chipul şi asemănarea Dumnezeirii, dar şi cea a lucrurilor din univers (planete, sori, stele, etc.) care-şi găsesc rostul în cadrul vieţii. Această taină este atotcuprinzătoare, dar cu toate acestea Dumnezeu a binevoit să ne descopere tot ceea ce este de folos pentru cunoştinţa noastră, spre mântuire.

O cunoaştere a acestei taine înseamnă viaţă veşnică, deoarece taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu este chiar Isus Hristos! "... ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,2.3. "Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… >Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă<." 1Timotei 3,16.

Dacă Hristos este taina evlaviei, atunci aceasta priveşte în mod direct şi fără putinţă de tăgadă întruparea lui Hristos prin naştere, mai întâi în cer ca Fiul lui Dumnezeu şi apoi pe pământ ca Fiul omului! Întrucât această taină este Hristos şi are de-a face cu Hristosul Domnului, atunci ea priveşte în mod indubitabil fenomenul naşterii Fiului lui Dumnezeu. Această naştere nu trebuie asociată cu naşterea copiilor din femeie, căci nu poate fi aşa ceva. Ea nu implică sub nici o formă apariţia unei fiinţe noi care nu a existat înainte, adică a unei inteligenţe care, prin naştere, va căpăta un început. Bunăoară, naşterea unui copil din femeie presupune în mod absolut şi întotdeauna naşterea unei fiinţe care are un început, deci care mai înainte de formarea sa în uterul femeii purtătoare nu exista pentru că pur şi simplu nu avea cum să existe.

Naşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu nu presupune niciodată un început în ce priveşte Dumnezeirea Sa, fiindcă aceasta nu are început, chiar dacă nu ştim să explicăm acest fapt real. Taina evlaviei este din veşnicie. Ea a existat dintotdeauna în mintea celor trei Persoane ale Dumnezeirii, dar cu toate acestea punerea ei în practică a survenit în momentul în care "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor." Proverbe 8,22-31.

Isus Hristos sau Fiul lui Dumnezeu nu are început ca Dumnezeu fiindcă este Dumnezeu adevărat, având o natură divină proprietate personală, nederivată, neîmprumutată şi nici căpătată prin moştenire în vreun fel de la Dumnezeu Tatăl. "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu." Ioan 1,1. "Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!" Psalm 90,1. "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: >Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii<." Isaia 9,6. Taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu nu are nici un sens şi nici măcar nu se poate numi taină dacă Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat egal cu Tatăl în absolut toate privinţele. Cu toate că sunt egali în toate, totuşi amândoi sunt două persoane diferite, cu personalităţi diferite.

     "Hristos este una cu Tatăl, însă Hristos şi Dumnezeu sunt două persoane distincte." The Review and Herald, 1 iunie 1905.

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu este dintotdeauna Dumnezeu întocmai după cum Tatăl este Dumnezeu dintotdeauna. Nici unul dintre Ei nu are început; amândoi există din veşnicie, ca persoane distincte. Numai că, taina evlaviei trebuia să producă posibilitatea apariţiei vieţii în persoana unor făpturi inteligente, taină fără de care viaţa şi perpetuitatea ei la nivel de fiinţe inteligente nu sunt posibile cu nici un chip. Pentru apariţia lor, Dragostea, căci Dumnezeu este dragoste, trebuia să devină mai întâi una dintre primele făpturi create, fără a fi creat, căci e imposibil, şi totodată una cu ele în toate privinţele! În cartea proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este personificat cu Înţelepciunea. El este adevărata Înţelepciune, căci de la El "vine sfatul şi izbânda", El este "priceperea" şi "puterea", şi are "ca locuinţă mintea". Proverbe 8,14.12.

Dar, aici se descoperă într-o manieră clară faptul că Înţelepciunea (sau Fiul lui Dumnezeu) a fost făcută sau zidită, potrivit altei traduceri, ca cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu Tatăl. Ba mai mult, ne spune pe şleau că ea, Înţelepciunea, a fost născută "când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii". Proverbe 8,24-26. Naşterea aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind o metaforă, fiindcă acest fapt nu este adevărat. Ea ne descoperă frumuseţea tainei lui Dumnezeu, fiindcă altminteri ea nu s-ar fi putut întâmpla şi exista. În aceste texte inspirate ni se spune foarte clar că Fiul lui Dumnezeu a fost născut sau zidit ca cea dintâi dintre lucrările Lui. El a fost "aşezat" în această postură de Fiul lui Dumnezeu sau Înţelepciune, din veşnicie sau în veşnicie, "înainte de orice început". Proverbe 8,22.23.

Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul lui Dumnezeu undeva în veşnicia trecutului îndepărtat, înainte de orice început, adică înainte de apariţia marii opere a creaţiei universale, al cărei Arhitect este Dumnezeu însuşi. Pavel completează acest adevăr formidabil prin cuvintele următoare: "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea... El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,15.17. Adică, taina lui Dumnezeu a prins chip, a devenit realitate obiectivă prin naşterea lui Hristos sau a celei de a doua Persoane a Dumnezeirii în calitate de Fiul lui Dumnezeu ca "Cel întâi născut din toată zidirea (creaţia)". Asta înseamnă că taina lui Dumnezeu începe cu o naştere în sânul Dumnezeirii!

Ea este indispensabilă pentru existenţa şi totodată pentru garantarea desfăşurării realităţii tainei evlaviei. Fără naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu Tatăl, nu se poate vorbi cu nici un chip despre taina lui Dumnezeu şi inclusiv despre un Mijlocitor divin. Inspiraţia ne spune clar că Hristos este începutul zidirii, al creaţiei. El este începutul zidirii în calitate de Creator veşnic, Dumnezeu binecuvântat în veci, dar născut în chip de înger. Cu alte cuvinte, Hristos şi-a îmbrăcat dumnezeirea, propria natură divină veşnică, cu o natură de înger, căpătând în felul acesta înfăţişare de înger. În El se îmbinau două naturi: natura divină nemuritoare şi neschimbătoare, care-i aparţine dintotdeauna, şi natura creată, de înger. Asta înseamnă că naşterea lui Hristos prin actul creator al Tatălui presupune unirea tainică între Dumnezeu şi făpturi în persoana Fiului lui Dumnezeu.

Naşterea lui Hristos din fecioara Maria nu este decât extensia celei din ceruri, dar în dimensiunea umană, net inferioară primeia, care s-a efectuat în condiţiile neprihănirii. În cer, Fiul lui Dumnezeu a căpătat printr-un act creator al Tatălui o natură de înger cu care şi-a îmbrăcat sau învelit propria natură divină veşnică şi nemuritoare. Divinitatea Lui nu a fost schimbată, nu a suferit schimbări nicidecum, ci doar a fost îmbrăcată sau acoperită cu o natură creată de Tatăl, aceea a unui înger. Din acest motiv, Isus arăta în cer ca un înger, numai că era cu puţin mai înalt decât orice alt înger sau alte fiinţe inteligente ce populează multele planete aflate în celelalte sisteme solare universale.

Ceea ce caut să înţelegem, fără nici o umbră de îndoială, este că taina evlaviei cuprinde două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu, una în preajma creării primei fiinţe inteligente sau în preajma începutului creaţiei universale, şi una pe pământul nostru blestemat de păcat. Aceste naşteri adevărate presupun ca un fapt real o unire între două naturi: natura divină sau dumnezeirea lui Hristos, şi natura creată, fie de înger, fie de om. Asta înseamnă că taina lui Dumnezeu avea ca scop să îl aducă pe Fiul lui Dumnezeu în lumea creată ca unul dintre cei creaţi, dar fără a fi creat, ci născut în chipul făpturilor inteligente. Aşa a devenit El Dumnezeu cu noi, nu numai cu noi păcătoşii, ci cu toată creaţia. (Prima naştere, în cer l-a făcut pe Hristos Dumnezeu cu noi în sensul cu toate fiinţele inteligente fiindcă a devenit una cu ele, identificându-se în natură şi chip sau înfăţişare cu acestea, iar a doua naştere din fecioară a extins practic calitatea de a fi Dumnezeu cu noi în lumea păcătoasă, în sensul că s-a identificat pe deplin cu omul păcătos, în natură, în carnea şi sângele noastre degenerate, păcătoase, slabe şi muritoare, şi în chip, deci în înfăţişare, dar mai puţin cu păcatul omului). Numai astfel putea prinde viaţă, putea deveni realitate taina evlaviei. Ceea ce urmăresc să înţelegem este că apariţia şi perpetuarea vieţii create sub formă de făpturi inteligente nu sunt posibile pe altă cale, în afara tainei lui Dumnezeu.

     "O jertfă desăvârşită a fost făcută; căci >atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut< - nu un fiu prin creaţie, aşa cum erau îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul iertat, ci un Fiu născut după imaginea exactă a persoanei Tatălui, şi în toată strălucirea maiestăţii şi slavei Sale, unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi desăvârşire divină. În El locuia toată plinătatea Dumnezeirii." The Signs of the Times, 30 mai 1895.

Urmând linia de gândire biblică, scriitoarea acestor rânduri afirmă acelaşi adevăr, şi anume că Fiul lui Dumnezeu a fost născut, dar că prin această naştere nu şi-a pierdut calitatea de Dumnezeu deplin nicicum, nici slava şi nici maiestatea, fiindcă a fost născut după chipul sau imaginea exactă a Tatălui din cer. Adică forma şi înfăţişarea noastră, de fapt a tuturor fiinţelor create din univers, este aidoma chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Vorbim aici nu numai despre chipul moral, caracter, ci şi despre înfăţişarea exterioară. "Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este >întipărirea Fiinţei< (Evrei1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut >după chipul< lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa." Patriarhi şi Profeţi, cap. Creaţiunea, par. 6.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că noi, fiinţele create, suntem doar chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe când Fiul lui Dumnezeu este chiar întipărirea fiinţei Lui. Adică, El este Dumnezeu deplin şi adevărat în toate privinţele aşa cum este şi Dumnezeu Tatăl, pe când noi suntem doar o asemănare perfectă, căci nu suntem Dumnezeu, ci suntem o replică reuşită după chipul lui Dumnezeu. Noi avem început, pe când Hristos ca Dumnezeu, în natura Lui divină, nu are. El are început doar în ce priveşte naşterea Sa ca înger sau ca om. Pare paradoxal, dar acesta este adevărul, de vreme ce Pavel ne spune direct şi cu forţă că Hristos este chiar începutul zidirii, al creaţiei.

