Integritatea lui Iov în suferinţă

Cel mai cert lucru cu putinţă referitor la suferinţă este că ea nu constituie o formă de pedepsire căutată înadins de Dumnezeu pentru corectarea sau năpăstuirea omului păcătos! Ea pur şi simplu nu face parte din arsenalul lui Dumnezeu câtă vreme guvernarea Sa şi principiile împărăţiei Sale sunt de natură morală. Cum ar putea suferinţa să ne facă umani, demni de numele de om sau buni, înţelegători, respectuoşi, amabili, ori creştini dedicaţi trup şi suflet lui Dumnezeu, etc.? Dacă suferinţa ar avea acest rol nemaipomenit, atunci putem spune că este un principiu moral care stă la baza guvernării divine. Dar, suferinţa şi orice formă de nenorocire nu sunt principii morale, ci un rezultat sigur al prezenţei păcatului, cel mai odios lucru din câte există pe pământ, şi al manifestării sale în oameni şi în lume.

Suferinţa nu are nimic de a face cu moralitatea, care are la bază doar două lucruri de prim rang ce constituie esenţa caracterului lui Dumnezeu, şi anume adevărul şi neprihănirea sau iubirea plină de abnegaţie. Din păcate, prea mulţi creştini privesc suferinţa ca fiind un mijloc de pedepsire a păcătosului din partea lui Dumnezeu, când acesta nu vrea să asculte de El. Mai mult, unii merg şi mai departe şi cred că ea vine ca urmare a vreunei fapte rele săvârşite de suferind, de familia lui sau de cineva apropiat. Cu alte cuvinte, dacă faci rău, atunci Dumnezeu te pedepseşte; nu scapi, mai devreme sau mai târziu o păţeşti sigur, fiindcă nu poţi evita mânia lui Dumnezeu. Acesta este tipul de raţionament care caracterizează în fapt majoritatea creştinilor.

Dar, el este absolut eronat, după cum ne dovedesc Scripturile adevărului. Ceea ce trebuie să fie clar pentru toţi este că suferinţa, urmările ei şi moartea îl au ca autor pe Satana. Din această pricină, putem spune cu siguranţă deplină că suferinţa este biciul pe care-l foloseşte Satana şi prin care urmăreşte să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu îi pedepseşte în mod arbitrar pentru faptele lor păcătoase. Dumnezeu nu-i poate pedepsi pe oameni pentru că pur şi simplu au păcătuit, în încercarea de a-i îndrepta cumva, din moment ce în marea Sa iubire l-a trimis pe Isus să ne salveze din păcat, El însuşi luând pedeapsa care se cuvenea omului asupra Sa. Omul păcătos nu poate fi îndreptat spre mântuire prin suferinţă, ci doar prin iubire. Dragostea e singura care poate salva omenirea de suferinţă, dacă aceasta doreşte!

A pedepsi pe cineva în mod arbitrar pentru a-l învăţa minte să asculte, înseamnă a proceda imoral şi imatur, căci mintea inteligentă sau inima, potrivit Scripturilor, este câştigată doar prin iubire şi bunătate. Este contrar raţiunii şi caracterului lui Dumnezeu folosirea unui astfel de procedeu satanic pentru îndreptarea omului. Acum, pentru a înţelege corect suferinţa ca dramă umană, Dumnezeu ne-a lăsat în Scripturi singura carte prin care ne descoperă cine este autorul real şi moral al suferinţei umane pe pământ. Această carte este Iov. Aici Dumnezeu ne înfăţişează adevăratul tablou, adevărata realitate cu privire la cine aduce suferinţa pe pământ printre oameni, indiferent că sunt sfinţi sau păcătoşi.

Ceea ce e interesant este faptul că suferinţa este adusă asupra unui om al lui Dumnezeu, neprihănit, curat la suflet, deci fără păcat. Iov era la vremea aceea, din punct de vedere moral şi spiritual, desăvârşit, întruchiparea sau reprezentarea corectă a caracterului lui Dumnezeu pe pământ! "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău." Iov 1,1.

Pentru că Dumnezeu a ştiut că suferinţa va constitui o problemă serioasă pentru toate generaţiile de oameni după căderea lui Adam în păcat, a considerat că este înţelept şi drept să ne ofere un răspuns clar şi direct pentru ca noi să înţelegem corect cine aduce suferinţa printre noi şi ce rol joacă Dumnezeu în această situaţie. În marea Sa înţelepciune i-a descoperit lui Moise originile creaţiei pământului şi geneza omului, precum şi tot ce trebuie să ştim cu privire la suferinţa omenească şi, mai mult, cum trebuie privită şi înţeleasă aceasta. Moise a scris în pustiul Madian atât cartea Geneza, cât şi cartea Iov, spre binele omenirii. Aici, în cărţile amintite, se află răspunul clar, fără echivoc cu privire la existenţa noastră şi la suferinţa de care avem parte. "Anii îndelungaţi din mijlocul deşertului nu au fost irosiţi. Nu numai că Moise a obţinut o pregătire pentru marea lucrarea ce-i stătea înainte, dar pe durata acestui timp, sub inspiraţia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei şi de asemenea cartea lui Iov, care vor fi citite cu cel mai adânc interes de poporul lui Dumnezeu până la încheierea timpului." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Putem observa şi singuri ce plan minunat a avut Dumnezeu pentru noi, prin faptul că ne descoperă laolaltă geneza creaţiei, a omului, cine este iniţiatorul suferinţei, dar şi cum trebuie să privim în mod corect suferinţa, ca mod de manifestare printre oameni. Desăvârşirea creaţiei a fost umbrită de păcat şi de suferinţă. În noile condiţii pe care singuri ni le-am creat, prin neascultare, era absolut necesar să înţelegem rostul suferinţei, dar nu ca pe ceva trimis în mod special de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire spre îndreptare, ci ca pe ceva specific condiţiilor păcatului şi neascultării, al cărui singur autor moral este Satana.

Singura problemă de care ne izbim când citim cartea lui Iov este de ce Dumnezeu i-a permis lui Satana să-l lovească pe Iov atât de crunt; de ce a îngăduit un supliciu atât de nefiresc faţă de un om pe care, culmea, îl iubea şi îl preţuia ca pe propriul Său Fiu. Imaginea unui Dumnezeu care permite astfel de manifestări chiar ale lui Satana, este comună fiecări minţi omeneşti, fapt pentru care Dumnezeu este perceput ca fiind lipsit de milă, răzbunător şi capricios. În felul acesta, oamenii au ajuns să asocieze caracterul lui Dumnezeu cu cel al lui Satana. Degeaba ne spune că este plin de iubire, dacă îngăduie şi urmăreşte intenţionat să ne pedepsească în mod arbitrar pentru te miri ce nimicuri, ca să nu mai pomenim păcatele grosolane, ori pentru păcate ascunse ştiute doar de noi. Bunăoară, Iov, cu toate că era considerat chiar de Dumnezeu curat la suflet, totuşi El permite să vină asupra lui suferinţe greu de închipuit, într-un timp extrem de scurt!

Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că această carte va fi înţeleasă corect doar de o minte spirituală călăuzită de Duhul Sfânt. Biblia nu-i o simplă carte care abundă în informaţii şi povestiri istorice. Dumnezeu trage cortina care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă şi ne prezintă adevărata realitate care se ascunde în spatele tuturor manifestărilor păcatului în lumea noastră. Ne înfăţişează un caz concret petrecut cu foarte mult timp în urmă, pentru ca noi să înţelegem de ce suferim şi cine este de fapt iniţiatorul suferinţei omeneşti. Această carte extraordinară nu poate fi înţeleasă dacă mai întâi nu pricepem miezul disputei, al cărei protagonist a fost Iov. Miezul acestei lupte a fost fără doar şi poate altruismul reflectat în viaţa lui Iov, care a înfăţişat cel mai fidel cu putinţă caracterul lui Dumnezeu într-o lume chinuită de păcat. Da, Iov trăia mai presus de ispite şi de orice păcat. Viaţa sa era o mărturie continuă despre ce înseamnă să fii biruitor permanent, zi de zi, asupra oricărui păcat mărturisit.

Acest fapt în sine l-a adus pe Iov în situaţia de a fi obiectul mâniei lui Satana, fiindcă el constituia întruchiparea vie a altruismului în inima împărăţiei întunericului, a stăpânirii lui Satana. Nici unui alt om nu i se putea întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui Iov, deoarece Scripturile dau mărturie fără putinţă de tăgadă, prin vocea lui Dumnezeu, că Iov era, cel puţin la vremea aceea, singurul om de pe pământ care trăia o viaţă morală şi spirituală desăvârşită. Era neprihănit, fără păcat, imaginea fidelă a caracterului lui Dumnezeu aşa cum peste veacuri avea să se reflecte mai strălucitor în viaţa inegalabilă a Mântuitorului. Iată cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum sunt surprinse de Moise în cartea pe care a scris-o împreună cu Geneza: "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău... Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<... El se ţine tare în neprihănirea lui." Iov 1,1.8; 2.3.

Dumnezeu afirmă de două ori că nu este nimeni ca Iov pe pământ, concluzionând că el se ţine tare în neprihănirea lui în pofida primelor calamităţi care au fost aduse asupra lui de către Satana. Acum, de ce a permis Dumnezeu să vină aşa nenorocire asupra Iov din moment ce era un om al lui Dumnezeu desăvârşit, neprihănit? Nu ar fi fost cazul să-l ocrotească într-un mod special de furia lui Satana? În cazul lui Iov, permiterea suferinţei de către Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decât prin prisma altruismului care-i caracteriza viaţa, principiu de altminteri care reprezintă obiectul urii supreme pentru Satana! Iov era ţinta principală a lui Satana de pe întregul pământ, la timpul când se desfăşoară acţiunea. Iov era pur şi simplu întruchiparea lui Hristos pe un pământ aflat sub blestemul păcatului. El manifesta principiile cerului în familie şi în societatea vremii aceleia, lucru pe care Satana îl ura, fiind o ofensă la adresa egoismului, mândriei şi păcatului, a tuturor principiilor răutăţii care brăzdează împărăţia lui Satana de pe pământ.

