Potopul (IV)

În acest episod, vom vedea şi vom înţelege împreună ceea ce foarte puţini oameni pricep şi vor să ştie cu privire la caracterul lui Dumnezeu în legătură cu potopul. Orice credincios din biserica creştină consideră că Dumnezeu este cel care a adus potopul, cu scopul de a nimici cu desăvârşire lumea veche, ce se dedase la păcate grosolane şi urâte. Se crede că a fost acţiunea directă a unui Dumnezeu înfuriat din cauza păcatului generalizat, la nivel global, şi al încăpăţânării oamenilor de a asculta de Dumnezeu. Însă, în pofida limbajului omenesc, vom vedea o dată pentru totdeauna că Dumnezeu este dragoste şi că El nu se schimbă niciodată.

Principiul pe care clădim cele ce vor urma este că, pentru a înţelege în mod corect acţiunea lui Dumnezeu sau felul cum s-a raportat la antediluvieni, trebuie mai întâi să avem în vedere viaţa, caracterul şi faptele acelor oameni. Cum acest ultim fapt l-am stabilit deja în postarea trecută, acum a rămas să înţelegem cum s-a produs potopul şi ce legătură are el cu Dumnezeu. Un prim pas pe care l-am făcut este acela că păcatul care a stat la baza puhoiul de nelegiuiri care i-au dus pe locuitorii lumii vechi în pragul declanşării potopului, a fost amestecul sau amalgamarea fiilor credincioşi ai lui Dumnezeu cu fetele oamenilor fără teamă, fără respect de Dumnezeu. Acestea din urmă practicau idolatria în masă! Curăţia morală şi spirituală a urmaşilor lui Set a fost pângărită de practicile idolatre pe care acum le preluaseră ca mod de închinare şi vieţuire, din cauza soţiilor lor idolatre. Între aceste practici, printre care şi aducerea de jertfe omeneşti, este unul prin care şi-au închis singuri uşa milei şi a dragostei divine, unul pentru care aveau să sufere o moarte pe care o credeau imposibilă!!!

Acest păcat care, de altminteri, va caracteriza şi generaţia din urmă, este descris în cuvintele următoare: "Pentru că nu doreau să-l păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3. Prin faptul că au ajuns să-l scoată definitiv din memoria şi cunoaşterea lor pe Dumnezeu, au ajuns în mod absolut firesc să se închine naturii!!! Veţi întreba, poate, cum a fost posibil ca un astfel de păcat să le aducă sfârşitul în care ajunseseră să nu creadă? Ce era aşa grav într-o astfel de practică? Fiindcă avem gândul care era şi în Hristos Isus, atunci trebuie să cercetăm bine ce a însemnat în realitate această închinare.

Fiindcă păcatul ajunsese un mod de viaţă pentru pământenii lumii vechi iar viciul fusese ridicat la rang de virtute, Dumnezeul milei a găsit în persoana lui Noe un om prin care să-i avertizeze de marea primejdie care urma să se abată asupra pământului, şi anume potopul. Pentru a-i trezi din beţia păcatului, Dumnezeu i-a dat îndrumări lui Noe să construiască ceva nemaiîntâlnit şi absolut de negândit pentru oamenii păcătoşi de atunci. Pentru ca mesajul lui Noe să poată avea impact deplin, l-a învăţat să construiască o arcă, un vapor, care, nu putea fi înscris în peisajul timpului respectiv nicicum, el fiind mai degrabă o mare ciudăţenie. Din punct de vedere ştiinţific şi practic prezenţa acelei arce în lumea lor era o absurditate!! Asta, bineînţeles, în opinia tuturor oamenilor de ştiinţă ai acelui timp. Ca să poată trezi mintea lor distrusă de păcat şi de închinarea idolatră, Dumnezeu a trebuit să apeleze la o realitate la care nici oamenii lor de ştiinţă nu gândeau că ar fi posibilă şi nici măcar că ar putea avea vreun folos într-o lume lipsită de oceane şi de mări adânci!!!

Practic, acesta era ultimul mijloc prin care putea apela la mintea lor, la raţiune, spre a-i face să înţeleagă în ce situaţie se aflau. Întrebarea este: De ce au ajuns ei să se închine naturii? Răspunsul rezidă în faptul că Dumnezeu fusese scos din cunoaşterea lor. Dar asta nu-i totul. Fiindcă Dumnezeu fusese alungat, îi era negată existenţa, era musai să fie înlocuit cu ceva sau cu cineva. În cazul lor a fost natura. Era dumnezeul suprem pentru ei. Prin urmare, aici era locul sau domeniul unde mai putea apela Dumnezeu la conştiinţele şi mintea lor. Aşa că, o arcă, ceva de neconceput în vremea aceea, datorită condiţiilor terestre, trebuia să stea împotriva dumnezeului naturii antediluvienilor!!!

În acest fel, se dă pe faţă încă o dată mila şi dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Da, vom vedea în acţiune un Tată plin de iubire care încearcă ultima carte cu copiii săi neascultători, ce ajunsesere foarte aproape de despărţirea definitivă de Dumnezeu. În tot ce a făcut Dumnezeu vom vedea acţiunea unui Tată cuprins de dorul de a-şi vedea copiii neascultători în siguranţă!!! Ca să-i trezească din letargia mortală a venit la ei printr-un mesaj transpus în realitate printr-o arcă uriaşă!!! Aşa că Dumnezeu a găsit în Noe un prieten fidel şi de nădejde care trebuia să transmită mesajul Său tuturor oamenilor din epoca aceea; un mesaj care trebuia să fie bine şi fidel oglindit şi printr-un lucru vizibil nemaipomenit, o arcă.

Acest mesaj trebuia să fie făcut auzit o dată cu construirea arcei, întrucât mesajul în sine trebuia musai să fie materializat, fiindcă numai în felul acesta acei oameni păcătoşi puteau fi treziţi şi făcuţi să gândească un pic la solemnitatea lui. Timpul destinat ca mesajul să se facă auzit s-a întins pe durata a o sută douăzeci de ani, pentru că arca trebuia construită cu materialul lemnos prezent în lumea aceea. Copacii erau enormi iar ei aveau nevoie de scule de lucru foarte bune pentru a face arca exact după dimensiunile date de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care au fost necesari atâţia ani. Se lucra foarte greu ţinând seama de duritatea lemnului copacilor aceia. Însă acest timp era absolut suficient pentru ca masele să poată fi trezite ca să ia o decizie în cunoştinţă de cauză.

Ceea ce nu ştiau antediluvienii era faptul că erau aproape să-şi închidă singuri uşa harului, a milei divine. Ajunseseră, prin toate păcatele lor, prin viaţa, caracterul şi faptele lor, atât de departe în idolatrie şi despărţire de Dumnezeu, încât era imperios necesar ca Dumnezeu, Tatăl lor, să acţioneze pentru mântuirea lor. Ce tată ar sta cu mâinile în sân bine ştiind că flăcăul său este aproape să se distrugă singur prin viaţa de păcat pe care şi-a ales-o?! Ar putea avea un astfel de tată, un părinte omenesc, gândul de a-l nimici pe fiul său, dacă acesta se încăpăţânează să asculte de el, sau să-l recunoască drept tată al său?! Când un asemenea părinte vede cât de dependent este fiul său de droguri, nu ar face el tot posibilul să-l salveze, fără să-i treacă vreodată prin cap să-l distrugă doar pentru că a ajuns atât de dependent încât nu mai este posibilă salvarea sa?!! Păi, cum am putea să-l vedem pe Dumnezeu în postura unuia care face tot posibilul să-şi salveze copiii, în cazul nostru antediluvienii, după care, pentru că ei se încăpăţânează să asculte doar pentru că dependenţa lor de păcat a ajuns aproape totală, iar El ca Tată ştie acest lucru, să-şi pună în gând să-i nimicească!!! Cum să depui tot efortul să salvezi, ca după aceea să nimiceşti?!! Pentru ce să încerci să salvezi, din moment ce tot ţi-ai pus în gând să omori, până la urmă!? Vedeţi, ceva scârţâie în acest mod de gândire pe care Satana ni l-a inoculat vreme de mii de ani cu privire la caracterul lui Dumnezeu în legătură cu potopul?!

Fiindcă problema lor gravă, care i-a şi dus la despărţire de Dumnezeu, era închinarea la natură, atunci aceasta presupunea că dumnezeul naturii trebuia să fie şi sursa vieţii lor şi protectorul lor, după felul credinţei lor vorbesc. De aceea, Dumnezeu trebuia să le vorbească din perspectiva aceasta, să le arate că, în pofida legilor naturii şi a tot ce ştiau oamenii de ştiinţă ai acelei vremi, va avea loc un fenomen neobişnuit, şi anume un potop de ape se va revărsa pe pământ. Dacă ei aveau să stăruie mai departe în neascultare, neluând în seamă mesajul lui Dumnezeu transmis prin Noe, fără să le pese de arcă, o mărturie vizibilă a iubirii lui Dumnezeu pentru ei, atunci urmau să fie lăsaţi cu totul în seama dumnezeului pe care l-au ales - natura!!!

Atunci au intrat în scenă oamenii de ştiinţă, fiindcă fuseseră apelaţi de cei care începuseră să înţeleagă iminenţa unui mare pericol. Ei cercetaseră legile naturii şi ştiau că acestea sunt legi fixe care nu se schimbă. În opinia lor, iminenţa unei mari vărsări de apă, a unei ploi de proporţii colosale era ceva imposibil, întrucât legile naturii nu permiteau aşa ceva. "Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile naturii fuseseră stabile." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 16. Ei priveau chiar la râuri şi văzuseră că niciodată nu ieşiseră din albia lor. Deci, cum era posibil un potop? "Râurile nu ieşiseră niciodată din matca lor, ci îşi purtau în siguranţă apele spre mare. Legi fixe ţineau apele ca să nu se reverse peste malurile lor. Dar aceşti gânditori nu recunoşteau mâna Lui, care a oprit apele zicând: >Până aici să vii, să nu treci mai departe< (Iov 38,11)." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 16.

Fiindcă ajunseseră să facă natura drept dumnezeu al lor, atunci şi modul cum percepeau lumea şi universul era în măsura aceasta. Bazându-se pe faptul că legile fizicii şi implicit ale naturii nu se pot schimba, oamenii de ştiinţă sau gânditorii, mizau pe această realitate şi nu-şi puteau închipui cum poate avea loc un mare potop de ape. Nici o lege a naturii nu permitea aşa ceva. Întrucât era o lume în care nu ploua, nu erau furtuni şi vijelii, nu erau schimbări ale naturii, atunci cum să vină dezastrul? Concluzia lor firească a fost, potrivit credinţei lor, că legile naturii nu permit nici o catastrofă!!! Din nenorocire, exact aceasta este şi atitudinea oamenilor de ştiinţă astăzi! Ei nu pot crede că lumea noastră va pieri prin foc!!! Luând în calcul legile fizicii şi ale naturii, ei nu pot întrevedea apariţia sau declanşarea unui foc la nivel global, ba chiar unul care să distrugă întregul sistem solar!!!

Ce nu au înţeles, însă, oamenii de ştiinţă din vremea aceea, şi ce nu înţeleg oamenii de ştiinţă de azi? Într-adevăr, legile naturii sunt fixe, bine stabilite. Putem avea încredere că ele îşi fac lucrarea lor mai departe. Însă, dacă omul rămâne doar cu încrederea că legile naturii au capacitatea în ele însele de a păstra bunul mers al naturii, fără Dumnezeul care le-a creat şi care este deasupra lor, atunci se face deja o gravă şi uriaşă greşeală. Acei oameni ai lumii vechi, nu credeau că legile se pot schimba. Şi era adevărat, dar nu şi-au închipuit ce se va întâmpla cu ele când Dumnezeu îşi retrage protecţia de la obiectul care face necesară prezenţa legii, pentru ca acel obiect să funcţioneze cum se cuvine.

     "Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii, a căror inimă a tremurat cândva de frică, au început să se liniştească. Ei au început să argumenteze, aşa cum mulţi susţin astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii şi că legile ei sunt aşa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe este corectă, atunci natura şi-ar fi ieşit din făgaşul ei, aceştia au făcut ca solia aceea să fie socotită - de minţile lumii - o înşelătorie, o mare înşelătorie. Ei şi-au manifestat dispreţul faţă de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră şi mai înainte ca solia de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile şi mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat şi au băut, au sădit şi au construit, făcând planuri cu privire la câştigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la nelegiuiri şi mai mari, fiind mai dispreţuitori în neascultarea lor faţă de cerinţele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nici o teamă de Cel veşnic. Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbaţii de seamă, înţelepţii, pricepuţii, oamenii mari ar fi înţeles lucrul acesta." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 17.

