Evanghelia bunăvoinţei - patriotismul lui Rahav

Există atâtea semne de întrebare, chiar dacă în mod sincer, cu privire la caracterul lui Dumnezeu în legătură cu multe evenimente şi întâmplări vechi-testamentare, încât pentru mulţi răspunsurile inadecvate găsite sau primite n-au făcut altceva decât să sporească şi mai mult nedumerirea şi neîncrederea într-o Persoană divină, pe care nu reuşesc să o înţeleagă din Scripturi. Cele două imagini despre Dumnezeu, una potrivit Vechiului Testament şi alta potrivit Noului Testament, aproape că nu se pot suprapune întrucât sunt de-a dreptul contrastante. Numai că acest fapt se datorează întru totul omului, nu lui Dumnezeu.

Dacă omul ar fi ascultat permanent după căderea în păcat, atunci să fim absolut convinşi că alta ar fi fost percepţia şi înţelegerea din partea noastră cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Însă, din cauza neascultării şi mai ales din pricina împotrivirii şi încăpăţânării bisericii, de-a lungul timpului, în a urma îndrumările şi poruncile divine ale Celui sfânt, manifestarea lui Dumnezeu în mijlocul bisericii şi printre oameni a avut serios de suferit. Ea nu a fost aşa cum ar fi trebuit să fie, din lipsa oamenilor calificaţi să poarte slava dumnezeiască în trupurile lor păcătoase. Bunăoară, Dumnezeu i se înfăţişează lui Moise şi i se descoperă ca fiind exact ceea ce a fost, este şi va fi în permanenţă, adică dragoste. "Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: >Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat<." Exod 34,5-7.

Numai că această imagine clară cu privire la caracterul Său, dăruită tuturor generaţiilor de către Moise, este pusă în umbră în Vechiul Testament din cauza lipsei de bunăvoinţă şi a unor străduinţe serioase din partea poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege şi a da pe faţă într-un mod corect acest caracter magnific! Din cauza neascultării au intervenit fel şi fel de situaţii, pe care Dumnezeu a fost nevoit să le permită, dar care nu ilustrează sub nici o formă modul de manifestare a lui Dumnezeu. Faptul că El a îngăduit unele lucruri, nu înseamnă că descoperă caracterul Său sau neprihănirea Sa. Ele nu au nimic de-a face cu Persoana Sa. De pildă, poligamia a început să devină obicei şi pentru unii dintre eroii credinţei, precum Avraam, David, Solomon, etc. Dar, poligamia nu descoperă idealul credinţei şi nici caracterul lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost descoperit lui Moise pe munte, în acei eroi ai credinţei! Neprihănirea Sa s-a manifestat prin ei doar în acele lucruri care sunt neprihănire, bunăoară credinţa de a asculta de Dumnezeu chiar cu riscul vieţii, sau de a păzi toate poruncile Lui sfinte, în pofida tuturor ispitelor posibile şi a poligamiei, fiindcă tot am dat-o ca exemplu.

Sau, când evreii au acceptat sabia ca rezolvator de probleme, acest fapt în sine, deşi permis de Dumnezeu, nu descoperă idealul neprihănirii şi nu are absolut nimic de-a face cu modul de manifestare a lui Dumnezeu. Când biserica s-a înarmat, trădând astfel încrederea deplină în Tatăl nostru plin de iubire, atunci sabia avea să devină simbol al viitoarelor sisteme de organizare, al căderii şi implicit al nimicirii bisericii, nu numai a celei iudaice, ci şi a tuturor organizaţiilor religioase până la sfârşitul timpului!

Acest fapt este adeverit de către Scripturi în maniera cea mai grăitoare cu putinţă, pilda celor zece fecioare fiind o dovadă în acest sens. Să nu uităm niciodată că fiara şi icoana fiarei au fost şi vor fi făurite doar de către organizaţii religioase în amestec cu puterea civilă. Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu a avut niciodată chipul fiarei, ci al unei fecioare deosebit de frumoase. Ea nu şi-a pierdut niciodată chipul de fecioară. Va deveni cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor pentru fiară şi icoana fiarei, pe care le va pulveriza pentru totdeauna. De asemenea, tabloul cel mai reprezentativ pentru puterea lui Satana pe pământ, femeia desfrânată şi fiara pe care o călăreşte, denotă unirea dintre toate organizaţiile religioase şi puterea statală, civilă şi politică. La aceste lucruri a condus şi va conduce sabia, simbolul neîncrederii în Dumnezeu, al planurilor omeneşti, al decăderii şi nimicirii veşnice, până la urmă.

Să ţinem minte pentru totdeauna că adevărata biserică nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată organizaţie religioasă, căci unde tronează Mielul este neprihănire, desăvârşire, libertate şi viaţă veşnică. Organizaţia religioasă apare numai atunci când s-au pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt. Aşadar, nu toate întâmplările din Vechiul Testament descoperă caracterul lui Dumnezeu, ci doar principiul milei a doua, adică a îngăduirii din partea lui Dumnezeu ca o stare de lucruri să se desfăşoare din cauza neascultării şi pentru că sunt unele lecţii preţioase care, dacă s-ar fi luat aminte la ele, atunci poporul lui Dumnezeu nu ar mai fi repetat niciodată greşeala respectivă. Dar, sunt unele întâmplări care ne bulversează şi efectiv nu reuşim să înţelegem de ce Dumnezeu a mai şi binecuvântat, mai degrabă decât să pedepsească după cum ne-am fi aşteptat.

O astfel de întâmplare, deşi nu este singulară ca acţiune şi nici ca răspuns, este fără doar şi poate aceea în care Rahav a fost nevoită să dea informaţii eronate sau mai bine zis să mintă pe trimişii împăratului, care aflaseră că în casa ei se ascund doi spioni evrei. După ce că minte în mod intenţionat, Dumnezeu o binecuvântează fiind adoptată în Israel şi, mai mult, devine stră-stră-străbunica lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Cum să înţelegem aşa ceva? De ce Dumnezeu oferă o mare binecuvântare într-o astfel de situaţie, care la prima vedere unui creştin i se pare bizară prin chiar răspunsul pe care Dumnezeu îl dă.

Cum să înţelegem răspunsul "ciudat" al lui Dumnezeu? Mai mult, cum putem să pricepem caracterul Său minunat în această întâmplare, mai ales că Rahav nici măcar nu era evreică! Unii vor spune că Rahav, fiind păgână, a procedat aşa cum fac toţi necredincioşii, adică mint de îngheaţă apele ca să se salveze pe ei înşişi şi, dacă permite conjunctura, şi pe alţii. De fapt, acest fel de gândire este acceptat de mulţi aşa-zişi credincioşi ai multor biserici. Ceea ce atât de puţini ştiu cu privire la Rahav şi acceptă această realitate care se va dovedi incontestabilă, este că răspunsul ei şi felul cum a procedat cu autoritatea imperiului veneau din partea unui om al lui Dumnezeu, convertit pe deplin. Ea era o fiică a lui Dumnezeu în momentul când se desfăşoară acţiunea relatată cu atâta credincioşie de către Iosua în cartea care-i poartă numele.

Dacă este aşa, şi Biblia va dovedi că aşa stau lucrurile cu privire la Rahav, atunci devine şi mai bizară "minciuna" ei bine ticluită şi intenţionată! Cum poate, deci, să mintă un om al lui Dumnezeu şi apoi să fie binecuvântat? Această întâmplare ne tulbură, dar este aşezată în mod intenţionat de Duhul Sfânt în Scripturi tocmai ca să ne pună mintea la contribuţie, pentru că în ea se ascunde principiul care a mânat-o pe Rahav să inducă în eroare autoritatea cetăţii, chiar pe rege, prin trimişii săi! În primul rând, să lăsăm Scripturile să ne lămurească în privinţa stării spirituale, sufleteşti a lui Rahav.

Se cunoaşte faptul că Rahav era prostituată, o îndeletnicire de pe urma căreia probabil îşi câştiga existenţa, de altminteri urma să devină în timp o practică şi în Israel. Aceasta este imaginea pe care fiecare creştin o are în general despre Rahav. Scripturile declară fără echivoc că ea era prostituată, curvă. Dar, nu trebuie să rămânem aici. Este foarte important să înţelegem mesajul pe care ea îl transmite celor doi spioni evrei, înainte ca aceştia să fie sfătuiţi să se ascundă trei zile în munte până vor trece înapoi trimişii regelui cetăţii, care-i căutau. Ea declară că ştia că ţara, nu numai cetatea, urma să intre în posesia poporului evreu. Asta înseamnă că ea în mod personal trebuia să-l cunoască pe Dumnezeul evreilor. Acest fapt reiese din textul următor: "Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire". Iosua 2,10.

Vestea despre minunea ieşirii din Egipt, despre secarea Mării Roşii şi despre felul cum au fost biruiţi puternicii regi ai amoriţilor ajunsese la urechile canaaniţilor. Numai că puţini au avut atitudinea acestei femei remarcabile. Ea l-a primit pe Dumnezeul cerului şi pământului ca pe adevăratul Creator. Mintea ei a acceptat adevărul că Dumnezeul lui Israel este o Persoană, comparativ cu zeii lor ciopliţi din cetate, înaintea cărora se dedaseră la cele mai infame ritualuri. Cetatea Ierihon era foarte bogată iar păcatele săvârşite acolo erau o repetare a celor săvârşite de antediluvieni. Rahav recunoaşte cine este Dumnezeul evreilor şi implicit al ei: "Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ". Iosua 2,11. Aceasta este declaraţia ei de credinţă în momentul acela. Este o recunoaştere clară a faptului că în ea avusese loc o mare transfomare; ea devenise un creştin autentic, un copil născut din nou al lui Dumnezeu.

     "Înaintarea oştilor lui Israel a dovedit că lucrările puternice ale Dumnezeului evreilor merseseră înaintea lor şi că unii dintre păgâni îşi însuşeau învăţătura că numai El era Dumnezeul cel adevărat. În Ierihonul cel nelegiuit, mărturia unei femei păgâne a fost: >Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ< (Iosua 2,11). Cunoaşterea lui Iehova, care ajunsese astfel la ea, s-a dovedit a fi salvarea ei. Prin credinţă >n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi< (Evrei 11,31). Iar convertirea ei n-a fost un caz izolat al milei lui Dumnezeu faţă de închinătorii la idoli care au recunoscut autoritatea Sa divină. În mijlocul ţării, un popor numeros - gabaoniţii - a renunţat la păgânismul lor şi s-a unit cu Israel, împărtăşindu-se de binecuvântările legământului." Profeţi şi regi, cap. Nădejde pentru neamuri, par. 7.

Slava minunată a lui Dumnezeu a lucrat neprihănirea în inima acestei prostituate, care, la momentul sosirii celor doi spioni evrei, era deja evreică în inima sa, un adevărat copil născut din nou prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt, care o pregătise pentru scoaterea din cetatea infamă şi nelegiuită pe ea şi toată casa ei! Cunoaşterea lui Dumnezeu devenise salvarea ei. Nici un om păgân care nu se bucură cu adevărat de experienţa naşterii din nou, nu poate vorbi atât de direct despre Dumnezeul cerului aşa cum a făcut această femeie extraordinară. Cuvintele lui Rahav exprimă pur şi simplu credinţa ei în adevăratul Dumnezeu ca Persoană divină. Din această pricină, prin credinţa ei vie "n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi". Evrei 11,31.

În urma tuturor celor afirmate, putem spune cu siguranţă deplină că Rahav nu mai era practicantă a prostituţiei când cei doi spioni evrei fuseseră găzduiţi la ea în casă. Această găzduire a fost una providenţială. Ştim că Iosua trimisese în ascuns aceşti doi spioni cu scopul să iscodească ţara şi cetatea, pentru a strânge cât mai multe şi exacte informaţii cu privire la organizarea şi sistemul de apărare al cetăţii. Această trimitere a lor a fost providenţială, întrucât scopul urmărit de Dumnezeu era salvarea lui Rahav şi a casei ei. Cu toate informaţiile lor exacte, cetatea Ierihon nu avea cum să fie cucerită niciodată de către evrei, deoarece nu deţineau un arsenal de luptă adecvat pentru dărâmarea zidurilor, care oricum erau enorme. Ierihonul era o cetate inexpugnabilă din punct de vedere omenesc.