     "Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăşte Satana; el îi tăgăduieşte însăşi existenţa. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste; şi el procedează la fel cu cei care-i slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos şi a tuturor celor ce-i poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenţiei lui Satana.
     Isus a venit în chip de om în scopul de a ilustra altruismul în propria Sa viaţă. Şi toţi aceia care acceptă acest principiu trebuie să fie împreună lucrători cu El, demonstrându-l în viaţa practică. Să aleagă ceea ce este drept, pentru că aşa este drept, să ia poziţie pentru adevăr cu preţul suferinţei şi sacrificiului - >Aceasta este moştenirea robilor Domnului, iar neprihănirea lor  vine de la Mine, zice Domnul.< Isaia 54,17." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 2, 3.

Aşadar, controversa iscată de către Satana s-a dat în jurul altruismului pe care-l manifesta Iov în viaţa practică, zi de zi. Altruismul înseamnă acea manifestare a bunătăţii şi iubirii fără să ţii seama de interesul personal. Înseamnă a trăi pentru binecuvântarea altora, aşa cum o demonstrează viaţa lui Iov, în chiar cuvintele pe care le rosteşte el la un moment dat. "Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda. Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior. Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-i smulgeam prada din dinţi... Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară. Când li se muia inima, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi." Iov 29,11-17.23-25.

Viaţa lui Iov reprezintă idealul lui Dumnezeu în cel mai înalt grad cu privire la desăvârşire, desigur potrivit luminii şi înţelegerii pe care el le avea la data aceea. Ca să înţelegem corect de ce Dumnezeu a permis suferinţa adusă de Satana asupra lui Iov, trebuie să pricepem corect primele două capitole, unde ni se înfăţizează două tablouri, unul terestru privitor la Iov, iar altul ceresc privitor la adunarea tuturor reprezentanţilor lumilor necăzute în păcat, printre care şi Satana ca reprezentant al pământului. Iov este prototipul adevăratului creştin care poate şi trebuie să trăiască viaţa cerului pe pământ; un om fără pată, neprihănit şi deci desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual. Este introdus mai întâi Iov pentru că el urmează să fie obiectul disputei iscate de Satana înaintea lui Dumnezeu.

Apoi este prezentată scena adunării fiilor lui Dumnezeu, ca reprezentanţi ai planetelor locuite din toate sistemele solare, înaintea lui Dumnezeu. Acest tip de adunări este ceva obişnuit pentru cer întrucât Hristos împarte în acest fel toate binecuvântările posibile acestora, care la rândul lor le dăruiesc semenilor lor şi implicit a planetelor lor. Satana se prezintă cu calitatea de reprezentant al Terrei, deoarece pământul devenise stăpânirea lui prin uzurparea autorităţii lui Adam, pe care-l ademeneşte la păcat făcându-l rob al acestuia. Dumnezeu nu a intrat în dispută şi nici nu s-a luat la harţă vreodată cu Satana pe tema aceasta, întrucât planul mântuirii avea să rezolve problema şi să-i redea lui Adam moştenirea pierdută.

Până la răstignirea lui Hristos pe cruce, Satana a avut acces în cer la astfel de adunări ţinute din timp în timp. După evenimentul Golgota, Satana nu a mai fost primit în cer la solicitarea expresă a îngerilor, care l-au dezrădăcinat din simpatiile lor pe vecie fiindcă se descoperise ca ucigaş mârşav. El este duhul de minciună care iese de la această adunare, în vremea lui Iosafat, şi amăgeşte toţi profeţii mincinoşi ai împăratului lui Israel ca să se lupte împotriva Ramotului din Galaad. Vezi 1Împăraţi 22 şi 1Cronici 18.

Aici, în cadrul acestei adunări scopul lui Satana este să-l provoace pe Dumnezeu de faţă cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai lumilor necăzute în păcat, care încă nu desluşeau bine principiile care stăteau şi stau încă la baza împărăţiei propuse de Satana, fără legea lui Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau în profunzime modul de manifestare al lui Dumnezeu în timpul Vechiului Testament sau cum se poate împleti perfect mila şi bunătatea cu dreptatea fără egal a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl prezintă pe Iov ca mărturie vie în favoarea principiilor neprihănirii ce rezistă pe baza propriilor ei merite în mijlocul tuturor provocărilor păcatului. Dar, Satana începe să insinueze că Iov este neprihănit pentru că Dumnezeu i-a dat tot ce i-a poftit inima.

     "Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<. Şi Satana a răspuns Domnului: >Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara<." Iov 1,8-10.

Insinuarea lui Satana era perfidă întrucât prin ea căuta să arunce o umbră asupra conduitei lui Dumnezeu cu oamenii, în sensul că pe unii îi favorizează şi-i ocroteşte în schimbul loialităţii lor, încercând să dovedească justeţea principiilor neprihănirii în condiţiile păcatului! De fapt, ţinta lui Satana era să semene multă îndoială şi semne de întrebare serioase în mintea celorlalţi participanţi la adunarea respectivă, cu scopul precis de a pune în umbră chiar caracterul şi corectitudinea lui Dumnezeu în felul cum tratează oamenii păcătoşi. Cu alte cuvinte, Iov este o excepţie de om desăvârşit în lumea păcatului pentru că Dumnezeu îl ocroteşte într-un mod special, pe el şi casa lui, favorizându-l într-un fel aparte, dându-i averi peste averi şi mulţi copii. Cum să nu fii loial lui Dumnezeu în astfel de condiţii?

Deci, Satana înfăţişa lucrurile în aşa fel, încât Iov să pară că este o excepţie din cauza lui Dumnezeu. Satana voia să spună că în condiţiile păcatului este absurd să fii neprihănit dacă Dumnezeu nu te ocroteşte în mod cu totul excepţional, prin faptul că îşi pune la adăpost omul loial împotriva ispitelor lui Satana. N-ai cum să fii excepţie şi desăvârşit moral în mijlocul păcatului decât printr-un plan ascuns şi bine ticluit al lui Dumnezeu în sensul unei ocrotiri speciale şi a unor favoruri mari de tot. Tocmai de aceea Satana vine cu cuvintele acestea sfidătoare şi perfide la o altă adunare, după ce face una cu ţărâna toată averea familiei lui Iov şi-i prăpădeşte şi copiii: "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui." Iov 2,4.

Pentru a înlătura orice urmă se suspiciune şi orice semn de întrebare, Dumnezeu permite lui Satana să-l pună pe Iov la probă. Această îngăduire era necesară în contextul despre care am discutat. Era singura alternativă pentru eliminarea oricăror urme de suspiciune cu privire la caracterul Său. Dumnezeu trebuia să dovedească, la cerere, că Iov nu este ocrotit pentru ca să-i fie loial Lui, dar că neprihănirea lui Iov va rezista la absolut orice probă la care este supusă de diavolul. Iov a ales, pentru că a dorit, să fie neprihănit pentru că îl iubea pe Dumnezeu necondiţionat. Dacă Dumnezeu l-ar fi ocrotit pe Iov în condiţiile provocării lansate de Satana de faţă cu fiii lui Dumnezeu, interzicându-i diavolului să-l pună la probă, atunci ar fi putut arunca o umbră de îndoială în mintea reprezentanţilor de seamă ai celorlalte lumi, participanţi la acea reuniune cerească, cu privire la motivaţia Lui de a-l feri pe Iov de suferinţă. Din acest motiv, bine întemeiat, Dumnezeu permite punerea la încercare a lui Iov de către Satana deoarece ştia că neprihănirea şi credinţa lui Iov vor face faţă tuturor vicisitudinilor vieţii, în speţă a suferinţei.

Dumnezeu permite această desfăşurare de lucruri din raţiuni bine cumpănite; nu o face pentru Sine, ci pentru celelalte fiinţe cereşti, care trebuie să se dumirească asupra faptului că altruismul şi neprihănirea rezistă singure la orice, dacă vreun om este plin de ele, fără ca Dumnezeu să le susţină pe ascuns şi prin planuri ticluite, pompând energie şi vitalitate cerească în cei încercaţi. El o face pentru a demonstra fiilor Săi participanţi la acea adunare că El nu-l ocroteşte pe Iov din motive meschine, că l-a îndesat cu daruri doar pentru ca să-i poată păstra loialitatea faţă de Sine. Încercarea lui Iov este de fapt încercarea lui Dumnezeu, fiindcă ceea ce este pus la probă e tocmai caracterul lui Dumnezeu în Iov.

Suferinţa lui Iov se datorează întru totul lui Satana, descoperindu-se ca fiind autorul de drept al întregii suferinţe omeneşti, prin care încearcă să aducă un blam asupra lui Dumnezeu făcându-i pe oameni să creadă că El e vinovatul. Nu trebuie să generalizăm permiterea suferinţei din partea lui Dumnezeu, fiindcă acest fapt nu este adevărat. El a permis suferinţa lui Iov pentru că în contextul respectiv nu se putea altfel. Cartea lui Iov ne este dată pentru a înţelege caracterul şi motivaţia lui Dumnezeu când este determinat să procedeze astfel. "Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 38.

Ceea ce trebuie să învăţăm din cartea lui Iov, referitor la suferinţă, este că Dumnezeu îngăduie suferinţa din acelaşi motiv pentru care a îngăduit desfăşurarea păcatului pe pământul nostru şi păstrarea vieţii lui Satana! El nu trimite suferinţă nimănui şi nu se foloseşte de ea ca să ne îndrepte spre mântuire sau ca să ne pedepsească pentru fărădelegile noastre. Iov rămâne un exemplu de om credincios în condiţii deosebit de grele, un ilustru exemplu a ceea ce vor fi cei 144.000 în timpul lipsit de har, când Satana le va pune la grea încercare credinţa şi viaţa cu mult mai mult decât a făcut-o cu Iov. Dacă pricepem că Dumnezeu este pus la încercare în cei ce deţin ca pe o comoară nepreţuită caracterul Său, atunci vom înţelege şi de ce îi este îngăduit lui Satana să aducă atâta mizerie. Credincioşii adevăraţi nu se tem de astfel de manifestări, pentru că ştiu în cine cred şi înţeleg caracterul Aceluia care nu se poate schimba niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că insinuările lui Satana trebuie demontate una câte una până la edificarea completă a minţii angelice sau omeneşti în privinţa lor, iar acest lucru nu se poate face în condiţiile păcatului decât prin demonstraţie! Oamenii neprihăniţi sunt cei mai capabili să ofere demonstraţia cea mai vie în favoarea altruismului şi neprihănirii care nu cedează la nici o presiune. Aici, credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea caracterului Său joacă un rol determinant în obţinerea biruinţei! Integritatea unor astfel de credincioşi rămâne intactă sub presiunea suferinţei şi a nenorocirilor, Dumnezeu nefiind blamat pentru aşa ceva, întocmai ca în cazul lui Iov. Dumnezeu nu caută să expună pe nimeni suferinţei, dar atitudinea lui Satana conduce lucrurile astfel încât devine necesară o demonstraţie în suferinţă, dar numai de către cei neprihăniţi, aşa cum va fi cazul tuturor celor 144.000. De aceea, va fi absolut necesar şi benefic să discutăm despre neprihănirea şi desăvârşirea lui Iov, ca reprezentare a neprihănirii şi desăvârşirii impecabile a bisericii celor 144.000 în contextul timpului lipsit de har. Păstrarea integrităţii şi loialităţii lui Iov în suferinţă va fi repetată prin cei 144.000 de biruitori într-un context mult mai îngrozitor, ceva cu care nici un om de pe faţa pământului nu s-a întâlnit vreodată!