Atunci când Dumnezeu a creat Universul, în chiar crearea lui se aflau şi legile după care trebuia să funcţioneze şi să fie menţinut în bună rânduială. Când a făcut să apară stelele şi multele constelaţii pline de planete, în chiar existenţa fizică a acelor planete şi constelaţii Dumnezeu a pus, a făcut să existe şi legile după care acestea trebuiau să funcţioneze. "În calitate de Conducător suprem al Universului, Dumnezeu a rânduit legi nu numai pentru guvernarea tuturor făpturilor vii, ci şi pentru toate lucrările naturii. Totul, fie mare, fie mic, cu viaţă sau fără viaţă, se află sub legi stabilite, care nu pot fi desconsiderate. Nu există nici o excepţie de la regula aceasta, pentru că nimic din ce a făcut mâna divină nu a fost uitat de mintea divină." Solii alese, vol. 1, cap. Caracterul legii lui Dumnezeu, par. 2.

Ceea ce putem înţelege cu certitudine negreşită este faptul că Dumnezeu este Creatorul Universului şi a legilor Sale. Or, asta înseamnă că El este totdeauna deasupra legilor Universului creat, chiar dacă ele sunt fixe. De fapt Universul nu ar putea funcţiona sub nici o formă dacă nu ar avea rânduite legile care să-l facă să fie aşa cum este!!! Dar de ce sunt necesare aceste legi? Sunt necesare deoarece ele sunt mijloacele pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a aduce la îndeplinire planurile Sale cu acest Univers. Cu alte cuvinte, aceste legi sunt necesare pentru buna funcţionare a obiectelor sau lucrurilor pentru care lucrează. Bunăoară, Dumnezeu a pus la dispoziţie materia, să zicem pământul, în care a pus nişte proprietăţi care să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu cu pământul, iar planul Lui este rodnicia pământului. Rodnicia în sine este posibilă doar în baza unor legi pe care Dumnezeu le-a stabilit. Dacă omul nu ar planta culturi pentru hrana proprie, atunci el nu ar avea ce să mănânce. Dar dacă omul plantează seminţe de floarea soarelui, să zicem, el se aşteaptă în mod sigur ca acele seminţe să producă recoltă în baza legii germinaţiei. Fără această lege, sămânţa nu va încolţi niciodată!!!

Prin urmare, legile naturii nu sunt independente de Dumnezeu şi nu pot funcţiona cu de la sine putere, întrucât ele nu au o astfel de putere. Fără Dumnezeu nu pot exista nici lucruri şi fiinţe, nici legile după care aceastea să funcţioneze şi să trăiască! "Natura nu este Dumnezeu, nici nu a fost vreodată Dumnezeu. Pentru că El a creat lumea, ea mărturiseşte pur şi simplu despre puterea lui Dumnezeu. Divinitatea este Autorul naturii. În ea însăşi, lumea naturii nu are nici o putere, în afară de puterea pe care i-o furnizează Dumnezeu." Solii alese, vol. 1, cap. Descoperirea lui Dumnezeu, subcap. Natura nu este Dumnezeu, par. 1. Dacă Dumnezeu nu dă viaţă seminţei plantate, atunci este lesne de înţeles că legea germinaţiei nu are nici un efect!!! Legea este lege numai acolo unde obiectul pentru care este necesară legea este prezent şi el la rândul lui, şi numai dacă Dumnezeu întreţine cu viaţă acel obiect, indiferent pe cine reprezintă el!!! Acest lucru nu trebuie uitat niciodată. Prin urmare, legile Sale sunt mijloacele prin care El lucrează la buna funcţionare a Universului şi prin care face să se producă rezultatele!!!

     "Dumnezeu pune la dispoziţie materia şi proprietăţile cu care trebuie să aducă la îndeplinire planurile Sale. El foloseşte mijloacele Sale pentru ca vegetaţia să poată creşte. El trimite roua, ploaia, soarele, pentru ca verdeaţa să încolţească şi să-şi întindă covorul peste pământ, pentru ca arbuştii şi pomii fructiferi să înmugurească, să înflorească şi să aducă roade. Nu trebuie să se presupună că este pusă în mişcare o lege în virtutea căreia sămânţa trebuie să încolţească de la sine, că frunzele apar pentru că trebuie să apară de la sine. Dumnezeu a instituit nişte legi, dar ele sunt numai nişte slujitori prin care El face să se producă rezultatele." Solii alese, vol. 1, cap. Descoperirea lui Dumnezeu, subcap. Natura nu este Dumnezeu, par. 4.

Aşadar, ce nu au înţeles oamenii de ştiinţă de dinainte de potop, ca şi cei de astăzi? Că Dumnezeu este o necesitate absolută pentru ca totul să funcţioneze. Fără Dumnezeu, legile Universului sunt nimic!!! De aceea, cu antediluvienii s-au împlinit aceste cuvinte adevărate: "Oamenii înţelepţi acumulează din lucrările create de Dumnezeu o cunoaştere incompletă a Sa, iar apoi, în nebunia lor, înalţă natura şi legile naturii mai presus de Dumnezeu". Solii alese, vol. 1, cap. Descoperirea lui Dumnezeu, subcap. Natura nu este Dumnezeu, par. 6. Cum să trezeşti la realitate nişte minţi gigantice, pe care le-ai creat, care ajung să nege existenţa Ta, ca Tată al lor, şi care merg mai departe făcând din natură dumnezeul lor?!! Era posibil nu numai printr-un mesaj expus verbal, ci şi printr-o reprezentare a acestuia. Mintea trebuia să le fie stimulată să gândească şi din perspectiva unei posibile catastrofe, care trebuia să-şi aibă drept cauză chiar natura - dumnezeul în care ei credeau că nu are cum să se schimbe!!! Altă cale nu exista.

Pentru copiii Săi dragi, Dumnezeu a făcut totul. În chiar mesajul pe care li-l dăruia prin Noe, se găsea însăşi dragostea şi viaţa divină!!! Era invitaţia ca ei să se oprească din drumul lor spre iadul ce avea să înceapă şi să gândească un pic şi din altă perspectivă! Chiar dacă unii au fost mişcaţi de acest mesaj plin de iubire al lui Dumnezeu, până la urmă, din cauza majorităţii batjocoritorilor şi a oamenilor de ştiinţă, au renunţat şi ei în a mai crede în "balivernele" lui Noe. Au ajuns să-l numească fanatic şi nebun, un bătrân scrântit la cap, care vorbeşte despre ceva imposibil!!!

Când cei o sută douăzeci de ani s-au isprăvit, la finele cărora a fost terminată arca, Noe a mai făcut un ultim apel la minţile antediluvienilor, însă fără nici un folos. Dar, Tatăl lor le-a oferit ultima dovadă a iubirii Lui, o dovadă vizibilă, căci ce altceva mai putea trezi simţurile lor morale?! Deodată, au apărut animale din toate speciile, câte şapte perechi din cele curate şi câte una din cele necurate, care, încolonate ca o armată bine organizată, au început să intre în arcă. Era ceva inimaginabil, cum nişte animale necuvântătoare şi fără raţiune, la care s-au mai adăugat şi păsările cerului, au făcut ceea ce ei înşişi ar fi trebuit să facă - să asculte de Dumnezeu!!! "Deodată, o tăcere cuprinse mulţimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase şi până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munţi şi păduri, croindu-şi liniştit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflă şi iată că din toate părţile păsările au venit în zbor,întunecând cerul cu mulţimea lor, şi într-o ordine perfectă au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Conduse de îngerii cei sfinţi, ele >au intrat două câte două la Noe în corabie<, iar dintre animalele curate, câte şapte perechi. Unii priveau cu uimire, alţii cu teamă. Au fost chemaţi filozofi să dea explicaţii cu privire la întâmplarea aceasta unică, dar zadarnic. Era o taină pe care ei n-o puteau descifra. Dar oamenii se împietriseră aşa de mult, datorită lepădării luminii, încât şi această scenă n-a produs decât o impresie de moment." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 19.

Tatăl lor a fost respins cu desăvârşire. Singurul mijloc prin care putea face apel la inimile lor era Duhul Sfânt. Când acest ultim mijloc este lepădat, omul rămâne în întregime la dispoziţia puterilor întunericului!!! Antediluvienii au respins cu înverşunare Duhul Sfânt, sub forma apelurilor pline de iubire adresate lor de Noe, până când l-au lepădat definitiv! Păcătuind împotriva Duhului Sfânt, s-au despărţit singuri de Dumnezeul creator, fiind lăsaţi în seama dumnezeului naturii în care credeau!!! Ce se întâmplă când Dumnezeul iubirii este alungat? "Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 17.

Dar, cum a avut loc, în mod concret, potopul? "Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este lepădată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin este folosit. Păcătosul rupe astfel orice legătură cu Dumnezeu, iar păcatul nu are nici un leac ca să se vindece singur. Nu mai există o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. >Lăsaţi-l în pace< (Osea 4,17) - este porunca divină. Atunci >nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi< (Evrei10,26-27)." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, ultimul paragraf.

Când Dumnezeu a fost respins în totalitate, definitiv şi pentru totdeauna de antediluvieni, aceştia s-au despărţit singuri de Dumnezeu prin alegerea lor şi s-au pus singuri în situaţia de a rămâne fără protecţia salvatoare a Cerului. Fiindcă n-au vrut să renunţe, nesiliţi, cu bună ştiinţă la dumnezeul naturii, Dumnezeu i-a lăsat în seama naturii!!! Adică i-a lăsat chiar în seama dumnezeului pe care şi l-au ales!! Din acest motiv, El a trebuit să se retragă cu prezenţa Sa definitiv de pe pământ, fiind silit în felul acesta de decizia antediluvienilor de a-şi retrage protecţia şi de la cei doi luminători. Acum, oamenii se puteau închina naturii nestingheriţi de prezenţa şi de protecţia lui Dumnezeu. Când şi Noe împreună cu familia lui au intrat în corabie, uşa a fost închisă. Acea uşă închisă era un simbol al încheierii harului pentru lumea veche. Prin aceasta se arăta că şi-au închis singuri uşa milei pe care nu o mai puteau deschide niciodată. Au rămas fără Tată, fără Mijlocitor şi fără Mângâietor, în seama propriilor pasiuni nestăpânite şi a puterilor unei naturi răvăşite, ieşite de sub controlul lui Dumnezeu. Li s-a dat ceea ce au ţinut morţiş să aibă.

Când puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a retras de pe pământ, fiindcă Dumnezeu a fost pur şi simplu alungat, El neimpunându-şi prezenţa niciodată acolo unde nu este dorit, şi fiindcă este un Tată plin de respect faţă de ultima decizie a omului, putem spune cu certitudine deplină că exact acele legi fixe pe care-şi construiseră teoria oamenii înţelepţi antediluvieni, pe baza cărora credeau că nu poate avea loc diluviul, s-au întors împotriva lor!!! Obiectele care făceau necesară existenţa acelor legi, după care ele funcţionau cum trebuie, soarele şi luna, nemaiaflându-se sub protecţia lui Dumnezeu, au slujit la aducerea nimicirii pământului ca întreg!!! Cei doi sori şi legile după care funcţionau, lipsiţi de protecţia lui Dumnezeu, ca şi planeta Pământ, au produs nişte rezultate distrugătoare. S-a demonstrat că, fără Dumnezeu, nu poate exista siguranţă doar la adăpostul legilor naturii, care se manifestă ca nişte nimicitori când nu se mai află sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu!!!