Asta ne conduce la alt adevăr formidabil, şi anume că Hristos cel născut nu poate fi Dumnezeu în ce priveşte personalitatea Sa ca înger sau ca om! Mai precis, Hristos în natura Lui de om, bunăoară, nu poate fi şi nici nu este Dumnezeu, pe când în natura Lui divină, care era învelită sau acoperită ori unită în mod deplin cu natura umană, este Dumnezeu deplin şi veşnic, exact aşa cum este şi Tatăl, care nu a îmbrăcat niciodată în nici un timp al veşniciei natura creată, ca şi Duhul Sfânt de altminteri. De aceea se spune despre Hristos că este Dumnezeu-om! Adevărul este că, o dată îmbrăcată în mod real, deci cu adevărat şi în toate privinţele, natura umană (valabil şi pentru cea angelică în cadrul primei naşteri în cer, în veşnicia trecutului, la începutul zidirii) personalitatea Lui nu avea cum să fie divină sau de Dumnezeu, din moment ce s-a exprimat şi s-a manifestat, a trăit ca om printre oameni. Natura Lui divină a dat expresie naturii Sale umane slabe şi păcătoase, fiindcă a ales să rămână strâns legat de Tatăl Lui toată viaţa Sa indiferent de circumstanţe, de ispite sau de înclinaţii spre păcat venite din partea trupului Său omenesc.

Acest adevăr subliniază şi mai mult frumuseţea neîndoioasă a tainei evlaviei. O dată îmbrăcată prin naştere, indiferent care, o natură creată, atunci personalitatea Fiului lui Dumnezeu, în modul Său de manifestare, era aceea a unei făpturi în care se găseau strâns unite natura divină şi natura angelică sau umană. În acest caz, o astfel de personalitate este şi devine expresia firească a naturii care îmbracă divinitatea! Fiul lui Dumnezeu sau Hristos, da, este Dumnezeu adevărat, dar se manifestă într-o natură specifică fiinţelor inteligente întocmai ca acele fiinţe inteligente, ceea ce face ca personalitatea Sa să fie o reprezentare, ceva specific naturii căpătate prin naştere. Asta presupune ca un fapt real că El nu poate fi Dumnezeu în acest tip de personalitate, care este proprie individualităţii Sale ca înger, sau ca om, prin întrupare sau naştere, ci este Dumnezeu doar în ce priveşte infinitatea naturii Sale divine.

     "Domnul Isus Hristos, singurul Fiu născut al Tatălui, este Dumnezeu cu adevărat în infinitate, dar nu în personalitate." The Upward Look, pag. 367.

Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu este că atunci când Isus s-a născut ca înger şi mai apoi ca om, din cauza păcătuirii noastre, El a devenit exact ceea ce este un înger creat şi un om creat, dar fără să fie creat. Numai prin naştere putea deveni una cu fiinţele create, identificându-se cu ele în toate privinţele, desigur mai puţin cu păcatul omului păcătos, şi manifestându-se exact aşa cum se manifestă şi gândesc ele. Aceasta se cheamă golire de Sine infinită. Acest lucru îl presupunea golirea de Sine a lui Hristos! Taina evlaviei scoate în evidenţă felul golirii de Sine al Mântuitorului nostru drag, dar şi dragostea care renunţă la eul divin de dragul aducerii la viaţă a unor fiinţe care să fie după chipul şi asemănarea divină. El a devenit una cu noi şi unul dintre noi, adică Dumnezeu cu noi, ceea ce înseamnă că a trebuit să accepte ca în personalitatea Sa, rezultată doar în urma unirii dintre natura Sa divină infinită, veşnică şi nemuritoare, şi natura luată prin naştere, de înger sau de om, să nu fie Dumnezeu.

Acest fapt în sine nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu este mai mic sau că a devenit mai mic decât Dumnezeu Tatăl prin naşterea Sa. Este adevărat, pe de altă parte, că Hristos spunea că Tatăl e mai mare decât El, dar această afirmaţie trebuie înţeleasă doar din perspectiva condiţiei Sale omeneşti, limitate, din perspectiva Unuia care a decis să renunţe de bunăvoie la puterea Sa creatoare în folosul oamenilor şi al mântuirii lor. El a ales să devină om adevărat exact aşa cum sunt oamenii, dar fără păcat. A gândit ca un om, a vorbit ca un om şi s-a manifestat ca un om, ceea ce înseamnă că în personalitatea Sa umană nu avea cum să fie Dumnezeu, ci om. El era Dumnezeu doar în ce priveşte natura Lui divină, care conferea o expresie deosebită naturii Sale omeneşti în care şi-a format caracterul şi personalitatea.

     "Natura omenească nu a luat locul celei divine şi nici cea divină celei omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Cele două expresii >uman< şi >divin< erau în Hristos în mod inseparabil şi strâns legate una, şi totuşi ele aveau o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, totuşi Dumnezeirea era încă proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută câtă vreme stătea ferm credincios loialităţii Sale." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1130.

Unirea dintre aceste două naturi, în Hristos, dă o notă aparte tainei evlaviei. Dacă adevărul privitor la naşterea lui Hristos, în veşnicia trecutului, nu este înţeles, este greu de presupus că cineva va înţelege corect taina evlaviei, aşa cum este descoperită în Scripturi. Teologia se zbate să explice faptul că este incorect să se susţină că Hristos este unicul Fiul născut al lui Dumnezeu, dar această realitate incontestabilă nu poate fi desfiinţată şi nici pusă la îndoială, întrucât Scripturile abundă în dovezi în această privinţă. Se mai susţine că Isus este născut, dar că ar fi primit prin moştenire calitatea de Dumnezeu sau dumnezeirea de la Dumnezeu Tatăl. Ei susţin că El chiar ar fi murit în divinitatea Sa pe cruce, nu numai ca om. Acest fapt în sine denotă o lipsă de înţelegere gravă a tainei evlaviei şi deci a Evangheliei. Dar, Scripturile nu pot fi desfiinţate. Cine caută mântuirea, o va găsi, după cum stă scris: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra... Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide." Matei 6,33; 7,7.8.

Zămislirea lui Hristos şi calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou

     "Îngerul i-a răspuns: >Duhul Sfânt se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<." Luca 1,35.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fără discuţie o taină insondabilă. Numai înţelepciunea divină putea produce un astfel de miracol. Cu toate acestea, Dumnezeu a descoperit destule splendori ale Evangheliei referitoare la această taină, despre care Pavel a dorit să scrie sub inspiraţie divină. "Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,1-3.

Potrivit lui Pavel, această taină poate şi trebuie să fie cunoscută de toţi credincioşii adevăraţi. De înţelegerea ei corectă depinde în mare măsură înţelegerea învăţăturii biblice despre desăvârşire. Hristosul propovăduit prin intermediul acestei taine este Hristosul Domnului, Fiul lui Dumnezeu care a venit să ne mântuiască în trup omenesc. Întruparea Sa descoperă formidabilul fapt că orice om venit în această lume poate trăi şi birui aşa cum a trăit şi a biruit Hristos. El a venit să ne dea putere să biruim orice păcat şi orice ispită, şi să arătăm slava lui Dumnezeu în trupuri muritoare, slabe, degenerate şi păcătoase. "Căci Dumnezeu, care a zis: >Să lumineze lumina din întuneric<, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi." 2Corinteni 4,6.7.

Dar, deşi aceasta este învăţătura sănătoasă a Evangheliei descoperită în taina evlaviei, totuşi doctrina care predomină în lumea creştină este că Hristos a venit cu un trup omenesc diferit de al nostru, fiindcă pe nici o altă cale posibilă El nu putea fi biruitor, căci dacă ar fi avut un trup degenerat ca al nostru, atunci ar fi trebuit să fie părtaş la păcatul acestuia.

Ideea este că, potrivit acestei învăţături omeneşti, Hristos a fost diferit de noi, indiferent cât, în ce priveşte trupul omenesc. Numai pe baza acestui fapt, se argumentează, a fost posibilă trăirea unei vieţi desăvârşite, fără păcat din partea lui Isus. Adevărul este că întruparea lui Hristos în lumea păcatului reprezintă taina lui Dumnezeu Tatăl, care a ţinut neapărat ca Fiul Său să fie Dumnezeu cu noi. Înţeleasă corect această taină, ne permite să pricepem că desăvârşirea este idealul lui Dumnezeu pentru orice om născut din nou, cu un trup păcătos şi slab, care doreşte să-l cunoască.

Hristos a deschis un drum pe care poate să meargă orice om sprijinit de puterea Duhului Sfânt şi de exercitarea unei credinţe vii în Acela care nu poate greşi niciodată. Depinde, însă, foarte mult cum înţelegem taina lui Dumnezeu. Chiar dacă este o taină, ea este una descoperită, şi cuprinde atât de multe lucruri, încât limbajul omenesc este prea slab ca să le descrie. Cu toate acestea, vom face o incursiune în această taină magnifică, până spre miezul ei. Cuvintele din versetul de debut al acestui studiu ne introduc în cea mai tainică şi profundă lucrare a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, şi ne arată ce rol a avut în zămislirea Fiului lui Dumnezeu, care, după cum vom vedea, va obţine calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens cu totul nou!

Adevărul este că de înţelegerea corectă a zămislirii şi a naşterii Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc depinde în mare măsură toate celelalte învăţături ale Evangheliei, căci întruparea este puntea care ne ajută să înţelegem mai departe viaţa şi răstignirea Mântuitorului. Mai întâi, trebuie să înţelegem că mântuirea omului păcătos era o necesitate numai prin singura alternativă care o putea aduce la stadiul de realitate obiectivă, şi anume întruparea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, adică a Fiului lui Dumnezeu. În al doilea rând, întruparea trebuia să presupună literalmente şi în mod necesar ca Fiul lui Dumnezeu să devină şi să fie integral, pentru totdeauna, Dumnezeu cu noi. Iar ca să fie Dumnezeu cu noi trebuia să fie om adevărat şi deplin cu tot ceea ce implică termenul respectiv.

Asta înseamnă că în natura Lui umană Hristos trebuia să fie deopotrivă sau identic din punct de vedere biologic, emoţional, sentimental şi psihic cu orice trup omenesc care se naşte pe acest pământ. El trebuia să intre în lumea noastră exact aşa cum intră orice copil din punct de vedere al structurii corpului omenesc şi cu tot ceea ce implică lucrarea legii eredităţii generaţie de generaţie. Cu toate acestea, El nu putea fi şi nici nu a fost doar un simplu om, ca mine şi ca tine, ci a fost Dumnezeu îmbrăcat în carnea şi sângele noastre degenerate de păcat, deci decăzute, slabe şi muritoare. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei a fost actul creator al Duhului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu nu se putea naşte niciodată prin acţiunea combinată dintre un bărbat şi o femeie, întrucât produsul zămislit în acest caz ar fi fost doar un om şi nimic mai mult.