Suferinţa umană - între blestem şi binecuvântare

Deunăzi am fost întrebat de ce Dumnezeu permite ca unii oameni să sufere mai mult decât alţii? De ce în anumite împrejurări mor copii nevinovaţi de fărădelegile altora sau în cutremure de pământ, în accidente de avion, ori în alte mii şi mii de calamităţi? De ce nu suferă doar criminalii odioşi trebuind în schimb să asistăm la suferinţa şi moartea unor oameni liniştiţi, morali şi binefăcători? De ce suferă atâta chin femeile din cauza abuzurilor la care sunt supuse de soţii sau aşa-zişii lor prieteni? Într-un cuvânt, de ce Dumnezeu îngăduie suferinţa în diverse forme de manifestare?

Aş spune că sunt întrebări îndreptăţite la care ar trebui să avem un răspuns adecvat, un răspuns care să satisfacă nedumeririle noastre cu privire la un Dumnezeu care permite un astfel de fenomen dureros, neplăcut şi nedorit de natura omenească. În primul rând, trebuie să stabilim faptul că Dumnezeu nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată autorul suferinţei. De vreme ce El este Viaţa, atunci este imposibil de presupus că Viaţa care s-a pogorât de sus ca să ne salveze ar conţine suferinţă, ca un mijloc de pedepsire a păcătoşilor! Să ne fie clar: Dumnezeu nu pedepseşte niciodată păcătosul, ci păcatul. Dacă păcătosul alege definitiv să respingă toate eforturile Sale de a-l salva, atunci acel păcătos va fi nimicit împreună cu păcatul care a devenit moarte şi condamnare pentru sufletul şi viaţa sa.

Pe dealul Golgotei, Dumnezeu Tatăl a pedepsit păcatul acolo unde se afla el, iar acesta se găsea asupra Fiului Său preaiubit. El a condamnat şi pedepsit păcatul pentru totdeauna în Fiul Său, iar pentru aceasta Isus Hristos a trebuit să sufere moartea veşnică, moartea de care vor suferi toţi oamenii care au refuzat cu bună ştiinţă mântuirea plină de har a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu pedepseşte păcatul, atunci împreună cu acesta va pieri şi persoana care s-a identificat şi a devenit una cu acesta. Dacă am căuta cu tot dinadinsul să fim conştienţi şi să înţelegem ce este păcatul, atunci am folosi unicul mijloc de a scăpa de el, şi anume credinţa mântuitoare prin predarea lui asupra Aceluia care a murit din cauza lui - Isus Hristos.

Deci, dacă Dumnezeu nu este autorul păcatului, atunci în mod evident El nu are cum să fie autorul suferinţei şi a întregului cortegiu de dureri şi neplăceri ce-l aduce cu sine. Atunci, în mod logic şi real, suferinţa trebuie că este rezultatul căderii în păcat a primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Dacă păcatul nu este din Dumnezeu, pesemne că nici suferinţa nu provine din Dumnezeu. Acum, dacă Dumnezeu a acceptat manifestarea păcatului, pentru că omul a vrut să nu asculte de El în grădina Eden, atunci implicit trebuia să accepte tot ceea ce deriva din păcat, o dată cu practicarea acestuia de către oamenii păcătoşi, ajungând în acest fel realmente un mod de viaţă pe pământ!

Acceptând provocările păcatului, Dumnezeu totodată a fost nevoit să se implice în lumea noastră, cu trup şi suflet, până acolo încât s-a identificat în toate privinţele cu omul şi natura lui omenească, mai puţin cu păcatul acestuia, fiindcă altfel n-ar fi avut cum să ne salveze. El ştia că omul urma să sufere crunt de pe urma complacerii în păcat, dar cu toate acestea El nu putea să curme suferinţa omului, şi tot ce derivă din păcat, fiindcă altfel ar fi pregătit calea pentru perpetuitatea păcatului. Oamenii ar fi găsit plăcere în a trăi în păcat, fără să simtă suferinţele, durerile şi moartea pe care acesta le provoacă. Este ca şi cum un beţiv s-ar complace în băutură pentru că ştie că aceasta îi dă o euforie plăcută, fără să se îmbolnăvească niciodată, fără să îi fie afectat vreodată ficatul sau alte organe interne. O astfel de stare de lucruri este de neimaginat într-o lume plină de suferinţă. Dar, dacă s-ar putea, oamenii inventivi ar crea băuturi care să provoace o stare de euforie fără să le fie afectată sănătatea.

Dumnezeu este prea înţelept ca să nu fi lăsat păcatul să se manifeste sub toate formele. Dacă şi-ar fi luat obligaţia de a ne feri de toate consecinţele lui, în speţă de suferinţă fiindcă tot o abordăm aici, atunci păcatul ar fi fost privit ca ceva de dorit, cu toate că este tocmai opusul neprihănirii. Pentru a pricepe în toate privinţele ce este păcatul, Dumnezeu a permis manifestarea lui cu toate rezultatele lui. În primele stadii de manifestare, în cer, când Lucifer a păcătuit cel dintâi, nimeni dintre fiinţele create nu înţelegea ce este cu adevărat păcatul şi ce aduce cu sine, nici măcar Lucifer însuşi. Încercarea din partea lui Dumnezeu de a explica şi lămuri ce este păcatul unor fiinţe care nici măcar nu auziseră de termenul păcat, darmite să mai ştie cum se manifestă, ar fi fost sortită eşecului din start dacă Dumnezeu ar fi rămas doar la stadiul de explicaţie. În mod absolut necesar trebuia să urmeze şi o demonstraţie vie a neprihănirii prin care trebuia pus în contrast vădit păcatul, fiindcă păcatul nu putea fi descoperit aşa cum este şi văzut în toată puterea lui decât prin punerea lui în contrast cu caracterul lui Dumnezeu. De aceea, se poate spune totodată că păcatul este provocarea caracterului lui Dumnezeu şi susţinerea că nu se poate manifesta doar în neprihănire, potrivit cerinţelor legii morale divine, în orice circumstanţă la orice presiune şi provocare a păcatului.

Cum putea fi dezrădăcinat păcatul prin alegerea şi decizia hotărâtă, unanimă şi inteligentă a fiinţelor create din univers? Exista o singur soluţie, şi anume permiterea acestuia de a se manifesta aşa cum dorea, în afara legii lui Dumnezeu, ca un afront direct împotriva lui Dumnezeu. Dar, permiterea manifestării păcatului însemna totodată şi nevoia unui sacrificiu pe măsura caracterului sfânt şi neprihănit al lui Dumnezeu! Această permisivitate sau îngăduire a păcatului l-a costat pe Dumnezeu un sacrificiu enorm, fără de care păcatul nu ar fi putut fi eradicat prin decizia conştientă şi inteligentă a tuturor făpturilor create din univers. Asta înseamnă că prima persoană din univers care a suferit de pe urma păcatului a fost Dumnezeu. Persoana Lui este prima care a acceptat suferinţa doar pentru ca păcatul să poată fi dezrădăcinat din univers. Dar, înainte de a fi şters din universul creat trebuia mai întâi să fie dezrădăcinat din natura şi din mintea celor păcătoşi, care doreau acest lucru, iar Satana din simpatia îngerilor care rămăseseră loiali lui Dumnezeu şi trăiau prin credinţa că problema păcatului va fi înţeleasă pe deplin numai atunci când Fiul lui Dumnzeu avea să se întrupeze şi să moară din cauza păcatului nostru.

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
     Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 15, 16.

În această mare bătălie, pe care atât de puţin o înţelegem, Dumnezeu şi Satana au pornit fiecare să-şi demonstreze principiile. Dumnezeu se manifestă doar în şi prin adevăr, neprihănire şi dragoste, fără să folosească puterea creatoare în a sili, contrânge sau impune ascultarea fiinţelor păcătoase; pe când Satana se manifestă prin tot arsenalul minciunii, perfidiei, vicleniei, egoismului şi constrângerii, acolo unde este cazul, când victima sa a ajuns pradă terorii stăpânirii demonice. În ce priveşte voinţa omului, Dumnezeu a asigurat dreptul inalienabil al acesteia de a decide singură şi neconstrânsă. Satana nu are nici o putere să forţeze oamenii să-l urmeze sau să-i împiedice să treacă de partea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a interzis cu desăvârşire aşa ceva.

Un lucru trebuie să fie clar, în contextul celor afirmate mai sus, şi anume faptul că păcatul nu putea fi nimicit prin forţă, fiindcă asta ar fi însemnat perpetuarea lui şi imposibilitatea dispariţiei sale dintr-un univers populat cu fiinţe inteligente. Forţa nu era soluţia, ci sacrificiul dragostei care suferă pentru cei păcătoşi. Satana trebuia să împiedice prin orice mijloc imaginabil acest sacrificiu, fiindcă ar fi descoperit puterea şi mizeria păcatului şi l-ar fi expus privirilor inteligente ale îngerilor şi locuitorilor celorlalte planete din multele sisteme solare existente.

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5, 6.