Când Dumnezeu îşi retrage protecţia, atunci puterile şi legile naturii acţionează sub formă de distrugători. El s-a retras din întregul sistem solar pentru că tot globul pământesc, toţi oamenii care locuiau atunci pe faţa pământului, mai puţin Noe şi familia lui, l-au exclus cu desăvârşire din mintea şi din fiinţa lor. Au negat întru totul existenţa Lui, în pofida celor trei mari realităţi vizibile şi pipăibile, grădina Eden, arca şi intrarea animalelor şi a păsărilor în arcă, toate împreună mărturisind în favoarea iubirii lui Dumnezeu!!! Din păcate, Dumnezeu nu a reuşi să salveze pământul, fiindcă toţi acei oameni nelegiuiţi i-au cerut să dispară, să plece, să nu mai existe pentru ei. Aşa că Dumnezeu "s-a manifestat", dacă pot spune astfel, ca Unul care nu mai era nimic pentru ei. În felul acesta, singura Sa atitudine, de Dumnezeu alungat de propriii Lui copii, a fost să-şi retragă întreaga protecţie din întreg sistemul solar. Numai astfel se putea produce ceea ce Dumnezeu le spusese că se va produce! Dumnezeul lor, natura, le spunea că, datorită legilor fixe, aşa ceva nu poate avea lor, iar Dumnezeul creator, pe de altă parte, le spunea că potopul va avea loc, şi că acesta va fi adus, se va declanşa numai şi numai din cauza lor!!! Fiindcă ei au vrut să trăiască fără Dumnezeu, atunci Dumnezeu le-a respectat decizia şi le-a dat pe mână natura, care i-a spulberat.

Astfel, prin retragerea protecţiei divine, soarele şi-a diminuat lumina de şapte ori, iar luna s-a stins cu totul. Dacă Noe nu ar fi dorit să asculte, atunci, probabil, Dumnezeu ar fi lăsat ca şi soarele să se stingă definitiv, iar lumea ar fi pierit definitiv, Satana fiind câştigătorul. Marea Lui iubire, însă, se vede din faptul că a permis soarelui să-şi diminueze puterea doar de şapte ori, în loc să se stingă cu totul, numai datorită lui Noe şi a familiei lui!!! Ei trebuiau să supravieţuiască şi să se înmulţească iarăşi pe pământ. Noi existăm astăzi doar datorită iubirii nespuse a lui Dumnezeu şi nu a legilor fixe pe care tot El le-a făcut să fie!!!

     "Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul; şi aceia care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie canalul de legătură dintre suflet şi cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, penultimul paragraf.

Potopul (III)

Fără îndoială că cea mai mare catastrofă cunoscută vreodată de planeta Terra este potopul. Nici un alt eveniment care a avut loc pe pământ de atunci încoace nu poate rivaliza cu el. Proporţiile lui au fost înfricoşătoare, cu atât mai mult cu cât soarele şi luna au fost afectate grav. Având în vedere acest fapt, atunci este logic că trebuie să se fi întâmplat ceva serios şi cu celelalte planete ce se rotesc în jurul soarelui. Eu cred că ele aveau o funcţie mult mai bine determinată decât simpla rotire în jurul soarelui. Nu susţin că ar fi fost populate cu viaţă, fiindcă nu ar fi adevărat. De aceea, Hristos va trebui să refacă întregul sistem solar, pentru a-i reda strălucirea şi funcţia de altădată. În acest scop stau scrise următoarele cuvinte: "În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea." 2Petru 3,10-13.

Este un fapt absolut cert, în virtutea celor scrise de apostolul Petru, că exploziile gigantice solare de la vremea curăţirii pământului de păcat şi de toţi păcătoşii, în frunte cu Satana, vor afecta întregul sistem solar, întrucât "trupurile cereşti", adică planetele care se învârt în jurul soarelui, "se vor topi de mare căldură". Asta înseamnă, după cum am arătat cum va pieri păcatul prin slava lui Hristos, că modul cum Dumnezeu va proceda la extincţia păcatului şi curăţirea pământului de el, trebuie să fie şi este acelaşi mod cum El a procedat la declanşarea potopului!!! Nu trebuie să găsim nici o diferenţă în comportamentul neprihănit al lui Dumnezeu!! O dată, la potop, s-a declanşat apa, ca urmare a diminuării energiei solare şi a stingerii cu desăvârşire a lunii, dezastrul venind din cer, de pe pământ şi din scoarţa terestră, iar la curăţirea pământului se va declanşa de astă dată focul, dezastrul venind, ca şi la potop, tot din cer, de pe şi din pământ!!!

Să purcedem atunci la cercetarea vieţii şi a faptelor antediluvienilor, să vedem de ce au trebuit să sufere atât de groaznic. Raportul biblic este cât se poate de clar: "Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău... Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu s-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ." Geneza 6,5.11.12.

Trebuie să fim nişte fini observatori dacă dorim să înţelegem cu adevărat ce s-a petrecut atunci. Nu trebuie să lăsăm să ne scape nimic din consemnarea biblică. Chiar dacă este foarte scurtă şi concisă, în ea este descoperit păcatul capital care a stat la temelia tuturor apucăturilor lor şi, în final, la alungarea lui Dumnezeu din inima lor!! În primul rând, nu se stricase o grupă de oameni, o cetate, o regiune sau jumătate din locuitorii lumii vechi. Ci se stricase întregul pământ. Trebuie să spun că, la vremea cu pricina, pământul nu era împărţit în ţări, ca astăzi, întrucât se vorbea o singură limbă. Apoi, în decurs de 1600 de ani de la păcătuirea lui Adam, oamenii se înmulţiseră destul de mult pe pământ. E posibil să fi numărat peste zece miliarde de oameni. În al doilea rând, ar trebui să ne întrebăm cum s-a putut ajunge în decurs de nici două mii de ani, la o violenţă, la fărădelegi care l-au determinat pe Dumnezeu să rostească cele mai înfiorătoare cuvinte!? Cum de a ajuns tot pământul, adică toţi oamenii, bineînţeles mai puţin credincioşii Lui, să fie împotriva lui Dumnezeu şi a autorităţii iubirii Sale?

Oamenii care existau la timpul acela erau foarte înalţi şi bine proporţionaţi, cu un intelect de-a dreptul uriaş, plini de o inventivitate fără seamăn. Înălţimea lor era de aproape cinci metri. Era practic înălţimea normală, fiindcă Hristos cam atât de înalt l-a creat pe Adam. Chiar dacă ni se pare straniu, totuşi este adevărat. Ne putem da seama, deci, cât de degeneraţi suntem noi, generaţia din urmă, din punct de vedere fizic, ca să nu mai pomenesc din punct de vedere spiritual şi moral! "Când a ieşit din mâna Creatorului său, Adam era de o înălţime nobilă şi de o frumoasă simetrie. El era de mai bine de două ori mai înalt decât oamenii care trăiesc astăzi şi era bine proporţionat. Trăsăturile lui erau perfecte şi frumoase. Pielea nu-i era nici albă, nici palidă, ci rumenă, îmbujorată, strălucind de o bogată tentă de sănătate. Eva nu era la fel de înaltă ca Adam. Capul ei ajungea puţin deasupra umerilor lui. Ea era, de asemenea, nobilă, desăvârşită în simetrie şi foarte frumoasă." Istoria mântuirii, cap, Creaţiunea, par. 2.

După păcătuirea lui Adam şi a Evei şi după moartea violentă a lui Abel, oamenii aveau să se deosebească, prin felul de viaţă, până la un anumit timp, în două categorii: cei credincioşi sau urmaşii lui Set, şi cei răi şi păcătoşi sau urmaşii lui Cain. Deosebirea aceasta dintre ei s-a păstrat pentru ceva vreme, aşa că, din acest motiv, nelegiuirea nu abunda pe întregul pământ. Semnele stricăciunii morale se vedeau puţin pe chipul urmaşilor lui Set, pe când cei nelegiuiţi începeau să devină din ce în ce mai stricaţi. Până la potop, boala nu era cunoscută de către oameni, aşa că puteau să săvârşească toate nelegiuirile care le treceau prin cap, fără să ajungă bolnavi fizic. Boala apare abia după potop, în vremea lui Avraam, când, pentru întâiaşi dată, fiul moare înaintea tatălui. "Şi Haran a murit în faţa tatălui său, Terah, în ţara în care se născuse, în Ur, în Haldeea." Geneza 11,28.

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel: >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Însă, probabil, cu câteva sute de ani înaintea declanşării potopului, urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu, numiţi de Scripturi "fiii lui Dumnezeu", s-au unit cu "fetele oamenilor", adică tocmai cu fetele oamenilor păcătoşi, urmaşii lui Cain! "Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales." Geneza 6,2. Acesta a fost practic momentul când tot pământul urma să fie cuprins de o violenţă ieşită din comun! Păcatul capital care a condus întreaga umanitate la catastrofa aceea de neimaginat pentru ei, a fost acest amestec, această amalgamare între cei credincioşi şi cei păcătoşi!!! Această unire avea să şteargă deplin, dar rapid, chipul moral al lui Dumnezeu din aproape toţi "fiii lui Dumnezeu". Desigur, mai rămăseseră credincioşi de talia lui Enoh, Metusalah şi copii lui, Enoh şi familia lui, etc.

Preţul unei astfel de amalgamări a mai condus la o realitate îngrozitoare, aceea că toate întocmirile gândurilor oamenilor ajunseseră să fie îndreptate numai spre rău şi ticăloşie. Urmările unui astfel de păcat grosolan au condus, în cele din urmă, la declanşarea violentă, imposibil de imaginat, a potopului. Ei bine, aceeaşi unire ticăloasă va aduce şi sfârşitul lumii!!! Unirea dintre biserică şi stat, parafată prin legea duminicală, va fi punctul culminant care face tranziţia oamenilor spre cele finale, nimicirea lor globală, împreună cu pământul, care va rămâne în starea respectivă timp de o mie de ani!!! Dragii mei, nu-i de şagă. Ne aflăm la pragul unor evenimente care vor avea loc, indiferent la ce concluzii au ajuns sau vor ajunge exegeţii Bibliei sau teologii contemporani.

De asemenea, nu trebuie să uităm de uriaşii din epoca aceea. Înălţimea lor era undeva la circa şase metri, sau poate chiar şi mai mult; erau de-a dreptul nişte giganţi de o iscusinţă nemaiîntâlnită. "Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume." Geneza 6,4. "Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 2.

La vremea aceea, de dinainte de potop, aurul, argintul şi orice piatră preţioasă erau din belşug, ele nefiind ascunse în pământ, aşa cum se întâmplă astăzi. Orice om se putea bucura de ele. "Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1. Având o minte sclipitoare, cu un randament de aproape 100%, toţi ajunseseră să-şi confecţioneze idoli din ele! "Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-l păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3.

Au ajuns până acolo, încât pur şi simplu, prin viaţa şi faptele lor, l-au scos pe Dumnezeu din minte, din cunoaşterea lor, nu numai negând verbal existenţa Lui, cu toate că încă aveau dovada grădinii Eden, ce rămăsese sub pază cerească, o mărturie care trebuia să le vorbească necontenit de existenţa lui Dumnezeu ca Tată al lor!!! Şi care a fost rezultatul firesc al unei astfel de atitudini? Decăderea cea mai josnică!! "Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: >Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei< (Psalm 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul omenescului, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea omenească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. >Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău... Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie< (Geneza 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 6.

Dar aceste nelegiuiri n-au fost totul. Au ajuns nepăsători cu viaţa animalelor şi a semenilor. Vi se pare că sună cunoscut acest lucru, dacă îl raportăm la timpul nostru? Ajunseseră mari consumatori de carne de animale, ceea ce a dus la întărirea pasiunilor lor animalice, dându-le un caracter sălbatic inimaginabil! Dumnezeu nu prescrisese nimic omului cu privire la consumul de carne. Îi spusese să consume rodul tuturor copacilor, vegetalele şi cerealele care creşteau din abundenţă atunci. "Şi Dumnezeu a zis: >Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră<." Geneza 1,29.  Acesta, consumul de carne, a trebuit să devină o necesitate temporară, de scurtă durată, după potop. Din nenorocire, însă, oamenii, până în ziua de astăzi, nu au înţeles că această necesitate trebuia să fie doar temporară.

Pentru antediluvieni devenise o adevărată pasiune vânătoarea de animale, dar nu numai, ci şi de oameni, oamenii care le stăteau împotrivă, sau pur şi simplu pentru că aveau plăcerea să ucidă!!! Poligamia era la ea acasă. Mai mult, dacă avem în vedere uriaşii, se ajunsese până acolo, încât soţiile unora dintre bărbaţii mai slabi erau luate cu forţa de cei mai puternici. Se săvârşeau omoruri peste omoruri; aveau loc orgii ce nu se pot descrie de nici un condei omenesc!! "Poligamia fusese de timpuriu introdusă, şi aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privinţă. Dar, după cădere, oamenii au ales să-şi satisfacă dorinţele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima şi ticăloşia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legăturile de căsătorie şi nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forţă şi oamenii se făleau cu faptele lor de violenţă. Se complăceau în nimicirea vieţii animalelor, şi folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi şi mai setoşi de sânge, până când au ajuns să privească viaţa omului cu o înspăimântătoare indiferenţă." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 7.

