Mila divină manifestată în pedepsirea idolatrilor

     "Deşi Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruţându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea şi neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege şi aveau să ducă naţiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 26.

Pentru a nu se ajunge în situaţia ruinei naţionale, fărădelegea celor rămaşi fideli răzvrătirii trebuia aspru pedepsită. De aceea, metoda folosită trebuia să fie una specifică alegerii acelor răzvrătiţi, adică sabia. Dacă s-ar fi căit adânc de păcatul lor, aşa cum făcuse majoritatea poporului iudeu, atunci nu ar fi avut loc nici un fel de pedeapsă. Oamenii nu pot să vadă ceea ce vede Dumnezeu în inima unui păcătos, care alege cu bună ştiinţă păcatul, în pofida tuturor dovezilor puternice ale manifestării iubirii divine pentru salvarea lui. Prezenţa în continuare a acestor oameni în mijlocul poporului iudeu ar fi fost ca o cangrenă mortală.

Bunăoară, când în trupul unui om se află o problemă cauzată de o boală, medicul imediat îl operează pentru a extirpa acea problemă, căci viaţa pacientului este pusă în pericol de acea tumoră, să zicem. Dacă medicul nu ar face acest lucru imediat, atunci pacientul cu siguranţă va muri. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Când păcatul năpădeşte întreaga viaţă a păcătosului, acesta trebuie să fie conştientizat de grava problemă pe care o are, iar Dumnezeu este singurul în măsură să facă aceasta. El este adevăratul Medic în acest sens. Dacă păcătosul primeşte darul vieţii din mâinile Medicului său, atunci el devine un om sănătos în Hristos. Dar dacă păcătosul refuză viaţa şi mântuirea oferite în dar, atunci el se identifică atât de deplin cu păcatul, încât trebuie să moară.

Desigur, înainte ca păcătosul să ajungă în ultimul stadiu, păcatul împotriva Duhului Sfânt, Dumnezeu îi oferă avertizări peste avertizări, unele extrem de clare, care au menirea de a-l salva dacă le ia în seamă. Când însă el nu doreşte viaţa, ci boala şi păcatul său, atunci Dumnezeu îl lasă în seama acestora, nimicindu-l. Doar în felul acesta nimiceşte Dumnezeu, când i s-au luat toate posibilităţile de a salva păcătosul încăpăţânat, iar El nu mai poate interveni. Un fapt demn de reţinut este acela că prezenţa în lume a unui singur păcătos nepocăit, poate duce la molipsirea întregii lumii!! Păcatul este cel mai molipsitor lucru care există pe acest pământ; este mai molipsitor decât cea mai molipsitoare boală!!!

Acest adevăr este dovedit prin cruţarea vieţii lui Cain. Cruţarea lui a fost făcută din milă, însă totodată avea să aibă şi implicaţii teribile asupra întregului pământ. Ştim că înainte de potop nu existau condiţii ca, prin retragerea protecţiei divine, natura să se prăvălească asupra păcătosului cu o furie teribilă, nimicindu-l. Dacă Dumnezeu ar fi făcut-o, atunci s-ar fi declanşat potopul, iar Adam şi Eva, ar fi trebuit să fie cumva salvaţi de Dumnezeu. Dar nu acesta era planul lui Dumnezeu. El a trebuit să-l cruţe pe Cain, pentru a ne da o pildă nouă, dar şi celorlalte fiinţe inteligente, cu privire la felul cum păcatul poate molipsi întreaga planetă, atunci când nu este tratat corespunzător. Numai în acest condiţii putea avea loc potopul, care a fost adus tot de nelegiuiţii timpului respectiv!!!

Cruţarea lui Cain în sine cuprinde de fapt o altă ocazie făţişă ca el să se întoarcă la Dumnezeu, căindu-se de păcatul crimei. Era practic invitaţia lui Dumnezeu de a veni la El, Medicul, pentru a pune viaţă în locul bolii sale fatale - păcatul. Dar Cain nu a înţeles bunătatea şi mila lui Dumnezeu, iar urmarea a fost răspândirea păcatului prin toţi urmaşii săi, până când întreaga planetă a ajuns o cloacă de stricăciuni într-atât, încât a trebuit să fie distrusă prin potop. Un alt fapt, prin cruţarea vieţii lui Cain, pe care Dumnezeu dorea să-l scoată la iveală a fost acela de a da o lecţie întregului Univers inteligent despre ce înseamnă a lăsa păcatul nepedepsit!!! Îngerii rămaşi loiali lui Dumnezeu şi ceilalţi locuitori ai Universului nu înţelegeau ce înseamnă păcatul. Dar ar fi putut să realizeze ceva dacă puteau privi la urmările acestuia în viaţa oamenilor, care îl aleg, în pofida tuturor eforturilor lui Dumnezeu de a-i scăpa de el.