Din moment ce Dumnezeu a oferit timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile, atunci înseamnă că El a trebuit să permită desfăşurarea păcatului şi a rezultatelor acestuia pe pământ, singurul atins de boala mortală a păcatului. Permiterea păcatului înseamnă şi permiterea suferinţei, a bolii şi a morţii. Acum, îngăduirea păcatului şi a suferinţei din partea lui Dumnezeu se află chiar în alegerea nefericită pe care omul a făcut-o în favoarea păcatului, pentru că l-a pus pe Dumnezeu în faţa deciziei de a pune în practică planul mântuirii în care era prevăzută singura soluţie pentru rezolvarea păcatului, şi anume sacrificiul unicului Fiul născut al lui Dumnezeu! Această îngăduire nu trebuie percepută şi înţeleasă ca fiind un mod de pedepsire a lui Dumnezeu pentru cei neascultători. Permisivitatea sau tolerarea suferinţei nu este actul de pedepsire a păcătosului, din partea lui Dumnezeu, pentru că acesta se încăpăţânează să asculte de El! Suferinţa nu intră în sfera de acţiune a lui Dumnezeu pe pământ, câtă vreme cârmuirea Sa este morală, iar singura putere predominantă prin care se descoperă principiile împărăţiei Sale şi a caracterului Său impecabil este adevărul şi dragostea!!

Suferinţa nu face parte din cârmuirea lui Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu Viaţa şi Lumina acestei lumi - Isus Hristos. Autorul de facto al suferinţei este diavolul, fiindcă el a introdus păcatul în cer, de unde a fost izgonit, şi apoi pe pământ. El este acela care-i determină pe oameni să creadă că Dumnezeu îi năpăstuieşte prin suferinţă şi boli, ca pedeapsă arbitrară pentru păcatele lor şi a răzvrătirii constante. "Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara de a fi privit ca un mare păcătos." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 35.

Pentru a înţelege corect suferinţa şi de ce este îngăduită, mai întâi şi de toate trebuie să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi principiile care stau la baza guvernării divine. Acestea, caracterul şi principiile neprihănirii lui Dumnezeu, sunt descoperite în Isus Hristos. Ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este numai bunătatea, deci dragostea lui Dumnezeu, nicidecum suferinţa despre care credem că este îngăduită de Dumnezeu în anumite împrejurări ca să-l determine pe păcătos să accepte harul lui Dumnezeu! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7.

Aşadar, suferinţa nu este mijlocul prin care Dumnezeu ne cheamă la ascultare şi la pocăinţă. Ea face parte din arsenalul distructiv al lui Satana şi al păcatului, fiindcă el este autorul păcatului şi al minciunii că Dumnezeu ne pedepseşte în mod arbitrar prin suferinţă. Dar, cum să înţelegem că Dumnezeu permite suferinţa în viaţa unor oameni, a unor copii sau a unor femei care pier împreună cu răufăcătorii sau singuri prin diverse calamităţi naturale sau prin voia celor rău intenţionaţi? În primul rând, El nu este implicat în vreo situaţie în care apare suferinţa. Nici nu pune la cale aşa ceva, căci nici un tată plin de iubire, asemenea Dumnezeului nostru bun, nu suferă să-şi lase copiii să simtă durerea şi nenorocirea ca să-i pedepsească intenţionat şi plănuit, asta ca să le vină mintea la cap, în cazul în care nu mor sub greutatea suferinţei respective. 

Suferinţa este consecinţa nefastă a păcatului, vorbind la modul general; este mijlocul prin care Satana, în perfidia sa, îl foloseşte pentru a arunca în seama lui Dumnezeu ceea ce El nu ar face niciodată. Caracterul lui şi modul lui de manifestare le pune pe seama lui Dumnezeu, iar oamenii au acceptat acest fapt cu privire la un Dumnezeu pe care îl aseamănă mai degrabă cu Satana decât cu imaginea reală şi obiectivă în cel mai înalt sens al cuvântului a unui Tată plin de milă şi de iubire. Realitatea este că suferinţa face parte din lumea păcatului ca ceva firesc şi atinge şi pe cei buni şi pe cei răi, fără să facă deosebire. În lumea noastră binele este amestecat cu răul, iar de cele mai multe ori răul predomină, iar urmarea nu este decât suferinţa. Să ţinem minte că Dumnezeu, în planul de mântuire, nu s-a angajat să ne scape de suferinţă şi durere, ci de păcat. Când păcatul este eliminat din natura celui pocăit, el rămâne mai departe cu un trup predispus bolilor şi suferinţelor, fiindcă este muritor. 

Noi trăim într-o lume păcătoasă, chiar dacă moral şi spiritual putem fi sfinţi, asemenea Mântuitorului. Asta nu ne absolvă de posibilitatea de a suferi şi chiar de a muri violent, înainte de vreme! Dumnezeu nu poate opri cursul gândurilor şi acţiunilor oamenilor păcătoşi, ca să-i pună la adăpost faţă de suferinţe şi dureri. El se raportează la nişte fiinţe inteligente şi doreşte ca ele să înţeleagă bunătatea Sa, numai că puţini o preţuiesc şi o vor totodată. Suferinţele lui Hristos pe Golgota vorbesc despre aşa ceva. Totuşi, Dumnezeu permite mai departe desfăşurarea păcatului şi a suferinţei pentru că noi oamenii încă nu am înţeles caracterul Lui manifestat în viaţa Domnului Hristos.

Permisivitatea suferinţei din partea lui Dumnezeu trebuie privită şi din altă perspectivă. Ea trebuie înţeleasă ca fiind mijlocul prin care omul păcătos face posibilă suferinţa prin respingerea harului divin sau ajutorului lui Dumnezeu. Îngăduirea suferinţei nu este ceva premeditat din partea lui Dumnezeu, nici gândit şi nici impus ca mijloc de pedepsire a păcătosului! Suferinţa nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu de îndreptare a păcătosului, dar, în condiţiile respingerii harului divin, omul se pune singur în situaţia de a aduce asupra lui ceea ce Dumnezeu doreşte să împiedice. În aceste condiţii, suferinţa poate fi pentru unii o cale de îndreptare şi întoarcere la Dumnezeu, chiar o binecuvântare. Dumnezeu foloseşte situaţiile şi împrejurările în care omul a ajuns prin planurile şi eforturile sale, pentru a oferi câştigul şi binecuvântarea cea mai mare sufletului care întrevede bunătatea lui Dumnezeu, prin faptul că, fie i-a fost salvată viaţă, fie sănătatea, fie soţia sau copiii, ori a tras o învăţătură sănătoasă de pe urma manifestării suferinţei care s-a abătut asupra lui şi familiei sale.

Noi nu ştim cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru protecţia noastră. Dar, un lucru trebuie să fie sigur pentru orice minte bine cumpănită, şi anume că, pe măsură ce ne apropiem de etapele care conduc la edictul duminical, cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului vor elibera tot mai mult acest frâu până când pământul va deveni o veritabilă cloacă de stricăciuni plină de suferinţe şi dureri de neînchipuit. Toate suferinţele care se abat asupra omului astăzi se datorează lui Satana, fiindcă are mult mai mult acces la mintea păcătosului care respinge toate eforturile lui Dumnezeu pentru salvarea lui decât a avut în trecut.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

     "Binele şi răul sunt amestecate, iar asupra noastră vin năpaste. Uneori oamenii trec dincolo de hotarul grijii protectoare a lui Dumnezeu, iar atunci Satana îşi exercită puterea asupra lor şi Dumnezeu nu intervine." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Aşadar, suferinţa umană este îngăduită de Dumnezeu din cauza încăpăţânării noastre de a asculta de invitaţiile harului divin. Această îngăduire trebuie înţeleasă nu ca fiind actul intenţionat al lui Dumnezeu prin care caută să îl pedepsească pe om, ci mai degrabă ca fiind respingerea milei divine din partea omului păcătos, care se aşază singur în postura celui lipsit de binecuvântata grijă ocrotitoare a lui Hristos. Retragerea milei divine înseamnă îngăduirea manifestării suferinţei. Numai astfel trebuie privită îngăduirea suferinţei din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit. Se vede acest lucru cel mai bine când Isus a fost rugat de către gadareni să nu mai vină prin ţinutul lor pentru că le provoacă pagube. Şi El aşa a făcut. Hristos respectă fiinţa umană şi libertatea acesteia în cel mai înalt grad posibil, pe măsura neprihănirii şi sfinţeniei Sale.

Acum, să nu facem niciodată greşeala să credem că suferinţa unui om se datorează în primul rând vreunui păcat ascuns din viaţa lui. Acest tip de mentalitate este absolut eronat şi devastator. Este adevărat că suferinţa este o consecinţă teribilă a păcatului, de la căderea lui Adam, dar nu este adevărat că orice suferinţă are drept cauză păcatul din viaţa cuiva, cu atât mai mult dacă acel om este neprihănit. Suferinţa vine ca urmare a încălcării legii lui Dumnezeu. Dar, acest adevăr nu trebuie răstălmăcit. Dumnezeu nu are nimic de a face cu suferinţa, nu trimite nimănui aşa ceva, pentru că pur şi simplu este în afara sfinţeniei, caracterului şi felului Său de a se raporta la oamenii păcătoşi. Autorul mizeriei morale, a suferinţei şi durerii este doar Satana. Suferinţa care nu are drept cauză păcatul personal va fi subiectul următor.

În concluzie, ceea ce doresc să înţelegem este că suferinţa este adusă asupra oamenilor, sfinţi sau păcătoşi, numai de către Satana. În cazul celor păcătoşi Dumnezeu permite suferinţa prin faptul că este silit de oamenii păcătoşi să-şi retragă mila şi protecţia divină, iar în cazul celor sfinţi, ca Iov, caz pe care-l vom dezbate în studiul următor, Dumnezeu permite suferinţa pentru că în astfel de situaţii, unice de altminteri, caracterul lui Satana este demascat cu cea mai mare putere posibilă, fără ca încrederea în Dumnezeu a sfântului năpăstuit de ea să-i fie afectată în vreun fel. Harul este pus în valoare de credinţa nestrămutată a aceluia care îl cunoaşte pe Cel Preaînalt, cunoaştere care este viaţa veşnică! De fapt, după cum vom vedea, în astfel de situaţii rare Dumnezeu suferă împreună cu acel om sfânt, fiindcă acceptă să se pună la încercare în sfântul respectiv. Propriul Său caracter este probat în acel om şi prin credinţa lui vie în Dumnezeul mântuirii, care iese în evidenţă ca neprihănire, viaţă şi lumină!! Printr-o astfel de suferinţă, şi numai în astfel de cazuri rare, cu toate că ea este adusă numai de către Satana, se poate spune pe drept cuvânt că "Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său". Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 37.