Pe lângă toate cele enumerate până acum, mai trebuie adăugat alt păcat izvorât ca urmare a consumului băuturilor ameţitoare, toxice. "Satana a adunat laolaltă pe îngerii căzuţi, pentru a plănui o cale de a face cel mai mare rău posibil familiei omeneşti. Propuneri după propuneri au fost făcute până ce însuşi Satana s-a gândit la un plan. Va lua fructul viţei-de-vie şi, de asemenea, al grâului, împreună cu alte produse lăsate de Dumnezeu ca alimente, va face din ele otrăvuri care vor ruina puterile fizice, mintale şi morale ale omului şi astfel îi va supune simţurile, pentru a avea deplin control asupra lui. Sub influenţa băuturii, oamenii pot fi conduşi să comită crime de tot felul. Prin apetitul pervertit, lumea va fi coruptă. Conducându-i pe oameni la consumarea de alcool, Satana avea să-i facă să se degradeze treptat." Temperanţa, cap. Începutul necumpătării, par. 1. "Relele atât de evidente în timpul nostru sunt aceleaşi care au adus nimicire lumii antediluviene. >În zilele dinaintea potopului<, unul din păcatele predominante era beţia. Aflăm, din raportul Genezei, că >pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu< şi că era >plin de silnicie<. Fărădelegea domnea, viaţa însăşi era nesigură. Oameni a căror raţiune era detronată de băuturi toxice nu se gândeau prea mult când era vorba de luarea vieţii cuiva." Temperanţa, cap. Incitator la crimă, subcap. Beţia şi crima înainte de potop şi acum, par. 1.

Un alt păcat înspăimântător, ca urmare a practicării tuturor fărădelegilor amintite mai sus, a fost aducerea de jertfe omeneşti pe altarele închinate zeităţilor lor închipuite. "Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu şi să ştie că stricăciunea şi idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 24.

Ceea ce este evident din toate acestea, peste care nu putem trece cu vederea, e faptul că ceea ce a adus distrugerea definitivă a pământului a plecat de la acel amestec, acea unire între cei credincioşi şi nelegiuiţi!! Această unire, după cum spuneam, va fi cea care va aduce, în final, şi distrugerea lumii noastre prin foc!!! O unire între biserică şi stat, aşa cum este descrisă în Apocalipsa 13. Păcatele lor de atunci sunt păcatele noastre de astăzi!!! Ceea ce făceau ei atunci, fac şi oamenii din generaţia prezentă. Hristos a asemuit vremurile de atunci cu vremurile generaţiei din urmă. "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului." Matei 24,37-39.

Păcatul se generalizase sub toate formele imaginabile, ajunsese să pună stăpânire pe aproape tot, mai puţin pe acei oameni credincioşi care aveau să rămână loiali lui Dumnezeu. De fapt, aceştia, cu excepţia lui Noe şi a familiei sale, aveau să moară, pe rând, înainte de venirea potopului. În felul acesta li s-a asigurat salvarea! Într-o astfel de stare de păcat generalizat, Satana se bucura; ajunsese să pună stăpânire pe aproape toţi oamenii. Însă Dumnezeu nu putea lăsa lucrurile astfel. Fiind alungat cu totul din inimile tuturor oamenilor, care, prin viaţa şi acţiunile lor, s-au despărţit singuri de Dumnezeu, El avea să-şi retragă ocrotirea şi să-i lase în seama stăpânului pe care l-au ales. Rămâne să studiem mai departe cum a procedat Dumnezeu în mod concret. În orice caz, viaţa şi faptele antediluvienilor atestă în mod vădit că nu meritau să mai trăiască. Prin ceea ce făceau ei, arătau că nu mai au cum să trăiască mai departe.

Au atentat şi abuzat de propria viaţă, deşi nici unul dintre ei nu a cunoscut boala fizică, încât nu mai aveau nici o menire, în afara aceleia de a răpi, de a ucide cu o violenţă greu de imaginat şi de a-l alunga definitiv pe Dumnezeu din mintea şi din cunoaşterea lor. Pur şi simplu acţionau doar la îndemnurile lui Satana. Ajunseseră demonici la propriu. Viaţa lor nu mai era viaţă, ci un calvar necontenit. Prin urmare, nu mai puteau continua în felul respectiv. Trecuseră deja de hotarul milei divine.

Potopul (II)

Din cele relatate până acum, privitor la condiţiile de dinainte de potop, am înţeles clar că planeta noastră, potrivit textului Scripturii, era înveşmântată într-o haină de apă care avea menirea de a proteja, distribui şi egaliza căldura celor doi sori pe toată suprafaţa pământului. Această pătură era menţinută gravitaţional prin puterea căldurii degajate de cei doi luminători, soarele şi luna. Ca mărturie că haina aceasta de vapori de apă era o realitate, declarată şi în altă parte a Scripturii, găsim următoarele cuvinte pe care Dumnezeu i le adresează lui Iov: "Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric." Iov 38,4-9. Aici, haina din nori şi scutecele indică spre această pătură groasă, gigantică de ape care înconjura pământul, întrucât contextul celor spuse de Dumnezeu este cu referire la începuturile creaţiei!

Aş dori să mai subliniez şi faptul real că, până la potop, nu exista ciclul celor patru anotimpuri, el făcându-şi apariţia după potop. "Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!" Geneza 8,22. Cei doi sori nu permiteau deloc un ciclu de patru anotimpuri, ci pe pământ, datorită climatului aproape uniform distribuit pe toată suprafaţa pământului, chiar dacă existau şi zone puţin mai friguroase, făcea ca în permanenţă să fie aproape o atmosferă de primăvară. Niciodată copacii nu se despuiau de frunze, cu toate că, după păcătuire aceştia îşi pierdeau frunzele. Însă în acest proces al pierderii frunzelor, copacii nu rămâneau niciodată despuiaţi, ci frunzele care se ofileau şi cădeau erau înlocuite mai înainte de altele. La fel se întâmpla şi cu florile şi alte plante. Astăzi putem vedea ceva din acest proces în pădurile de conifere. Brazii, veşnic verzi, îşi pierd totuşi acele, dar numai după ce sunt înlocuite de altele!!

De fapt, procesul degradării condiţiilor optime stabilite de Dumnezeu pe pământ înainte de intrarea păcatului, şi despre care am vorbit întrucâtva, a început o dată cu căderea primilor noştri părinţi. Însă el era aproape imperceptibil pentru oameni, animale şi plante. De asemenea, ceea ce am mai aflat în episodul anterior este faptul că puterea energiei solare va fi restabilită ca la începutul creaţiei, şi anume că soarele va lumina de şapte ori mai puternic decât în prezent. Iar luna, celălalt soare, dar mai mic, va fi restabilită şi va lumina ca lumina soarelui astăzi, ceea ce înseamnă că puterea energiei solare a ambilor luminători, la data când vor fi restabiliţi, va fi de opt ori mai mare decât în prezent!! Dar, cu o asemenea intensitate solară, cum puteau rezista oamenii, animalele şi plantele la vremea aceea? Este simplu de răspuns. Pătura groasă de ape de deasupra pământului era şi un izolator desăvârşit în acest sens, permiţând filtrarea doar acelei cantităţi de căldură necesare care era absolut suficientă pentru mediul terestru! Condiţiile de viaţă erau absolut optime în această privinţă.

Ca o dovadă prin care voi întări cele spuse cu privire la soare şi lună, care vor redeveni ceea ce au fost cândva, doi luminători strălucitori, să citim următoarea declaraţie: "Toţi vor fi o familie fericită şi unită, îmbrăcaţi în hainele slavei şi recunoştinţei - haina neprihănirii lui Hristos. Toată natura în frumuseţea ei de neînchipuit va aduce lui Dumnezeu un tribut permanent de laudă şi adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului. Anii vor trece fericiţi şi cu bucurie. Lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare decât acum. Deasupra acestei scene vor cânta împreună stelele dimineţii, iar fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în vreme ce Dumnezeu şi Hristos se vor uni dând de veste că: >Nu va mai fi păcat şi nici moarte<..." My Life Today, pag. 348. Vezi şi Divina vindecare, cap. Un ţel unic, subcap. O experienţă mai înaltă, par. 9-11.

Dacă acestea erau condiţiile de dinainte de potop, înseamnă că în timpul potopului trebuie că s-a petrecut ceva extrem de grav cu soarele şi luna, fiindcă numai prin diminuarea de şapte ori a intensităţii solare şi prin stingerea completă a lunii ar fi fost posibilă cu adevărat o mare calamitate de proporţii nemaiîntâlnite şi înspăimântătoare. Păi, cum ar fi fost cu putinţă să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, din moment ce nu existau nori de ploaie? Şi chiar dacă ar fi existat, nu ar fi fost posibil ca apa să cadă din ei şiroaie, sub formă de cascadă, întruna, timp de patruzeci de zile şi de nopţi!! Este clar, deci, că singura sursă a ploii la vremea potopului nu putea fi decât acea pătură colosală de apă care înconjura planeta noastră!!! Însă nici aceasta nu ar fi fost îndeajuns să îngroape pământul, uscatul nostru cu apă, astfel încât ea să se înalţe cu aproximativ opt metri deasupra vârfurilor munţilor, care la vremea aceea nu erau tot la fel de înalţi ca munţii de astăzi. Ei erau mai mici şi nu abrupţi. "Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 2.

La apa din ceruri s-a adăugat şi apa din scoarţa terestră! Dar despre acest aspect voi vorbi mai târziu. Acum, trebuie să găsim în Scripturi că fenomenul diminuării puterii căldurii şi luminozităţii soarelui şi stingerea lunii chiar s-a petrecut la vremea potopului. Dumnezeu a avut grijă maximă să strecoare şi un astfel de detaliu, numai că nu îl găsim în cartea Genezei, ci în Isaia!! Iată-l: "Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi". Isaia 60,20. Dacă citim cu atenţie acest capitol frumos din cartea lui Isaia, vom descoperi că această referinţă este pusă în contextul noului pământ!!! Versetul de mai dinainte, glăsuie astfel: "Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava ta." Isaia 60.19. Ideea acestui verset este preluată de Ioan în Apocalipsa 21,23; 22,5.

La prima vedere pare o contradicţie între aceste două versete, dar în realitate nu este. În cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, care va fi stabilită pe muntele Măslinilor, el devenind o vale foarte largă, după ce pământul, soarele şi luna vor fi refăcute şi aduse la starea lor iniţială, nu va fi trebuinţă nici de lumina soarelui, nici de lumina lunii, întrucât slava Tatălui şi a Fiului depăşeşte cu mult lumina amânduror corpuri cereşti luminoase. Nu înseamnă că nu vor lumina în zona în care se află palatul ceresc, ci numai că lumina acestor corpuri cereşti este atât de mică în comparaţie cu slava lui Dumnezeu, încât este ca şi cum nu ar fi, căci cum ar fi posibil ca slava lui Dumnezeu să fie întrecută de nişte luminători care-şi primesc energia de la Dumnezeu!? Dar numai în zona cetăţii se va petrece acest lucru, atât. Pe pământ, în schimb, soarele şi luna îşi vor face datoria ca şi la creaţiune. Tot pământul, cu excepţia cetăţii lui Dumnezeu, va fi luminat de lumina soarelui şi a lunii.

Să ne ocupăm acum de versetul care ne interesează, şi care spune că soarele nu va mai asfinţi. Termenul "a asfinţi" nu înseamnă, în acest context, ceea ce noi înţelegem de regulă prin el. Bunăoară, când soarele e la scăpătat, spunem că asfinţeşte, în sensul că dispare la apus, el luminând de-acum partea cealaltă a pământului care fusese în întuneric. De fapt, termenul acesta este inadecvat în încercarea noastră de a descrie ce se întâmplă cu soarele. În realitate, soarele nu a apus niciodată de când este el creat. Cel care apune este pământul în raport cu soarele, datorită mişcării sale de rotaţie în jurul propriei axe. Când o parte a pământului se află în bătaia soarelui, cealaltă parte este întunecată. Apoi cea întunecată devine luminoasă, iar cea care mai devreme fusese luminată devine întunecoasă. De aceea, în contextul versetului pe care-l dezbatem, termenul "a asfinţi" nu înseamnă şi nu face referire la ceea ce noi ştim că înseamnă astăzi, ci se referă la un moment din istoria lui când "a asfinţit", adică la momentul când, la potop, intensitatea puterii lui s-a diminuat sau "a asfinţit" de şapte ori mai puţin decât în starea lui iniţială!!!