Numai aşa se explică beneficiul şi marea binecuvântare a trimiterii iscoadelor evreieşti în cetatea Ierihon, dacă privim din perspectiva lui Dumnezeu. Aşadar, când aceşti spioni au găzduit la Rahav, aceasta nu mai practica prostituţia pentru că ea era un copil născut din nou al lui Dumnezeu. A fost providenţă, dar şi precauţie şi înţelepciune din partea lor că au găzduit în casa unei cunoscute femei uşoare pentru locuitorii cetăţii. În acest fel, ei nu atrăgeau atenţia la adevăratul scop al misiunii lor, mizând pe faptul că pot fi luaţi drept nişte simpli trecători care au nevoie de adăpost. Numai că lucrurile nu au stat aşa. Serviciile secrete ale contraspionajului cetăţii Ierihon i-au dibuit şi au aflat şi unde se adăpostesc.

Acum urmează ceva ce atât de puţini credincioşi înţeleg. Rahav minte de îngheaţă apele pe trimişii regelui cetăţii, dându-le informaţii false cu privire la spionii evrei. Cum poate un om născut din nou să mintă, şi încă tocmai pe trimişii regelui? Din punct de vedere omenesc, acţiunea lui Rahav se numeşte trădare, întrucât ascunde spioni periculoşi care lucrează evident împotriva cetăţii şi pe care înadins nu caută să-i deconspire! Trădarea se pedepsea întotdeauna cu moartea. Nu exista clemenţă pentru nimeni. Rahav ştia la ce se expune, şi totuşi minte cu nonşalanţă. Cum să înţelegem răspunsul ei? Oare chiar a fost privit ca minciună răspunsul ei de către Dumnezeu? Nu de alta, dar chiar o binecuvântează într-un mod deosebit pe această femeie. Asta provoacă nedumerirea multor creştini, care chiar nu înţeleg, într-un mod sincer şi deschis, fenomenul Rahav.

Această întâmplare nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectivă umană. Omeneşte, vedem doar minciuna lui Rahav, fapt care răstoarnă totul cu privire la principiile legii lui Dumnezeu, care ne spune să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Dar, din perspectivă divină lucrurile stau cu totul altfel. Cum ar putea, bunăoară, Dumnezeu să binecuvânteze mincinoşi? Dacă înţelegem că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că nu-şi încalcă în nici o împrejurare principiile legii Sale, lege care este etalonul adevărului şi expresia propriului Său caracter, atunci devine clar că binecuvântarea de care a avut parte Rahav a vizat doar un om neprihănit, după cum este şi cazul!

Principiul care ne ajută să înţelegem acest tip de întâmplări, şi vom vedea că-s trei la număr tocmai pentru a avea încă doi martori în plus la întâmplarea cu Rahav, este frumos enunţat în Noul Testament de către apostolul Petru. Enunţul său este următorul: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Pur şi simplu asta a făcut Rahav în împrejurarea respectivă: a ascultat mai mult de Dumnezeul pe care-l iubea decât de oamenii în mijlocul cărora se născuse probabil, în speţă de regele sau autoritatea cetăţii. Dar, nu este normal să ascultăm de conducătorii ţării, după cum ne învaţă Scripturile prin gura apostolului Pavel? Ba da, în toate împrejurările unde nu se impune violarea principiilor legii lui Dumnezeu şi atunci când statul nu emite legi împotriva conştiinţei şi închinării individuale!! Orice credincios adevărat va respecta constituţia şi toate legile ţării, bune sau slabe, care nu cer încălcarea legii lui Dumnezeu şi deci a conştiinţei. Trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului exact aşa cum a spus Hristos.

Rahav a acţionat după toată lumina şi înţelegerea corectă pe care le-a avut în momentul acela. Şi a făcut-o prin credinţă. Astfel, avea să se salveze pe sine şi toată casa ei. Acţiunea lui Rahav s-a numit bunăvoinţă, iar în ochii Cerului ea a dat dovadă de adevăratul patriotism creştin. Ea n-a acţionat mânată de impuls, ci a făcut-o prin credinţă. Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu care nu poate să mintă: "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. La credinţa ei a adaugat şi fapta, dovedind că chiar îl cunoaşte pe Dumnezeu, dând pe faţă o reală şi vie neprihănire care-i umplea inima!! Care a fost fapta sa? I-a găzduit pe soli şi, pe deasupra, i-a scăpat din cetate scoţându-i pe altă parte, ca să nu-i prindă contraspionajul cetăţii.

Va rog să observaţi că în toată Scriptura nu se pomeneşte absolut nimic despre minciună în dreptul acestei neprihănite! Se vorbeşte doar despre credinţa ei, despre fapta ei nemaipomenit de curajoasă şi despre bunăvoinţa ei îndrăzneaţă, prin care a scăpat cu viaţă multe persoane apropiate, pe cei doi mesageri ai lui Dumnezeu şi inclusiv pe ea. Ea a acţionat aşa cum ar trebui să acţioneze orice om născut din nou în astfel de împrejurări. Nu a simţit că este datoria ei să divulge adevărul despre cei doi trimişi evrei. Acea realitate, a prezenţei celor doi spioni evrei în casa ei, ar fi trimis-o la moarte sigură dacă ar fi acţionat potrivit spiritului legilor cetăţii, care erau omeneşti. Ea nu şi-a încălcat conştiinţa ca să vândă sânge nevinovat!!

Cetatea era oricum sortită pieirii şi nu s-ar fi câştigat nimic dacă regele ar fi omorât intruşii. Legea omenească, în acel caz, cerea moartea unor nevinovaţi, chiar dacă ei nu veniseră cu scopul să ucidă, să fure, etc., adică să încalce legea lui Dumnezeu. Ei doar adunau informaţii, deşi scopul urmărit de Dumnezeu nu era acesta cu cei doi spioni, ci să o salveze pe Rahav, copilul adevărat al lui Dumnezeu, din mijlocul cetăţii şi a păcatului de care se despărţise! Iosua îi trimisese cu un scop, însă Dumnezeu avea alt scop, pentru că oricum cetatea nu putea fi nimicită decât cu ajutor supranatural, divin! Dacă Rahav ar fi deconspirat pe cei doi trimişi ai Domnului, ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, fiindcă ar fi trimis la moarte doi oameni nevinovaţi, care mai făceau parte şi din poporul lui Dumnezeu. Scripturile ne învaţă că oricine se atinge de vreunul dintre copiii Săi, se atinge de lumina ochilor Săi! "Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui<." Zaharia 2,8.

     "Dumnezeu hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată şi că toţi trebuiau să piară, în afară de Rahav şi cei din casa ei. Aceştia trebuia să fie salvaţi datorită atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav faţă de trimişii Domnului." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Păcatul şi pedepsirea lui Acan, par. 2.

Nu suntem obligaţi niciodată să deconspirăm prezenţa trimişilor sau adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu autorităţilor care caută să le ia viaţa, mai ales când misiunea lor este una a păcii! Când legea omenească este vădit împotriva vieţii copiilor lui Dumnezeu, oricine ar fi ei, a conştiinţei şi închinării individuale, care încalcă flagrant marea lege a iubirii lui Dumnezeu, atunci ea nu trebuie respectată sub nici o formă. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie procedat, întocmai ca Rahav. Adevăratul ucenic al lui Hristos nu va uita niciodată că "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Mai avem încă doi martori în acest sens, care confirmă tot ceea ce am spus. Primul este cel al bunăvoinţei şi, deci, al patriotismului creştin arătat de moaşele egiptence, care au lăsat în viaţă pe toţi nou-născuţii de parte bărbătească ai evreilor. Ele nu au vrut să încalce legea lui Dumnezeu, luând viaţa celor nevinovaţi. Ca atare, au ascultat mai mult de Dumnezeu decât de faraon şi legea demonică prin care li se dădea liber şi chiar le obliga să îi ucidă numaidecât la naştere pe bieţii prunci.

     "Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua, şi le-a zis: >Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască<. Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască. Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: >Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?< Moaşele au răspuns lui faraon: >Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei<. Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr. Pentru că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut case." Exod 1,15-21.

Asemenea lui Rahav, moaşele egiptence au fost binecuvântate de Dumnezeu cu case. Ele s-au temut de Dumnezeu, adică au preferat să respecte legea lui Dumnezeu, prin faptul că nu au vrut să ucidă, alegând să spună cu curaj cuvinte pe care noi le catalogăm minciună, din punct de vedere omenesc. Moaşele au acţionat prin credinţă şi au reuşit să salveze vieţi nevinovate, fără să încalce legea lui Dumnezeu. Astfel de legi sau porunci omeneşti nu poartă girul divin şi nu au nimic de-a face cu adevărul. Ele nu trebuie niciodată respectate.

Ultimul martor este acela al femeii care a protejat viaţa celor doi tineri care dădeau de ştire regelui David totul cu privire la planurile fiului său, Absalom, care dorea să-i ia viaţa. Întâmplarea este consemnată în 2Samuel 17. Această femeie a ascuns pe cei doi într-o fântână şi, asemenea lui Rahav, le dă informaţii eronate, cu bună ştiinţă, slujitorilor lui Absalom, care voiau să-i prindă şi eventual săi omoare. În toate aceste trei cazuri vedem cum cei implicaţi, asemenea lui Rahav, a moaşelor sau a femeii loiale lui David, au oferit informaţii false autorităţii sau celor ce reprezentau ori aveau legătură cu autoritatea timpului, care căutau să ia viaţa unor oameni absolut nevinovaţi sau chiar a pruncilor născuţi în Egipt.

A acţiona ca Rahav sau ca moaşele egiptence, în astfel de situaţii, înseamnă a da dovadă de bunăvoinţă şi de patriotism creştin. Ele au trăit pe viu principiul Evangheliei enunţat de Isus în predica de pe muntele fericirilor: "Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!" Matei 5,7. Din punct de vedere uman, ele au încălcat nişte legi omeneşti, ori nişte interdicţii sau porunci exprese autoritare. Dar, aceste legi, pe nedrept numite astfel, sunt în afara adevărului exprimat în legea celor zece porunci divine. Din moment ce sunt mincinoase şi sfidătoare la adresa lui Dumnezeu, atunci aceste femei extraordinare nu aveau cum să îşi permită să încalce adevărul, care spune: "Să nu ucizi!" Adevărul trebuie pus mai întâi şi de toate în relaţie cu marea lege a iubirii, care este sau ar trebui să fie izvorul tuturor legilor omeneşti drepte. Această lege este norma după care ştim ce este adevăr şi ce este minciună.

Rahav, ca şi celelalte femei, şi este interesant că protagonistele noastre în toate cele trei cazuri sunt doar femei, prin răspunsul său nu avea cum să încalce o lege omenească dreaptă, pentru că pur şi simplu aceasta nu exista în momentul desfăşurării acţiunii. Ea nu a săvârşit nici un sacrilegiu şi nici o încălcare de lege divină sau de lege omenească dreaptă fiindcă adevărul este subliniat doar de legea lui Dumnezeu şi, prin împrumut, de legi omeneşti drepte!! În momentul desfăşurării acţiunii, în toate cele trei cazuri, se urmărea nimicirea unor vieţi nevinovate, după standardul divin. Pentru Rahav, cei doi trimişi ai lui Iosua erau de fapt trimişii lui Iahweh pentru salvarea ei. Era oportunitatea ei, singura de altfel, prin care se putea salva. Inducerea în eroare a agenţilor contraspionajului cetăţii nu constituie încălcarea legii lui Dumnezeu, întrucât deconspirarea mesagerilor lui Dumnezeu ar fi însemnat trimiterea lor la moarte, dar şi posibila condamnare la moarte a lui Rahav pentru că a adăpostit în casa ei intruşi străini. Legea cetăţii condamnate deja la pieire chiar de către propriile lor fapte păcătoase, intra în conflict cu legea cea mare a libertăţii care ne spune să nu ucidem şi să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Această mărturie mincinoasă ar fi însemnat pentru Rahav deconspirarea sau trădarea solilor Domnului în mâinile nelegiuiţilor! Ea ar fi dovedit astfel că este împotriva lui Dumnezeu. Recunoaşterea unei realităţi care conduce la moartea certă a celui sau a celor nevinovaţi, doar pentru că noi credem că astfel nu încălcăm legea lui Dumnezeu, care ne porunceşte să nu minţim, înseamnă pur şi simplu a da o mărturie mincinoasă împotriva aproapelui şi a-l ucide! Înseamnă a încălca chiar legea slobozeniei, legea celor zece precepte divine!