Caracterul lui Hristos este cunoscut numai de către acela care are viaţa veşnică prin experienţa naşterii din nou. Prin cunoştinţa adevărată a Evangheliei se capătă o înţelegere adecvată a suferinţei în lumea noastră precum şi motivul pentru care Dumnezeu o permite.

     "Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. >Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.< (Ioan 8,36). >Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.< (Romani 8,2).
     În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa.

     Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. >Adevărul vă va face slobozi< şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este >legea slobozeniei< (Iacov 2,12)." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 14-16.

De ce Hristos s-a întrupat după patru mii de ani?

Probabil că mulţi şi-au pus această întrebare în decursul timpului. Din moment ce omul a păcătuit chiar în grădina Eden, nu ar fi fost logic şi absolut necesar ca Hristos să devină numaidecât Mântuitorul, prin moarte, în Paradis sau la puţin timp după alungarea omului din Eden? De ce a trebuit să aştepte patru mii de ani, şi nu două mii ori mai puţin? Însă, un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că tot ceea ce face Dumnezeu are un scop bine determinat în sine, şi nu face absolut nimic pentru Sine, ci doar în beneficiul tuturor inteligenţelor create!

În primul rând, planul de mântuire nu a avut ca scop primordial mântuirea omului. Aceasta era doar una dintre responsabilităţile uriaşe implicate în planul mântuirii. Problema căderii omului în păcat trebuia urgent rezolvată, prin amânarea sentinţei de condamnare la moarte veşnică, prin faptul că de îndată ce omul a păcătuit, chiar în acel moment Hristos s-a interpus între păcătos şi Dumnezeu, ca Mijlocitor şi Purtător al păcatului acestuia! În felul acesta, omului i se oferea şansa de a trăi mai departe, chiar dacă în condiţiile păcatului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie să fie Acela asupra căruia trebuiau puse păcatul împreună cu toată vinovăţia acestuia.

     "Adam a ascultat cuvintele ispititorului şi a cedat insinuărilor lui. De ce pedeapsa morţii nu a căzut deodată asupra lui? Deoarece s-a găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a luat asupra Lui în mod voluntar păcatul omului şi a făcut ispăşire pentru neamul omenesc căzut. N-ar fi putut exista nicicum iertare pentru păcat, dacă n-ar fi fost făcută această ispăşire." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082.

     "De îndată ce păcatul şi-a făcut apariţia, a existat şi un Mântuitor. Hristos ştia că avea să sufere, totuşi El a devenit înlocuitorul omului. De îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat pe Sine ca Garant pentru neamul omenesc, cu la fel de multă putere pentru a abate condamnarea pronunţată asupra celor vinovaţi ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Golgota." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1084.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu le spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a păşit între cei vii şi cei morţi, spunând: >Fie ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului. El va mai avea o altă şansă<." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Dacă salvarea omului ar fi fost ţinta primordială a lui Dumnezeu, atunci moartea lui Hristos ar fi trebuit să aibă loc imediat după ce acesta a păcătuit. Dar, pentru că păcatul este ceva odios, un intrus neavenit, la baza existenţei sale neexistând nici un motiv care să poată explica şi justifica apariţia sa într-un univers absolut perfect, fără fisură, Dumnezeu ştia că pentru eradicarea lui definitivă din univers, fără să mai apară vreodată în vreun fel, era necesară o descoperire a caracterului şi a legii Sale, provocate de păcat, într-un fel în care înainte de apariţia păcatului ele nu ar fi fost posibile!

În primul rând, păcatul trebuia descoperit sau înfăţişat în toată hidoşenia sa aşa cum este, ca să poată fi înţeles în mod deplin în toată puterea lui distructivă. Toate fiinţele create, inteligente, trebuiau să ia o decizie corectă cu privire la păcat, astfel încât acesta să poată fi eradicat complet din tot universul. Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să înţeleagă, să priceapă esenţa păcatului, nu numai să privească la modul lui de manifestare. Trebuiau să tragă concluzii absolut corecte, fără greşeală cu privire la taina cu care se învăluise păcatul, căci păcatul până la urmă este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu primite ca dar, însă pervertite în scopuri egoiste, personale, în afara circuitului binefacerilor stabilit de Dumnezeu pentru bucuria inteligenţelor cereşti şi pentru perpetuitatea vieţii fiinţelor create! Acest cerc al binefacerii, despre care am mai vorbit, reprezintă unica soluţie divină pentru ca viaţa dăruită unor inteligenţe create să poată fi cu adevărat bucurie, fericire şi sănătate maximă, asigurând tot confortul emoţional, sentimental, psihic şi fizic al acestora. Acest circuit al binefacerii sau al binecuvântării nu poate funcţiona şi exista fără Hristos, căci este o imposibilitate. Viaţa în sine, creată, nu poate dăinui şi nu se poate manifesta în bucurie, dragoste şi neprihănire fără acest lucru vital, căci în el şi prin el este descoperit caracterul lui Dumnezeu!

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea, ci slava Celui ce M-a trimis< (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Acum, dacă Hristos ar fi hotărât să moară pentru om de îndată ce acesta a păcătuit, atunci în ce fel ar fi putut fi descoperit păcatul în toată puterea vicleniei lui, astfel încât masca sub care se ascundea Satana să poată fi smulsă definitiv, iar caracterul lui să fie expus privirilor curioase ale îngerilor în acel timp, încât diavolul să fie dezrădăcinat pentru totdeauna din simpatiile acestor fiinţe curate? Evident că nu se putea înfăptui aşa ceva. Hristos ar fi salvat omul, dar cum ar fi putut fi dezrădăcinat păcatul din univers, câtă vreme acesta nu ajunsese la apogeul lui, ba mai mult, nici măcar nu apucase să se dezvolte pe pământul nostru oropsit din cauza prezenţei sale!

Din acest motiv, întruparea lui Hristos ca să moară pentru omul păcătos nu putea avea loc imediat ce omul a păcătuit, fiindcă ar fi rămas nerezolvată problema păcatului. Nimeni nu ar fi înţeles ce este cu adevărat, cu excepţia lui Dumnezeu. Şi atunci, cum ar fi putut să dispară din univers prin alegerea şi hotărârea inteligentă unanimă a locuitorilor lui? Prin urmare, mântuirea omului nu a fost principala responsabilitate în cadrul planului mântuirii! Trebuia mai întâi rezolvată problema păcatului, adică să fie descoperit în aşa fel încât să poată fi înţeles în toată esenţa sa, pentru ca mintea făpturii create să decidă singură că acesta trebuie eradicat, fiindcă este un nonsens blestemat! Păcatul trebuie dezrădăcinat din univers prin decizia inteligentă a tuturor locuitorilor lui, inclusiv a omului păcătos!! Acesta este punctul cel mai important ce trebuie înţeles până acum.

Singura alternativă pentru conştientizarea inteligenţelor cereşti cu privire la tot ce implică şi este păcatul, era aceea ca Dumnezeu să devină una cu omul păcătos şi să demonstreze în trupul acestuia slab, păcătos şi muritor că se poate trăi fără păcat în orice împrejurare şi la orice vârstă! Acest fapt urma să conducă la alte două responsabilităţi de prim rang, pe care Hristos trebuia concomitent să le înfăptuiască, mai înainte de mântuirea omului prin jertfa de pe Golgota! Acestea sunt: descoperirea caracterului Tatălui din cer şi îndreptăţirea sau apărarea legii morale a lui Dumnezeu, legea celor zece porunci, ambele în condiţiile existenţei şi manifestărilor păcatului. Neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu au acceptat provocările distrugătoare ale păcatului chiar pe terenul păcatului. Neprihănirea trebuia să fie dovedită că rezistă pe baza propriilor ei merite şi că nu apelează la tertipuri pentru a-şi uşura situaţia când greul ispitei apăsa asupra ei.

În cer nu puteau fi puse în contrast păcatul şi neprihănirea decât prin declaraţie, dar nu prin demonstraţie, fiindcă cel dintâi, păcatul, abia se înfiripase în inima lui Lucifer şi, deci, încă nu-şi atinsese apogeul tuturor nelegiuirilor, mai ales pentru că era bine camuflat printr-o pretinsă evlavie şi neprihănire şi bine învăluit în manifestările şi rezultatele sale. Pentru asta era nevoie de timp îndelungat. De aceea, Hristos trebuia să aştepte mult timp până când păcatul trebuia să ajungă la cotele lui maxime, lucrând distrugeri masive în oameni, aşa încât apogeul lui să ajungă se se măsoare, la vremea întrupării lui Hristos, prin demonizarea la propriu a multor oameni care-şi băteau joc de propria viaţă. Timpul acela se va repeta în generaţia actuală, întrucât istoria trecutului se va repeta tot la fel de sigur după cum soarele răsare pe cer!

În condiţiile păcatului, într-un trup omenesc real, adevărat, degradat de păcat timp de patru mii de ani, Hristos trebuia să întâmpine păcatul şi să trăiască aşa cum se trăieşte în cer, în mijlocul neprihănirii, fiindcă aceasta era singura posibilitate ca păcatul să fie expus exact aşa cum este. Hristos trebuia să dea pe faţă pe pământul nostru caracterul lui Dumnezeu, ca să poată pune în contrast evident mârşăvia şi puterea păcatului, împreună cu toate manifestările lui hidoase. Lui Hristos i-ar fi fost foarte uşor şi chiar mai la îndemână să se întrupeze imediat ce Adam şi Eva au păcătuit. De ce? Fiindcă n-ar fi fost nevoit să îmbrace divinitatea Sa neprihănită într-un trup degenerat după patru mii de ani de păcătuire încontinuă. I-ar fi fost mai uşor să înfrunte ispita atunci când puterile Sale corporale ar fi fost de douăzeci de ori mai mari decât ceea ce deţinem noi astăzi!!

Mai mult decât atât, nu ar fi dat piept cu boala, fiindcă nu exista, şi nici nu ar fi fost nevoit să o înfrunte şi să o ia asupra Lui, când cei năpăstuiţi de ea au venit la El pentru vindecare. Bolile acelea n-au dispărut în neant, dat fiind faptul că ele sunt o consecinţă a lucrărilor păcatului în trupul uman. Însuşi păcatul este o boală, care face din noi cu totul sclavii lui. Ci toate bolile împreună cu păcatul au fost luate de Isus asupra omenescului Său slab şi duse în mormânt, doar pentru ca noi să putem fi eliberaţi şi de păcat, şi de boli, dacă vrem!! Iată dovada: "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit." Isaia 53,4. "Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: >El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre<." Matei 8,16.17.