Că aşa stau lucrurile, ne spune continuarea versetului în care se subliniază că luna nu se va mai întuneca! Asta demonstrează ca un fapt absolut sigur că luna, cândva, a fost luminoasă, adică a avut propria ei lumină, nereflectând doar lumina soarelui, aşa cum face astăzi!!! Dacă ni se spune că nu se va mai întuneca, din momentul când va fi restabilită la starea ei iniţială, înseamnă că acum, până la momentul când va fi refăcută, este "întunecată" sau stinsă!!! Nu poţi spune că ceva nu se va mai întuneca, câtă vreme el totdeauna a fost întunecat! Ci spui despre ceva că nu se va mai întuneca având în vedere faptul că, odinioară, acel ceva a fost luminos!! Ceva se întunecă doar în lipsa luminii, ceea ce înseamnă că mai înainte de întuneric trebuie să fi fost lumina. Aşadar, la potop, luna s-a stins cu desăvârşire, s-a întunecat, pierzând cu desăvârşire propria lumină, devenind un astru, un corp ceresc mort, un simplu satelit al pământului, aşa cum îl cunoaştem până astăzi.

Deci, versetul: "Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi", face trimitere la timpul reabilitării sistemului nostru solar, când soarele va străluci de şapte ori mai puternic decât acum şi nu va mai "asfinţi" niciodată, iar luna îşi va recăpăta lumina de odinioară, similară intensităţii energiei soarelui astăzi, ea nemaiajungând să se întunece niciodată. Toate aceste lucruri se vor petrece pe fondul faptului că "zilele suferinţei tale se vor sfârşi" datorită bunătăţii lui Dumnezeu care "va fi Lumina ta pe vecie"!!! Suferinţa, întunericul şi "asfinţitul" sau diminuarea energiei solare, toate la un loc, au de a face doar cu un pământ blestemat de păcat. Ele nu mai au ce să caute pe noul pământ!!!

O dată ce am descoperit împreună aceste lucruri, atunci tabloul complet al celor prezentate până acum arată în felul următor: Pământul era o adevărată oază verde datorită păturii de apă de deasupra planetei, din spaţiul extraterestru, ce era păstrată gravitaţional pe poziţia ei de către cei doi luminători sau sori, soarele şi luna. Intensitatea energiei lor solare atunci, la creaţie, comparativ cu astăzi, era de opt la unu. Adică, soarele lumina mai puternic de şapte ori decât astăzi, iar luna lumina ca soarele astăzi. Această energie fabuloasă degaja o căldură suficient de mare care putea să menţină atârnat în spaţiu acel covor uriaş de ape, pe care Dumnezeu l-a situat acolo prin puterea Sa creatoare. Însă, pentru a fi posibilă declanşarea potopului, era musai să se petreacă ceva grav cu cei doi luminători pentru ca, astfel, pătura de apă ce înfăşura pământul în spaţiu, să se prăvălească pe pământ chiar cu intensitatea unei cascade superuriaşe. Acel lucru grav a fost diminuarea energiei soarelui de şapte ori şi stingerea cu desăvârşire a lunii!!! Iată faptele până acum!

Dar, ce rol a avut Dumnezeu în distrugerea lumii antediluviene? Oare cine ar fi avut capacitatea de a păstra soarele şi luna în starea lor iniţială dacă nu chiar Dumnezeu? Să fie, oare, Dumnezeu nimicitorul acelei lumi şi a pământului? Pentru a răspunde corect la aceste întrebări, fără a face încercarea de a-i lua apărarea lui Dumnezeu doar pentru că este Dumnezeu, este util să ne însuşim un principiu de lucru al Evangheliei care este probat de mine în absolut toate situaţiile cu semne de întrebare în Vechiul Testament!!! Vă invit să faceţi la fel şi vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi niciodată. Acest principiu este următorul: pentru a înţelege corect acţiunile lui Dumnezeu în situaţiile date, noi trebuie să cercetăm mai întâi faptele şi acţiunile oamenilor pentru a pricepe în ce raport se află ei cu Dumnezeu!!! Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem în vedere viaţa şi faptele oamenilor atunci când aceştia au primit avertizări din partea lui Dumnezeu, mai înainte de a înţelege catastrofele care li s-au întâmplat! Hristos însuşi a subliniat acest principiu când a spus: "Îi veţi cunoaşte după roadele (faptele) lor". Matei 7,16.

Când avem în vedere acest principiu, atunci în mod cert ştim şi de ce Dumnezeu a acţionat aşa cum a acţionat în situaţia dată. Aşadar, să cercetăm viaţa şi faptele antediluvienilor. Dacă viaţa lor a fost o viaţă în care şi-au exercitat în mod liber dreptul de a decide ce să facă ei cu propria lor viaţă, în ciuda avertizărilor lui Dumnezeu de a asculta de El, iar Dumnezeu s-a mâniat tocmai pentru că au ales în mod liber păcatul şi au dus la capăt alegerea personală în acest scop, un drept de altminteri stabilit şi dăruit de Dumnezeu, atunci, prin încercarea Sa de a sta împotriva deciziei lor, de a-i determina să aleagă binele şi neprihănirea, deşi ei şi-au folosit doar un drept dăruit de Dumnezeu, se poate demonstra că Dumnezeu a adus în mod deliberat potopul asupra unor bieţi oameni care orice ar fi făcut nu se puteau pune cu puterea creatoare a lui Dumnezeu!!! Dar dacă viaţa acelor oameni arată, prin faptele lor, că refuză oferta plină de milă a lui Dumnezeu în care se afla viaţa lui Dumnezeu, arată că dispreţuiesc iubirea lui Dumnezeu care singură îi putea salva de consecinţele alegerii lor, iar Dumnezeu este alungat definitiv din conştiinţa şi din mintea lor, El nemaiâvând nici o cale de acces la inima lor prin Duhul Sfânt, atunci, prin însăşi această respingere a Duhului Sfânt, ei se fac singuri vinovaţi de soarta pe care singuri şi-au făurit-o!!

Adică, acei oameni fie sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru că au ales ce au vrut ei să aleagă, fie nu au făcut altceva decât să împlinească aceaste cuvinte serioase, dar inspirate: "Nu trebuie să-l vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul îşi aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile sale acţiuni declanşează o înlănţuire de consecinţe care aduc un rezultat sigur. Fiecare act de încălcare a Legii se răsfrânge asupra păcătosului, produce în el o schimbare a caracterului şi-l face să păcătuiască mai uşor a doua oară. Alegând să păcătuiască, oameni se despart singuri de Dumnezeu, îşi întrerup singuri canalul binecuvântării şi rezultatul sigur este ruina şi moartea." Manuscript 23a, 1896.

Principiul stabilit o dată şi pentru totdeauna este că Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date, ci lasă pe respingătorii milei Sale să secere ce au semănat!! Dumnezeu nu este gâde, însă când este alungat din inimile oamenilor, El nu va face nici cel mai mic efort să-şi impună prezenţa personală, prin Duhul Sfânt, acolo unde nu este dorit, fiindcă este plin de respect faţă de decizia finală şi definitivă a omului păcătos. Dacă toate încercările lui Dumnezeu devin zadarnice, iar cu fiecare respingere conştientă a milei Sale, Duhul Sfânt se face tot mai puţin auzit, păcătosul ajungând să numească lumina întuneric şi întunericul lumină, atunci ce mai poate face Tatăl nostru din ceruri? Dacă omul păcătos îi ia toate posibilităţile lui Dumnezeu de a-l salva, respingând tot ajutorul divin, indiferent sub ce formă vine, atunci la modul cel mai cert cu putinţă păcătosul îşi sapă groapa singur. Dumnezeu nu mai poate opri dezastrul în care singur a ajuns. Neîndoios, durerea lui Dumnezeu este fără margini chiar şi pentru pierderea unui singur suflet!

Dar despre acest aspect legat de viaţa şi faptele antediluvienilor vom studia în episodul următor. Ne vom cutremura să vedem ce viaţă au putut trăi nişte oameni care aveau din abundenţă, atât de mare abundenţă, tot ceea ce pământul le oferea cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu se îndeletniceau cu munca, nici măcar nu făceau tranzacţii comerciale prin schimburi de mărfuri, de vreme ce toţi dispuneau de absolut tot ce le putea pofti inima. La asta mai trebuie să adăugăm şi intelectul lor de-a dreptul uriaş. Cum au putut, oare, să se întoarcă asemenea minţi gigantice împotriva lui Dumnezeu? Vom afla în postarea următoare.

Potopul

Subiectul acestei postări va fi unul aparte, cu totul deosebit. Spre deosebire de alte evenimente vechi-testamentare, acesta, adică potopul, scoate în evidenţă ca nici un alt eveniment, modul cum Dumnezeu respectă în cele din urmă alegerea omului. Este evenimentul care demonstrează la modul cel mai viu că neprihănirea lui Dumnezeu rezistă pe baza propriilor ei merite, atunci când este pusă la probă în condiţiile cele mai neprielnice şi apăsătoare. Faptul care va fi dovedit este că Dumnezeu trebuie să respecte decizia omului păcătos, pe care acesta ţine neapărat să o ducă până la capăt. Aici, la potop, este demonstrat o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu nu-şi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit, lăsându-i pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat singuri. Potopul este dovada cea mai elocventă a ceea ce înseamnă iubirea şi mila lui Dumnezeu respinse cu bună ştiinţă de o lume întreagă!!

Vom putea vedea şi singuri că potopul este opera alegerii păcatului şi a respingerii lui Dumnezeu de către oamenii păcătoşi!! Cea mai mare nefericire şi durere pentru Dumnezeu este că antediluvienii l-au pus pe Dumnezeul iubirii în situaţia ingrată de a nu putea opri potopul, de a nu mai avea cum să-i salveze de consecinţele păcatelor lor, în pofida avertizărilor Sale pline de milă timp de o sută douăzeci de ani!!! Potopul este cea mai mare tragedie planetară care a avut loc vreodată. El a schimbat radical, cu totul, configuraţia Terrei, dar nu numai atât, ci a adus mari schimbări în întregul sistem solar!!! De aceea, până şi Satana s-a temut pentru propria lui viaţă, care a fost obligat să rămână în mijlocul convulsiilor naturii de frica pierderii totale a supuşilor pe care reuşise să-i strângă sub stindardul său. "Satana însuşi, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite, se temea că va pieri. Se simţise foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni aşa de puternici şi dorea ca ei să trăiască şi să săvârşească mai departe urâciunea lor şi să continue răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 25.

Gândiţi-vă că de partea lui erau câteva miliarde bune de oameni, în timp ce de partea lui Dumnezeu mai rămăseseră doar opt suflete!!! Credeţi că la sfârşitul lumii va fi altfel?! Tot o minoritate va rămâne de partea lui Dumnezeu. Dar nu-s motive de îngrijorare, întrucât în acea minoritate poate fi cuprins oricine doreşte neprihănirea lui Dumnezeu. Această minoritate este simbolizată prin 144.000 de persoane. Este o cifră simbolică ce are menirea de a scoate în evidenţă atât natura caracterului celor neprihăniţi, cât şi lucrarea lor. Dar despre ei voi scrie mai mult când va veni timpul, căci mai întâi trebuie să pun bazele corecte cu privire la caracterul lui Dumnezeu, potrivit cu principiile de lucru, neschimbătoare ale Evangheliei.

Cuvintele care au avut şi mai au încă un impact negativ asupra minţii creştinului, în legătură cu caracterul lui Dumnezeu şi modul cum El se raportează la păcătos, şi care scot în evidenţă un Dumnezeu hotărât să distrugă tot pământul, potrivit limbajului omenesc, le găsim în Geneza 6,13.17 şi Geneza 7,4: "Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: >Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul...< Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ, ca să nimicească orice făptură de sub cer, care are suflare de viaţă; tot ce este pe pământ va pieri... Căci după şapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut". De asemenea, avem şi cuvintele lui Petru: "Dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi". 2Petru 2,5.