Toţi cei ce sunt ucenicii adevăraţi ai lui Hristos nu vor vinde niciodată pe fraţii Domnului, nu-i vor trăda în mâinile celor nelegiuiţi şi criminali care caută să le ia viaţa pe nedrept. Astfel de fapte sunt socotite în Scripturi neprihănire. "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. Fapta ei trebuie înţeleasă în ansamblu, fiindcă dacă nu ar fi dat informaţii greşite trimişilor regelui cetăţii, atunci cum ar fi putut ea să-i scoată în siguranţă pe cei doi spioni evrei "pe altă cale"? Ceea ce doresc să reţinem este că ori de câte ori legea, porunca sau interdicţia omenească intră în conflict cu legea divină, adică atunci când acestea cer moartea unui nevinovat din mâinile noastre, sau sunt împotriva conştiinţei şi închinării individuale, acestea sunt întru totul nule şi neavenite. Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să dea ascultare unor astfel de norme aberante şi imorale. Ei pur şi simplu nu intră sub incidenţa lor fiindcă ascultă de legea mai mare a lui Dumnezeu, care nu se schimbă niciodată.

Ar trebui să devină clar că fapta lui Rahav a fost făcută prin credinţă, şi aceasta i-a fost socotită neprihănire. De asemenea, fapta moaşelor a fost făcută prin credinţă, iar Dumnezeu le-a binecuvântat din plin, la fel şi fapta femeii care i-a ascuns pe cei doi mesageri care erau de partea lui David, a condus la binecuvântarea ei şi a regelui David, care nu şi-a pierdut viaţa. În toate cele trei cazuri, intenţia premeditată a autorităţii, indiferent de cine era reprezentată, era să prindă şi să omoare pe cel sau cei nevinovaţi, sau să-i ucidă de îndată ce au fost născuţi! Răspunsul celor trei femei, în acest gen de situaţii, ar trebui să fie un exemplu pentru orice copil adevărat al lui Dumnezeu, care nu doreşte să încalce niciodată legea lui Dumnezeu. Legea şi poruncile omeneşti care fac obiectul unor astfel de situaţii trebuie eludate, încălcate sau ignorate cu intenţie, căci sunt împotriva legii morale a marelui nostru Dumnezeu.

Că aşa stau lucrurile este dovedit în Scripturi cu prisosinţă. Bunăoară, Petru formulează sub inspiraţie divină principiul călăuzitor în astfel de situaţii, spunând: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Prin acest răspuns apostolii au arătat că sfidează, cu înţelepciune şi plini de demnitate morală şi creştină, cea mai mare autoritate a acelei vremi în materie de religie, şi anume Sanhedrinul sau Sinedriul iudaic. A nu te fi supus autorităţii lui în domeniul religios însemna să ajungi un paria al societăţii, care nu mai are acces la mântuire. Era ceva înfricoşător pentru bieţii enoriaşi ai sinagogilor să nu dea scultare de toate poruncile Sinedriului. Unii care ajunseseră să creadă că nu le poate ţine pe toate, fiindcă erau atât de împovărătoare, au renunţat şi au fost socotiţi de această autoritate drept pierduţi. Aceasta era situaţia în timpul Domnului Hristos.

Dar, Hristos a arătat că în materie de conştiinţă şi închinare individuală omul trebuie să se supună numai lui Dumnezeu, indiferent cine şi ce autoritate îşi arogă! După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii au înţeles clar că nimeni nu le poate interzice să vorbească despre Mesia. Astfel, pe baza acestui principiu divin, nici o poruncă şi nici o lege omenească, statală sau bisericească, nu poate obliga pe cineva să trădeze pe fraţii lui Hristos, conducându-i pe drumul morţii. Nici un creştin adevărat nu va da curs unor astfel de legi. Acest lucru înseamnă patriotism creştin şi a arăta bunăvoinţă şi milă faţă de fratele în Hristos ameninţat pe nedrept. Nu trebuie să participăm niciodată la lucrări ale fărădelegii susţinute de legi omeneşti nedrepte şi neavenite, de altminteri pe nedrept numite legi în această privinţă. (Cei care au ascuns şi au tăinuit cu bună ştiinţă prezenţa evreilor sau a altor nevinovaţi în timpul celui de al doilea război mondial, dând informaţii cu totul eronate şi intenţionat autorităţilor criminale, nu au săvârşit fărădelege, ci dimpotrivă au dat dovadă de patriotism creştin. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost asupra lor.)

În curând va fi emis edictul duminical, ultima lege barbară prin care se caută violarea conştiinţei, a închinării individuale şi mai ales a legii lui Dumnezeu. Unii vor fi puşi în situaţia lui Rahav, constrânşi fiind să deconspire sau să trădeze pe fraţii lor în Hristos şi, deci, să respecte astfel legea omenească nedreaptă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este aceasta: Vom asculta mai mult de Dumnezeu, sau de oameni? Trebuie să înţelegem că informaţiile eronate date în scopul salvării unei vieţi omeneşti nevinovate, în contextul despre care am discutat, deşi acest lucru poate însemna încălcarea unor legi omeneşti injuste şi neavenite, nu înseamnă niciodată încălcarea legii lui Dumnezeu, nu înseamnă deloc fărădelege ori păcat, ci înseamnă patriotism creştin şi bunăvoinţă plină de milă şi de înţelepciune! Cine citeşte, să înţeleagă!

     "Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă." Evrei 11,31.

Viaţa neprihănită a lui Iov şi puterea credinţei izbăvitoare

Suferinţa umană nu este de dorit pentru natura omenească, dar ea nu poate fi oprită să se manifeste atâta vreme cât păcatul există pe planeta noastră. Ea nu ocoleşte nici pe oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu. Este îndestulător să amintim numai cazul lui Hristos, pentru a înţelege că pe acest pământ nu putem fi feriţi de suferinţă. Nu putem răzbi până la capăt decât dacă trecem şi prin şcoala suferinţei. Dar, scopul principal al lui Dumnezeu cu ultima generaţie este să formeze o biserică din sfinţi neprihăniţi, fără păcat, în condiţiile manifestărilor de tot felul ale păcatului, care să aibă experienţa ascultării desăvârşite a lui Isus şi care să poată poposi pe meleagurile veşniciei, în împărăţia lui Dumnezeu, fără să guste moartea fizică, asemenea lui Enoh şi Ilie!

     "Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este aceea a unui tată faţă de copiii săi. El este îndreptăţit să pretindă de la noi o lucrare plină de credincioşie. Să privim la viaţa Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii, slujind Tatălui Său, El este un exemplu a ceea ce ar trebui să fie orice fiu. Ascultarea pe care Domnul Hristos a manifestat-o este ascultarea pe care Dumnezeu o cere astăzi de la fiecare fiinţă omenească. El a slujit Tatălui Său din iubire, de bună voie şi în deplină libertate...

     În acest fel noi trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu. Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe faţă cea mai desăvârşită ascultare. Toţi cei ce vor fi fii şi fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească a fi conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hrisos şi cu îngerii cereşti. Aceasta este proba ce stă în faţa tuturor." Parabolele Domnului Hristos, cap. A zice şi a face, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Încheierea păcatului pe acest pământ nu se poate face decât prin nişte credincioşi caracterizaţi de ascultarea desăvârşită a lui Hristos faţă de principiile Evangheliei. Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că o astfel de ascultare, proprie unei vieţi neprihănite, va atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, necazuri şi suferinţe. La unii mai evidente şi mai aspre, iar la alţii mai blânde, în funcţie de tăria credinţei fiecăruia. 

     "Toţi aceia care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în şcoala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredinţată şi cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă şi mai severă disciplinarea." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Disciplinarea prin suferinţă, par. 1.

În ce-i priveşte pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, suferinţa vine din cauză că Satana urăşte altruismul şi credinţa lor într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten! Cazul lui Iov este unul elocvent în această privinţă. A fost consemnat pentru ca noi să înţelegem că suferinţa poate fi înfrântă numai printr-o credinţă tare şi vie, care se prinde de tăria Celui atotputernic fără să simtă sau să vadă manifestarea divină pentru cel năpăstuit. Dumnezeu ar fi putut împiedica punerea la probă a lui Iov, dar procedând în acest fel Dumnezeu ar fi dat credit insinuărilor lui Satana refuzând fără justificare să permită de fapt punerea la grea încercare a propriului Său caracter în şi prin Iov! 

Satana urăşte de moarte manifestarea caracterului lui Dumnezeu pe pământ de către aceia care sunt onoraţi să-l deţină ca dar definitiv. Aşadar, unul din scopurile lui Satana când aduce suferinţa asupra copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, este acela de a-i determina să-şi piardă credinţa în Dumnezeu ca să păcătuiască, arătând apoi că oamenii ce se pretind credincioşi nu pot exprima caracterul lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit în orice împrejurare; că la greu toţi cedează, dacă sunt lăsaţi în seama lui să-i ispitească aşa cum ştie mai bine şi chiar să-i lovească cu boli necruţătoare.  

Gândurile lui Satana cu privire la imposibilitatea omului de a fi şi de a se putea păstra curat, fără păcat, într-o lume pe care el o stăpâneşte, sunt exprimate printr-unul dintre prietenii lui Iov în acest fel: "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?" Iov 4,17. Acesta era miezul luptei dat în jurul altruismului lui Iov. Dumnezeu îi spune lui Lucifer la acea reuniune din cer că Iov este fără păcat, că nu este nici unul ca el pe pământ desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual, cel puţin în momentul când a avut loc această acerbă dispută. Iar Satana insinua că ar putea fi aşa doar pentru că până la acel moment al timpului El l-a ocrotit pe Iov şi casa lui într-un fel special, că protecţia Sa l-a ferit pe Iov de orice suferinţă şi durere ce în opinia lui l-ar fi condus să-l blesteme pe Dumnezeu tocmai pentru că permite suferinţa în viaţa lui Iov. 

Altruismul care abundă în bunătate şi dragoste trebuia pus la probă pentru a se dovedi că Dumnezeu nu are intenţii meschine, planuri ticluite pentru a face dintr-un om ascultător perfecţiunea întruchipată, ca dovadă că pe pământ în mijlocul păcatului se poate trăi fără pată, curat la suflet. Un om ajunge desăvârşit pe baza ascultării fără cusur faţă de principiile Evangheliei pe care le-a înţeles cu ajutorul Duhului Sfânt. Este lucrarea interioară a Duhului Sfânt să conducă de la o treaptă a desăvârşirii la alta atunci când sufletul se predă acestei puteri formidabile, de fapt când se lasă în braţele alinătoare ale Persoanei Duhului Sfânt, singurul din tot universul care poate păzi citadela sufletului de orice întinăciune.

Cartea lui Iov ne prezintă adevărul extraordinar al biruinţei unui om desăvârşit de la începutul durerii sale şi până la izbăvirea sa de Dumnezeu, când se face dovada înaintea cerului că neprihănirea rezistă pe baza propriilor ei merite, fiindcă aşa e făcută să existe. Din păcate prea mulţi creştini consideră că Iov a păcătuit cumva la un moment dat, altfel de ce s-a pocăit? În felul acesta, ei ţin partea învăţăturii luciferice care spune că nici un om nu poate fi curat înaintea lui Dumnezeu. Ba mai mult, că Dumnezeu găseşte greşeli chiar şi la îngerii din ceruri, loiali Lui. "Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii săi, cu cât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!" Iov 4,18,19. 