Salvarea sau mântuirea noastră o putea face doar Dumnezeu întrupat sau îmbrăcat în carne. Ca să capete în mod deplin carnea şi sângele nostru trebuia să intre în lumea noastră pe aceeaşi cale cum intră orice copil născut, adică prin zămislire într-un uter şi, deci, printr-o naştere reală. Numai în acest fel putea deveni carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Or, pentru a ajunge embrion în uterul unei femei erau necesare, mai întâi, bunăvoinţa unei femei care să fie dispusă, deci nesilită, să poarte pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, şi apoi lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt prin care a produs o viaţă în stadiul embrionar în care trebuiau să fie combinate în mod tainic două naturi distincte, fiecare cu individualitatea ei: natura divină sau Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, proprietatea Lui veşnică, şi natura umană specifică omului păcătos, pe care a căpătat-o de la Maria, mama Lui biologică.

Natura divină a Fiului lui Dumnezeu era deci proprietatea Sa din veşnicie, căci nici una dintre Persoanele Dumnezeirii nu se poate dezbrăca de propria natură divină. Acest lucru este imposibil. Această natură divină trebuia îmbrăcată în carnea şi sângele nostru. Singura posibilitate era ca Hristos să devină embrion, căci numai pe această cale putea fi făcut părtaş naturii omeneşti şi născut în chip de om real, exact ca unul dintre noi. Cu toate acestea, Isus nu şi-a pierdut Dumnezeirea, ci doar a acceptat de bunăvoie să îi confere, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, Tovarăşul Său de lucru în toată opera creaţiei universale, o altă formă şi înfăţişare pentru totdeauna, aceea de om adevărat în absolut toate privinţele.

     "Natura omenească nu a luat locul celei divine şi nici natura divină nu a luat locul celei omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Cele două expresii "omenesc" şi "divin" erau în Hristos una în mod inseparabil şi strâns legate, şi totuşi ele aveau o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, totuşi Dumnezeirea era încă proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută câtă vreme rămânea ferm credincios loialităţii Sale." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1130.

Acum, lucrarea tainică sau "umbrirea" Duhului Sfânt, ca să folosesc expresia biblică în acest sens, nu a însemnat sub nici o formă faptul că Duhul Sfânt ar fi ferit natura umană biologică a Fiului lui Dumnezeu, cea care urma să-i îmbrace divinitatea, de consecinţele acţiunii legii eredităţii, adică de tot ceea ce primesc copiii prin linia genealogică, de la zămislire până la formarea lor ca făt şi viitori nou-născuţi. Dumnezeu nu apelează la tertipuri sau artificii pentru a-l pune pe Fiul Său într-o postură la care oamenii nu au cum să ajungă, prin naştere, niciodată. Adică, Tatăl, prin Duhul Sfânt, nu a intervenit pe nici o cale, astfel încât natura umană care urma să fie ţesută în pântecele Mariei pentru îmbrăcarea divinităţii Fiului lui Dumnezeu, să nu primească rezultatele acţiunii legii eredităţii, adică tot ceea ce implică rezultatele eredităţii în cazul naturii omeneşti pe un pământ blestemat de păcat!

Dimpotrivă, Isus s-a supus şi a acceptat tot ceea ce implica ereditatea căpătată de Maria, prin strămoşii ei. "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Este o realitate, deci, că natura omenească a lui Isus a fost identică, deopotrivă cu a noastră din toate punctele de vedere, dar mai puţin din punct de vedere spiritual. Aşa ne învaţă Scripturile. "Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul... Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,14.17.18.

El a venit la cei păcătoşi ca să-i mântuiască, ceea ce înseamnă că natura umană pe care avea să o îmbrace nu avea cum să fie diferită nicicum faţă de cea a muritorilor nevoiaşi pe care dorea atât de mult să-i salveze. Dacă Isus ar fi venit în trupul lui Adam înainte ca acesta să păcătuiască, adică într-un trup sfânt şi păcătos, atunci cum ar fi putut El să fie ispitit în toate privinţele şi în tot ceea ce a suferit, câtă vreme se ştie că Adam nu cunoştea suferinţa, ca să poată fi ispitit şi să cedeze? Un trup uman sfânt, nedegenerat sau slăbit de păcat, desăvârşit nu poate cunoaşte durerea, suferinţa şi nici măcar moartea. Mai mult decât atât, nu poate simţi tot ceea ce simte la propriu şi în mod real tot ceea ce implică încercările, ispitele şi durerile omului păcătos!

Fiul lui Dumnezeu a consimţit din veşnicie să fie una cu fiinţele păcătoase, să devină unul dintre ele în mod real, fără să abată sau să reţină în vreun fel consecinţele legii eredităţii cu tot ceea ce implică acest lucru. Demonstraţia de a trăi fără păcat şi desăvârşit, Isus trebuia să o dea doar în acelaşi trup şi în aceeaşi natură păcătoasă specifică în toate privinţele făpturilor căzute în păcat. Orice altă demonstraţie nu ar fi dovedit absolut nimic, ar fi fost doar un teatru ieftin, un circ penibil menit să inducă în eroare minţile inteligente necăzute în păcat. Ar fi fost pur şi simplu o batjocură şi o ofensă adusă Sieşi, ca Persoană divină nemuritoare! Or, Dumnezeu nu poate fi împotriva Lui însuşi şi nici nu şi-a propus să calce în picioare darul inteligenţei.

Acum, faptul că Isus a îmbrăcat un trup omenesc păcătos, adică degenerat de păcat, decăzut, slab şi muritor nu făcea din El un păcătos, fiindcă El nu a moştenit, nu a primit prin naştere sau nu a fost făcut părtaş de natura spirituală rea şi păcătoasă pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi! Natura Lui spirituală era propria Lui natură divină sau Dumnezeirea Lui. Din moment ce era proprietatea Sa şi de vreme ce pe aceasta urma să o îmbrace cu o natură umană decăzută, păcătoasă şi muritoare, atunci El nu avea cum să fie părtaş la natura spirituală pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi, şi al cărei tată este însuşi diavolul.

Unirea dintre un bărbat şi o femeie conduce la zămislirea unei făpturi omeneşti, care se va bucura de aceeaşi natură biologică asemenea ambilor părinţi, adică o natură umană decăzută, slabă, degenerată şi muritoare, pe care şi Isus a avut-o, dar şi de aceeaşi natură spirituală rea pe care toţi am primit-o de la Adam cel căzut în păcat, şi pe care Isus nu a avut-o prin naştere. Isus a fost diferit de noi doar în ce priveşte natura spirituală interioară, care locuieşte în trupul omenesc păcătos, şi nu în ce priveşte natura umană, care-i doar vasul în care poate locui binele sau răul! La rândul nostru, noi putem fi ca Hristos doar atunci când căpătăm prin naşterea din nou caracterul Lui sau natura Lui divină, lucru care nu schimbă sub nici o formă calitatea naturii noastre omeneşti, ea rămânând mai departe păcătoasă, adică degenerată din cauza păcatului, slabă, decăzută şi muritoare.

Când un copil se naşte pe calea pe care o cunoaştem, atunci el primeşte şi o natură spirituală care va sta la baza formării viitorului caracter. Această natură spirituală este însuşi eul lui Satana, spiritul lui vrăjmaş împotriva lui Dumnezeu, împreună cu toate înclinaţiile păcătoase ce ţin strict de această vrăjmăşie, aşa cum o numeşte Pavel în Romani 8,7. Prin înclinaţii păcătoase trebuie să înţelegem, preamărirea eului, extravaganţa, mândria, etc. Aceste înclinaţii mortale, ce nu pot fi stăpânite cu nici un chip de nici o minte umană, nu trebuie confundate cu înclinaţiile sau tendinţele naturale proprii naturii omeneşti slăbite tocmai din cauza acestei vrăjmăşii pe care am primit-o toţi de la Adam, desigur ereditar. Ea este o moştenire de care nu scapă nimeni, cu excepţia lui Hristos, căci Tatăl Lui spiritual era chiar Dumnezeul cerului! Înclinaţiile naturale proprii naturii omeneşti sunt reunite sub forma apetitului, afecţiunilor şi poftelor sau dorinţelor care toate trag înspre păcat, mai degrabă decât înspre neprihănire. Ele nu sunt păcătoase şi nu sunt smulse din caracterul omului prin naşterea din nou, căci altfel ne-am pierde şi individualitatea şi viaţa!

Aşadar, aceste înclinaţii naturale sau fireşti nu sunt păcătoase, ci doar trag înspre păcat, asemenea unui magnet care atrage pilitura de fier. Aceste înclinaţii pot fi şi trebuie să fie controlate de o minte renăscută, de o voinţă supusă lui Hristos. Acest lucru îl poate face doar omul născut din nou. Vrăjmăşia interioară este forţa păcatului îmbibată cu spiritul lui Satana, un spirit de neascultare ce nu se supune şi nici nu poate fi supus de Dumnezeu, prin adevăr şi iubire. Această forţă a devenit moştenirea fiecărui urmaş al lui Adam, cel căzut în păcat. "Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în fiecare experienţă umană. Există în natura omului o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor din exterior, omul nu-i poate rezista." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Neprihănirea lui Adam, reprezentată foarte bine prin haina de lumină dăruită de Isus în momentul aducerii lui la viaţă, a fost pierdută prin neascultare, astfel spiritul ascultării şi încrederii binevoitoare faţă de un Tată iubitor, a devenit prin pierdere un spirit acut de neascultare păcătoasă, încăpăţânare şi lipsă de încredere. Aşadar, singura moştenire a copiilor este fără doar şi poate păcatul, această forţă, această vrăjmăşie extraordinară care ne ţine în sclavie ca un tiran nemilos şi de care scăpăm doar printr-o moarte spirituală şi o înviere la o nouă viaţă în Isus Hristos. Moartea este spirituală fiindcă vrăjmăşia este de natură spirituală, dar este o moarte reală, asemănătoare cu cea fizică, doar că ne naştem spiritual în împărăţia lui Dumnezeu şi devenim fiii Săi prin naştere, nu numai prin creaţie.

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a separat de Dumnezeu. Isus şi-a dat viaţa pentru ca să poată reface legăturile sfărâmate cu Dumnezeu. Dacă ne raportăm la primul Adam, oamenii nu primesc de la el decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Responsabilitate pentru interese veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi sfărâmată, par. 1.