Deja am stabilit faptul că aceste cuvinte trebuie luate şi acceptate aşa cum sunt. Ele exprimă într-un limbaj pur omenesc ceea ce profetului Moise i s-a arătat în viziune, iar el a scris exact ceea ce a văzut, fără să încerce să explice cumva acţiunile lui Dumnezeu. El a prezentat în scris doar ceea ce văzut în viziune şi nimic mai mult. Însă, nouă ne rămâne satisfacţia de a descoperi mesajul lui Dumnezeu din spatele acestor cuvinte. Aici se află toată frumuseţea. Într-un mod simplu şi clar, cuvintele redate mai sus, ne spun că Dumnezeu a făcut să vină potopul, că, potrivit lui Petru, El l-a trimis. În orice caz, ele exprimă hotărârea lui Dumnezeu de a nimici lumea veche, antediluviană, printr-o catastrofă înfricoşătoare şi unică.

Pentru a înţelege cum s-a declanşat această catastrofă, Dumnezeu a strecurat în Geneza unele amănunte care ne ajută să pricepem, mai întâi, cum era alcătuit pământul şi care era rostul întinderii de ape şi al celor doi luminători. Prin urmare, pentru a nu trage concluzii pripite şi pentru a nu pedala pe aceleaşi idei învechite care se învaţă în biserică, avem nevoie să ne îndreptăm spre raportul creaţiei pentru a înţelege cum s-a declanşat potopul. O dată ce avem stabilit în mintea noastră tabloul corect al rânduielii creaţiei, atunci ne va fi uşor să înţelegem ceea ce atât de mulţi oameni nu au reuşit să înţeleagă, şi mai cu seamă oamenii de ştiinţă! Întrucât potopul este o catastrofă naturală, adică are legătură cu natura, atunci este musai să ne îndreptăm spre facerea pământului şi a sistemului solar!

Aşadar, fără a pomeni şi cita tot raportul creaţiei pe care-l găsim în Geneza 1, ne vom opri doar la acele lucruri care ne interesează şi au legătură strictă cu eventuala posibilitate a declanşării unui potop. La început, Dumnezeu a creat sistemul nostru solar şi pământul. Ştim că pământul era fără formă şi gol, prin Duhul Sfânt, Isus urmând să-l organizeze printr-o succesiune de acte creatoare. Fiindcă uscatul era în întregime acoperit cu ape, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un lucru nemaipomenit de frumos şi de util. Fiind o aşa mare cantitate de apă, El a trebuit să înalţe în spaţiu o masă uriaşă de ape, pe care a trebuit să o suspende şi să o menţină astfel, la început prin puterea Sa creatoare, iar mai apoi prin intermediul celor doi luminători. Între această pătură gigantică de ape sau mai precis de vapori de apă, şi apa care a mai rămas pe pământ, Dumnezeu a creat o întindere sau un firmament, adică ceea ce noi numim astăzi bolta cerească, acel albastru frumos pe care fiecare din noi îl poate vedea în zilele însorite.

Apele de pe pământ, fiind strânse laolaltă, formându-se astfel mările, a făcut să apară în sfârşit uscatul sau pământul pe care călcăm. Ceea ce trebuie să ştim cu toţii este că, la vremea când vorbim, uscatul ocupa o mare parte din suprafaţa Terrei, şi era un singur tot, nicidecum şapte continente ca astăzi! Ceea ce înseamnă că uscatul de astăzi este cu mult mai mic, în comparaţie cu dimensiunea originală, chiar dacă am uni, să zicem, toate cele şapte continente plus insulele şi peninsulele. Apoi, în ziua a patra, Dumnezeu a creat cei doi luminători sau, ceea ce numim noi astăzi, soarele şi luna. Reţineţi, vă rog, că, deasupra sferei pământului sau a globului pământesc, în spaţiul extraterestru, la o anumită distanţă bine calculată de Dumnezeu, se afla deja pătura masivă de vapori de apă care, înainte să apară cei doi luminători, era menţinută gravitaţional prin puterea creatoare a lui Isus. Apoi, Isus creează în mod special cei doi luminători, una din sarcinile lor fiind aceea de a menţine gravitaţional, prin căldura degajată de ei, pătura groasă de vapori de apă pe orbita ei!!

     "Dumnezeu a zis: >Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul<. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun." Geneza 1,14-18.

În primul rând, textul vorbeşte clar de doi luminători care, pe lângă faptul că stabilesc vremurile, zilele şi anii, ei mai fac ceva extrem de important, stăpânesc ziua şi noaptea şi au menirea de a lumina amândoi pământul!!! Nu-i aşa că, atunci când citim că Dumnezeu a făcut nişte luminători, ştiind deja, în mintea noastră, că sunt soarele şi luna, nu ne gândim deloc că luna era un luminător cu lumină proprie?!! Termenul "luminător" înseamnă un corp care luminează cu propria lumină, care are propria lumină, şi nu care are o lumină primită de la alt corp ceresc pentru a o reflecta. În mintea noastră gândim cam aşa, ţinând seama de raportul creaţiei în legătură cu cei doi luminători: Dumnezeu a creat soarele şi luna, soarele luminând ziua iar luna, primind lumina de la soare, luminând noaptea. Dar acest lucru este adevărat doar în zilele de după potop!!! Astăzi, luna nu are propria ei lumină, ea fiind un corp ceresc stins, doar satelitul pământului, nicidecum aşa cum l-a creat Dumnezeu la origine.

Aşa că, atunci când citim raportul creării celor doi luminători, noi trebuie să citim şi să înţelegem ceea ce Dumnezeu a preconizat să pricepem ca însemnând cuvintele respective. Nu trebuie să citim din perspectiva omului modern, care este obişnuit cu soarele şi luna în starea lor actuală, ci din perspectiva omului luminat de Duhul lui Dumnezeu care poate şi trebuie să înţeleagă exact ceea ce spune raportul creaţiei!! Prin urmare, luminătorul cel mare, adică soarele, stăpânea ziua, luminând pământul cu lumina lui, cu propria lui lumină, iar luminătorul cel mic, adică luna, stăpânea noaptea şi lumina planeta noastră cu lumina lui proprie, nu cu o lumină primită de la soare!! Luna era un corp ceresc activ, viu, cu lumină proprie, aşa cum l-a gândit Dumnezeu, având menirea de a stăpâni noaptea. Desigur că lumina celor doi provine de la Dumnezeu, El alimentând continuu cele două corpuri cereşti, la vremea aceea, căci astăzi o mai face doar cu soarele. Însă El a gândit ca cei doi luminători să radieze lumină şi căldură pe pământ ca două surse proprii, fiecare cu lumina lui.

Ce înseamnă că stăpâneau, unul ziua şi celălalt noaptea? Înseamnă că, prin căldura imensă degajată, amândoi, unul ziua, iar celălalt noaptea, menţineau gravitaţional acea imensă pătură de vapori pe care Dumnezeu o ridicase deasupra pământului! Acesta era unul din rolurile lor benefice pentru locuitorii pământului. Deci, tabloul complet la cele arătate mai sus este următorul: Pământul, planeta Terra, era înconjurat de o pătură masivă de vapori de apă, denumită de Biblie "ape care sunt deasupra întinderii", adică a cerului sau a bolţii cereşti. Dar, această pătură uriaşă de apă trebuia menţinută gravitaţional, la o distanţă permanent fixă de pământ, cu ajutorul a doi luminători, pe care de altminteri Dumnezeu i-a şi creat în acest scop - soarele şi luna. Amândoi luminători erau sursă de lumină şi fiecare lumina pământul cu lumina lui, iar prin căldura imensă degajată menţineau această pătură de ape, în siguranţă, deasupra pământului nostru.

Asta înseamnă că pământul era o adevărată seră. El nu avea nevoie de ploaie, fiindcă nu avea ce să-l plouă, norii de ploaie neexistând, întrucât nu exista nimic pe pământ care să formeze aceşti nori de ploaie. Acea pătură sau strat de vapori de apă de deasupra pământului, din spaţiul extraterestru, avea o menire pe care numai Dumnezeu o putea gândi, şi anume faptul că ea servea la păstrarea, distribuirea şi egalizarea căldurii pe toată suprafaţa globului. Ceea ce făcea ca pe întregul pământ să existe o temperatură uniformă. Pe atunci, nu existau cei doi poli îngheţaţi, ca şi regiunile tropicale sau deşertice. De asemenea, nu existau oceanele. Dacă ne întoarcem la climatul oferit prin intermediul acestei pături groase de apă, atunci este cert că el era un climat uniform distribuit pe toată suprafaţa planetei, un climat absolut stabil şi fiabil. Desigur, dacă existau mici diferenţe de temperatură, în anumite regiuni ale pământului, acestea erau aproape insignifiante. Cu toate acestea, acest fapt în sine făcea ca pe pământ să nu se formeze niciodată furtuni, uragane şi cutremure!

Oamenii, de statură uriaşă în comparaţie cu statura noastră astăzi, precum şi animalele se bucurau de un mediu perfect din toate punctele de vedere. Pământul, pentru a fi permanent verde şi pentru a rodi întruna, era udat în fiecare dimineaţă de o rouă sau de o ceaţă plăcută. "Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului." Geneza 2,6. Acest abur sau această rouă era alcătuită din minusculii vapori de apă formaţi prin lichefiere din apele mărilor existente înainte de potop. Aceste mări erau practic sursa udării pământului în fiecare dimineaţă. De asemenea, nu putem vorbi de frig sau ger, întrucât acestea nu existau înainte de potop. Pe de altă parte, este adevărat că, spre deosebire de timpul de dinaintea păcătuirii lor, când Adam şi Eva erau înveşmântaţi în haina luminoasă a neprihănirii lui Hristos, ei nesimţind în acest fel micile variaţii de temperatură de pe pământ, acum, după ce au căzut, goi fiind, Dumnezeu le-a făcut nişte haine din piele de animal cu care să se acopere. Acum aveau să simtă, dacă nu erau bine îmbrăcaţi, altfel temperatura mediului înconjurător.

Aş dori să mai accentuez faptul că acea pătură de apă, de deasupra pământului, care-l înconjura, avea şi menirea de a filtra căldura şi de a nu permite razelor sau radiaţiilor cosmice să pătrundă în atmosfera terestră. Aşa că, nu putem vorbi la vremea aceea de radiaţii solare care să provoace probleme organismelor existente pe pământ. Totul era o capodoperă a inventivităţii divine spre binele suprem şi bucuria oamenilor. Aşa erau condiţiile prevăzute de Dumnezeu la început, când a fost creat pământul. De aceea, pe baza celor spuse până acum, putem spune cu siguranţă că pământul era practic luminat de doi sori, unul mare şi unul mic, fiecare cu lumina şi căldura lui proprie. Numai astfel puteau exista pe pământ condiţiile unei vegetaţii permanent verzi, a unui randament al pământului continuu, feluritele roade ale acestuia fiind aproape fără limită. "Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1.

Dar cât de mare trebuie să fi fost strălucirea şi căldura ambilor sori sau luminători, pentru a face posibilă menţinerea acestei pături groase de vapori de apă deasupra pământului la o distanţă adecvată? Ar trebui să fie clar faptul că soarele, astăzi, cu intensitatea lui şi căldura degajată nu ar fi putut să facă acest lucru. Cu atât mai mult, nici luna, dacă ar avea puterea solară a soarelui astăzi, nu ar putea face aceasta!! Deci, dacă ambii ar străluci cu puterea pe care o are soarele astăzi, ei nu ar fi capabili să menţină un asemenea covor imens de apă deasupra planetei noastre! Atunci, cât de mare trebuie să fi fost intensitatea lor solară? La această întrebare, ne ajută tot Scriptura. Acum vom descoperi un adevăr minunat şi vom putea înţelege că soarele, aşa cum a fost gândit şi creat de Dumnezeu la început, strălucea de şapte ori mai puternic decât acum, iar luna avea o intensitate solară tot la fel de puternică şi de viguroasă ca a soarelui astăzi!!!

     "Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui." Isaia 30,26.