Când Satana i-a prăpădit toată averea şi copiii lui Iov, acesta din urmă nu a adresat nici un blestem lui Dumnezeu aşa cum s-ar fi aşteptat Satana să facă, întrucât năpasta adusă asupra lui Iov a fost cea mai rapidă şi mai ticăloasă cu putinţă. Scopul ei fiind să-l determine pe Iov, cel curat la suflet, adică fără păcat după mărturia Scripturii, să păcătuiască prin descurajare şi pierderea credinţei. Cuvintele lui Iov ar trebui să constituie un exemplu pentru orice credincios năpăstuit, fiindcă ele exprimă chiar gândurile sale, ceea ce se afla în realitate în inima sa: ">Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie numele Lui.< În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva Domnului." Iov 1,21.22.

Unii credincioşi care trec prin necazuri mult mai uşoare exprimă vorbe care de fapt nu-şi au corespondentul în adevăratele gânduri ale inimii. Ei zic mai departe că au încredere în Dumnezeu deşi nu înţeleg de ce El a permis ca ei să treacă prin suferinţa respectivă. Dar, când acea suferinţă se accentuează, atunci se vor da pe faţă adevăratele sentimente ale inimii; o lipsă de încredere în Acela despre care presupune că i-a pus la încercare credinţa ca să se vadă cât de credincios este. 

În primul rând, Dumnezeu nu pune la grea încercare pe nimeni ca să vadă cât de credincios este, fiindcă El oricum este atotştiutor şi nu are nevoie de nici o demonstraţie în acest sens, întrucât ştie tot ce se află în mintea acelei persoane. El nu trimite necazuri asupra nimănui fiindcă nu-i stă în caracter. Dar, permite încercarea caracterului Său în toţi aceia care sunt cu adevărat credincioşi cu scopul de a-i aduce mai aproape de Sine, ca să-şi vadă slăbiciunile şi totodată tăria puterii Lui. Numai în aceste condiţii suferinţa devine binecuvântare.

     "Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări şi lupte, şi-au păstrat credinţa şi loialitatea lor. Deseori, slujitori Evangheliei îşi fac lucrarea în mijlocul furtunilor şi prigoanei, al cruntei împotriviri şi al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-şi amintească de faptul că experienţa câştigată în cuptorul încins al încercărilor şi necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor şi puterea Lui. Dumnezeu îi învaţă să se sprijine pe El. Astfel, îi pregăteşte să întâmpine întâmplările neaşteptate, să ocupe poziţii de încredere şi să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri." Faptele apostolilor, cap. Patmos, par. 19.

Dumnezeu nu a împiedicat uneltirile diavolului nici la acele reuniuni cereşti şi nici prin aşa-zişii prieteni ai lui Iov, cei trei teologi plini de teorie, unele speculative şi demonice, aşa cum am arătat mai sus. Dumnezeu a avut încredere totală în Iov că nu va păcătui cu nimic în toată suferinţa sa nimicitoare. Şi Iov n-a păcătuit în toate zilele suferinţei sale. Prin suferinţa sa, Iov urma să se apropie de Dumnezeu şi mai mult, să câştige o amplă vedere asupra tăriei puterii Sale şi, o dată cu aceasta, o nouă experinţă în desăvârşire şi în cunoaşterea Aceluia în care a avut încredere neclintită până la sfârşit. 

Iov ştia că este plăcut lui Dumnezeu şi că trăieşte în armonie cu tot ce îi descoperise Dumnezeu până la vremea aceea. Comportamentul său era pe măsura neprihănirii sale. Nu ştia de ce suferă. Nu înţelegea de ce Dumnezeu permite o astfel de stare de lucruri cu el şi familia lui, dar ştia una şi bună, adevărată, că viaţa lui este fără cusur înaintea lui Dumnezeu, că nu poate fi dovedit că are păcat cu nici un chip. "Îmi va rămâne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat poruncile Celui sfânt... Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa... Iată-mă sunt gata să-mi apăr pricina, căci şiu că am dreptate." Iov 6,10; 9,21; 13,18. 

Credinţa vie a lui Iov nu a şovăit nici o clipă, nădejdea sa era propria sa neprihănire căpătată în dar de la Acela pe care-l iubea şi care credea că îi apără pricina în cer. "Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tău? Nădejdea ta nu-i neprihănirea ta?" Iov 4,5.6. "Chiar acum Martorul meu este în cer, Apărătorul meu este în locurile înalte." Iov 16,19. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că în această luptă titanică, Satana a căutat să aducă pe toate căile posibile zdrobirea credinţei lui Iov în Dumnezeul cerului. După ce i-a luat casa, averea şi copiii, l-a atins cu boală triplându-i apoi suferinţa pe toate planurile, mai ales psihice, prin corvoada teoriilor celor trei prieteni ai săi care au căutat să-l facă să creadă că totul i se întâmplă pentru că are vreun păcat neştiut, că suferinţa lui nu poate fi decât o plată a păcatului propriu! 

Lor le era imposibil să creadă că suferinţa poată să vină asupra celui desăvârşit fără ca ea să fie vreo plată a păcatului sau a vreunei fapte rele. Că vine numai din cauza uneltirilor perfide ale lui Satana, ce caută să distrugă dacă nu viaţa celui pe care-l năpăstuişte, cel puţin credinţa lui în Dumnezeul cel plin de dragoste, care pur şi simplu este nevoit să sufere împreună cu copilul Său plin de încredere copilărească în Apărătorul lui! "Şi la cupa sa a mai fost adăugat un element al amărăciunii. Prietenii săi, care nu vedeau în nenorocire decât o plată a păcatului, au apăsat asupra duhului său rănit şi împovărat cu acuzaţiile lor, conform cărora Iov se făcea vinovat de nelegiuire." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 9.

Lupta s-a transferat, după sosirea prietenilor lui Iov, în alt plan, cel al vieţii sale neprihănite, pe care aceşti prieteni o puneau la îndoială. Ei de fapt nu veniseră să-l mângâie în suferinţă, ci să-l acuze că suferinţa se datorează vreunei nelegiuiri ale sale, ceea ce făcea din susţinerea sa că este neprihănit doar o pretenţie în opinia lor. Prin aceşti prieteni şi teoriile pe care le avansau ei, avem dovada de netăgăduit că Satana a căutat să distrugă credinţa lui Iov în Dumnezeu determinându-l să păcătuiască, fiindcă dacă ar fi fost deja păcătos, atunci nu ar fi avut nici o noimă experienţa prin care trecea. 

Şi Iov nu a păcătuit niciodată, nici cu buzele, nici în gând, împotriva lui Dumnezeu pe toată durata desfăşurării acestei triste experienţe în suferinţă. El şi-a păstrat integritatea până la capăt. Ştia că nu are nici un păcat, că viaţa sa este una virtuoasă şi pe placul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu înţelegea de ce suferă. De altminteri, pot spune cu siguranţa ce mai deplină că lui Iov i s-a întâmplat după credinţa sa, în virtutea căreia a reuşit într-un mod strălucit să-şi apere caracterul lui şi caracterul Tatălui Său ceresc. De aceea, a fost preţuit în ochii cerului, iar Satana a fost învins prin propriile sale arme nimicitoare, acelea care îi vor aduce şi sfârşitul, de altfel. "Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul. Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea. N-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui." Iov 23,10-12.

     "Prin răbdarea sa neobosită, şi-a apărat propriul caracter şi în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 11.

Dacă este aşa, atunci de ce avem consemnată în Scripturi pocăinţa lui Iov? Dacă şi-a apărat integritatea caracterului, atunci un om fără pată de ce anume să se pocăiască? Este posibilă o astfel de pocăinţă? Cum trebuie să înţelegem pocăinţa lui Iov? În primul rând, mărturia Scripturii este de la un capăt la celălalt în favoarea caracterului neprihănit şi desăvârşit al lui Iov. Pocăinţa lui nu a venit dintr-o inimă în care s-a găsit nelegiuirea în confruntarea cu prietenii săi, nici prin cuvinte, nici prin gânduri bine disimulate. Cartea lui Iov ne spune clar că Iov era neprihănit şi curat la suflet, deci fără păcat. În acest caz, pocăinţa lui a venit doar la vederea strălucirii slavei lui Dumnezeu care a pus în contrast condiţia sa de om păcătos, căci nici un om păcătos nu poate sta vreodată înaintea lui Dumnezeu, indiferent cât de desăvârşit moral ar fi, fără să-şi vadă diformităţile trupeşti, propriile slăbiciuni ale naturii omeneşti. Ea a izvorât dintr-o inimă care a avut propriul simţământ al păcătoşeniei la vederea slavei divine din mijlocul căreia îi vorbeşte Dumnezeu.

Vorbim despre păcătoşenie ca despre ceva caracteristic corpului uman aflat în această stare. Indiferent în ce stare de desăvârşire morală şi spirituală s-ar afla cineva, propriul lui trup omenesc este păcătos, slab şi muritor. Nu acest trup ne face păcătoşi în ochii cerului, ci păcatul ca vrăjmşie interioară, care se exprimă prin neascultare încăpăţânată, de obicei, sau prin orbire spirituală crasă la alţii care se pretind creştini. Aşadar, Iov s-a pocăit prin recunoaşterea condiţiei naturii sale omeneşti înaintea Aceluia care este sfinţenie şi desăvârşire! La vederea tăriei puterii Sale, adică a slavei Sale extraordinare, Iov şi-a văzut propria nimicnicie, i-a fost silă de sine, mai ales că era carne aproape putredă şi s-a pocăit, adică a recunoscut păcătoşenia propriei naturi omeneşti. Această pocăinţă este inevitabilă când Dumnezeu ne apropie de Sine şi doreşte să ne familiarizeze mai mult cu tăria puterii Sale de care trebuie să ne împărtăşim pentru că vom sta chiar pe tronul Său.

     ">Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii< (Iov 38,1) şi i-a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine şi s-a pocăit în ţărâna şi cenuşă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelşugare şi să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viaţă." Profeţi şi regi, cap. De la Izreel la Horeb, paragraful al cincilea de la sfârşit.

Dacă pocăinţa lui Iov ar fi survenit ca urmare a vreunei fărădelegi uitate sau făcute în timpul discuţiei cu prietenii săi, atunci el ar fi trebuit să aducă o ardere de tot împreună cu prietenii săi, despre care Dumnezeu spune că păcătuiseră! Pocăinţa lui Iov nu a necesitat jertfă, fiindcă a venit pe fondul neprihănirii care a rezistat la toată suferinţa, trimiţându-l pe Iov faţă în faţă cu Acela căreia îi ceruse să îi pună la probă credinţa. Întotdeauna învingătorii îşi recunosc starea de păcătoşenie a naturii umane în care sălăşluiesc, în pofida desăvârşirii morale interioare, atunci când sunt puşi faţă în faţă numai cu o fărâmă din strălucirea slavei şi puterii divine, asemenea lui Iov. 

De altfel, Scripturile întăresc tot ceea ce am spus până acum şi ne arată la modul cel mai elocvent de ce s-a pocăit Iov: "Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă." Iov 42,5.6. Iov l-a văzut pe Dumnezeu, a văzut strălucirea slavei Sale, şi s-a pocăit având în vedere starea sa datorată bolii, a trupului său tumefiat de nemiloasa cruzime a lui Satana. Caracterul său a rămas nepătat, dar trupul său a ajuns distrus din cauza bolii. Din cauza trupului, simţământul păcătoşeniei naturii sale omeneşti a întrecut frumuseţea lăuntrică a vieţii sale spirituale, şi s-a pocăit, adică şi-a recunoscut propria slăbiciune şi urâciune a trupului său în comparaţie cu frumuseţea slavei divine, care urma să-i redea nu numai un trup sănătos, ci şi viaţa de dinainte, dublându-i bogăţiile.