Aceasta este moştenirea noastră: păcatul care aduce vinovăţie şi condamnare la moarte încă de la naştere. Dar, ceea ce aduce vinovăţia şi moartea noastră este păcatul sub forma vrăjmăşiei, care este o natură spirituală cu care ne naştem, şi nu trupul nostru, carnea şi sângele noastre degradate şi păcătoase, sau natura noastră omenească predispusă păcatului şi foarte uşor de ispitit. Aşadar, omul are o componentă spirituală şi una fizică. Cea spirituală este o entitate prezentă în componenta fizică, adică în natura omenească reprezentată foarte bine prin trupul biologic. Aceasta este imaginea corectă şi biblică a omului păcătos. Vezi Romani 6, 7 şi 8.

Lucrarea Duhului Sfânt în zămislirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc a vizat în primul rând componenta spirituală, căci oricine se naşte din Duhul, se naşte curat din punct de vedere spiritual. De aceea, copiii lui Dumnezeu născuţi din nou sunt curaţi moral şi spiritual. A vizat şi componenta fizică în sensul unirii tainice a divinităţii Fiului lui Dumnezeu cu ovulul de natură strict umană ce i-a aparţinut Mariei şi prin care a putut căpăta astfel o natură omenească supusă întru totul legii eredităţii. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege." Galateni 4.4. "Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 1,3.4. Duhul Sfânt nu a întreprins nimic în cazul naturii umane a lui Hristos, prin care să oprească rezultatele acţiunii legii eredităţii, care a lucrat în toţi stră-stră-strămoşii lui Isus. Asta fiindcă o natură umană degenerată de păcat din cauza eredităţii, slabă, muritoare şi plină de înclinaţii naturale spre păcat, nu poate face din Fiul lui Dumnezeu un păcătos, de vreme ce el nu a moştenit vrăjmăşia, adică spiritul lui Satana, căci Tatăl spiritual al naşterii Sale în condiţia de om adevărat a fost Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii!

Cineva născut prin lucrarea miraculoasă şi atotputernică a Duhului Sfânt, fie Fiul lui Dumnezeu, fie omul păcătos, nu poate primi decât o natură spirituală pe potriva curăţiei, sfinţeniei şi desăvârşirii lui Dumnezeu, în pofida unei naturi omeneşti căpătate ereditar de la părinţi, natură în care se găsesc marile consecinţe ale acţiunii legii eredităţii manifestate prin degenerarea lucrată de păcat prin diverse infirmităţi, slăbiciuni, oboseală, foame, sete, şi diverse alte nevoi specifice naturii omeneşti. Reţinem că natura omenească păcătoasă nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, ci vrăjmăşia lăuntrică de care trebuie să scăpăm prin actul naşterii din nou. Hristos a căpătat de la Maria o natură umană specifică tuturor oamenilor, cu toate înclinaţiile naturale spre păcat, ca să poată fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, o natură care nu l-a făcut păcătos din naştere, fiindcă natura umană nu este păcatul sau vrăjmăşia, ci doar un trup slab în care se găseşte o natură spirituală.

În templul trupului Său se întâlneau deopotrivă divinitatea Sa curată, sfântă şi desăvârşită, şi natura omenească slabă, degenerată, păcătoasă, decăzută şi muritoare, cu toate tendinţele naturale, fireşti spre păcat, căci altfel cum ar fi putut Satana să-l ispitească pe Hristos? Satana ştia că în natura Lui divină, chiar în Dumnezeirea Sa, Hristos divinul nu avea cum să fie ispitit, din moment ce Scripturile declară că: "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Natura divină nu poate fi asaltată de ispite şi este mai presus de orice manifestare a păcatului, a durerii şi suferinţei. Ea nu poate fi îngenuncheată niciodată, căci este de-a dreptul o imposibilitate. Prin urmare, Satana l-a ispitit pe Isus omul în natura Lui omenească degradată prin lucrările păcatului generaţii la rând, slabă şi neputincioasă în lupta cu forţele iadului, fără credinţa şi încrederea deplină într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten veşnic şi statornic.

Deci, Isus a primit prin zămislirea Sa în pântecele Mariei propria Sa natură divină, veşnică, neîmprumutată şi nederivată, proprietatea Sa din totdeauna, prin "umbrirea" Duhului Sfânt, şi o natură omenească supusă legii eredităţii, predispusă la orice tip de păcat şi ispită, din afară şi din înăuntru, prin Maria. Isus Hristos a fost opera combinată dintre lucrarea Duhului Sfânt şi om, Maria în cazul nostru, care a primit cu mare bucurie vestea adusă de însuşi Moise-Gabriel. În natura Sa divină sau în divinitatea Sa, Hristos era desăvârşit, fără păcat, dar în natura Lui omenească Isus era slab, muritor, un om care trebuia să îşi supună pasiunile sau dorinţele, afecţiunile şi apetitul unui trup uman degradat şi păcătos printr-o ascultare permanentă, continuă faţă de Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi.

     "Natura Lui spirituală era liberă de orice întinăciune a păcatului." The Signs of the Times, 9 decembrie 1897.

Trebuie să facem o deosebire categorică între natura omenească predispusă păcatului sau cu înclinaţii spre păcat, şi păcatul ca atare, care este vrăjmăşie cu Dumnezeu, ce nu poate fi supus nici de către Tatăl din ceruri. Trupul uman păcătos nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, dar vrăjmăşia din el, adică eul lui Satana, da, ne condamnă direct la moarte veşnică. Hristos nu s-a întinat pentru că a luat asupra Sa natura umană degenerată şi păcătoasă! El era curat din punct de vedere spiritual şi a menţinut această curăţie toată viaţa Sa pământească. A gândit ca un om şi a acţionat ca un om. Nu s-a folosit de puterea Sa nemărginită, fiindcă pe aceasta o predase în grija Tatălui din cer. El a fost exemplul de om aşa cum trebuie să fie fiecare dintre noi, obţinând biruinţa asupra ispitelor şi puterii păcatului într-un trup omenesc decăzut, slab, păcătos şi muritor, exact ca al tău şi ca al meu, fără nici un fel de diferenţă din punct de vedere biologic, emoţional sau sentimental, dar diferit în ce priveşte natura spirituală, prin care era sfinţit vasul de lut, corpul uman.

Aşa cum şekina sau prezenţa reală a lui Dumnezeu locuia într-un cort făcut de mâini omeneşti, din materiale păcătoase provenite din ţara Egiptului, fără ca acea construcţie să întineze prezenţa Dumnezeirii, tot astfel a locuit divinitatea în natura umană a lui Isus, fără ca cea din urmă să o întineze. Dimpotrivă, în ambele cazuri divinitatea sfinţea cortul întâlnirii şi în aceeaşi măsură şi templul corpului omenesc, pentru care cortul acela era doar o reprezentare.

În întruparea lui Hristos mai este ceva demn de toată admiraţia şi de o profunzime fără egal. Prin întruparea Sa, Hristos a devenit într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu. Poate părea uimitor pentru unii, dar chiar aşa s-a întâmplat.

     "Domnul Hristos le-a adus oamenilor puterea de a birui. El a venit în lumea aceasta în chip omenesc pentru a trăi ca om între oameni. El a preluat slăbiciunile naturii omeneşti pentru a fi pus la încercare. În natura Sa omenească, Hristos a fost părtaş al naturii divine. Prin întruparea Sa, El a câştigat într-un sens nou titlul de Fiul lui Dumnezeu. Îngerul i-a spus Mariei: >Puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<. Luca 1,35. În timp ce era Fiul unei făpturi omeneşti, El a ajuns Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. În felul acesta, El a trăit în lumea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu, şi totuşi aliat prin naştere cu neamul omenesc." Solii alese, vol. 1, cap. Hristos, singura noastră nădejde, par. 2.

În planul mântuirii, Isus trebuia să devină prin întruparea Sa Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. Ce înseamnă acest lucru? Dacă Hristosul Domnului a ajuns prin întrupare, aici pe pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, atunci trebuie că El, în cer, trebuie să fi fost deja Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Fără a face nici un fel de speculaţii, chiar aşa stau lucrurile. Ar fi ilogic să afirmi că Isus ajunge sau devine prin întrupare Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, dacă în cer n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Un sens nou nu poate fi nou nicicum decât în raport cu un sens vechi, decât cu un alt sens care era înaintea lui. Acum, dacă Isus devine într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, şi dacă întruparea Lui presupune ca un fapt real şi istoric naşterea din fecioară, atunci înseamnă că Isus trebuie să fi fost în cer Fiul lui Dumnezeu tot prin naştere!

Scripturile afirmă cu putere faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu sau începutul creaţiei, nu ca făptură creată ci ca Fiul lui Dumnezeu. Cea mai clară referinţă, printre altele, este în Evrei: "Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut<? Şi iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu<? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: >Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu<." Evrei 1,5.6 (Al doilea verset potrivit Bibliei Ortodoxe Române)

În plan ceresc, Tatăl declară că Fiul este născut, iar în plan terestru, acelaşi Dumnezeu Tată declară că îl aduce pe Fiul Său născut deja, pentru a se naşte încă o dată! Naşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu se petrece în veşnicie chiar înainte de apariţia sau crearea primei fiinţe inteligente, Lucifer. Nu este o naştere ca Dumnezeu, căci aşa ceva este imposibil, ci o naştere în sânul Tatălui sau în sfatul Dumnezeirii ca făptură, ca înger, sau mai corect spus ca Dumnezeu întrupat ca înger. Asta înseamnă că a doua persoană a Dumnezeirii devine Fiul lui Dumnezeu prin actul creator al naşterii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura unui înger. În tot Vechiul Testament, Isus este numit Îngerul Domnului, sau Îngerul de la faţa Domnului, ori Arhanghelul, Căpetenia Domnului, etc.

Naşterea lui Hristos în cer a presupus îmbrăcarea naturii Sale divine cu o natură angelică pentru a putea fi piesă de legătură între Dumnezeu Tatăl, care nu poate fi văzut, şi făpturile inteligente. El nu a avut nevoie de un material pentru a se naşte, aşa cum a avut nevoie de un trup omenesc pe pământ ca să se nască asemenea oamenilor, fiindcă îngerii, făpturile care urmau să apară, nu se înmulţesc prin naştere şi nici măcar nu existau. Aşa că Dumnezeu Tatăl a săvârşit un act creator şi a îmbrăcat divinitatea lui Hristos cu o natură de înger, dăruindu-l pentru totdeauna creaţiei. Aşa se explică de ce despre Hristos stă scris că este începutul creaţiei sau al zidirii, după traducerea lui Cornilescu. El este începutul creaţiei nu ca făptură creată, ci ca Fiul lui Dumnezeu născut în chipul îngerilor ce urmau să fie aduşi la viaţă chiar de către Hristos în chip de înger! Astfel, naşterea lui Hristos în cer a făcut ca a doua Persoană a Dumnezeirii să ajungă sau să devină Fiul lui Dumnezeu în sensul de Îngerul Domnului! Numai aşa poate avea însemnătate şi înţeles calitatea de Fiul lui Dumnezeu pentru Hristos, în cer.