În aparenţă, acest verset nu prea are legătură cu problema noastră în discuţie. Însă, toată cheia este să răspundem corect la o altă întrebare: Când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui? Când are loc acest lucru, atunci soarele şi luna vor reveni la starea lor iniţială, fiindcă ar fi absurd ca ambii sori, luna şi soarele, ei la origine fiind doi sori strălucitori, să devină mai strălucitori decât au fost creaţi la început!!! Când Dumnezeu recrează pământul, soarele şi luna, de fapt întregul nostru sistem solar, El va reda toată strălucirea lor exact aşa cum a fost la început. Din acest motiv, pământul, soarele şi luna, ca şi celelate planete ale sistemului nostru, vor fi exact aşa cum au fost la începutul lor, când Dumnezeu le-a creat.

Acum, din punct de vedere logic, dacă vânătăile poporului lui Dumnezeu nu sunt legate şi dacă rana loviturilor lui nu este tămăduită, înseamnă că lumina soarelui nu are cum să fie de şapte ori mai mare, iar lumina lumii nu are cum să fie ca lumina soarelui, întrucât ea nici măcar nu are lumina ei proprie! Asta înseamnă că acest verset se referă la nişte condiţii care sunt proprii doar lucrării originale sau creaţiei originale înfăptuită de Dumnezeu!!! Dar, în mod concret, când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui? Acest fapt se va întâmpla atunci când Hristos, de faţă cu mântuiţii de data aceasta, va crea un cer nou şi un pământ nou, adică după ce are loc judecata finală a celor răi de la sfârşitul mileniului!!! Vânătăile poporului Său şi rana loviturilor lui nu-i priveşte doar pe ei ca popor, ci şi pământul ca planetă, întrucât poporul lui Dumnezeu a trăit pe acest pământ; aici a fost casa lui!! Ei, la vremea aceea, deja sunt mântuiţi şi au viaţa veşnică; ei deja sunt "reparaţi" sau tămăduiţi din toate punctele de vedere. Aşa că mai rămâne să le fie înapoiată casa, pământul nostru, dar în starea lui de la început, iniţială!

Deocamdată sunt nevoit să mă opresc aici, însă voi continua în episodul următor cu alte detalii interesante şi de dorit.

Necesitatea unui alt fel de a gândi

Evanghelia este una singură, la fel şi Dumnezeu, prin urmare, imaginea pe care Evanghelia o prezintă despre Dumnezeu este aceea oferită de Mântuitorul nostru drag. În ea se află adevărul, tot adevărul cuprinzător despre caracterul lui Dumnezeu. Din moment ce Dumnezeu este dragoste, iar legea Sa morală, cele zece precepte, reprezintă expresia gândului lui Dumnezeu, atunci este lesne să înţelegem că în caracterul lui Dumnezeu nu se află nici o formă minusculă de constrângere ori de silire a vreaunui păcătos să asculte de legea Sa! Când Dumnezeu a gândit existenţa făpturilor inteligente în Universul ce urma să apară, El a ştiut de la bun început că acele fiinţe pot fi inteligente doar dacă se exprimă liber, liber ca şi Dumnezeu. Tocmai de aceea ele trebuiau să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, pentru a gândi era absolut necesară libertatea. Dreptul lor liber de a alege era şi este în continuare, şi va fi mereu, un drept neîngrădit.

Este adevărat că acest drept de a alege se manifestă în cadrul legii lui Dumnezeu. Însă legea lui Dumnezeu nu este deloc o îngrădire a libertăţilor inteligenţelor cereşti, ci ea perpetuează fericirea, pacea, armonia şi bucuria tuturor acestor fiinţe. În ea este cuprins infinitul neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu! Această lege este întipărită în mintea fiecărei fiinţe cereşti. De aceea, modul lor de manifestare, de trăire, de exprimare, de adresare, etc., este modul de manifestare al lui Dumnezeu. Este firescul şi, totodată, mediul cel mai prielnic care menţine bunăstarea şi armonia între Dumnezeu şi aceste fiinţe cereşti. Acum, în însuşi faptul că Dumnezeu a asigurat libertatea deplină de exprimare a acestor inteligenţe, de alegere potrivit propriei lor voinţe, chiar şi acela de a încălca, dacă vor, legea Sa, lege care le asigură toată bucuria şi viaţa veşnică, este cuprins un adevăr extraordinar şi impresionant, acela că Dumnezeu s-a pus singur în imposibilitatea de a putea pedepsi vreodată pe acela sau aceia care ar păcătui!!!

Dacă El, fie şi în cea mai mică măsură, ar pedepsi păcătosul pentru simplul motiv că nu vrea deloc să asculte, să facă aşa cum zice Dumnezeu, prin aceasta ar arăta că fiinţei respective i se interzice, prin constrângere, prin invocarea unei pedepse crunte, inclusiv moartea, să-şi ducă la capăt alegerea personală!!! În felul acesta, Dumnezeu ar arăta că atentează la însăşi libertatea cu care a înzestrat fiecare fiinţă inteligentă!! Cu alte cuvinte, ar dovedi că este chiar împotriva propriei Lui libertăţi!! Pentru Dumnezeu, asigurarea deplină a libertăţii de exprimare, a libertăţii conştiinţei şi a libertăţii de alegere din partea fiinţei create de El, este un drept suprem pe care nu-l încalcă şi nu-l va încălca niciodată, fiindcă asta ar însemna să fie pur şi simplu împotriva Lui însuşi!!! În legământul făcut cu Fiul Său preaiubit, Isus, Dumnezeu s-a angajat să facă acest lucru chiar cu preţul propriei Sale vieţi!!! Acest lucru este dovedit prin jertfa lui Isus Hristos!!!

Gândiţi-vă un pic. Dacă Dumnezeu ar fi folosit constrângerea să facă să dispară păcatul şi păcătoşii, atunci la ce ar mai fi fost necesară întruparea şi jertfa lui Isus Hristos!? Ce ar fi demonstrat El prin aceasta? Dacă în caracterul lui Dumnezeu s-ar găsi o dispoziţie infimă de a pedepsi în cele din urmă păcătosul, doar pentru că şi-a exercitat în mod liber dreptul de a alege, drept pe care chiar Dumnezeu i la pus l-a dispoziţie, atunci modalitatea Lui de a rezolva problema păcatului prin întruparea lui Hristos este neavenită şi inutilă. De ce? Păi, din moment ce poate să distrugă pe păcătos prin forţă, ce sens ar mai avea să-l determine să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin jertfa lui Hristos!? Cu alte cuvinte, dacă până la cruce, Dumnezeu l-a torpilat pe păcătosul încăpăţânat cu pedepse care mai de care mai oribile şi înspăimântătoare, atunci cum ar putea El să-i îmbuneze pe oameni, descoperindu-şi bunătatea prin Hristos, la cruce, de vreme ce caracterul Lui are şi o latură întunecată, aceea a morţii?!! Ar fi însemnat ca Hristos să ascundă cu grijă această latură a caracterului lui Dumnezeu, când se afla pe pământ, în încercarea de a-i face pe oameni să-l perceapă pe Dumnezeu altfel decât este în realitate. Şi până la urmă, ce fel de bunătate este aceea, dacă alături de ea, în acelaşi caracter, dacă ar fi posibil aşa ceva, stau şi mânia şi pedeapsa aducătoare de moarte!!!

Gândiţi-vă numai cât de penibil ar fi fost Dumnezeu în încercarea de a-l face pe omul păcătos, prin întruparea lui Hristos, să creadă că El este dragoste, când, de fapt, în realitate este un Dumnezeu mânios, duşmănos, răzbunător şi ucigaş!!! Nu, dragii mei, Dumnezeu nu este de felul acesta. Ceea ce am scris mai sus este de fapt chiar tabloul pe care Satana l-a creat în mintea oamenilor, de-a lungul mileniilor, cu privire la Dumnezeul nostru extraordinar de minunat. Satana este ucigaşul, nu Dumnezeu. Partea cea mai nefericită este aceea că, nici până acum, cei ce se declară creştini nu au înţeles Evanghelia caracterului lui Dumnezeu sau Evanghelia aşa cum este descoperită în caracterul lui Dumnezeu arătat şi manifestat în viaţa lui Hristos şi la cruce!!! Prea mulţi încă îl văd ca pe un Dumnezeu care are dreptul să se mânie pe păcătos, care, săracul, face şi el tot ce poate pentru a fi aşa cum doreşte Dumnezeu. Însă, fiindcă subconştientul lucrează, în cele din urmă păcătosul respectiv renunţă să mai aibă de a face cu un asemenea Dumnezeu, pe bună dreptate, care nu poate fi mulţumit niciodată cu viaţa lui. În mintea lui, imaginea unui Dumnezeu care mai şi arde pe păcătos în iad, îl face în cele din urmă să-l urască pe Dumnezeul din mintea lui, şi cu asta şi pe Dumnezeul cerului despre care crede că chiar aşa este.

Ceea ce avem nevoie, o nevoie absolut imperioasă, este de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, prin Isus Hristos, aşa cum este în realitate!!! De aceea, avem nevoie de un alt fel de a gândi despre caracterul lui Dumnezeu. "Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Isaia 55,7-9.

Da, Dumnezeu pedepseşte, după cum am arătat, dar păcatul, numai păcatul, indiferent unde se găseşte acesta, fiindcă acesta trebuie să dispară din Universul creat. Dumnezeu este descoperit în totalitate în şi prin Isus Hristos. Întruparea şi jertfa Lui sunt garanţia veşnică pentru orice minte inteligentă că Dumnezeu respectă alegerea păcătosului, indiferent care este aceea, că El nu-l poate pedepsi niciodată pe păcătos pentru alegerile Sale! Dar acest lucru nu înseamnă că păcătosul care a ales pentru totdeauna păcatul nu va muri. Dimpotrivă, va muri pe vecie fiindcă alegând păcatul, a ales cu bună ştiinţă să se despartă definitiv de Dumnezeu! Acolo, la cruce, este arătat în mod limpede caracterul lui Dumnezeu şi caracterul păcatului! Dumnezeu şi-a dat propria viaţă, în persoana Fiului Său preaiubit, pentru a arăta că respectă decizia păcătosului, dar că, alegând păcatul, acesta va trebui să piară întocmai cum a murit Hristos pe cruce.

Tot ce putea face Dumnezeu pentru noi, a făcut cu vârf şi îndesat. A luat asupra Lui vinovăţia fărădelegilor noastre, a murit astfel în locul nostru, demonstrând că singura modalitate pentru scăparea noastră de sub jugul stăpânirii păcatului este moartea şi învierea noastră în Isus Hristos la o viaţă nouă. Pentru a intra în împărăţia Sa noi trebuie să murim. Da, tot trebuie să murim, fiindcă este singura posibilitate să scăpăm de păcatul stăpânitor. Dar este o moarte de natură spirituală tot la fel de reală ca şi moartea fizică. Însă nu trebuie doar să murim, ci şi să înviem la o viaţă nouă în Isus Hristos.

Să mergem puţin mai departe. În Scripturi stă scris: "Fiindcă plata păcatului este moartea..." Romani 6,23. Potrivit Scripturii, cine aduce moartea? Păcatul! Da, păcatul, nicidecum Dumnezeu!!! Cel care a introdus moartea în lumea noastră este păcatul. Pentru ca Dumnezeu să-l nimicească nu trebuie să se folosească de aceleaşi arme ca ale acestuia, mai ales că nici nu deţine aşa ceva!!! Păcatul este un stăpânitor crud, brutal, mincinos, viclean, înşelător şi ucigaş. Însă imaginea lui o pune asupra lui Dumnezeu, să ne facă să credem că aşa este Dumnezeul nostru. El a construit un caracter mincinos şi întunecat în mintea fiecărui om, cu privire la Dumnezeul nostru plin de iubire. "Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 9.

Acum, să observăm contrastul. "... dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 6,23. Deci, Dumnezeu oferă viaţa veşnică, întrucât singura Lui ofertă nu poate fi decât iubirea cuprinsă în viaţa Sa veşnică. În acest dar nu poate exista moarte şi nici pedepse ascunse, nici mânie şi nici furie, specifice de altminteri păcatului şi modului de manifestare a oamenilor păcătoşi.