Aşa că, prima responsabilitate care i-a revenit lui Isus pentru împlinirea planului mântuirii, a fost să descopere caracterul Tatălui tuturor fiinţelor inteligente din univers inclusiv omului năpăstuit de păcat, pe pământ în condiţiile păcatului! Una este descoperirea caracterului Tatălui în condiţiile neprihănirii, ale lipsei existenţei păcatului în cer, şi cu totul altceva este descoperirea acestui caracter al dragostei în condiţiile păcatului, ale bolii şi a tuturor ispitelor impuse de acestea pe pământ!! Nu exista nimic altceva prin care să poată fi evidenţiat păcatul ca taină a nelegiuirii, decât prin descoperirea fabulosului şi magnificului caracter al lui Dumnezeu de către Isus Hristos, în trup omenesc, aici pe pământ!! Păcatul putea fi arătat ca ceea ce este şi înţeles ca nimicitorul doar prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Păcatul nu putea rămâne pasiv la viaţa curată şi fără păcat pe care Hristos venise să o trăiască în trupul nostru aici pe pământ. Era imposibil aşa ceva. De aceea, toate manifestările lui, toate eforturile lui de a-l determina pe Isus să păcătuiască, fie şi cu privirea, au dat greş, dar pentru aceasta păcatul a trebuit să se descopere ca atare.

Păcatul nu poate accepta curăţia, dragostea şi toate roadele Duhului Sfânt fără să întreprindă ceva ca să împiedice manifestările lor. Este imposibil aşa ceva. De asemenea, trebuie să înţelegem că Hristos nu a venit pe acest pământ să provoace, să aţâţe păcatul în mod dinadins, pentru ca acesta să se dea pe faţă aşa cum este. Dumnezeu nu are astfel de gânduri şi aşa ceva nu corespunde caracterului Lui extraordinar. El a venit să trăiască în mijlocul nostru, pe tărâmul păcatului, cu scopul de a ne face să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi că El ne chemă să trăim exact aşa cum a trăit Fiul Său şi exact prin aceeaşi putere prin care a trăit şi El - puterea credinţei mântuitoare sau salvatoare în purtarea de grijă a unui Tată din cer, care cunoaşte toate nevoile noastre, care ne înţelege şi ne iubeşte cu o iubire neschimbătoare indiferent cât de păcătoşi am fi!!

Puterea şi vraja păcatului trebuiau zdrobite de Isus, întrucât Satana arunca toată vina pentru apariţia păcatului şi a consecinţelor acestuia asupra lui Dumnezeu. Satana trebuia perceput şi descoperit, împreună cu păcatul, exact aşa cum este: un nimicitor de suflete. Fiindcă Dumnezeu fusese prezentat în mod fals de Satana, de aceea era nevoie de descoperirea caracterului Lui în condiţiile nefaste ale existenţei păcatului, care ajunsese aproape să distrugă chipul lui Dumnezeu în oameni. Îngerii şi toate inteligenţele celelalte trebuiau să înţeleagă corect de ce Dumnezeu a permis păcatul şi de ce este absolut necesară întruparea lui Hristos şi trăirea unei vieţi de ascultare aici pe pământ. Neprihănirea trebuia pusă în contrast cu păcatul, ascultarea cu neascultarea şi viaţa care nu se poate stinge vreodată cu moartea. Toţi locuitorii cereşti trebuiau să se edifice definitiv şi pentru totdeauna cu privire la păcat, pentru că decizia de eradicare, de extirpare a acestuia din univers trebuia să le aparţină în totalitate.

     "Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
     Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8, 9.

Concomitent cu această responsabilitate, Hristos trebuia să pună în valoare păzirea legii morale a lui Dumnezeu în condiţiile păcatului şi a tuturor ispitelor. Satana declarase că legea lui Dumnezeu este un jug şi că nu este necesară fiinţelor inteligente, care se pot conduce şi singure fără ea. Hristos trebuia să facă dovada irezistibilă că principiile legii morale sunt veşnice, că nu se pot schimba sau anula sub nici o formă şi că de respectarea lor depinde existenţa şi perpetuitatea vieţii create! Viaţa creată nu poate să existe şi să se manifeste fără ca aceste principii să o caracterizeze în mod deplin. Nu am putea fi niciodată chipul şi asemănarea lui Dumnezeu fără existenţa unei asemenea legi de dorit şi necesare.

     "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. >Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile< (Evrei 2,17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus >în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat< (Evrei 4,15). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: >Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele< (Psalm 40,8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 17.

De ce s-a întrupat Hristos după patru mii de ani? În primul rând, nu El a ales această perioadă mare de timp, ci totul ţinea de modul cum omul se va raporta la îndrumările date de Dumnezeu lui în condiţiile păcatului; de ascultarea sau neascultarea sa faţă de Dumnezeu. Omul, prin ascultarea sau neascultarea sa, putea să grăbească sau să întârzie întruparea Mântuitorului! Apoi, păcatul, tocmai din cauza alegerii majorităţii oamenilor de a nu asculta de Dumnezeu, trebuia să ajungă la maturitatea lui deplină, pentru că altfel caracterul lui nu ar fi fost înţeles niciodată pe deplin. Trebuia să se atingă acea stare de lucruri în care omul ajunge practic un animal abrutizat sub povara umilitoare şi distrugătoare a păcatului. Trebuia chiar să se vadă ce face el Fiului lui Dumnezeu întrupat în carnea noastră muritoare şi păcătoasă, cu toate slăbiciunile ei primite prin naştere sau ereditar, aşa cum le primeşte orice om venit în această lume.

      "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!" Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 17.

Aşadar, întruparea sau venirea lui Hristos nu se putea face, în aceste condiţii, decât "la împlinirea vremii", şi nu altfel. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.5.

Când aceste două mari responsabilităţi caracteristice planului mântuirii, şi obligatorii pentru împlinirea lui, au fost aduse la îndeplinire, abia atunci Hristos putea înfăptui liniştit mântuirea omului prin jertfa Sa pe cruce. În orice alte condiţii, jertfa Lui nu ar fi avut rezultatul scontat. Miza cea mare era ca toate fiinţele inteligente să înţeleagă mai întâi grozăvia păcatului, prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, nu prin forţă, ci în şi prin manifestările unei iubiri neasemuite şi pline de abnegaţie pentru oamenii pierduţi, apoi să priceapă că ignorarea sau neascultarea de principiile legii celor zece porunci nimeni nu poate trăi, ba dimpotrivă, păcatul se perpetuează la nesfârşit. Când aceste lucruri s-au realizat, atunci mântuirea omului a venit de la sine, ca ceva indispensabil. Aceasta este reuşita magnifică a lui Hristos. Noi trebuie să înţelegem corect planul mântuirii şi responsabilităţile ce decurg din el.

     "Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului. Nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu - influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: >Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,31.32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.
     La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat." Patriarhi şi profeţi, Planul de mântuire, par. 20, 21.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că Hristos trebuia să manifeste caracterul lui Dumnezeu în acelaşi trup căzut în care Satana îşi dezvoltase propriul caracter; că pentru a dovedi că legea poate fi ascultată în carnea şi sângele muritoare, căzute şi păcătoase, Hristos trebuia să asculte exact în aceeaşi carne; şi-n ultimă instanţă, că pentru a muri pentru om, Hristos trebuia să aibă aceeaşi carne şi acelaşi sânge căzute păcătoase şi muritoare, fără de care nu ar fi putut muri. Acum, pentru ca Hristos să poată realiza primele două responsabilităţi de mai sus, era necesar să existe şi condiţiile care să-i permită aşa ceva. Or, pentru ca aceste condiţii să existe, păcatul trebuia să ajungă la maturitatea lui.

Când Adam şi Eva au căzut în păcat, asemenea condiţii nu existau. Nici măcar boala nu-şi făcuse apariţia. Ea se iveşte la aproximativ două mii de ani de la cădere. Din acest motiv, Hristos nu se putea întrupa înainte de potop fiindcă antediluvienii nu cunoşteau boala, şi nu mureau de boală; de aceea şi viaţa lor atât de lungă. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în trupul uman, prin boală, fiindcă aceasta încă nu se dezvoltase. Două milenii de practicare a păcatului au slăbit în aşa fel natura umană încât s-a instalat boala. Aşadar, nu se poate spune că păcatul îşi atinsese apogeul lui în timpul antediluvienilor. "Împlinirea vremii" urma să fie în viitor, la patru mii de ani distanţă de căderea lui Adam, fiindcă atât a rezistat natura omenească sub povara păcatului. Oamenii ajunseseră desfiguraţi moral şi cât se poate de brutali. Dacă Isus nu s-ar fi întrupat atunci, noi nu am mai fi existat cu siguranţă!

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel:  >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Staulul lui Dumnezeu

     "Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor." Ioan 10,14.15.

În aceste cuvinte avem înfăţişată cea mai fidelă şi exactă imagine de ansamblu a bisericii lui Dumnezeu. Ea întotdeauna a arătat în felul acesta şi nu a fost niciodată altfel! Nu trebuie comparată cu nimic din ce există pe pământ fiindcă o astfel de biserică nu poartă nicidecum amprenta omenească, fiind de sorginte divină. Ea a fost, este şi va fi după chipul şi asemănarea divină. Nici o organizaţie religioasă nu se poate înscrie în acest tipar, şi asta pentru simplul motiv că, în acest text, Hristos nu ne vorbeşte despre o anumită organizaţie religioasă, ci despre biserica Lui, câştigată prin sângele Său vărsat pe dealul Golgotei!

Orice organizaţie religioasă presupune organizare prin conducere omenească, necesară ori de câte ori biserica pierde puterea de viaţă a Evangheliei! Pentru perpetuarea existenţei ei, care cu timpul devine secularizată şi modelată după principii omeneşti de conducere, sunt necesare anumite rânduieli cu scopul de a impune un anumit tip de disciplină între membri. Organizarea bisericii devine imperios necesară numai atunci când aceasta a pierdut Duhul Sfânt şi implicit Evanghelia. În această situaţie, nenorocirea este că enoriaşii încep se confunde, o dată cu trecerea timpului, organizaţia lor cu staulul lui Hristos, cu atât mai mult dacă biserica respectivă este una ivită pe scena istoriei cu ajutorul împlinirii unor profeţii. Deci, cu alte cuvinte, care are o bază profetică bine determinată şi dovedită cu Scripturile. Bunăoară cum a fost cazul bisericii apostolice şi a mişcării aşteptătorilor, din sec. al XIX-lea.