Dar, pe pământ, prin întrupare, ceea ce presupunea tot o naştere, dar dintr-o făptură umană, prin actul creator al Duhului Sfânt, Isus ajunge şi chiar câştigă calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, ca Fiu al omului. Acesta este sensul cel nou al calităţii de Fiul lui Dumnezeu pentru Isus, acela că a devenit Fiul omului, prin întrupare. Asta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, pentru a-şi păstra această calitate veşnic a trebuit să se nască de două ori, o dată în cer ca Îngerul Domnului, şi o dată pe pământ ca Fiul omului. Singura alternativă pentru ca fiinţele inteligente să îşi menţină existenţa mai departe, fără să fie nimicite de slava lui Dumnezeu, era ca Isus să rămână veşnic Fiul lui Dumnezeu, indiferent dacă vreuna dintre categoriile de făpturi inteligente avea să cadă sau nu în păcat. Hristos este Mijlocitor, astfel, permanent între Dumnezeu şi fiinţele inteligente, şi totodată strălucirea slavei şi chipul fiinţei Tatălui din cer. De la El, fluxul energiei divine primite de la Tatăl porneşte către toate fiinţele create la o intensitate care să le păstreze permanent în viaţă, pline de bucurie, fericire, sănătate, etc.

Ceea ce trebuie să observăm este că naşterea la care a fost supus de bună voie Hristos nu a adus nici o schimbare în divinitatea Sa, căci este un lucru imposibil, dar în schimb a adus un început în ce priveşte natura creată, fie ea de înger, fie omenească. Bunăoară, Hristos ca om are început, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Tot astfel în cer, Hristos ca Înger are început, de-aia se mai spune despre Hristos, repet, că este începutul creaţiei, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca înger, nu ca Dumnezeu. Naşterea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii presupunea în ambele cazuri obţinerea calităţii de Fiul lui Dumnezeu, aşa cum trebuia să fie cunoscut de către toate fiinţele inteligente, căci numai astfel se justifică şi calitatea Sa de Mijlocitor. Când a fost nevoit să se dezbrace pentru totdeauna de natura de înger pentru noi cei păcătoşi, El nu a pierdut calitatea de Fiul lui Dumnezeu, pentru că urma să se întrupeze, deci să se nască din femeie, pe pământ, obţinând şi ducând astfel mai departe calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un nou sens şi într-o altă dimensiune, cea umană sau omenească.

El a fost dintotdeauna "Dumnezeu cu noi", atât cu îngerii şi celelalte fiinţe inteligente care populează nemărginitul univers, cât şi cu omul necăzut în păcat. Însă, când omul a căzut în păcat devenise evident că Hristos trebuia să devină "Dumnezeu cu noi" într-un sens nou, adică în condiţia noastră păcătoasă, dar fără păcat. Această expresie implică foarte mult. Ea presupune ca o realitate incontestabilă faptul că Isus Hristos a devenit una cu fiinţele create în toate privinţele, în natura acestora, în chip şi în înfăţişare, deci fizic, emoţional, sentimental şi psihic. Ea mai înseamnă Hristos dăruit lumii create, fiinţelor inteligente în natura acestora, cu care şi-a îmbrăcat propria divinitate pentru veşnicie. Astfel, în cer, Hristos, chiar dacă acest nume ilustru îl capătă pe pământ prin întrupare, este Îngerul Domnului, pentru că avea înfăţişarea de înger şi era în mod real şi literal înger, iar pe pământ El devine Fiul omului fiindcă s-a născut din femeie, purtând chip de om adevărat cu tot ceea ce implică noţiunea de om. "Dumnezeu cu noi" este o realitate profundă şi demonstrează incomensurabila şi fabuloasa dragoste pe care Dumnezeu ne-o poartă deopotrivă tuturor fiinţelor inteligente din Univers, dar mai ales omului păcătos, căruia i-a promis că va sta împreună cu El pe scaunul Lui de domnie!

Această expresie mai arată către condescendenţa extraordinară a lui Dumnezeu faţă de opera creaţiei Sale - fiinţele inteligente. Ca să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, El a venit în întâmpinarea acestei mari nevoi dăruindu-l pe Isus pentru totdeauna lumii create, în natura şi chipul acesteia. Astfel, în Isus se întâlneau şi se întâlnesc mai departe Dumnezeu şi făptura creată, căci în El erau şi sunt combinate sau unite în mod tainic două naturi, fiecare cu propria ei individualitate: natura divină sau divinitatea Lui, proprietatea Lui dintotdeauna, şi natura creată, mărginită, fie de înger, fie de om păcătos, cu care a învelit sau a îmbrăcat Dumnezeirea Lui. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu manifestată în mod real, amplu şi veşnic prin condescendenţă ce nu se poate descrie în cuvinte omeneşti.

Din momentul naşterii Sale în sânul Tatălui, în veşnicia trecutului, Isus Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu şi, de asemenea, "Dumnezeu cu noi", fiinţele inteligente şi dragi Lui, în care a pus propria Sa viaţă veşnică, spre bucuria şi fericirea noastră. Când a trebuit să ne salveze din păcat, Hristos a ajuns într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, dar în dimensiunea umană. Aceasta este dragoste, infinită dragoste, dincolo de a putea fi pricepută vreodată în toată plenitudinea ei. Rezervele ei sunt inepuizabile şi nemărginite, veşnice. Ea va dura cât veşnicia, încontinuu, fără să slăbească vreodată, fără să se consume, fără să sufere vreo schimbare în atitudine şi dăruire, căci Dumnezeu este dragoste.

Conflictul care se apropie cu paşi repezi

Trăim într-un timp de mari frământări geo-politice. Ceva iminent aşteaptă să se întâmple. Lumea nu mai este cum era odinioară, este în continuă prefacere, din păcate înspre rău, un rău care va aduce sfârşitul lumii. Ei bine, toate aceste frământări au un scop. Conducătorii lumii, mânaţi de propriile interese, a căror minte se află sub influenţa aceloraşi duhuri rele, care erau gata-gata să otrăvească şi mintea lui Cirus cel Mare, înainte de a se decide să elibereze pe evrei din robia babiloniană, vor decide în tandem cu prelaţii bisericii creştine apostaziate destinul acestei planete. Ştiri îngrozitoare vedem şi auzim zi de zi la televizor, căci punctul maxim de interes în menţinerea sau mărirea ratingului este expunerea tot mai mult a răului în toate formele posibile.

Două mari forţe lucrează astăzi în lume pentru aducerea la un numitor comun a guvernelor lumii şi a bisericii în stăpânirea fără precedent a întregului pământ. Este ţelul de milenii al lui Satana să ajungă aici. Aceste două mari puteri, din păcate ambele corupte, sunt politica şi religia. În timp ce pe tărâmul politic se duc lupte strânse şi tot mai aprinse pentru încercarea de unificare şi stabilitate a Europei, de acaparare prin forţă sau prin diplomaţie a zonelor cu potenţial maxim de resurse naturale de petrol şi gaze, sau prin diverse alte tertipuri bine cunoscute de cei ce le pun la cale, pe tărâmul religios se acţionează astfel încât maselor să le fie recâştigată încrederea în biserică. În ochii cetăţenilor ea trebuie să se dea cât mai morală cu putinţă. Când aceşti doi poli ai puterii vor ajunge la maturitatea lor, atunci terenul este pregătit pentru cea mai mare confederaţie a răului din câte au existat vreodată pe pământ. Puterea politică, aflată în angrenajul guvernelor, se va uni cu puterea religioasă decăzută, aflată în angrenajul bisericii creştine apostate, pentru că cea din urmă are nevoie de puterea legislativă şi juridică a statului ca să domine, iar liantul acestei uniri nimicitoare va fi tocmai spiritismul cu puterea sa uluitoare! Religia decăzută va fi plină de puterea făcătoare de minuni a demonilor, care se duc la toţi împăraţii sau conducătorii pământului în vederea unirii împotriva lui Hristos declanşând astfel ceea ce Scripturile numesc Armaghedonul, în ultima lui etapă de desfăşurare pe acest pământ.

     "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon... Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia... În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Apocalipsa 16,13.14.16; 13,12-14, Daniel 12.1.

Temeiul aducerii la existenţă a acestei mari confederaţii monstruoase despre care vorbeşte în mod direct Cuvântul lui Dumnezeu, va fi cu toată siguranţa posibilă abolirea legii lui Dumnezeu şi eliminarea oricărui standard moral, etic şi spiritual biblic. Scârnăvia şi toate formele de nelegiuire au început de mult timp să se manifeste făţiş şi vor continua până la atingerea apogeului lor, când se va fi abolit oficial la scară mondială marea lege morală a lui Dumnezeu. Ele vor fi întărite şi ridicate prin legi omeneşti la rang de virtute, pe principiul liberei expresii, a libertăţii cuvântului, deci a dreptului oamenilor de a se exprima, (a se citi a-şi da frâu liber), aşa cum doresc, în speţă a minorităţilor sexuale.

Adevărata libertate este abuzată prin libertinism (deşănţare), sentimentalism şi diferite forme de exprimare care sunt în fapt expresia penibilă a celei mai puternice înrobiri căreia i-au căzut pradă oamenii care s-au lăsat în voia propriilor lor patimilor scârboase. Toate aceste manifestări ne vorbesc limpede despre profeţiile biblice care se vor împlini repede, chiar în acest timp. Scopul lui Satana este să reînvie vechile controvese, dar într-o lume în care nu mai există imperii, ci într-una în care predomină principiile democratice. O dată surpat bastionul neprihănirii, care ar fi trebuit să fie biserica creştină, statul devine biciul prin care se va cere supuşilor ascultare deplină de legea omenească, căreia i se va conferi un caracter religios. Evul Mediu întunecat va fi reeditat, dar la scară planetară. Aceleaşi principii care au stat la baza grozăviilor din acea epocă îndelungată se vor repeta cu mai multă putere în timpul nostru.

     "Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari şi solemne. Multe dintre profeţii sunt pe punctul de a se împlini într-o succesiune rapidă. Fiecare element al puterii este pe punctul de a fi pus la lucru. Istoria din trecut se va repeta, vechile controverse vor fi readuse la viaţă, iar pericolul va asalta poporul lui Dumnezeu din toate părţile. Încordarea pune stăpânire pe neamul omenesc. Ea pătrunde pretutindeni pe pământ." Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 2.