Experienţa lui Iov, de păstrare a integrităţii în mijlocul unor suferinţe greu de descris, va fi experienţa celor 144.000 în timpul lipsit de har. Vorbim aici doar despre biruinţa credinţei mântuitoare, nu despre boală, întrucât cei 144.000 de sfinţi vor intra în timpul strâmtorării fără vreo slăbiciune datorată vreunei boli. Ioan Botezătorul, ca şi Iov de altfel, stă ca tip pentru cei 144.000 în sensul înaltei sale curăţii morale, dar mai ales în privinţa cumpătării, care va juca un rol decisiv în menţinerea tonusului şi a unei vigori a creierului, necesare în timp de cea mai mare presiune posibilă impusă asupra naturii omeneşti slăbite după şase mii de ani de păcătuire încontinuu. Într-un timp lipsit de har este imperios necesară sănătatea corporală, fizică. Nimeni nu poate îndeplini lucrarea celor 144.000 decât dacă va fi sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi morală!

     "Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei...
     Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul din pustie, par. 14, 17.

După cum Iov a fost încercat la maximum admis în timp de har, fără să i se ia viaţa de către Satana, tot astfel şi cei 144.000 vor fi supuşi unor presiuni la care nici o altă fiinţă umană, cu excepţia lui Hristos, nu a mai fost supusă, întrucât prin tot ceea ce au trecut oamenii şi creştinii de la căderea în păcat, au trecut ca experienţă prin timp de milă, de har; pe când cei 144.000 vor trebui să treacă printr-o experienţă unică fără să mai beneficieze de mijlocirea lui Isus şi fără harul atât de necesar naturii omeneşti în condiţiile manifestării păcatului! Ca şi Iov, biserica triumfătoare va fi lăsată cu totul în seama tuturor ispitirilor şi atacurilor lui Satana, asmuţite prin demoni şi oamenii ticăloşi, care la vremea aceea vor forma monstruoasa confederaţie a tuturor popoarelor lumii, unde biserica şi statul dau chip femeii destrăbălate pline de sânge şi a fiarei deosebit de reprezentative pentru naţiunile pământului, călărite de femeia simbolică, ce vor da pe faţă suma spiritului, procedeelor, principiilor şi caracterului tuturor imperiilor mondiale care s-au succedat rând pe rând la cârma omenirii.

Trebuie să reţinem că experienţa lui Iov, a menţinerii integrităţii şi curăţiei sufleteşti şi a biruinţei depline, se va repeta dar la altă scară. Biruinţa sa în acele condiţii mizerabile se va repeta cu cei 144.000, a căror credinţă nestrămutată în Dumnezeul cerului, pe care îl cunosc tot aşa cum Isus Hristos îl cunoaşte pe Tatăl, va demonstra că neprihănirea rezistă singură pe baza propriilor ei merite, fără ca Dumnezeu să facă ceva special pentru a o menţine deasupra ispitelor; că slujirea faţă de Dumnezeu izvorăşte dintr-o inimă plină de respect faţă de Creatorul cerului, că este de bună voie şi se face în libertatea cea mai deplină cu putinţă! Loialitatea faţă de Dumnezeu nu vine din cauza unor foloase sau a unei ocrotiri speciale, ci doar din convingere bazată pe o cunoaştere corectă a caracterului Aceluia care nu se schimbă niciodată.

Experienţa dureroasă a lui Iov s-a datorat întru totul uneltirilor infame ale lui Satana. Aceleaşi uneltiri îi va aduce pe cei 144.000 faţă în faţă cu aceeaşi experienţă dureroasă prin care a trecut Iov, în sensul că vor fi lăsaţi la îndemâna diavolului pentru a fi ispitiţi la maximum fără nici un fel de protecţie. Ştim deja că de viaţa şi de sănătatea lor diavolul nu se va putea atinge, dar mintea va fi supusă unor presiuni greu de imaginat astăzi. Totul va avea loc cu scopul aducerii lor în situaţia de a-şi pierde credinţa în Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva Lui. Dar acest lucru nu se va întâmpla, întrucât toţi cei 144.000 vor fi fost deja sigilaţi fără ca Satana şi chiar ei înşişi să ştie.

Acest sigiliu nu este o protecţie impusă de Dumnezeu, ca să-i ferească în ascuns de diavolul, ci vine ca o lucrare rezultată în urma deciziei şi a unei hotărâri pline de o convingere de nestrămutat din partea copiilor Săi credincioşi, care au ales în deplină cunoştinţă de cauză să rămână de partea adevărului chiar cu preţul propriei lor vieţi, dacă ar fi cazul. Sigiliul lui Hristos este lucrarea Lui, într-adevăr, dar vine numai ca rezultat al deciziei şi hotărârii ferme luate de mintea tuturor celor 144.000, care ajung să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl. Credinţa lor fermă de a-l urma pe Dumnezeu oriunde, indiferent de împrejurări, aduce cu sine această lucrare, pe care Hristos nu ezită să o facă.

     "Isus nu a prezentat urmaşilor Lui dobândirea gloriei şi bogăţiilor pământeşti, a trăirii unei vieţi lipsite de încercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-l urmeze pe calea lepădării de sine şi a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forţelor unite ale răului. Într-o alianţă plină de cruzime, oamenii şi îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prinţului Păcii. Fiecare cuvânt şi faptă a Sa au dat pe faţă milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă.
     La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul - spiritul care o susţine - este la fel cu acela care i-a ucis pe aleşii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.

     În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat şi i-a dat morţii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceştia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui şi omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbaţi şi femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul. 

     Prin încercări şi prigoană, gloria - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în aleşii săi. Credincioşii în Hristos, urâţi şi prigoniţi de lume, sunt educaţi şi formaţi în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curăţiţi în cuptorul durerii.

     Ei îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine şi trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învaţă, fac cunoştinţă cu blestemul păcatului şi privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, şi să spună >eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi< (Romani 8,18)." Faptele apostolilor, cap. Patmos, ultimele cinci paragrafe.

Integritatea lui Iov în suferinţă

Cel mai cert lucru cu putinţă referitor la suferinţă este că ea nu constituie o formă de pedepsire căutată înadins de Dumnezeu pentru corectarea sau năpăstuirea omului păcătos! Ea pur şi simplu nu face parte din arsenalul lui Dumnezeu câtă vreme guvernarea Sa şi principiile împărăţiei Sale sunt de natură morală. Cum ar putea suferinţa să ne facă umani, demni de numele de om sau buni, înţelegători, respectuoşi, amabili, ori creştini dedicaţi trup şi suflet lui Dumnezeu, etc.? Dacă suferinţa ar avea acest rol nemaipomenit, atunci putem spune că este un principiu moral care stă la baza guvernării divine. Dar, suferinţa şi orice formă de nenorocire nu sunt principii morale, ci un rezultat sigur al prezenţei păcatului, cel mai odios lucru din câte există pe pământ, şi al manifestării sale în oameni şi în lume.

Suferinţa nu are nimic de a face cu moralitatea, care are la bază doar două lucruri de prim rang ce constituie esenţa caracterului lui Dumnezeu, şi anume adevărul şi neprihănirea sau iubirea plină de abnegaţie. Din păcate, prea mulţi creştini privesc suferinţa ca fiind un mijloc de pedepsire a păcătosului din partea lui Dumnezeu, când acesta nu vrea să asculte de El. Mai mult, unii merg şi mai departe şi cred că ea vine ca urmare a vreunei fapte rele săvârşite de suferind, de familia lui sau de cineva apropiat. Cu alte cuvinte, dacă faci rău, atunci Dumnezeu te pedepseşte; nu scapi, mai devreme sau mai târziu o păţeşti sigur, fiindcă nu poţi evita mânia lui Dumnezeu. Acesta este tipul de raţionament care caracterizează în fapt majoritatea creştinilor.

Dar, el este absolut eronat, după cum ne dovedesc Scripturile adevărului. Ceea ce trebuie să fie clar pentru toţi este că suferinţa, urmările ei şi moartea îl au ca autor pe Satana. Din această pricină, putem spune cu siguranţă deplină că suferinţa este biciul pe care-l foloseşte Satana şi prin care urmăreşte să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu îi pedepseşte în mod arbitrar pentru faptele lor păcătoase. Dumnezeu nu-i poate pedepsi pe oameni pentru că pur şi simplu au păcătuit, în încercarea de a-i îndrepta cumva, din moment ce în marea Sa iubire l-a trimis pe Isus să ne salveze din păcat, El însuşi luând pedeapsa care se cuvenea omului asupra Sa. Omul păcătos nu poate fi îndreptat spre mântuire prin suferinţă, ci doar prin iubire. Dragostea e singura care poate salva omenirea de suferinţă, dacă aceasta doreşte!

A pedepsi pe cineva în mod arbitrar pentru a-l învăţa minte să asculte, înseamnă a proceda imoral şi imatur, căci mintea inteligentă sau inima, potrivit Scripturilor, este câştigată doar prin iubire şi bunătate. Este contrar raţiunii şi caracterului lui Dumnezeu folosirea unui astfel de procedeu satanic pentru îndreptarea omului. Acum, pentru a înţelege corect suferinţa ca dramă umană, Dumnezeu ne-a lăsat în Scripturi singura carte prin care ne descoperă cine este autorul real şi moral al suferinţei umane pe pământ. Această carte este Iov. Aici Dumnezeu ne înfăţişează adevăratul tablou, adevărata realitate cu privire la cine aduce suferinţa pe pământ printre oameni, indiferent că sunt sfinţi sau păcătoşi.

Ceea ce e interesant este faptul că suferinţa este adusă asupra unui om al lui Dumnezeu, neprihănit, curat la suflet, deci fără păcat. Iov era la vremea aceea, din punct de vedere moral şi spiritual, desăvârşit, întruchiparea sau reprezentarea corectă a caracterului lui Dumnezeu pe pământ! "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău." Iov 1,1.

Pentru că Dumnezeu a ştiut că suferinţa va constitui o problemă serioasă pentru toate generaţiile de oameni după căderea lui Adam în păcat, a considerat că este înţelept şi drept să ne ofere un răspuns clar şi direct pentru ca noi să înţelegem corect cine aduce suferinţa printre noi şi ce rol joacă Dumnezeu în această situaţie. În marea Sa înţelepciune i-a descoperit lui Moise originile creaţiei pământului şi geneza omului, precum şi tot ce trebuie să ştim cu privire la suferinţa omenească şi, mai mult, cum trebuie privită şi înţeleasă aceasta. Moise a scris în pustiul Madian atât cartea Geneza, cât şi cartea Iov, spre binele omenirii. Aici, în cărţile amintite, se află răspunul clar, fără echivoc cu privire la existenţa noastră şi la suferinţa de care avem parte. "Anii îndelungaţi din mijlocul deşertului nu au fost irosiţi. Nu numai că Moise a obţinut o pregătire pentru marea lucrarea ce-i stătea înainte, dar pe durata acestui timp, sub inspiraţia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei şi de asemenea cartea lui Iov, care vor fi citite cu cel mai adânc interes de poporul lui Dumnezeu până la încheierea timpului." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Putem observa şi singuri ce plan minunat a avut Dumnezeu pentru noi, prin faptul că ne descoperă laolaltă geneza creaţiei, a omului, cine este iniţiatorul suferinţei, dar şi cum trebuie să privim în mod corect suferinţa, ca mod de manifestare printre oameni. Desăvârşirea creaţiei a fost umbrită de păcat şi de suferinţă. În noile condiţii pe care singuri ni le-am creat, prin neascultare, era absolut necesar să înţelegem rostul suferinţei, dar nu ca pe ceva trimis în mod special de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire spre îndreptare, ci ca pe ceva specific condiţiilor păcatului şi neascultării, al cărui singur autor moral este Satana.