Ei pur şi simplu nu înţelegeau ce presupune conducerea lui Satana. A nu se înţelege că Dumnezeu a dorit să facă un experiment cu oamenii, pe pământ, pentru ca în felul acesta îngerii să poată pricepe ce este păcatul şi ce înseamnă conducerea lui Satana. Dumnezeu nu putea face altfel atunci, întrucât dacă l-ar fi lăsat pe Cain în seama păcatului, acesta nu l-ar fi distrus numaidecât, întrucât boala nu era prezentă în lume atunci, la momentul acela, nu existau nici toate viciile care sunt prezente în lume astăzi şi, după cum am spus, nici natura nu putea să-l afecteze în vreun fel, datorită faptului că fusese gândită a fi foarte stabilă. Dacă Dumnezeu şi-ar fi retras controlul asupra naturii, atunci, pentru a fi afectată, trebuia să-şi retragă controlul asupra întregului sistem solar, după cum a procedat la potop!!! Apoi, dacă l-ar fi lăsat în seama lui Satana, nici acesta nu l-ar fi distrus imediat întrucât era în interesul său să trăiască mai departe, dacă se putea chiar veşnic, deşi Adam şi Eva deja fuseseră alungaţi din Eden, tocmai pentru a perpetua prezenţa păcatului în lume, prin urmaşii săi, şi pentru a arăta că păcatul este mai de dorit decât neprihănirea, ba chiar mai puternic, lucru pe care de altminteri l-a şi realizat până la potop!! Desigur, păcatul nu este niciodată mai puternic decât neprihănirea, ci doar făcut mai plăcut fiindcă apelează la toate simţurile omului!

     "Cruţând viaţa primului ucigaş, Dumnezeu a dat întregului univers o lecţie în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieţii lui Cain şi a urmaşilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veşnic şi să aducă la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoşii au devenit mai îndrăzneţi şi mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentinţa asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenţa şi exemplul lui, în crimele şi stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentinţa de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă, cât şi plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloşeau mai rău. Sentinţa divină, care a pus capăt unei vieţi de nelegiuire fără frâu şi a scăpat lumea de influenţa acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem." Patriarhi şi profeţi, cap. Cain şi Abel puşi la încercare, par. 18.

     "Cruţând viaţa lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influenţa exercitată asupra urmaşilor săi, datorită vieţii şi învăţăturii sale, a dus la o aşa stare de corupţie care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătos, o viaţă lungă nu este o binecuvântare; mila şi îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înăbuşit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupţi." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 29.

Ce poate însemna, deci, un singur păcătos răzvrătit şi încăpăţânat condus de Satana, pentru pământ şi pentru ceilalţi semeni? "Dar Cain a trăit numai pentru a-şi împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorităţii divine şi pentru a ajunge căpetenia unui şir de păcătoşi îndrăzneţi şi decăzuţi. Acest singur apostat, stăpânit şi condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda şi influenţa lui şi-au exercitat influenţa lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt şi plin de violenţă, încât se impunea nimicirea lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Cain şi Abel puşi la încercare, par. 17. Dumnezeu a făcut tot posibilul pentru a salva pe Cain, cât a trăit el. Însă El nu poate frânge alegerea şi decizia omului de a continua o viaţă de păcat, aşa cum au făcut Cain şi urmaşii săi. În cele din urmă, a trebui să ia decizia de a scăpa pe Noe şi familia lui, pentru a-i oferi o nouă lume, diferită de precedenta, oferind posibilitatea mai departe a perpetuării neamului omenesc în mijlocul căruia trebuia să se nască Mesia.