     ">Toţi au acelaşi gând.< Va exista o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana. >...şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.< În felul acesta, se va manifesta aceeaşi putere opresivă şi arbitrară împotriva libertăţii religioase, a libertăţii de închinare înaintea lui Dumnezeu potrivit dictatelor conştiinţei, exact aşa cum a fost manifestată de către papalitate când, în trecut, i-a persecutat pe aceia care au cutezat să refuze să se conformeze riturilor şi ceremoniilor religioase ale romanismului." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Opera satanică în făurirea acestei mari uniri mondiale va avea ca ţel stăpânirea tuturor minţilor omeneşti pentru câştigarea închinării. Acesta a fost şi este în continuare marele scop urmărit de Satana în războiul Armaghedon aşa cum s-a desfăşurat el pe pământ în toate generaţiile, de la căderea lui Adam şi Eva. Răul, pe zi de trece, devine tot mai agresiv până acolo, încât va fi reglementat ca formă de manifestare prin legi omeneşti, lipsite de fundamentul moral şi spiritual al legii lui Dumnezeu. Ceea ce vedem astăzi reprezintă o continuare a unui început în forţă o dată cu căderea cortinei de fier. Prea puţin îşi dau seama oamenii politici şi conducătorii guvernelor ce implică toate mişcările pe care le întreprind atunci când emit legi care sunt împotriva principiilor morale subliniate foarte viu şi direct în legea celor zece porunci a Creatorului universului.

Timpul este foarte aproape când se va ajunge la un numitor comun în ce priveşte încordarea care a cuprins întregul pământ. Omul va ajunge să stăpânească peste conştiinţele semenilor, iar în spatele acestei acţiuni distrugătoare stă prinţul întunericului care îşi joacă astfel ultima carte. Acţiunea şi atitudinea din antichitate a lui Nebucadneţar, pe câmpia Dura, se vor repeta la scară planetară. Din acest motiv, Satana acţionează pe două mari fronturi, aşa cum am arătat mai sus, pe cel politic şi pe cel religios. Când cele două se vor uni atunci acesta va fi semnul pentru ruinarea definitivă a pământului. Nu trebuie să ne gândim că această confederaţie va fi o mare armonie pe baza unor înţelegeri în toate privinţele, a respectului, a demnităţii, a moralităţii ş.a.m.d. Nu va exista o desăvârşită pace pe pământ, câtă vreme Isus pomeneşte despre războaie şi veşti de războaie, de sărăcie şi sclavie, etc. Va fi, în schimb, aceeaşi unitate ce a existat între farisei şi saduchei care, prin eforturile lor unite, l-au răstignit pe Mesia!

Două forţe rele, politica şi religia, îmbibate cu spiritul diavolului, se vor uni pentru nimicirea copiilor lui Dumnezeu, a poporului Său obscur şi prea puţin cunoscut bisericii apostate. Deşi se depun eforturi considerabile pentru stabilitatea şi unirea armonioasă a Europei, totuşi profeţia biblică vorbeşte fără echivoc despre faptul că această unitate nu va exista niciodată în sens real, deplin şi desăvârşit. Iar dacă, totuşi, se va ajunge prin compromisuri usturătoare pentru partea mai slabă la un numitor comun, atunci acesta va fi doar în ce priveşte încălcarea conştiinţei şi a libertăţii religioase.

Potrivit profeţiei biblice, care nu dă greş niciodată, astăzi trăim în timpul reprezentat în viziunea lui Daniel prin picioarele în care fierul este amestecat cu lutul. Vezi Daniel 2. Aici îşi găseşte fragilitatea statuia, chiar la picioare, fundamentul stabilităţii ei. Începe cu aur şi se termină cu un amestec foarte ciudat pe care nici un constructor, nici un arhitect nu l-ar sugera măcar pentru zidirea unei construcţii. Asta înseamnă că Dumnezeu a dorit să ne înfăţişeze decadenţa morală de la aur, la fier amestecat cu lut. "Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul." Daniel 2,43,

Statul, cu politicile lui, este bine reprezentat prin fier, pe când biserica şi puterea ei este înfăţişată prin lut. Dumnezeu a încercat astfel să ne prezinte unirea dintre politică, specifică statului, şi religie, specifică bisericii. Unirea nu are cum să fie deplină; practic este o imposibilitate. Căsătoria, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu, între un bărbat şi o femeie, are ca scop unirea celor doi astfel încât ei, până la urmă, să devină un singur trup, o singură entitate, deşi două fiinţe distincte şi diferite. "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup." Geneza 2,24. Pe când legăturile omeneşti de căsătorie care au ca scop unirea fierului cu lutul, nu au ca punct final alipirea şi devenirea unui singur trup a celor două, pentru că pur şi simplu fierul nu se poate uni cu lutul în ruptul capului. Sunt două lucruri imposibil de alipit. Nu poţi face una din ele nicicum, căci lutul totdeauna va crăpa despuind metalul.

Şi totuşi, diavolul va reuşi să aducă la un punct comun cele două, căci este singura lui posibilitate să obţină prin fraudă, ameninţări, impunere şi prigoană închinarea! De-a lungul timpului a încercat să o facă prin diversele puteri politice, adică prin marile imperii mondiale, înfăţişate în Scripturi prin fiare sălbatice şi violente. Prin ele s-a străduit să îngenuncheze poporul Israel şi să distrugă, dacă se putea, linia genealogică prin care urma să se nască Isus. Dar, pentru că decadenţa lor le-a adus slăbirea puterii şi mai apoi distrugerea de către alte puteri, Satana a făurit pentru prima oară în istorie o unire între stat şi religie în persoana papalităţii.

În felul acesta, a căutat să inoculeze în mintea oamenilor de rând ideea că Dumnezeu este un nimicitor, pe care niciodată nu îl mulţumeşti şi care îşi revarsă mânia asupra ta dacă nu asculţi de El. Papalitatea susţinea că este Dumnezeu pe pământ, că este imaginea perfectă a Lui între oameni. Dar, felul cum practica ceea ce numea ea religia Bibliei, modul cum dădea pe faţă caracterul său hidos, scotea în evidenţă în realitate caracterul păcatului şi al lui Satana. Aceasta a continuat aşa până când oamenii au devenit atei, căci se săturaseră de ifosele, practicile, vicleniile şi violenţa papalităţii. Aşa a primit papalitatea o rană de moarte, chiar prin ateismul care s-a născut în sânul ei, căci practicile ei au condus la naşterea unui alt monstru - ateismul.

Când această capodoperă a nimicirii a fost anihilată, Satana a început planul de făurire a altui monstru, care va fi adus la viaţă prin unirea dintre stat şi biserica decăzută, în timpul de faţă, mai precis între protestantismul apostat (bine reprezentat prin statul american şi religia lui protestantă) şi papalitate. Aşa se va repeta istoria trecutului. Din acest motiv, el lucrează concomitent pe două planuri, cel politic şi cel religios. Protestantismul asemănat cu o femeie curată în profeţie, Apocalipsa 12,1.16, va deveni în decurs de două sute de ani o fiară care va repeta politica şi principiile papalităţii din Evul Mediu. Încercarea de coabitare dintre stat şi biserică este, aşadar, prezentată în Scripturi sub forma unui amestec între fier şi lut.

     "Amestecul puterii bisericii şi a puterii statului este reprezentat prin fier şi lut. Această unire slăbeşte toată puterea bisericilor. Această învestire a bisericii cu puterea statului va aduce rezultate rele. Oamenii aproape că au trecut dincolo de hotarul răbdării lui Dumnezeu. Şi-au investit tăria lor în politică şi s-au unit cu papalitatea. Însă, va veni timpul când Dumnezeu îi va pedepsi pe aceia care au declarat nulă şi neavenită legea Lui, iar lucrarea lor ticăloasă se va întoarce împotriva lor înşişi." The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168.

Ne aşteaptă evenimente greu de descris şi de către cel mai iscusit condeier. Ideea pe care trebuie să o reţinem este că toate lucrurile, evenimentele şi manifestările de pe pământ, astăzi, converg către un singur lucru, şi anume desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Principiile ei se regăsesc, într-o formă sau alta, în toate constituţiile şi legile adiacente ale statelor lumii. Dar, atunci când se va da credit mai mult nelegiuirii, prin legi şi articole în care se stipulează clar forma în care se permite exprimarea şi manifestarea fărădelegilor şi imoralităţii, atunci omul arată că este gata pentru fărurirea marii confederaţii mondiale a răului. Când se va ajunge la acest punct, şi aceasta o trăim în timpul de faţă, atunci pasul următor va fi unirea dintre stat şi biserică, dintre politică şi religia apostată care vor impune sub diverse pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea, o singură închinare în prima zi a săptămânii, căci aceasta va fi aleasă ca semn distinctiv al respectivei închinări.

Aproape toţi se îngrijorează cu privire la noi crize financiare, la războaie, la neînţelegeri între state, la şicane, dar trebuie să înţelegem că toate acestea sunt premergătoare edictului duminical. Toate vor conduce către aşa ceva, iar mărturia Scripturii o dovedeşte fără putinţa de a fi combătută de cineva, chiar şi de cel mai iscusit teolog din lume, dacă există aşa ceva. Edictul duminical va prinde chip doar prin desfiinţarea principiilor morale ale legii divine, căci un alt obiectiv major şi capital urmărit de Satana este să anihileze marele reper moral şi spiritual al umanităţii şi al universului - legea celor zece porunci.

     "Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci >cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate< (Iacov 2,10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se spune: >El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui< (Daniel 7,25).
     Fără îndoială că oamenii vor aşeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi, vor apăsa pe semenii lor.

     Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii. 

     Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4,1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: >Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată<. >Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.< >Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.< (Ezechiel 28,6-19; Psalm 37,10; Obadia 16)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 25-28.

Blestemul lui Elisei şi moartea flăcăilor batjocoritori

     "De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 23.24.

Cum ar trebui înţeleasă severitatea în Biblie, atunci când ea este exprimată de profeţi? Având în vedere că profeţii biblici se aflau sub autoritatea lui Dumnezeu şi purtau cuvântul Domnului către persoane individuale sau mulţimi de oameni, cum trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în cazul unor întâmplări în care este scoasă în evidenţă severitatea maximă? Este severitatea o metodă de pedepsire uneori foarte aspră din partea lui Dumnezeu?

Pesemne sunt întrebări care au fost puse de mulţi dintre cei ce au ca îndeletnicire citirea sau cercetarea Bibliei. Răspunsurile trebuie că variază în funcţie de cunoştinţele fiecăruia, dar elementul lor comun este faptul că Dumnezeu are dreptul să dea dovadă de severitate, întrucât este Conducătorul universului şi face ce voieşte! Cu alte cuvinte, Dumnezeu deţine toată autoritatea şi puterea prin care poate pedepsi pe cineva, mai ales dacă este batjocoritor.