De vreme ce Dumnezeu este Viaţa, iar plata păcatului este moartea, atunci cum am crede că Dumnezeul nostru este aducător de moarte?!! Ar putea Viaţa să pricinuiască moartea copiilor Săi, chiar dacă aceştia sunt păcătoşi?!!! Numai păcatul pe care-l aleg cu bună ştiinţă este aducător de boli, de suferinţe, de o înţelegere absolut deformată cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, de moarte, şi încă moarte veşnică! Ce sens ar avea să ne despărţim de Viaţa care s-a dat pe Sine însuşi pentru noi!! Ce rost are să ne punem singuri, prin alegere personală, pe care Dumnezeu, în cele din urmă, trebuie să o respecte, în situaţia de a rămâne fără Dumnezeul dragostei!! Cum să iubim mai mult păcatul decât pe Dumnezeu!? Din nenorocire, păcatul ne face orbi, iar Satana profită de faptul acesta şi se foloseşte de el, în sensul că ne face să-i atribuim lui Dumnezeu tocmai caracteristicile păcatului sau caracterul lui Satana!!! Astfel, în mintea noastră avem imaginea deformată a unui Dumnezeu care pedepseşte şi care ne va distruge pentru că ne încăpăţânăm să nu ascultăm de El şi de cerinţele legii Lui.

Avem nevoie urgentă de o altă concepţie, de o altă gândire cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Pentru asta, trebuie să ne însuşim caracterul Lui, pe care Hristos ni-l dăruieşte la naşterea din nou!!! Asta înseamnă a fi părtaşi de natură divină! O dată primit acest minunat caracter, care este propria natură divină a lui Hristos, mai rămâne, prin cooperarea noastră cu Duhul Sfânt, să dăm pe faţă în viaţa noastră roadele Duhului Sfânt. "Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege." Galateni 5,22.23. Puteţi citi ceva despre moarte sau pedepse ca făcând parte din roada Duhului Sfânt? Citiţi şi 1Corinteni 13 şi nu veţi descoperi nimic în dragostea lui Dumnezeu care să aducă moartea păcătosului!!!

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că Dumnezeu ne spune că este dragoste, şi că încearcă cumva să ne arate acest lucru. Însă noi nu-l credem, fiindcă avem dreptul liber, stabilit chiar de către Dumnezeu, să credem că El nu este aşa. Atunci, Dumnezeu, fiindcă este atotputernic, îşi arată mânia, furia şi ne pedepseşte pentru că nu dorim să-l credem şi să ascultăm de El. Totodată, El ne promite să ne ofere în dar, prin Hristos, acest caracter, acest mod de a fi al Său. Să zicem că eu vreau să ascult de El şi să primesc darul Lui - acest caracter al Său. Atunci, primindu-l, este logic ca şi eu să mă manifest ca El, pe pământ, în sfera mea de acţiune, faţă de semenii mei!!! Dumnezeu ne spune să fim ca El, la fel de desăvârşiţi ca El, în darul acesta al desăvârşirii fiind cuprinsă şi acţiunea de a te mânia pentru numele lui Dumnezeu când El nu este acceptat de semenul meu. Atunci eu, fiindcă sunt ca Dumnezeu în viaţa mea, trebuie să mă comport exact ca El în toate privinţele. Bunăoară, dacă cineva abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, atunci eu pot să mă mânii pe semenul meu, pentru că exact asta ar face Dumnezeu dacă ar fi în locul meu! Am dreptul să-l pedepsesc cumva pentru că se încăpăţânează să nu asculte de legea lui Dumnezeu.

Spuneţi-mi, vă rog, dacă vi se pare normal un asemenea comportament! Dacă cred că Dumnezeu pedepseşte pe păcătos, atunci, fiindcă El îmi spune să fiu asemenea Lui, şi eu trebuie să fac acest lucru cu semenul meu. De acolo de unde Dumnezeu îşi ia dreptul să pedepsească pe păcătos, exact de acolo îmi iau şi eu dreptul să-l pedepsesc pe semenul meu!!! Din moment ce în caracterul Său se află această componentă a pedepsirii, atunci în exact acest caracter, pe care El mi-l oferă în dar, găsesc şi eu dreptul să pedepsesc pe semenul meu păcătos care nu vrea să asculte. Vedeţi unde conduce acest soi de raţionament dacă noi credem că Dumnezeu se mânie şi pedepseşte pe păcătos? El nu-mi poate interzice mie, nici măcar prin forţă, fiindcă acest lucru m-ar înrăi şi mai tare, să folosesc exact aceleaşi metode pe care le foloseşte El în relaţia cu supuşii Săi!! Şi apoi, ar fi o neruşinare crasă să ne spună să ne iubim semenul ca pe noi înşine şi să nu ucidem, cât vreme El face tocmai pe dos!!!

Numai Satana, prin intermediul păcatului, a aruncat o umbră de mare negură asupra caracterului lui Dumnezeu. Ceea ce gândim cu privire la Dumnezeu, ne afectează întreaga viaţă, ne afectează în relaţia cu alţii, ne afectează comportamentul, felul de a fi, de a ne îmbrăca, de a mânca şi de a vorbi!!! Nici măcar nu bănuim că un asemenea lucru poate avea loc, poate caracteriza în cele mai mici amănunte posibile viaţa noastră! Prin urmare, Dumnezeu are nevoie astăzi de nişte oameni care să petreacă mult timp în rugăciune sinceră, în studierea inteligentă a Cuvântului lui Dumnezeu şi în contemplare a ceea ce studiază, pentru a înţelege caracterul Lui cu adevărat şi pentru a trăi aşa cum a trăit Hristos pe pământ.

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap, Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

A înţelege voia lui Dumnezeu înseamnă a înţelege caracterul Lui, modul Său de guvernare şi planurile Sale. Aceşti oameni oneşti în adâncul sufletului lor, vor ajunge să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la ei, să înţeleagă caracterul Lui în aşa fel, încât vor fi singurii prin care Dumnezeu îşi va putea descoperi frumuseţea Sa neasemuită - slava caracterului Său, pe care toţi oamenii au nevoie să o cunoască. Ei au gândul sau mintea lui Hristos, sunt plini de Duhul Sfânt, cresc zi de zi în harul lui Hristos şi vor coborî asupra lumii potopul de lumină strălucitoare, manifestat sub forma unei mari strigări mondiale. Ei sunt practic mişcarea simbolizată de îngerul din Apocalipsa 18, care umple pământul cu slava sa. Ceea ce a făcut Hristos înainte de cruce, vor face şi aceşti oameni, desigur în sfera lor. Ei vor descoperi caracterul lui Dumnezeu, ca şi Dascălul lor, în vieţile şi în mesajul lor, cu care se va lumina tot pământul. Vremea aceea nu este departe. Pe pământ sunt destui Enohi care vor face această lucrare nemaipomenită, sub acţiunea şi puterea deplină a Duhului Sfânt, prietenul lor cel mai drag!!!

Mesajul lor, plin de viaţă, rostit altfel decât sunt obişnuite urechile creştinătăţii să audă, este: Iată Dumnezeul vostru! Este chiar mesajul lui Ioan Botezătorul şi al lui Isus!!! În viaţa acestor oameni se va descoperi Dumnezeu aşa cum este, un "Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat..." Exod 34,6.7. "Tot aşa şi urmaşii Domnului Hristos trebuie să răspândească lumină în întunericul lumii. Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o putere transformatoare în viaţa aceluia ce l-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale - caracterul Său - trebuie să strălucească în urmaşii Săi. În acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 18.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.
     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale.
     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei.
     Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin fapte bune - prin cuvinte ale adevărului şi fapte de sfinţenie." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par.21-25.

Ultima solie de har va fi descoperirea neprihănirii lui Hristos în legea Sa şi în caracterul lui Dumnezeu, care se va face auzită pretutindeni în lume. Nici un suflet nu va fi lăast neavertizat. Miezul acestei solii va fi: Dumnezeu nu ucide pe păcătos, dar nimiceşte păcatul oriunde se găseşte el! Primiţi neprihănirea lui Dumnezeu care stinge păcatul! Astfel se va da pe faţă o manifestare a iubirii lui Dumnezeu, în copiii Săi care aduc acest mesaj lumii, tot aşa cum iubirea Sa a fost exprimată şi de Isus în viaţa Sa!!! Prin urmare, trebuie să ne însuşim vederea corectă cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la modul Său de manifestare pe pământ şi în cer, căci este acelaşi mod de manifestare. Priviţi la Hristos şi fiecare veţi vedea altfel caracterul Lui. Dumnezeu nu se schimbă niciodată, iar taina crucii dezleagă şi face înţelese toate celelalte taine.

Slava caracterului lui Dumnezeu va lumina chipul celor credincioşi asemenea slavei neprihănirii legii lui Dumnezeu care făcea să strălucească chipul lui Moise. După a doua sesiune de patruzeci de zile petrecută pe Sinai, împreună cu Tatăl şi Isus, Moise s-a coborât cu tablele legii la poporul său, neştiind că faţa lui radia slava Celui veşnic, aşa cum este reflectată în legea Sa. Această slavă era neprihănirea lui Dumnezeu cuprinsă în legea Sa. Ea este iubirea manifestată a lui Dumnezeu faţă de toţi cei care o primesc. În ea nu există nimic omorâtor, căci este viaţă. Însă, când Moise se coborî de pe munte, s-a trezit într-o situaţie neaşteptată. Tot poporul s-a dat înapoi din prezenţa sa, el neştiind ce se întâmplă. "Moise s-a coborât de pe muntele Sinai, cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul. Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise, şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el." Exod 34,29.30.

Această slavă care strălucea pe chipul lui Moise, desigur la o scară mult redusă, este exact aceeaşi slavă cu care este învăluit Hristos la a doua Sa venire şi aceeaşi slavă care va cuprinde pe Tatăl, Fiul, îngerii şi toţi cei mântuiţi, la judecata finală a celor răi, care are loc la sfârşitul mileniului, adică la o mie de ani după a doua venire a lui Hristos, în timpul acestor o mie de ani pământul trebuind să se odihnească de nelegiurile oamenilor şi ale lui Satana. Observaţi, vă rog, reacţia poporului la vederea slavei de pe chipul lui Moise. Poporul se temea să se apropie de el. De ce? Are în ea această slavă ceva care ucide? Bineînţeles că nu. Însă ei se vedeau păcătoşi; neprihănirea ce strălucea pe faţă lui Moise descoperise minţii şi conştiinţei lor faptul că sunt păcătoşi. Ei se vedeau exact aşa cum îi vedea Dumnezeu. Această slavă nu ucide, ci descoperă păcatul, îl pune în lumina cea mai puternică pentru a fi arătat aşa cum este!!! Îl pune în contrast cu iubirea lui Dumnezeu. În faţa acesteia, păcătosul trebuie să se ascundă. El se fereşte să vină în contact cu iubirea lui Dumnezeu, tocmai pentru că a dispreţuit-o. Exact aceasta vor face cei păcătoşi care vor mai rămâne, la a doua venire a lui Hristos, când strigă la munţi şi la stânci să-i îngroape de vii!! Slava lui Dumnezeu care este neprihănire şi iubire, pentru ei este un foc nimicitor, căci păcatul nu poate sta în faţa slavei lui Dumnezeu fără să fie nimicit. Păcatul este lipsa neprihănirii, care înseamnă moarte.

Ceea ce s-a întâmplat în miniatură cu poporul evreu la Sinai, dacă avem în vedere acest eveniment, se va întâmpla la fel, dar la altă scară, cu toţi oamenii rămaşi păcătoşi la a doua venire a lui Hristos şi la sfârşitul mileniului, când vor trebui să rămână în seama păcatului lor, care le va consuma ultimul firicel de viaţă. Păcatul este un mare consumator de vieţi. Când Dumnezeu îi lasă pe respingătorii milei Sale în seama stăpânului pe care l-au ales, aceştia, despărţiţi de Dumnezeu, nu mai primesc viaţă, iar păcatul le va mânca ceea ce mai au, ultimul firicel de viaţă, iar el, păcatul, va dispărea împreună cu cei pe care îi mistuie. El practic se va autodistruge. Dacă toţi oamenii de la Adam ar fi fost dispuşi să primească darul vieţii din partea lui Dumnezeu, dacă toţi ar fi devenit copii născuţi din nou, atunci toate păcatele lor mărturisite şi aflate în sanctuarul de sus, ar fi fost puse asupra iniţiatorului păcatului, adică Satana. În cazul de faţă nici un om nu ar fi murit, iar păcatul l-ar fi consumat numai pe Satana şi pe demonii săi, dispărând în neant pentru totdeauna.