Singura problemă de care ne izbim când citim cartea lui Iov este de ce Dumnezeu i-a permis lui Satana să-l lovească pe Iov atât de crunt; de ce a îngăduit un supliciu atât de nefiresc faţă de un om pe care, culmea, îl iubea şi îl preţuia ca pe propriul Său Fiu. Imaginea unui Dumnezeu care permite astfel de manifestări chiar ale lui Satana, este comună fiecări minţi omeneşti, fapt pentru care Dumnezeu este perceput ca fiind lipsit de milă, răzbunător şi capricios. În felul acesta, oamenii au ajuns să asocieze caracterul lui Dumnezeu cu cel al lui Satana. Degeaba ne spune că este plin de iubire, dacă îngăduie şi urmăreşte intenţionat să ne pedepsească în mod arbitrar pentru te miri ce nimicuri, ca să nu mai pomenim păcatele grosolane, ori pentru păcate ascunse ştiute doar de noi. Bunăoară, Iov, cu toate că era considerat chiar de Dumnezeu curat la suflet, totuşi El permite să vină asupra lui suferinţe greu de închipuit, într-un timp extrem de scurt!

Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că această carte va fi înţeleasă corect doar de o minte spirituală călăuzită de Duhul Sfânt. Biblia nu-i o simplă carte care abundă în informaţii şi povestiri istorice. Dumnezeu trage cortina care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă şi ne prezintă adevărata realitate care se ascunde în spatele tuturor manifestărilor păcatului în lumea noastră. Ne înfăţişează un caz concret petrecut cu foarte mult timp în urmă, pentru ca noi să înţelegem de ce suferim şi cine este de fapt iniţiatorul suferinţei omeneşti. Această carte extraordinară nu poate fi înţeleasă dacă mai întâi nu pricepem miezul disputei, al cărei protagonist a fost Iov. Miezul acestei lupte a fost fără doar şi poate altruismul reflectat în viaţa lui Iov, care a înfăţişat cel mai fidel cu putinţă caracterul lui Dumnezeu într-o lume chinuită de păcat. Da, Iov trăia mai presus de ispite şi de orice păcat. Viaţa sa era o mărturie continuă despre ce înseamnă să fii biruitor permanent, zi de zi, asupra oricărui păcat mărturisit.

Acest fapt în sine l-a adus pe Iov în situaţia de a fi obiectul mâniei lui Satana, fiindcă el constituia întruchiparea vie a altruismului în inima împărăţiei întunericului, a stăpânirii lui Satana. Nici unui alt om nu i se putea întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui Iov, deoarece Scripturile dau mărturie fără putinţă de tăgadă, prin vocea lui Dumnezeu, că Iov era, cel puţin la vremea aceea, singurul om de pe pământ care trăia o viaţă morală şi spirituală desăvârşită. Era neprihănit, fără păcat, imaginea fidelă a caracterului lui Dumnezeu aşa cum peste veacuri avea să se reflecte mai strălucitor în viaţa inegalabilă a Mântuitorului. Iată cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum sunt surprinse de Moise în cartea pe care a scris-o împreună cu Geneza: "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău... Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<... El se ţine tare în neprihănirea lui." Iov 1,1.8; 2.3.

Dumnezeu afirmă de două ori că nu este nimeni ca Iov pe pământ, concluzionând că el se ţine tare în neprihănirea lui în pofida primelor calamităţi care au fost aduse asupra lui de către Satana. Acum, de ce a permis Dumnezeu să vină aşa nenorocire asupra Iov din moment ce era un om al lui Dumnezeu desăvârşit, neprihănit? Nu ar fi fost cazul să-l ocrotească într-un mod special de furia lui Satana? În cazul lui Iov, permiterea suferinţei de către Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decât prin prisma altruismului care-i caracteriza viaţa, principiu de altminteri care reprezintă obiectul urii supreme pentru Satana! Iov era ţinta principală a lui Satana de pe întregul pământ, la timpul când se desfăşoară acţiunea. Iov era pur şi simplu întruchiparea lui Hristos pe un pământ aflat sub blestemul păcatului. El manifesta principiile cerului în familie şi în societatea vremii aceleia, lucru pe care Satana îl ura, fiind o ofensă la adresa egoismului, mândriei şi păcatului, a tuturor principiilor răutăţii care brăzdează împărăţia lui Satana de pe pământ.

     "Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăşte Satana; el îi tăgăduieşte însăşi existenţa. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste; şi el procedează la fel cu cei care-i slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos şi a tuturor celor ce-i poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenţiei lui Satana.
     Isus a venit în chip de om în scopul de a ilustra altruismul în propria Sa viaţă. Şi toţi aceia care acceptă acest principiu trebuie să fie împreună lucrători cu El, demonstrându-l în viaţa practică. Să aleagă ceea ce este drept, pentru că aşa este drept, să ia poziţie pentru adevăr cu preţul suferinţei şi sacrificiului - >Aceasta este moştenirea robilor Domnului, iar neprihănirea lor  vine de la Mine, zice Domnul.< Isaia 54,17." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 2, 3.

Aşadar, controversa iscată de către Satana s-a dat în jurul altruismului pe care-l manifesta Iov în viaţa practică, zi de zi. Altruismul înseamnă acea manifestare a bunătăţii şi iubirii fără să ţii seama de interesul personal. Înseamnă a trăi pentru binecuvântarea altora, aşa cum o demonstrează viaţa lui Iov, în chiar cuvintele pe care le rosteşte el la un moment dat. "Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda. Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior. Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-i smulgeam prada din dinţi... Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară. Când li se muia inima, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi." Iov 29,11-17.23-25.

Viaţa lui Iov reprezintă idealul lui Dumnezeu în cel mai înalt grad cu privire la desăvârşire, desigur potrivit luminii şi înţelegerii pe care el le avea la data aceea. Ca să înţelegem corect de ce Dumnezeu a permis suferinţa adusă de Satana asupra lui Iov, trebuie să pricepem corect primele două capitole, unde ni se înfăţizează două tablouri, unul terestru privitor la Iov, iar altul ceresc privitor la adunarea tuturor reprezentanţilor lumilor necăzute în păcat, printre care şi Satana ca reprezentant al pământului. Iov este prototipul adevăratului creştin care poate şi trebuie să trăiască viaţa cerului pe pământ; un om fără pată, neprihănit şi deci desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual. Este introdus mai întâi Iov pentru că el urmează să fie obiectul disputei iscate de Satana înaintea lui Dumnezeu.

Apoi este prezentată scena adunării fiilor lui Dumnezeu, ca reprezentanţi ai planetelor locuite din toate sistemele solare, înaintea lui Dumnezeu. Acest tip de adunări este ceva obişnuit pentru cer întrucât Hristos împarte în acest fel toate binecuvântările posibile acestora, care la rândul lor le dăruiesc semenilor lor şi implicit a planetelor lor. Satana se prezintă cu calitatea de reprezentant al Terrei, deoarece pământul devenise stăpânirea lui prin uzurparea autorităţii lui Adam, pe care-l ademeneşte la păcat făcându-l rob al acestuia. Dumnezeu nu a intrat în dispută şi nici nu s-a luat la harţă vreodată cu Satana pe tema aceasta, întrucât planul mântuirii avea să rezolve problema şi să-i redea lui Adam moştenirea pierdută.

Până la răstignirea lui Hristos pe cruce, Satana a avut acces în cer la astfel de adunări ţinute din timp în timp. După evenimentul Golgota, Satana nu a mai fost primit în cer la solicitarea expresă a îngerilor, care l-au dezrădăcinat din simpatiile lor pe vecie fiindcă se descoperise ca ucigaş mârşav. El este duhul de minciună care iese de la această adunare, în vremea lui Iosafat, şi amăgeşte toţi profeţii mincinoşi ai împăratului lui Israel ca să se lupte împotriva Ramotului din Galaad. Vezi 1Împăraţi 22 şi 1Cronici 18.

Aici, în cadrul acestei adunări scopul lui Satana este să-l provoace pe Dumnezeu de faţă cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai lumilor necăzute în păcat, care încă nu desluşeau bine principiile care stăteau şi stau încă la baza împărăţiei propuse de Satana, fără legea lui Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau în profunzime modul de manifestare al lui Dumnezeu în timpul Vechiului Testament sau cum se poate împleti perfect mila şi bunătatea cu dreptatea fără egal a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl prezintă pe Iov ca mărturie vie în favoarea principiilor neprihănirii ce rezistă pe baza propriilor ei merite în mijlocul tuturor provocărilor păcatului. Dar, Satana începe să insinueze că Iov este neprihănit pentru că Dumnezeu i-a dat tot ce i-a poftit inima.

     "Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<. Şi Satana a răspuns Domnului: >Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara<." Iov 1,8-10.

Insinuarea lui Satana era perfidă întrucât prin ea căuta să arunce o umbră asupra conduitei lui Dumnezeu cu oamenii, în sensul că pe unii îi favorizează şi-i ocroteşte în schimbul loialităţii lor, încercând să dovedească justeţea principiilor neprihănirii în condiţiile păcatului! De fapt, ţinta lui Satana era să semene multă îndoială şi semne de întrebare serioase în mintea celorlalţi participanţi la adunarea respectivă, cu scopul precis de a pune în umbră chiar caracterul şi corectitudinea lui Dumnezeu în felul cum tratează oamenii păcătoşi. Cu alte cuvinte, Iov este o excepţie de om desăvârşit în lumea păcatului pentru că Dumnezeu îl ocroteşte într-un mod special, pe el şi casa lui, favorizându-l într-un fel aparte, dându-i averi peste averi şi mulţi copii. Cum să nu fii loial lui Dumnezeu în astfel de condiţii?

Deci, Satana înfăţişa lucrurile în aşa fel, încât Iov să pară că este o excepţie din cauza lui Dumnezeu. Satana voia să spună că în condiţiile păcatului este absurd să fii neprihănit dacă Dumnezeu nu te ocroteşte în mod cu totul excepţional, prin faptul că îşi pune la adăpost omul loial împotriva ispitelor lui Satana. N-ai cum să fii excepţie şi desăvârşit moral în mijlocul păcatului decât printr-un plan ascuns şi bine ticluit al lui Dumnezeu în sensul unei ocrotiri speciale şi a unor favoruri mari de tot. Tocmai de aceea Satana vine cu cuvintele acestea sfidătoare şi perfide la o altă adunare, după ce face una cu ţărâna toată averea familiei lui Iov şi-i prăpădeşte şi copiii: "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui." Iov 2,4.

Pentru a înlătura orice urmă se suspiciune şi orice semn de întrebare, Dumnezeu permite lui Satana să-l pună pe Iov la probă. Această îngăduire era necesară în contextul despre care am discutat. Era singura alternativă pentru eliminarea oricăror urme de suspiciune cu privire la caracterul Său. Dumnezeu trebuia să dovedească, la cerere, că Iov nu este ocrotit pentru ca să-i fie loial Lui, dar că neprihănirea lui Iov va rezista la absolut orice probă la care este supusă de diavolul. Iov a ales, pentru că a dorit, să fie neprihănit pentru că îl iubea pe Dumnezeu necondiţionat. Dacă Dumnezeu l-ar fi ocrotit pe Iov în condiţiile provocării lansate de Satana de faţă cu fiii lui Dumnezeu, interzicându-i diavolului să-l pună la probă, atunci ar fi putut arunca o umbră de îndoială în mintea reprezentanţilor de seamă ai celorlalte lumi, participanţi la acea reuniune cerească, cu privire la motivaţia Lui de a-l feri pe Iov de suferinţă. Din acest motiv, bine întemeiat, Dumnezeu permite punerea la încercare a lui Iov de către Satana deoarece ştia că neprihănirea şi credinţa lui Iov vor face faţă tuturor vicisitudinilor vieţii, în speţă a suferinţei.