Ca să înţelegem corect principiile Evangheliei care stau la baza severităţii manifestate de unii profeţi în raport cu alţi oameni sau cu tineri responsabili pentru faptele lor, atunci ar fi bine să avem în vedere învăţătura prin care Dumnezeu ne descoperă felul cum judecă El astfel de manifestări, în condiţiile păcatului, şi cum ar trebui înţeles comportamentul Său în aceste situaţii. El ne spune astfel: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Aici, descoperim principiul fundamental prin care Dumnezeu judecă orice situaţie, întâmplare sau eveniment din Vechiul Testament. Ne spune făţiş că gândurile Lui, modul Lui de a vedea, de a judeca şi de a înţelege o situaţie, de severitate în cazul nostru, sau orice altă situaţie dificilă vechi-testamentară, nu sunt aidoma gândurilor noastre şi nici felului cum noi judecăm şi înţelegem situaţia respectivă, cu care bineînţeles Dumnezeu a avut de-a face! Lucrurile spirituale se judecă totdeauna numai din perspectivă spirituală! Ca să le judeci spiritual, atunci şi mintea trebuie să fie spirituală, potrivit învăţăturii Scripturilor: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus". Filipeni 2,5.

Deţinerea darului unei minţi spirituale este dovada incontestabilă a lucrării Duhului Sfânt, deoarece lucrurile Duhului nu pot fi primite decât de "omul duhovnicesc". 1Corinteni 2,15. Acesta este cu adevărat ucenicul lui Hristos, fiind în măsură să judece şi să priceapă lucrurile Duhului Sfânt, prin Duhul Sfânt, fiindcă deţine ca pe o comoară gândul lui Hristos. "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură<? Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.

Gândurilor lui Dumnezeu trebuie să le corespundă şi căi, procedee ori modalităţi corespunzătoare de exprimare şi de aducere la îndeplinire. Toate pe măsura sfinţeniei, neprihănirii, iubirii şi imuabilităţii Sale. Acest adevăr indubitabil stabileşte faptul că toate evenimentele pline de severitate din Vechiul Testament trebuie cercetate doar din perspectiva lui Dumnezeu şi numai de către o minte spirituală care le poate judeca şi înţelege spiritual. Principiile Evangheliei sunt de natură morală şi spirituală. Cum ar putea mintea omului firesc, netransformat prin harul Duhului Sfânt, să înţeleagă adevăruri de natură spirituală? Lucrurile Duhului Sfânt sunt adevărurile imuabile ale Evangheliei veşnice, adevăruri de natură morală şi spirituală, încărcate cu înţelepciunea Aceluia care nu poate greşi niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că manifestarea severităţii în condiţiile păcatului nu este specifică Cerului în condiţiile neprihănirii. De ce astfel? Deoarece în împărăţia lui Dumnezeu autoritatea, demnitatea şi respectul nu sunt încălcate niciodată şi în nici o împrejurare! Severitatea nu are nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi nu reprezintă modul Lui de manifestare în pedepsirea celor neascultători. Cu alte cuvinte, nu este o armă din arsenalul neprihănirii prin care Dumnezeu caută să stopeze nelegiuirea, de vreme ce singura autoritate pe care o foloseşte în tratarea păcătoşilor este autoritatea adevărului şi a iubirii. Totuşi, severitatea devine necesară în condiţiile păcatului numai atunci când autoritatea profetului învestit de Dumnezeu este lezată, fapt care conduce la lipsa de respect, încălcarea demnităţii şi implicit la batjocorirea perpetuă a celui vătămat. Ea devine, deci, o necesitate numai în condiţiile păcatului, dar nu ca armă a neprihănirii, ci ca o limitare a bunătăţii din partea păcătosului fără frâu ce abuzează de bunătatea lui Dumnezeu dăruită profetului sau oricărui alt fiu al Său de pe pământ.

Nu vorbim despre severitate izvorâtă din sentimente de ură, de ranchiună, de răzbunare, de plăcere sadică sau din orice alt păcat de felul acesta, pe care e musai să o asociem cu cruzimea. Nu vorbim despre aşa ceva în cazul profetului Elisei. Severitatea despre care discutăm va fi severitatea ca fermitate hotărâtă, ca limită a bunătăţii, fără de care autoritatea profetului nu ar putea fi menţinută cu nici un chip. Autoritatea bunătăţii divine nu poate fi încălcată fără nişte consecinţe uneori dezastruoase. Bunăoară, când Lucifer a ales să trăiască în păcat, împreună cu adepţii săi, bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de el a avut o limită, exprimată chiar prin alungarea lui din cer! Iubirea şi bunătatea nu pot accepta le nesfârşit batjocura şi dispreţul, altminteri ar fi încălcată însăşi autoritatea lor, fapt care ar conduce la perpetuarea batjocurii. Numai din acest unghi trebuie înţeles studiul de faţă.

De ce trebuie manifestată o astfel de severitate îndreptăţită, singura soluţie la batjocură? Pentru a nu se periclita autoritatea profetului, autoritate care vine direct de la Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu se lasă batjocorit de nimeni şi de nimic. Dacă bunătatea nu şi-ar avea limitele ei, atunci cum s-ar manifesta autoritatea dacă se permite să fie călcată în picioare? În condiţiile păcatului batjocura şi orice alt lucru care conduce la ştirbirea autorităţii date de Dumnezeu unui profet trebuie tratată cu severitatea dreptăţii care se cere în astfel de situaţii. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<. Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. Batjocoritorul va primi totdeauna exact ceea ce a semănat.

Manifestările perfide ale păcatului nu pot fi oprite în multe situaţii decât prin disciplina unei severităţi drepte şi absolut necesare. Manifestarea acestei severităţi se găseşte în însăşi natura situaţiei respective, care o cere dacă există şi o minte luminată de Dumnezeu, cum e profetul de pildă. Ea nu este un ceva, o putere cu care Dumnezeu îl dotează pe profet ca să se apere în astfel de situaţii, aşa cum credeau ucenicii lui Hristos când îi ceruseră lui Isus să procedeze şi ei ca Ilie, când a chemat focul asupra oamenilor împăratului Ahazia. Vezi Luca 9,54-56. Ci severitatea aceasta este măsura limitei bunătăţii peste care nu se poate trece fără consecinţe nefaste, în unele cazuri.

Situaţia şi dreptatea impun o astfel de manifestare, căci autoritatea lui Dumnezeu cu care este învestit profetul nu poate fi batjocorită. Pe de altă parte, trebuie privită şi ca fiind trecerea dincolo de limitele răbdării lui Dumnezeu, de care s-a făcut abuz printr-o viaţă de continuă neascultare şi batjocură. Ceea ce urmează să i se întâmple batjocoritorului se datorează propriilor sale alegeri şi a continuei sale vieţi de neascultare încăpăţânată. O astfel de severitate vine doar ca un răspuns la tragedia pe care păcătosul singur a adus-o asupra lui, potrivit cuvântului profeţiei, care nu are cum să mintă: "Ce seamănă omul, aceea va şi secera", Galateni 6,7, şi pe care acum trebuie să o înfrunte cu preţul propriei vieţi şi a pierderii vieţii veşnice.

În cazul lui Elisei, ca să dezbatem această situaţie de care s-au opintit atâţia oameni, care numai adevărul nu l-au aflat, severitatea sa este îndreptată asupra unor flăcăi. Acest fapt pare oripilant. În unele traduceri se foloseşte termenul copii. Realitatea este că aceşti copii nu mai erau copii, ci adolescenţi, flăcăi, potrivit termenului ebraic, adică acei tineri care abia au intrat în adolescenţă şi încep să se bucure de ea. La evrei se intra în vârsta adolescenţei la doisprezece ani când copilul era socotit tânăr responsabil pentru toate faptele sale. Aşadar, aceşti copii erau de fapt adolescenţi, flăcăi potrivit altor traduceri.

Cum grija noastră pentru copiii noştri este mare şi uneori exagerată, ne mirăm cum a putut un profet blând al lui Dumnezeu, ca Elisei, să dea dovadă de o astfel de severitate, care a mai adus şi moartea nevrednicilor. Nu trebuie să pornim de la gândul că profetul lui Dumnezeu are autoritatea de a face aşa ceva. Dumnezeu nu dă nimănui o astfel de autoritate. Singura autoritate care vine de la Dumnezeu este doar cea a adevărului şi iubirii, ce trece peste aceasta vine de la alt duh, după cum bine spunea Mântuitorul acelor ucenici care invocau dreptatea lui Ilie prin foc. Dar, trebuie să înţelegem severitatea corect manifestată de Elisei din perspectiva lui Dumnezeu, dar numai după ce mai întâi aflăm cine erau de fapt flăcăii.

Aceşti tineri fuseseră crescuţi într-un mediu în care le fusese permis să batjocorească şi să ia peste picior chiar şi pe cei mai în vârstă. Părinţii lor, chiar dacă ne cade greu să înţelegem aşa ceva, îi educaseră în această direcţie. Atitudinea lor de nepăsare şi proasta creştere sau lipsa celor şapte ani de acasă pentru aceşti adolescenţi de acum, i-a condus să-şi făurească un caracter mizerabil. "Ilie fusese luat la cer şi mantaua lui căzuse asupra lui Elisei. Atunci, tineri răi, care învăţaseră de la părinţii lor să-l dispreţuiască pe omul lui Dumnezeu, l-au urmat pe Elisei şi au strigat în batjocură: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< Insultându-I în felul acesta slujitorul, ei L-au insultat pe Dumnezeu şi şi-au întâlnit pedeapsa atunci şi acolo." Scrieri timpurii, cap. O altă ilustraţie, par. 6.

Aşadar, descoperim că ei nu fuseseră educaţi să aibă respect faţă de oamenii lui Dumnezeu. Dumnezeu dăduse o îndrumare clară pentru izraeliţi cum să-şi educe copiii. Dar dacă o familie sau un om avea un fiu neascultător şi îndărătnic, adică încăpăţânat, care ţine cu tot înadinsul să facă doar ceea ce doreşte el, chiar lacom şi beţiv, atunci, după o cercetare prealabilă din partea bătrânilor cetăţii în care familia lui locuia pentru constatarea acestor lucruri, acesta era omorât cu pietre sau lapidat. Vezi Deuteronom 21,18-21. Situaţia unor astfel de copii sau tineri era socotită fără speranţă. Nu erau de nici un folos nici pentru ei înşişi, nici pentru societate, fiind socotiţi incurabili în toate privinţele. De fapt, se poate spune cu certitudine că erau un blestem pentru ei înşişi. Influenţa unor astfel de tineri ar fi dus la perpetuarea răului, contaminând şi pe alţii. A se vedea cazul lui Cain.