Ca un lucru ce trebuie stabilit încă de la început, este faptul că într-o organizaţie religioasă, oricare ar fi ea, Hristos nu este niciodată Păstorul cel bun peste acea organizaţie în sensul declarat în textul inspirat de mai sus al Scripturilor! Este adevărat în acelaşi timp că Hristos poate fi Păstorul şi Mântuitorul anumitor membri ai organizaţiei religioase, dar asta nu înseamnă că este Cap peste toţi enoriaşii şi implicit peste biserica în care conduce omul! Pentru a fi Păstorul cel bun peste o biserică înseamnă că Hristos trebuie să fie Capul fiecărui membru în parte, ceea ce presupune ca un fapt de la sine înţeles că fiecare astfel de membru trebuie să fie născut din nou şi plin de Duhul Sfânt!

Hristos este foarte tranşant şi subliniază acest aspect în următoarele cuvinte veşnice: "Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele." Ioan 10,14.15. În primul rând, Hristos declară că toţi cei din staulul Său sunt cunoscuţi de El, în absolut toate privinţele. Dar, pentru a fi "oaie" sau credincios veritabil, ucenic al lui Hristos, căci acesta este adevăratul înţeles al cuvântului "oaie", credinciosul nu este îndeajuns să fie cunoscut de Hristos, ci el sau ea însăşi trebuie să-l cunoască pe Păstor în aceeaşi măsură în care El îl cunoaşte sau o cunoaşte pe ea!

Şi ca să fie şi mai explicit, Hristos ne arată ce înseamnă adevărata cunoaştere reciprocă, dinspre Dumnezeu către om şi invers, în staulul lui Dumnezeu. El spune răspicat că ucenicul Său trebuie să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl pe El şi întocmai cum îl cunoaşte El pe Tatăl Său!! Când acea biserică de pe pământ deţine această cunoştinţă vie, ce trebuie să caracterizeze fiecare membru botezat, atunci se poate spune cu certitudine că ea este staulul lui Dumnezeu! Dar, există o astfel de biserică pe pământ? Dacă a existat vreodată, atunci ea trebuie să fi fost plinătatea desăvârşirii şi sfinţeniei Celui sfânt!!! În acest caz, istoria păcatului ar fi trebuit să se încheie iar astăzi să trăim în veşnicie. Dacă ea există astăzi ca întreg, ca staul, nu cu sfinţi răzleţi ici şi colo în bisericile din această lume, atunci ar fi trebuit să avertizeze lumea printr-o mare strigare în care să descopere frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, pentru a putea pune în contrast păcatul lumii cu neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vor: oferta mântuirii, sau moartea veşnică!

Observăm şi singuri că staulul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi caracterizat în permanenţă doar de această cunoştinţă vie care se capătă numai de sus, de la Tatăl luminii în care nu este schimbare. El este Păstorul cel bun, prin Fiul, pentru oile care îl cunosc că este bun în adevăratul sens al cuvântului, nu ca o simplă dogmă, ca o teorie lipsită de viaţă! Aceşti ucenici sfinţi ştiu că este bun, cu tot ceea ce implică acest cuvânt, deoarece îi cunosc caracterul tocmai fiindcă au caracterul Lui! Într-un asemenea staul, pe drept numit staul, cunoaşterea aceasta este în sine viaţa veşnică. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.

Din acest motiv, staulul despre care vorbeşte Hristos este adevărata biserică, stâlpul şi temelia adevărului, cea care nu a fost înfrântă niciodată de Satana, căci temelia ei este Isus Hristos. Este biserica în care toţi sunt fraţi, fiecare având un singur Păstor bun, pe Hristosul Domnului! În acest staul au intrat toţi copiii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până astăzi!! Ea este biserica ce va încheia în triumf total, în neprihănire, lupta cea mare sau Armaghedonul, punând capăt istoriei milenare a păcatului pentru vecie. Cei 144.000 încheie construcţia acestei faimoase clădiri spirituale, un adevărat templu viu. De altminteri, ei vor fi singura biserică vie, ca întreg, ce va fi caracterizată în totul totului tot de această cunoaştere a lui Hristos în mod deplin, exact aşa cum a spus Hristos, deoarece lumina care va străluci nu peste multă vreme va întrece tot ceea ce au cunoscut vreodată toţi ucenicii lui Hristos morţi în neprihănire.

     "Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe >Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii< (Ioan 1,29) şi prin El au fost aduşi în staulul harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Păstorul divin, par. 6.

După cum se poate constata, în această biserică intră doar cei care au trecut prin uşă. Acela care a descoperit în Scripturile adevărului pe Isus Hristos cel răstignit pentru păcatele lui, dar viu şi înălţat la cer pentru a mijloci în favoarea tuturor păcătoşilor, care face din El un Mântuitor viu pentru sufletul şi viaţa sa, va ajunge să intre prin uşa staulului şi să-l cunoască pe Cel bun, aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe El şi cum El îl cunoaşte pe Tatăl. Numai pe baza acestei cunoaşteri se poate stabili frăţia şi unitatea cu Dumnezeu. Nici o organizaţie religioasă nu poate oferi această cunoştinţă, pentru că nu o are cu adevărat.

Se observă limpede că staulul acesta în care trebuie să mai intre oi până la sfârşitul timpului, pentru ca această clădire spirituală să poată fi definitivată, căci ea va trebui să cuprindă un număr de ucenici mântuiţi egal cu cel al îngerilor dezertori, demonii, fiindcă cei din urmă trebuie înlocuiţi din cauza căderii lor, responsabilităţile lor din trecut trebuind să fie preluate de către toţi aceşti credincioşi formidabili şi duse pe culmi mai înalte, este numit staulul harului. Şi aşa şi trebuie să fie. Numai prin har suntem mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi, spunea Pavel, ci de la Dumnezeu. Împărăţia harului începe în inima păcătosului pocăit când Hristosul Domnului a devenit Păstorul cel bun şi viu pentru suflet!

Un astfel de credincios devine ucenicul lui Hristos şi intră în staulul lui Dumnezeu, prin Uşă, indiferent de organizaţia religioasă din care face parte! Numele tuturor celor ce fac parte din această biserică biruitoare este trecut în cartea vieţii. Aşadar, staulul lui Dumnezeu nu este o organizaţie religioasă, căci conducerea omului nu-şi are locul acolo unde domneşte doar Păstorul cel bun. În staulul acesta numele tuturor sunt trecute în cartea vieţii, pentru că toţi sunt născuţi din nou prin Duhul Sfânt, toţi sunt cunoscuţi şi îl cunosc pe Isus, tot la fel după cum Tatăl îl cunoaşte. Prin urmare, toţi sunt fraţi, nu căpetenii, cel care are darurile cele mai multe slujind celui care are mai puţine, Hristos fiind cel mai de frunte slujitor în acest sens!!!

Aceşti ucenici deosebiţi nu sunt religioşi pe dinafară, nu sunt dominaţi de spiritul fariseismului ori spiritul laodicean, nu sunt dogmatici, ci sunt spirituali, sfinţi şi neprihăniţi, care împlinesc voia Domnului lor, pe care îl cunosc foarte bine. Ei cunosc principiile vii ale adevărului şi neprihănirii şi ştiu cum să se încreadă în Acela care nu dă greş niciodată. În ultimul mare conflict, ce stă să înceapă, numai aceia care şi-au fortificat mintea cu adevărurile sfinţitoare ale Bibliei, cunosc cu adevărat caracterul lui Dumnezeu. Cine cunoaşte doar o teorie cu privire la caracterul lui Dumnezeu, fie ea şi din Scripturi, nu-l cunoaşte cu adevărat şi nu face parte din staulul lui Hristos. Marile încercări de-a lungul timpului, la care au fost supuşi mulţi credincioşi vii din acest staul, au fost trecute cu bine, mai ales de martiri, tocmai pentru că l-au cunoscut, potrivit luminii date în acea vreme, pe Păstorul cel bun. Ei au ştiut în cine cred şi pentru ce mor. Cine nu-l cunoaşte pe Isus aşa cum Tatăl îl cunoaşte riscă pierderea vieţii veşnice. Nici măcar nu va rezista presiunii uriaşe impuse de fiară şi de icoana fiarei peste puţin timp. Să luăm aminte la aceste cuvinte cu tâlc, căci privesc generaţia aceasta:

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

Staulul lui Dumnezeu a fost, de la căderea omului în păcat, totdeauna prezent pe pământ. Adam şi Eva, primii oameni care au fost transformaţi prin harul lui Hristos, după ce au păcătuit, sunt primii cu care Hristos a pornit edificiul acestui staul extraordinar. La el s-au adăugat alţii până când acest edificiu, această clădire, a devenit de departe un templu viu, căci pentru Dumnezeu toţi cei morţi în Hristos sunt ca şi vii! Împărăţia harului şi acest staul, ca să înţelegem corect acest adevăr, sunt unul şi acelaşi lucru. Staulul acesta este singura biserică adevărată în care omul nu aduce nimic decât caracterul Păstorului cel bun care i se oferă în dar. Toţi cei ce au făcut parte şi fac parte în continuare din acest staul poartă haina albă a neprihănirii lui Hristos. 

Acum, orice susţinere că organizaţia religioasă cutare sau cutare este staulul lui Hristos nu poate fi adevărată întrucât nu se înscrie în tiparul staulului lui Dumnezeu. Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu iubeşte sau nu preţuieşte pe oamenii care compun diferitele organizaţii religioase. Practic El nu are nici un loc în organizaţiile religioase, cu toate că se rosteşte numele Lui în fiecare predică şi în toate rugăciunile înălţate, dar preţuieşte pe cei ce le compun căci doreşte mântuirea lor aşa cum prea puţin ne imaginăm. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu e Acela care singur îşi făureşte biserica prin puterea nepieritoare a harului şi a vieţii veşnice, care se pogoară de sus şi care este primită prin credinţa lui Isus!