Scopul lui Dumnezeu în planul de cruţare a vieţii lui Cain a fost şi de a arăta natura răzvrătirii, pentru ca cel puţin îngerii să poată desluşi mai bine caracterul lui Satana şi al păcatului. Dar mai este ceva extrem de important. Dumnezeu a căutat să-şi descopere iubirea faţă de păcătos şi felul cum procedează El, până la urmă, cu păcatul. Toate lumile necăzute în păcat trebuiau să vadă că El nu distruge păcătosul prin acţiune directă, aşa cum pretindea Satana că ar face Dumnezeu, ci că este nevoit să lase pe respingătorii milei Sale în seama a ceea ce au semănat, fiindcă neprihănirea nu poate face altfel!!! Probabil că singura alternativă în distrugerea imediată a lui Cain, ar fi fost printr-o acţiune directă a lui Dumnezeu, iar acest lucru era exact ceea ce ar fi dorit Satana să se întâmple! Cain merita să moară imediat, dar nu ştia, nu pricepea natura caracterului Aceluia care luase locul păcătosului, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit!!! Prin urmare, singura alternativă corectă era cruţarea vieţii lui Cain, aşa cum s-a întâmplat cu cea a lui Satana, tocmai pentru a i se descoperi mai bine, în timp, bunătatea lui Dumnezeu şi, totodată, prin respingerea acesteia de a arăta caracterul lui Satana şi al păcatului în Cain, dacă avea să persiste în nelegiuire; ceea ce a şi făcut de altfel.

Dumnezeu nu a stat cu mâinile în sân privind cum trăieşte Cain în nelegiuire, doar pentru a demonstra inteligenţelor cereşti, pe pielea oamenilor, cum este şi ce este păcatul, precum şi urmările lui. Dimpotrivă, a făcut tot posibilul pentru recuperarea păcătosului, iar acest fapt este evidenţiat în mod viu prin prezenţa continuă pe pământ, chiar până la potop, a copiilor Săi ascultători, începând cu Set şi terminând cu Noe!!! Dovada că El s-a implicat în salvarea acestor păcătoşi este chiar prezenţa acestor copii ai neprihănirii prin care El lucra zi de zi în favoarea nelegiuiţilor. Aşa au stat lucrurile cu Cain, de aceea el însuşi şi păcatul lui nu puteau fi pedepsiţi imediat.

Dar nu tot astfel trebuia să stea lucrurile cu răzvrătiţii idolatri de la Sinai. Ei erau o adevărată plagă, o tumoră pentru restul poporului lui Dumnezeu, prin care păcatul ar fi putut molipsi din nou, dar cu mai multă vigoare şi mai rapid, întreaga naţiune, fapt care ar fi dus la nimicirea ei. După potop, condiţiile înmulţirii fărădelegii, cu toate viciile ei, erau nenumărate. Răspândirea păcatului în lume se face mai rapid decât ne gândim, iar dacă păcătosul ar fi lăsat să trăiască precum Cain, atunci urmările ar fi întocmai ca la potop, sau chiar mai rău, dar s-ar ajunge acolo mult mai rapid. Desigur, potopul în contextul de după declanşarea lui nu mai este posibil sub nici o formă.

Pentru a salva pe mulţi, Dumnezeu este nevoit să lase în seama judecăţilor divine pe cei puţini, care au ales de bunăvoie să rămână păcătoşi, despărţiţi de Dumnezeu! Dacă acei păcătoşi nu ar fi fost pedepsiţi, atunci popoarele păgâne din Canaan ar fi avut un argument teribil în favoarea închinării lor idolatre, căci din moment ce Dumnezeul lui Israel, care l-a scos cu mare putere din Egipt, a trecut cu vederea sau a iertat păcatul idolatriei, înseamnă că ritualurile lor sunt îndreptăţite!!! Apoi, un alt aspect grav al problemei este că, dacă împricinaţii ar fi fost lăsaţi nepedepsiţi, aceştia ar fi înţeles că pot continua şi cu alte ocazii petrecerile lor idolatre. Acest lucru ar fi putut conduce la un mare dezastru în interiorul poporului iudeu, căci cel mai adesea aceste petreceri se lăsau cu lupte şi vărsare de sânge, întrucât beţia stătea la baza acelor petreceri, iar ei ar fi ajuns să se omoare unul pe altul.

     "Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovaţi, aceleaşi rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot aşa de stricat ca şi în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi fost cruţaţi, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruţarea vieţii lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că trebuie ca mii să sufere, pentru a preveni necesitatea aplicării judecăţilor divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe mulţi, El trebuie să-i pedepsească pe cei puţini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere faţă de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecţie divină şi lipsit de apărare, întreaga naţiune fiind expusă puterii vrăjmaşilor ei. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroşilor şi puternicilor lor vrăjmaşi. Era necesar, spre binele poporului Israel şi de asemenea ca o lecţie pentru toate generaţiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. Şi nu era mai puţin manifestarea milei faţă de păcătoşi faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruţat viaţa, acelaşi spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură şi lupte între ei şi, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii faţă de lume, iubirii faţă de Israel şi chiar faţă de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat şi cu o severitate teribilă." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 30.