     "Cuvântul lui Dumnezeu pune păcatul lăcomiei în aceeaşi grupă cu beţia. Atât de scârbos era păcatul acesta în faţa lui Dumnezeu, încât El i-a dat instrucţiuni lui Moise ca acel copil, care nu era reţinut în privinţa apetitului, ci avea să se îndoape cu orice lucru râvnit de gustul lui, să fie adus de părinţi înaintea judecătorilor lui Israel şi să fie omorât cu pietre. Situaţia celui lacom era socotită fără speranţă. El nu era de nici un folos pentru alţii, iar pentru sine era un blestem. Nu se putea avea încredere în el. Influenţa lui avea să contamineze tot mereu pe alţii şi lumea avea să fie mai bună fără un astfel de individ, pentru că defectele lui teribile aveau să fie perpetuate. Nimeni, care are simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu, nu va îngădui ca înclinaţiile senzuale să stăpânească raţiunea. Cei ce fac acest lucru nu sunt creştini, oricine ar fi ei şi oricât de înaltă ar fi mărturisirea lor. Porunca lui Hristos este: >Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit<." Mărturii, vol. 4, cap. Casele noastre de editură, par. 15.

Despre acei tineri sortiţi deja pieirii, în timpul lui Elisei, putem spune cu siguranţă că erau lipsiţi de cumpătare şi de stăpânire de sine, fără respect, trădând în realitate educaţia lor defectuoasă. În acest caz, ei se aflau sub blestemul lui Dumnezeu. Trebuia doar să se ivească ocazia pentru nimicirea lor, căci trecuseră deja de hotarul milei lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a ivit din nenorocire pentru ei chiar cu Elisei. Orice copil şi tânăr care nu respecta autoritatea părintească, în Israel, se afla sub blestemul lui Dumnezeu. În cazul acestor tineri sfâşiaţi de ursoaice, ei deja fuseseră educaţi de părinţi să dispreţuiască pe oamenii lui Dumnezeu, fapt care agrava şi mai tare situaţia lor, care devenise fără speranţă. Pesemne că părinţii lor le-au dat un exemplu prin propria lor atitudine şi influenţă faţă de profeţi sau alţi cetăţeni, dat fiind şi idolatria în care căzuseră evreii în timpul regelui Ahab.

Blestemul lui Dumnezeu, în Scripturi, nu are nimic de-a face cu blestemele rostite de vrăjitoare, ghicitoare sau de către oamenii mânaţi de ură şi resentimente. Blestemul lui Dumnezeu înseamnă descrierea unei realităţi ce urmează să se întâmple din cauza neascultării continue sau a unei vieţi păcătoase neîntrerupte. Nu este un ceva pus la cale de Dumnezeu, astfel încât păcătosul să fie făcut să sufere chinuri mari şi eventual moartea. Blestemele ghicitoarelor, vrăjitoarelor sau altor categorii de oameni îşi găsesc izvorul în mintea lui Satana şi au de-a face cu planurile puse la cale de el, dar fiind faptul că deţine controlul multor minţi omeneşti.

De pildă, atunci când Dumnezeu a rostit blestemul ce urma să cadă asupra lui Adam şi a Evei, după ce au păcătuit, însemna pur şi simplu descrierea unei realităţi ce urma să aibă loc, din cauza noilor condiţii în care ambii noştri părinţi s-au pus singuri prin decizie personală, neimpusă. E pur şi simplu o anunţare a unor evenimente dureroase care se vor abate asupra celor care le-au adus singuri asupra lor! Exact acelaşi lucru se întâmplă şi prin rostirea blestemului lui Elisei. O face sub inspiraţia Duhului Sfânt. Asta înseamnă mai mult ca sigur că Elisei trebuie că le descoperă tinerilor răutăcioşi, lipsiţi de orice speranţă de a mai trăi, că urmau să moară de o moarte violentă şi neaşteptată. Fapt care de altminteri se şi întâmplă cu repeziciune. "El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi (ursoaice) din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 2,24.

Cei patruzeci şi doi de tineri de multă vreme se aflau sub blestemul lui Dumnezeu, iar măsura deplină a fărădelegii a fost atinsă când l-au batjocorit pe Elisei. Batjocura lor nu lovea în chelia lui Elisei, ci în înălţarea lui Ilie la cer. Ei făcuseră din această realitate neîndoiasă pentru cel ce avea credinţă, un lucru de nimic; practic îl batjocoreau pe Dumnezeu. Mai mult, ei ţintiseră direct în chemarea lui Elisei ca profet. Puneau la îndoială autoritatea cu care fusese învestit de Dumnezeu, prin simbolismul aruncării hainei lui Ilie asupra lui. Într-un cuvânt, aceşti tineri depravaţi râdeau de Dumnezeu în maniera cea mai grosolană. În Israel, după cum am văzut, astfel de fapte nu treceau nepedepsite, chiar cu moartea.

Dacă bunătatea ce-l caracteriza pe Elisei nu ar fi avut ca limită severitatea, atunci el ar fi continuat să fie batjocorit nu numai de către tineri, ci şi de către alţi bădărani, punându-se astfel la îndoială chemarea sa ca profet al lui Dumnezeu. Cuvintele sale profetice, învăţăturile şi îndemnurile ar fi fost privite cu uşurinţă, cu nesocotinţă, chiar neluate în seamă. Din acest motiv, batjocurii, care pusese capac educaţiei proaste a tinerilor respectivi, trebuia să i se pună capăt în maniera cea mai impresionantă. Împrejurările în care urmau să moară aceşti destrăbălaţi erau consecinţa cursului vieţii lor păcătoase şi a alegerilor proaste care descopereau caracterul lor defectuos, alimentat fiind şi de influenţa şi conduita părinţilor lor. Astfel trebuia adusă la îndeplinire legea vechi-testamentară care prevedea lapidarea tinerilor neascultătoşi şi încăpăţânaţi de către bătrânii cetăţii, numai că de astă dată moartea a venit prin blestemul unui profet, întrucât în timpul acela Israel trăise în idolatrie, dreptatea ajungând ceva străin de acest popor despre care Dumnezeu spusese că va deveni cap şi nu coadă dacă vor asculta încontinuu de El.

Dumnezeu săvârşise o mare reformă prin Ilie, care trebuia continuată prin Elisei. Numai că Elisei se afla la începutul lucrării, iar Israel abia îşi revenise din idolatria care-i făcuse pe mulţi părinţi să piardă din vedere adevărata educaţie, în temere de Dumnezeu, ce trebuia administrată copiilor lor.

     "Elisei era un bărbat cu un spirit blând şi binevoitor, dar că putea fi şi sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri lumeşti, ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor spunând lui Elisei: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!<. La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi sub inspiraţia Celui Atotputernic a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: >Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii< (2Împăraţi 2,23.24).
     Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.
     Chiar şi bunătatea îşi are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură şi dispreţ. Aşa-numita bunătate, linguşirea şi îngăduinţa arătate faţă de tineri de către părinţii sau supraveghetori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice şi clare sunt esenţiale.

     Respectul care le lipsea tinerilor ce şi-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil trebuie să fie învăţat să dea pe faţă adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu uşurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Cu cât respect ar trebui să-l luam pe buze noi, care suntem decăzuţi şi păcătoşi!

     Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu-slujitori ai Evangheliei, învăţători şi părinţi, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat." Profeţi şi regi, cap. Un proroc al păcii, par. 2-6.

Trebuie să facem o deosebire clară în mintea noastră între cruzime şi severitate, pe care de obicei le amestecăm. Cruzimea îşi găseşte izvorul doar într-o minte plină de ură, de prejudecată şi resentimente amare, de răzbunare manifestându-se de obicei prin lipsă de raţiune şi de control sau stăpânire de sine. Obiectul către care este îndreptată trebuie să dispară ori să fie făcut să sufere mai mult decât a suferit cel care pune la cale actul cruzimii respective. Or, severitatea adevărată trebuie înţeleasă ca fiind fermitatea manifestării dreptăţii pentru susţinerea autorităţii care vine de la Dumnezeu. 

Severitatea sau fermitatea hotărâtă sunt unul şi acelaşi lucru. Ea este limita bunătăţii şi totodată rămânerea pe platforma principiilor dreptăţii. O autoritate fără manifestarea dreptăţii nu este autoritate, ci ipocrizie şi laşitate. (Cruzimea nu poate fi niciodată limita bunătăţii din moment ce ura şi răzbunarea stau la baza ei). Fermitatea trebuie să intervină numai în urma unei aprecieri corecte a situaţiei în care batjocura e absolut necesar să fie retezată sau oprită din faşă. Avem şi exemplul Mântuitorului care este obligat de batjocoritorii şi profanatorii templului din Ierusalim să efectueze de două ori curăţirea acestuia. Nu este vorba despre cruzime, ci despre aceeaşi severitate dată pe faţă chiar de Elisei. Fără manifestarea severităţii batjocura ar continua la nesfârşit din partea celor ce se află sub blestemul lui Dumnezeu. 

Părinţii înţelepţi şi oamenii lui Dumnezeu, adevăraţii ucenici ai lui Hristos, vor da dovadă de severitate sau fermitate ori de câte ori situaţia o cere, asemenea Mântuitorului sau lui Elisei. "Fermitatea, hotărârea şi cerinţele pozitive sunt esenţiale în fiecare familie. Părinţi, reluaţi-vă răspunderile neglijate şi educaţi-vă copiii conform planului lui Dumnezeu, aducându-I >închinare Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată<." Mărturii, vol. 5, cap. Educaţia dată de părinţi, ultimul paragraf. (Vorbim despre severitate nu ca despre o impunere la ascultare, ci ca despre limitarea batjocurii şi a derâderii. O astfel de severitate exagerată, dăunătoare sau arbitrară, prin care se caută forţarea ascultării copiilor, nu vine de la Dumnezeu).

Severitatea lui Elisei manifestată prin blestemul adresat tinerilor arăta că harul lui Dumnezeu se încheiase pentru aceşti batjocoritori. Protecţia pe care El o oferă oricărui om născut pe pământ, a fost înlăturată definitiv prin batjocură, apogeul nelegiuirilor lor. Proasta educaţie şi-a spus cuvântul. N-au murit prin lapidare, ci prin sfâşiere de către două ursoaice, mai mult decât probabil stârnite de către aceştia, fiindcă oamenii necumpătaţi şi încăpăţânaţi nu au stăpânire de sine, autocontrol. Sunt vulnerabili la propria încăpăţânare şi lipsă de autocontrol cărora le sunt sclavi. La această severitate ca fermitate se ajunge numai atunci când bunătatea şi iubirea au fost epuizate de către cei care cad sub incidenţa ei dreaptă. Este braţul dreptăţii care intră în acţiune.