Dumnezeu permite această desfăşurare de lucruri din raţiuni bine cumpănite; nu o face pentru Sine, ci pentru celelalte fiinţe cereşti, care trebuie să se dumirească asupra faptului că altruismul şi neprihănirea rezistă singure la orice, dacă vreun om este plin de ele, fără ca Dumnezeu să le susţină pe ascuns şi prin planuri ticluite, pompând energie şi vitalitate cerească în cei încercaţi. El o face pentru a demonstra fiilor Săi participanţi la acea adunare că El nu-l ocroteşte pe Iov din motive meschine, că l-a îndesat cu daruri doar pentru ca să-i poată păstra loialitatea faţă de Sine. Încercarea lui Iov este de fapt încercarea lui Dumnezeu, fiindcă ceea ce este pus la probă e tocmai caracterul lui Dumnezeu în Iov.

Suferinţa lui Iov se datorează întru totul lui Satana, descoperindu-se ca fiind autorul de drept al întregii suferinţe omeneşti, prin care încearcă să aducă un blam asupra lui Dumnezeu făcându-i pe oameni să creadă că El e vinovatul. Nu trebuie să generalizăm permiterea suferinţei din partea lui Dumnezeu, fiindcă acest fapt nu este adevărat. El a permis suferinţa lui Iov pentru că în contextul respectiv nu se putea altfel. Cartea lui Iov ne este dată pentru a înţelege caracterul şi motivaţia lui Dumnezeu când este determinat să procedeze astfel. "Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 38.

Ceea ce trebuie să învăţăm din cartea lui Iov, referitor la suferinţă, este că Dumnezeu îngăduie suferinţa din acelaşi motiv pentru care a îngăduit desfăşurarea păcatului pe pământul nostru şi păstrarea vieţii lui Satana! El nu trimite suferinţă nimănui şi nu se foloseşte de ea ca să ne îndrepte spre mântuire sau ca să ne pedepsească pentru fărădelegile noastre. Iov rămâne un exemplu de om credincios în condiţii deosebit de grele, un ilustru exemplu a ceea ce vor fi cei 144.000 în timpul lipsit de har, când Satana le va pune la grea încercare credinţa şi viaţa cu mult mai mult decât a făcut-o cu Iov. Dacă pricepem că Dumnezeu este pus la încercare în cei ce deţin ca pe o comoară nepreţuită caracterul Său, atunci vom înţelege şi de ce îi este îngăduit lui Satana să aducă atâta mizerie. Credincioşii adevăraţi nu se tem de astfel de manifestări, pentru că ştiu în cine cred şi înţeleg caracterul Aceluia care nu se poate schimba niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că insinuările lui Satana trebuie demontate una câte una până la edificarea completă a minţii angelice sau omeneşti în privinţa lor, iar acest lucru nu se poate face în condiţiile păcatului decât prin demonstraţie! Oamenii neprihăniţi sunt cei mai capabili să ofere demonstraţia cea mai vie în favoarea altruismului şi neprihănirii care nu cedează la nici o presiune. Aici, credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea caracterului Său joacă un rol determinant în obţinerea biruinţei! Integritatea unor astfel de credincioşi rămâne intactă sub presiunea suferinţei şi a nenorocirilor, Dumnezeu nefiind blamat pentru aşa ceva, întocmai ca în cazul lui Iov. Dumnezeu nu caută să expună pe nimeni suferinţei, dar atitudinea lui Satana conduce lucrurile astfel încât devine necesară o demonstraţie în suferinţă, dar numai de către cei neprihăniţi, aşa cum va fi cazul tuturor celor 144.000. De aceea, va fi absolut necesar şi benefic să discutăm despre neprihănirea şi desăvârşirea lui Iov, ca reprezentare a neprihănirii şi desăvârşirii impecabile a bisericii celor 144.000 în contextul timpului lipsit de har. Păstrarea integrităţii şi loialităţii lui Iov în suferinţă va fi repetată prin cei 144.000 de biruitori într-un context mult mai îngrozitor, ceva cu care nici un om de pe faţa pământului nu s-a întâlnit vreodată!

Suferinţa umană - între blestem şi binecuvântare

Deunăzi am fost întrebat de ce Dumnezeu permite ca unii oameni să sufere mai mult decât alţii? De ce în anumite împrejurări mor copii nevinovaţi de fărădelegile altora sau în cutremure de pământ, în accidente de avion, ori în alte mii şi mii de calamităţi? De ce nu suferă doar criminalii odioşi trebuind în schimb să asistăm la suferinţa şi moartea unor oameni liniştiţi, morali şi binefăcători? De ce suferă atâta chin femeile din cauza abuzurilor la care sunt supuse de soţii sau aşa-zişii lor prieteni? Într-un cuvânt, de ce Dumnezeu îngăduie suferinţa în diverse forme de manifestare?

Aş spune că sunt întrebări îndreptăţite la care ar trebui să avem un răspuns adecvat, un răspuns care să satisfacă nedumeririle noastre cu privire la un Dumnezeu care permite un astfel de fenomen dureros, neplăcut şi nedorit de natura omenească. În primul rând, trebuie să stabilim faptul că Dumnezeu nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată autorul suferinţei. De vreme ce El este Viaţa, atunci este imposibil de presupus că Viaţa care s-a pogorât de sus ca să ne salveze ar conţine suferinţă, ca un mijloc de pedepsire a păcătoşilor! Să ne fie clar: Dumnezeu nu pedepseşte niciodată păcătosul, ci păcatul. Dacă păcătosul alege definitiv să respingă toate eforturile Sale de a-l salva, atunci acel păcătos va fi nimicit împreună cu păcatul care a devenit moarte şi condamnare pentru sufletul şi viaţa sa.

Pe dealul Golgotei, Dumnezeu Tatăl a pedepsit păcatul acolo unde se afla el, iar acesta se găsea asupra Fiului Său preaiubit. El a condamnat şi pedepsit păcatul pentru totdeauna în Fiul Său, iar pentru aceasta Isus Hristos a trebuit să sufere moartea veşnică, moartea de care vor suferi toţi oamenii care au refuzat cu bună ştiinţă mântuirea plină de har a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu pedepseşte păcatul, atunci împreună cu acesta va pieri şi persoana care s-a identificat şi a devenit una cu acesta. Dacă am căuta cu tot dinadinsul să fim conştienţi şi să înţelegem ce este păcatul, atunci am folosi unicul mijloc de a scăpa de el, şi anume credinţa mântuitoare prin predarea lui asupra Aceluia care a murit din cauza lui - Isus Hristos.

Deci, dacă Dumnezeu nu este autorul păcatului, atunci în mod evident El nu are cum să fie autorul suferinţei şi a întregului cortegiu de dureri şi neplăceri ce-l aduce cu sine. Atunci, în mod logic şi real, suferinţa trebuie că este rezultatul căderii în păcat a primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Dacă păcatul nu este din Dumnezeu, pesemne că nici suferinţa nu provine din Dumnezeu. Acum, dacă Dumnezeu a acceptat manifestarea păcatului, pentru că omul a vrut să nu asculte de El în grădina Eden, atunci implicit trebuia să accepte tot ceea ce deriva din păcat, o dată cu practicarea acestuia de către oamenii păcătoşi, ajungând în acest fel realmente un mod de viaţă pe pământ!

Acceptând provocările păcatului, Dumnezeu totodată a fost nevoit să se implice în lumea noastră, cu trup şi suflet, până acolo încât s-a identificat în toate privinţele cu omul şi natura lui omenească, mai puţin cu păcatul acestuia, fiindcă altfel n-ar fi avut cum să ne salveze. El ştia că omul urma să sufere crunt de pe urma complacerii în păcat, dar cu toate acestea El nu putea să curme suferinţa omului, şi tot ce derivă din păcat, fiindcă altfel ar fi pregătit calea pentru perpetuitatea păcatului. Oamenii ar fi găsit plăcere în a trăi în păcat, fără să simtă suferinţele, durerile şi moartea pe care acesta le provoacă. Este ca şi cum un beţiv s-ar complace în băutură pentru că ştie că aceasta îi dă o euforie plăcută, fără să se îmbolnăvească niciodată, fără să îi fie afectat vreodată ficatul sau alte organe interne. O astfel de stare de lucruri este de neimaginat într-o lume plină de suferinţă. Dar, dacă s-ar putea, oamenii inventivi ar crea băuturi care să provoace o stare de euforie fără să le fie afectată sănătatea.

Dumnezeu este prea înţelept ca să nu fi lăsat păcatul să se manifeste sub toate formele. Dacă şi-ar fi luat obligaţia de a ne feri de toate consecinţele lui, în speţă de suferinţă fiindcă tot o abordăm aici, atunci păcatul ar fi fost privit ca ceva de dorit, cu toate că este tocmai opusul neprihănirii. Pentru a pricepe în toate privinţele ce este păcatul, Dumnezeu a permis manifestarea lui cu toate rezultatele lui. În primele stadii de manifestare, în cer, când Lucifer a păcătuit cel dintâi, nimeni dintre fiinţele create nu înţelegea ce este cu adevărat păcatul şi ce aduce cu sine, nici măcar Lucifer însuşi. Încercarea din partea lui Dumnezeu de a explica şi lămuri ce este păcatul unor fiinţe care nici măcar nu auziseră de termenul păcat, darmite să mai ştie cum se manifestă, ar fi fost sortită eşecului din start dacă Dumnezeu ar fi rămas doar la stadiul de explicaţie. În mod absolut necesar trebuia să urmeze şi o demonstraţie vie a neprihănirii prin care trebuia pus în contrast vădit păcatul, fiindcă păcatul nu putea fi descoperit aşa cum este şi văzut în toată puterea lui decât prin punerea lui în contrast cu caracterul lui Dumnezeu. De aceea, se poate spune totodată că păcatul este provocarea caracterului lui Dumnezeu şi susţinerea că nu se poate manifesta doar în neprihănire, potrivit cerinţelor legii morale divine, în orice circumstanţă la orice presiune şi provocare a păcatului.

Cum putea fi dezrădăcinat păcatul prin alegerea şi decizia hotărâtă, unanimă şi inteligentă a fiinţelor create din univers? Exista o singur soluţie, şi anume permiterea acestuia de a se manifesta aşa cum dorea, în afara legii lui Dumnezeu, ca un afront direct împotriva lui Dumnezeu. Dar, permiterea manifestării păcatului însemna totodată şi nevoia unui sacrificiu pe măsura caracterului sfânt şi neprihănit al lui Dumnezeu! Această permisivitate sau îngăduire a păcatului l-a costat pe Dumnezeu un sacrificiu enorm, fără de care păcatul nu ar fi putut fi eradicat prin decizia conştientă şi inteligentă a tuturor făpturilor create din univers. Asta înseamnă că prima persoană din univers care a suferit de pe urma păcatului a fost Dumnezeu. Persoana Lui este prima care a acceptat suferinţa doar pentru ca păcatul să poată fi dezrădăcinat din univers. Dar, înainte de a fi şters din universul creat trebuia mai întâi să fie dezrădăcinat din natura şi din mintea celor păcătoşi, care doreau acest lucru, iar Satana din simpatia îngerilor care rămăseseră loiali lui Dumnezeu şi trăiau prin credinţa că problema păcatului va fi înţeleasă pe deplin numai atunci când Fiul lui Dumnzeu avea să se întrupeze şi să moară din cauza păcatului nostru.

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
     Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 15, 16.

În această mare bătălie, pe care atât de puţin o înţelegem, Dumnezeu şi Satana au pornit fiecare să-şi demonstreze principiile. Dumnezeu se manifestă doar în şi prin adevăr, neprihănire şi dragoste, fără să folosească puterea creatoare în a sili, contrânge sau impune ascultarea fiinţelor păcătoase; pe când Satana se manifestă prin tot arsenalul minciunii, perfidiei, vicleniei, egoismului şi constrângerii, acolo unde este cazul, când victima sa a ajuns pradă terorii stăpânirii demonice. În ce priveşte voinţa omului, Dumnezeu a asigurat dreptul inalienabil al acesteia de a decide singură şi neconstrânsă. Satana nu are nici o putere să forţeze oamenii să-l urmeze sau să-i împiedice să treacă de partea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a interzis cu desăvârşire aşa ceva.