Organizaţiile religioase propun căi ale mântuirii în numele lui Hristos, fără să-l aibă pe Hristos! Îl înalţă pe Hristosul istoric sau al Bibliei şi vorbesc despre El fără să-l cunoască în calitate de Mântuitor viu şi personal, deoarece acolo unde nu este prezentă cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu conţinută în Evanghelia cea veşnică, acolo Hristos nu poate fi Păstorul cel bun, căci Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, şi ele îl cunosc pe El întocmai după cum Tatăl şi Fiul se cunosc reciproc!! "Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El." 1Corinteni 6,17.

Apostolul Pavel ne oferă cel mai amplu tablou despre cum trebuie să arate o biserică pe pământ, potrivit planului lui Dumnezeu. Dacă toţi membrii bisericii ar fi acţionat în consecinţă, ascultând şi practicând întru totul învăţăturile sănătoase ale Evangheliei, atunci nu am mai fi vorbit niciodată despre organizaţii religioase. Biserica devine organizaţie religioasă numai prin pierderea Evangheliei şi alungarea Duhului Sfânt prin neascultare şi planuri omeneşti. Aceasta este o realitate ce nu ar trebui pusă la îndoială niciodată.

     "Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: >S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor<. Şi acest: >S-a suit< ce înseamnă decât că înainte se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce s-a coborât este acelaşi cu Cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste." Efeseni 4,1-16.

Trebuie să fie clar că nici o organizaţie religioasă nu poate da pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţi evanghelişti, ş.a.m.d. În schimb, ea poate da pe bandă rulantă predicatori şi învăţători religioşi, îndoctrinaţi cu învăţătura organizaţiei, considerată a fi învăţătura sănătoasă a Scripturilor! Numai atunci când Hristos este Cap peste tot trupul, numai atunci biserica este staulul lui Dumnezeu în adevăratul sens al Cuvântului cel viu, căci din El toţi îşi primesc "creşterea", şi implicit şi calificarea pentru poziţia cea mai potrivită în staul, "potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei". Totul în staul "se zideşte în dragoste". Aceasta este adevărata imagine a bisericii, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, dar numai cu condiţia ascultării depline, pline de încredere într-un Dumnezeu Tată şi Mântuitor care zice şi se face!!

Într-un astfel de staul, pe drept cuvânt şi în mod deplin, "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi". Aceasta este învăţătura sănătoasă a Scripturilor referitoare la staul sau biserica lui Hristos, aşa cum a fost şi este gândită de Dumnezeu. Dar, din păcate, câte organizaţii religioase sunt pe pământ, fiecare pretinzând în mod absurd că este staulul sau singura biserică adevărată, tot atâtea credinţe sau crezuri religioase există!! Scripturile învaţă în mod absolut şi pentru totdeauna că există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Isus Hristos, şi care, la rândul Lui, ni-l pune la dispoziţie pe Reprezentantul Său personal, Duhul Sfânt, cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului, fără de care nu poate exista împărăţia harului, deci staulul, fiindcă harul este puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, ca Persoană divină!! Harul nu este numai o favoare, ci este chiar puterea Evangheliei, însăşi puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Acum, învăţătura lui Dumnezeu, prin Pavel, despre chipul adevăratei biserici, urmăreşte să scoată în evidenţă ce ar trebui să fie o biserică chemată după planul lui Dumnezeu în lume. Numai că această învăţătură nu a devenit realitate practică în nici o biserică prin care Dumnezeu ar fi dorit să instaureze fericirea, bucuria, prosperitatea şi sănătatea în lume. Absolut toate bisericile, începând cu cea iudaică şi până la biserica laodiceană, au pierdut Evanghelia, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt, ajungând fiecare organizaţie religioasă. De fapt, tabloul profetic din Apocalipsa 2 şi 3 ne înfăţişează căderea bisericii în diferite etape ale parcursului ei istoric, până astăzi. Fiecare dintre acele biserici au ajuns una câte una organizaţie religioasă, unde omul şi "sabia", simbolul căilor omeneşti de plănuire şi înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, conduc potrivit principiilor omeneşti.

Astfel, biserica apostolică a ajuns papalitatea, o organizaţie politico-religioasă, cea mai mare din lume; apoi biserica protestantă, după marea Reformă din sec. al XVI-lea, s-a împărţit în mai multe biserici din cauza diferenţelor de opinie şi de înţelegere a unor aspecte ale adevărului Evangheliei, fiecare ajungând cu timpul organizaţii religioase, ba chiar unele dintre ele biserici de stat; nu mai trebuie să pomenim de sora geamănă a bisericii romane, din Anglia, Biserica Anglicană; şi în sfârşit biserica adventistă care, prin pierderea Duhului Sfânt şi a Evangheliei, a devenit plină de spiritul laodicean şi implicit o organizaţie religioasă. Din milă, Dumnezeu a mers a doua milă cu fiecare dintre aceste biserici, permiţând şi oferind sfat, unde i s-a permis, cu privire la cum să se organizeze, în speranţa că poate cândva vor primi Evanghelia pe calea pe care El avea s-o pregătească în vederea acestui scop.

Acest principiu al milei a doua prin permiterea organizării bisericii, care acum era lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, este frumos scos în evidenţă prin realitatea, care ar trebui să fie convingătoare pentru orice minte serioasă, cu privire la îngăduirea sabiei în mijlocul poporului evreu!! Dumnezeu nu a dorit să-l introducă pe Israel în Canaan prin folosirea sabiei şi deci prin ucideri în masă. Scripturile dovedesc acest fapt într-un mod grăitor şi indubitabil. Numai că evreii au ţinut morţiş să poarte sabia, iar Dumnezeu a permis această stare de lucruri. Însă, această îngăduire nu are nimic de-a face cu planul Său şi nu descoperă nicicum caracterul şi voia Sa iniţială cu poporul Israel. De la sabie, evreii au ajuns la împărat, căci au ţinut neapărat să fie exact aşa cum erau celelalte popoare, aşa că şi felul cum urmau să fie organizaţi avea să poarte doar amprenta umană. Iar de aici, cu sabie şi cu împărat, nu a mai fost decât un pas până la batjocorirea şi răstignirea Aceluia care dorise cu preţul vieţii Sale să-şi umple biserica aleasă cu neprihănire, cu condiţia abandonării de către evrei a sabiei şi a încrederii în oameni!

Astfel, prin acest adevăr putem învăţa un lucru deosebit de important, şi anume că organizaţia religioasă, ca şi sabia, a fost doar îngăduită, ea nedescoperind planul lui Dumnezeu iniţial cu biserica, ci mai degrabă mila lui Dumnezeu prin care a permis acest lucru din cauza răzvrătirii, a neascultării şi a pierderii Evangheliei. Dacă studiem cu rugăciune şi cu maximă atenţie ceea ce spune Pavel despre cum trebuie să arate staulul lui Dumnezeu, atunci singura concluzie pe care putem să o tragem este că biserica sub formă de organizaţie religioasă nu se înscrie în tiparul învăţăturii Bibliei, pentru că omul conduce şi nu Dumnezeu. Ea în sine nu este păcat, ci este doar o formă de organizare pe care Dumnezeu a permis-o, dar fără să ilustreze prin aceasta planul Său în şi cu biserica.

Acolo unde omul conduce, nu poate fi vorba niciodată despre desăvârşirea sfinţilor, câtă vreme învăţătura respectivei biserici este lipsită de puterea de viaţă a Duhului Sfânt! Staulul lui Dumnezeu, cunoscut şi ca "Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor", Evrei 12,23, este plin de toată plinătatea Dumnezeirii, plinătate manifestată prin diversele daruri împărţite fiecăruia, potrivit măsurii de har de care are parte fiecare, în funcţie de capacităţile intelectuale. Aici se află o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, un singur Mijlocitor şi un singur Duh Sfânt, care umple inimile tuturor. Nici o organizaţie religioasă şi nici o grupare religioasă din lume nu are aşa ceva, căci atunci ar trebui ca dragostea şi adevărul să caracterizeze totul. Cu alte cuvinte, Pavel ne descrie în miniatură cum este cerul pogorât pe pământ în staulul lui Dumnezeu sau în biserica adevărată!

Ce urmăreşte Dumnezeu printr-o astfel de biserică plină de libertatea lui Dumnezeu şi de orice dar bun? Desăvârşirea printr-o viaţă de biruinţă deplină asupra oricărui păcat şi asupra oricărei ispite! "Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos..." Efeseni 4,11-13.

Nimeni nu trebuie să fie îngrijorat că face parte dintr-o organizaţie religioasă. Dar, toţi cei ce doresc mântuirea trebuie să se asigure că au experienţa naşterii din nou, singura care atestă că numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi că astfel fac parte din staulul lui Dumnezeu. Nu e suficient să fii membru al bisericii, ca organizaţie religioasă, ci asigură-te că eşti deja membru al bisericii "celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor". Singurii creştini vii care vor ajunge să împlinească Scripturile cu privire la biserica despre care vorbeşte Pavel, ajungând toţi, ca întreg, ca trup spiritual, "la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos", vor fi cei 144.000.

     "În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

În societatea omenească, Hristos nu a găsit nimic cu care să asemene staulul Său, sau împărăţia harului, nici o formă de organizare statală, nici o formă de organizare religioasă sau bisericească, nimic care să se asemene măcar cu ideea de staul dumnezeiesc, unde toţi sunt fraţi, unde toţi se preţuiesc şi se respectă, pentru că toţi sunt prinşi în legătura păcii, datorită prezenţei Duhului Sfânt, singurul care poate aduce armonie între Dumnezeu şi oameni.

     "Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 6.

Aici nu este în discuţie trădarea vreunei organizaţii religioase, câtă vreme omul este stăpân acolo, ci este vorba despre trădarea staulului lui Dumnezeu, a bisericii celor întâi născuţi şi implicit a lui Dumnezeu. Textul nu face referire la o trădare a vreunei organizaţii religioase pământeşti. Dacă ar fi aşa, atunci Isus a greşit când s-a îndepărtat de biserica iudaică şi a format o nouă biserică în persoana ucenicilor Săi! Să luăm aminte la adevărul acestor cuvinte nemuritoare:

     "Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-l omoare; de aceea, Isus s-a îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese învăţat în ale legii şi s-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
     După cum Hristos, lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice în zilele Lui, la fel a fost lepădat şi în generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat istoria retragerii lui Hristos din Iudea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu, reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă; dar conducătorii religioşi n-au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care caută lumina sunt obligaţi de către aceeaşi învăţătură să părăsească biserica părinţilor lor, ca să-i poată da ascultare." Hristos lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 4, 5.