Devine clar, deci, că Dumnezeu nu mai putea cruţa viaţa acestor păcătoşi, aşa cum a făcut cu Cain. Acum, Dumnezeu îşi putea retrage ocrotirea de la ei, pentru a muri prin dezastre naturale, dar nu o putea face întrucât ei aleseseră să rămână sub jurisdicţia sabiei, de aceea trebuiau să moară de sabie. Pedepsirea lor avea în vedere binele întregii naţiuni şi, până la urmă, binele întregii lumi!!! Mila lui Dumnezeu se arată chiar şi în acest act, atunci când realizăm că El a avut în vedere binele lumii, până în ziua de astăzi! Decât să sufere mulţi, aşa cum s-a întâmplat la potop, mai bine să sufere puţini, care oricum nu mai aveau nici o şansă de mântuire. Acest procedeu îl aplică şi guvernele civile în lupta lor împotriva hoţilor şi criminalilor de tot soiul. Pentru a pune în siguranţă viaţa mulţimii, guvernul, prin lege, întemniţează criminalul, separându-l de semenii săi. Dacă criminalii ar fi lăsaţi liberi să-şi vadă de nelegiuirile lor, atunci cine ar mai fi în siguranţă într-o astfel de ţară. Pentru a salva o ţară este mai bine ca criminalul sau criminalii să-şi petreacă zilele cât mai mult în închisoare.

Mila divină nu înseamnă a permite păcatului să se manifeste mai mult decât trebuie, pentru a pune în pericol viaţa tuturor. Ea are în vedere totdeauna binele tuturor, iar dacă puţini trebuie să piară, pentru ca mulţi să fie salvaţi, atunci ea intervine în acest scop. Mila lui Dumnezeu nu este un sentiment, ci este iubirea Lui aflată în acţiune ce are în vedere binele şi salvarea multora!!! Unii pot trage concluzia că Dumnezeu nu a mai avut dragoste pentru răzvrătiţii de la Sinai care au ales să rămână în starea de răzvrătire. Dar acest lucru nu este adevărat. Pe Dumnezeu nu-l poate schimba nimic, astfel încât să-şi mute dragostea de la fiinţele păcătoase, însă când iubirea Lui este respinsă, atunci dreptatea divină trebuie dusă la îndeplinire fie prin retragerea prezenţei restrictive a îngerilor sfinţi de la cel păcătos, fie prin pedepsirea lor prin arme de constrângere, pe care, din păcate, copiii Săi le-au ales pentru rezolvarea problemelor interne, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu. Dacă oamenii ar asculta de Dumnezeu, atunci nu li se poate întâmpla nici un rău! Satana este nimicitorul; el este acela care face tot posibilul să scoată de sub protecţia divină pe om, ca apoi să-l nimicească. Asta este lucrarea lui, iar acest lucru se poate vedea foarte bine în evenimentul de la Sinai.

     "Noi vom înţelege mila lui Dumnezeu exact în măsura în care preţuim sacrificiul Său adus pentru noi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Lucruri vechi şi noi, par. 20.

Sabia, indiciul cert al căilor şi al eşecului omenesc

Pentru a rezolva dilema noastră, care nu-i deloc dificilă, va trebui, mai întâi, să vedem care era planul lui Dumnezeu cu poporul Său, dacă avem în vedere ieşirea din Egipt şi apoi stabilirea lor în Canaan. În primul rând, evreii fiind sclavi de cel puţin două sute de ani în Egipt, cu nici un chip nu ar fi putut vreodată să iasă de acolo. Era o imposibilitate. Printre ei se zvonea, la început, apoi s-a ştiut precis, că se va naşte şi că va exista un eliberator ales de Dumnezeu. Moise ajunsese să înţeleagă că va fi eliberatorul. Era cel mai bine pregătit militar din tot Egiptul, practic nu avea rival în ce priveşte abilităţile sale de comandant militar. Era fruntea Egiptului; tot ce putea oferi Egiptul mai bun în domeniul militar. "La curtea lui faraon, Moise a primit cea mai înaltă educaţie civilă şi militară." Patriarhi şi profeţi, cap. Moise, par. 14. "Bătrânii lui Israel au fost învăţaţi de către îngeri că timpul pentru eliberarea lor era aproape şi că Moise era omul pe care Dumnezeu avea să-l folosească pentru a aduce la îndeplinire această lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au făcut cunoscut lui Moise că Iehova l-a ales ca să rupă lanţurile robiei poporului său." Patriarhi şi profeţi, cap. Moise, par. 15.