Un lucru trebuie să fie clar, în contextul celor afirmate mai sus, şi anume faptul că păcatul nu putea fi nimicit prin forţă, fiindcă asta ar fi însemnat perpetuarea lui şi imposibilitatea dispariţiei sale dintr-un univers populat cu fiinţe inteligente. Forţa nu era soluţia, ci sacrificiul dragostei care suferă pentru cei păcătoşi. Satana trebuia să împiedice prin orice mijloc imaginabil acest sacrificiu, fiindcă ar fi descoperit puterea şi mizeria păcatului şi l-ar fi expus privirilor inteligente ale îngerilor şi locuitorilor celorlalte planete din multele sisteme solare existente.

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5, 6.

Din moment ce Dumnezeu a oferit timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile, atunci înseamnă că El a trebuit să permită desfăşurarea păcatului şi a rezultatelor acestuia pe pământ, singurul atins de boala mortală a păcatului. Permiterea păcatului înseamnă şi permiterea suferinţei, a bolii şi a morţii. Acum, îngăduirea păcatului şi a suferinţei din partea lui Dumnezeu se află chiar în alegerea nefericită pe care omul a făcut-o în favoarea păcatului, pentru că l-a pus pe Dumnezeu în faţa deciziei de a pune în practică planul mântuirii în care era prevăzută singura soluţie pentru rezolvarea păcatului, şi anume sacrificiul unicului Fiul născut al lui Dumnezeu! Această îngăduire nu trebuie percepută şi înţeleasă ca fiind un mod de pedepsire a lui Dumnezeu pentru cei neascultători. Permisivitatea sau tolerarea suferinţei nu este actul de pedepsire a păcătosului, din partea lui Dumnezeu, pentru că acesta se încăpăţânează să asculte de El! Suferinţa nu intră în sfera de acţiune a lui Dumnezeu pe pământ, câtă vreme cârmuirea Sa este morală, iar singura putere predominantă prin care se descoperă principiile împărăţiei Sale şi a caracterului Său impecabil este adevărul şi dragostea!!

Suferinţa nu face parte din cârmuirea lui Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu Viaţa şi Lumina acestei lumi - Isus Hristos. Autorul de facto al suferinţei este diavolul, fiindcă el a introdus păcatul în cer, de unde a fost izgonit, şi apoi pe pământ. El este acela care-i determină pe oameni să creadă că Dumnezeu îi năpăstuieşte prin suferinţă şi boli, ca pedeapsă arbitrară pentru păcatele lor şi a răzvrătirii constante. "Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara de a fi privit ca un mare păcătos." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 35.

Pentru a înţelege corect suferinţa şi de ce este îngăduită, mai întâi şi de toate trebuie să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi principiile care stau la baza guvernării divine. Acestea, caracterul şi principiile neprihănirii lui Dumnezeu, sunt descoperite în Isus Hristos. Ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este numai bunătatea, deci dragostea lui Dumnezeu, nicidecum suferinţa despre care credem că este îngăduită de Dumnezeu în anumite împrejurări ca să-l determine pe păcătos să accepte harul lui Dumnezeu! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7.

Aşadar, suferinţa nu este mijlocul prin care Dumnezeu ne cheamă la ascultare şi la pocăinţă. Ea face parte din arsenalul distructiv al lui Satana şi al păcatului, fiindcă el este autorul păcatului şi al minciunii că Dumnezeu ne pedepseşte în mod arbitrar prin suferinţă. Dar, cum să înţelegem că Dumnezeu permite suferinţa în viaţa unor oameni, a unor copii sau a unor femei care pier împreună cu răufăcătorii sau singuri prin diverse calamităţi naturale sau prin voia celor rău intenţionaţi? În primul rând, El nu este implicat în vreo situaţie în care apare suferinţa. Nici nu pune la cale aşa ceva, căci nici un tată plin de iubire, asemenea Dumnezeului nostru bun, nu suferă să-şi lase copiii să simtă durerea şi nenorocirea ca să-i pedepsească intenţionat şi plănuit, asta ca să le vină mintea la cap, în cazul în care nu mor sub greutatea suferinţei respective. 

Suferinţa este consecinţa nefastă a păcatului, vorbind la modul general; este mijlocul prin care Satana, în perfidia sa, îl foloseşte pentru a arunca în seama lui Dumnezeu ceea ce El nu ar face niciodată. Caracterul lui şi modul lui de manifestare le pune pe seama lui Dumnezeu, iar oamenii au acceptat acest fapt cu privire la un Dumnezeu pe care îl aseamănă mai degrabă cu Satana decât cu imaginea reală şi obiectivă în cel mai înalt sens al cuvântului a unui Tată plin de milă şi de iubire. Realitatea este că suferinţa face parte din lumea păcatului ca ceva firesc şi atinge şi pe cei buni şi pe cei răi, fără să facă deosebire. În lumea noastră binele este amestecat cu răul, iar de cele mai multe ori răul predomină, iar urmarea nu este decât suferinţa. Să ţinem minte că Dumnezeu, în planul de mântuire, nu s-a angajat să ne scape de suferinţă şi durere, ci de păcat. Când păcatul este eliminat din natura celui pocăit, el rămâne mai departe cu un trup predispus bolilor şi suferinţelor, fiindcă este muritor. 

Noi trăim într-o lume păcătoasă, chiar dacă moral şi spiritual putem fi sfinţi, asemenea Mântuitorului. Asta nu ne absolvă de posibilitatea de a suferi şi chiar de a muri violent, înainte de vreme! Dumnezeu nu poate opri cursul gândurilor şi acţiunilor oamenilor păcătoşi, ca să-i pună la adăpost faţă de suferinţe şi dureri. El se raportează la nişte fiinţe inteligente şi doreşte ca ele să înţeleagă bunătatea Sa, numai că puţini o preţuiesc şi o vor totodată. Suferinţele lui Hristos pe Golgota vorbesc despre aşa ceva. Totuşi, Dumnezeu permite mai departe desfăşurarea păcatului şi a suferinţei pentru că noi oamenii încă nu am înţeles caracterul Lui manifestat în viaţa Domnului Hristos.

Permisivitatea suferinţei din partea lui Dumnezeu trebuie privită şi din altă perspectivă. Ea trebuie înţeleasă ca fiind mijlocul prin care omul păcătos face posibilă suferinţa prin respingerea harului divin sau ajutorului lui Dumnezeu. Îngăduirea suferinţei nu este ceva premeditat din partea lui Dumnezeu, nici gândit şi nici impus ca mijloc de pedepsire a păcătosului! Suferinţa nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu de îndreptare a păcătosului, dar, în condiţiile respingerii harului divin, omul se pune singur în situaţia de a aduce asupra lui ceea ce Dumnezeu doreşte să împiedice. În aceste condiţii, suferinţa poate fi pentru unii o cale de îndreptare şi întoarcere la Dumnezeu, chiar o binecuvântare. Dumnezeu foloseşte situaţiile şi împrejurările în care omul a ajuns prin planurile şi eforturile sale, pentru a oferi câştigul şi binecuvântarea cea mai mare sufletului care întrevede bunătatea lui Dumnezeu, prin faptul că, fie i-a fost salvată viaţă, fie sănătatea, fie soţia sau copiii, ori a tras o învăţătură sănătoasă de pe urma manifestării suferinţei care s-a abătut asupra lui şi familiei sale.

Noi nu ştim cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru protecţia noastră. Dar, un lucru trebuie să fie sigur pentru orice minte bine cumpănită, şi anume că, pe măsură ce ne apropiem de etapele care conduc la edictul duminical, cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului vor elibera tot mai mult acest frâu până când pământul va deveni o veritabilă cloacă de stricăciuni plină de suferinţe şi dureri de neînchipuit. Toate suferinţele care se abat asupra omului astăzi se datorează lui Satana, fiindcă are mult mai mult acces la mintea păcătosului care respinge toate eforturile lui Dumnezeu pentru salvarea lui decât a avut în trecut.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

     "Binele şi răul sunt amestecate, iar asupra noastră vin năpaste. Uneori oamenii trec dincolo de hotarul grijii protectoare a lui Dumnezeu, iar atunci Satana îşi exercită puterea asupra lor şi Dumnezeu nu intervine." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Aşadar, suferinţa umană este îngăduită de Dumnezeu din cauza încăpăţânării noastre de a asculta de invitaţiile harului divin. Această îngăduire trebuie înţeleasă nu ca fiind actul intenţionat al lui Dumnezeu prin care caută să îl pedepsească pe om, ci mai degrabă ca fiind respingerea milei divine din partea omului păcătos, care se aşază singur în postura celui lipsit de binecuvântata grijă ocrotitoare a lui Hristos. Retragerea milei divine înseamnă îngăduirea manifestării suferinţei. Numai astfel trebuie privită îngăduirea suferinţei din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit. Se vede acest lucru cel mai bine când Isus a fost rugat de către gadareni să nu mai vină prin ţinutul lor pentru că le provoacă pagube. Şi El aşa a făcut. Hristos respectă fiinţa umană şi libertatea acesteia în cel mai înalt grad posibil, pe măsura neprihănirii şi sfinţeniei Sale.

Acum, să nu facem niciodată greşeala să credem că suferinţa unui om se datorează în primul rând vreunui păcat ascuns din viaţa lui. Acest tip de mentalitate este absolut eronat şi devastator. Este adevărat că suferinţa este o consecinţă teribilă a păcatului, de la căderea lui Adam, dar nu este adevărat că orice suferinţă are drept cauză păcatul din viaţa cuiva, cu atât mai mult dacă acel om este neprihănit. Suferinţa vine ca urmare a încălcării legii lui Dumnezeu. Dar, acest adevăr nu trebuie răstălmăcit. Dumnezeu nu are nimic de a face cu suferinţa, nu trimite nimănui aşa ceva, pentru că pur şi simplu este în afara sfinţeniei, caracterului şi felului Său de a se raporta la oamenii păcătoşi. Autorul mizeriei morale, a suferinţei şi durerii este doar Satana. Suferinţa care nu are drept cauză păcatul personal va fi subiectul următor.

În concluzie, ceea ce doresc să înţelegem este că suferinţa este adusă asupra oamenilor, sfinţi sau păcătoşi, numai de către Satana. În cazul celor păcătoşi Dumnezeu permite suferinţa prin faptul că este silit de oamenii păcătoşi să-şi retragă mila şi protecţia divină, iar în cazul celor sfinţi, ca Iov, caz pe care-l vom dezbate în studiul următor, Dumnezeu permite suferinţa pentru că în astfel de situaţii, unice de altminteri, caracterul lui Satana este demascat cu cea mai mare putere posibilă, fără ca încrederea în Dumnezeu a sfântului năpăstuit de ea să-i fie afectată în vreun fel. Harul este pus în valoare de credinţa nestrămutată a aceluia care îl cunoaşte pe Cel Preaînalt, cunoaştere care este viaţa veşnică! De fapt, după cum vom vedea, în astfel de situaţii rare Dumnezeu suferă împreună cu acel om sfânt, fiindcă acceptă să se pună la încercare în sfântul respectiv. Propriul Său caracter este probat în acel om şi prin credinţa lui vie în Dumnezeul mântuirii, care iese în evidenţă ca neprihănire, viaţă şi lumină!! Printr-o astfel de suferinţă, şi numai în astfel de cazuri rare, cu toate că ea este adusă numai de către Satana, se poate spune pe drept cuvânt că "Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său". Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 37.

Caracterul lui Hristos este cunoscut numai de către acela care are viaţa veşnică prin experienţa naşterii din nou. Prin cunoştinţa adevărată a Evangheliei se capătă o înţelegere adecvată a suferinţei în lumea noastră precum şi motivul pentru care Dumnezeu o permite.

     "Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. >Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.< (Ioan 8,36). >Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.< (Romani 8,2).
     În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa.

     Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. >Adevărul vă va face slobozi< şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este >legea slobozeniei< (Iacov 2,12)." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 14-16.