Dar, care a fost gândul lui Moise privitor la eliberarea poporului său? Cum credea el că-i poate elibera? Fiind militar, evident că gândea ca un militar, aşa că sabia, în opinia lui, trebuia să fie arma eliberării!!! "Închipuindu-şi că ei aveau să-şi obţină libertatea prin forţa armelor, el se aştepta să conducă armata poporului Israel împotriva armatelor Egiptului." Patriarhi şi profeţi, cap. Moise, par. 15. Şi intenţiei sale i-a dat curs atunci când a omorât soldatul egiptean care bătea un conaţional de-ai săi, sperând în felul acesta ca poporul să înţeleagă că a sosit timpul pentru eliberarea lor şi că trebuie să pună mâna pe arme. Dar cum? Printr-o mare răscoală. "În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip." Exod 2,11.12. Şi care a fost rezultatul? "Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui faraon şi a locuit în ţara Madian." Exod 2,15.

Aşadar, sabia nu putea fi de folos în ducerea la îndeplinirea a planului eliberării evreilor din Egipt, întrucât Dumnezeu a promis un eliberator, nu o sabie sau arme pentru izbăvire!!! Eliberarea trebuia făcută de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu foloseşte arme de constrângere, de aceea şi eliberatorul trebuia educat în direcţia aceasta!! Aşa că, timp de patruzeci de ani, în Madian, Moise a trebuit să dezveţe principiile căilor omeneşti de stabiliere a împărăţiei lui Dumnezeu prin intermediul sabiei!!! Prin urmare, după isprăvirea educării lui în şcoala din pustie, a putut fi trimis în Egipt pentru că sosie timpul eliberării. Ceea ce doresc să observaţi este faptul că prin greşeala sa uriaşă, Moise a întârzit planul eliberării evreilor din Egipt cu patruzeci de ani. Apoi, prin nişte minuni care mai degrabă aveau menirea de a trezi complet conştiinţa faraonului Egiptului în vederea pocăinţei lui, Dumnezeu şi-a scos poporul din ţara robiei fără nici un fel de arme, cu gândul de a-l stabili în ţara Canaan!

Dar cum avea El de gând să-l stabilească în Canaan? Oare, prin arme, sau tot aşa cum l-a scos din Egipt? Să vedem ce ne spun Scripturile: "Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor, şi de la pustiu până la Râu. Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta." Exod 23,27-31. "Domnul nu le poruncise niciodată >să se suie şi să se lupte<. Nu era planul Său acela ca ei să pună stăpânire pe ţară prin război, ci printr-o strictă ascultare de poruncile Sale." Patriarhi şi profeţi, cap. Cele douăsprezce iscoade, par. 20.

Prin urmare, planul iniţial al lui Dumnezeu a fost să scoată pe Israel din Egipt şi să-l stabilească în Canaan fără arme!!! Dacă, în primă fază, a reuşit să scoată poporul din ţara robiei fără arme, nu tot astfel s-a întâmplat cu stabilirea lor în Canaan!!! Între aceste două evenimente s-a întâmplat ceva grav, foarte grav. Declaraţia lui Dumnezeu prezentată în Exod 23,27-31, are loc în contextul în care evreii deja deţineau sabia!!! Este parcă un îndemn plin de milă din partea Tatălui lor ceresc de a le atrage încă o dată atenţia la planul Său original de a intra în Canaan fără luptă, deci fără folosirea sabiei! Este o încercare din partea Lui de a le întoarce mintea înapoi la eliberarea miraculoasă din Egipt, când Dumnezeu i-a scos fără luptă! Observaţi, vă rog, că izgonirea popoarelor idolatre şi crude din Canann trebuia să fie exclusiv opera lui Dumnezeu!!! Urma să le izgonească încetul cu încetul, până vor creşte la număr şi vor ocupa tot teritoriul alocat lor, fără sabie.

Deci, în planul iniţial al lui Dumnezeu sabia, şi oricare altă armă, nu are ce căuta, întrucât este un mijloc de constrângere, iar Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să asculte sau să facă ce doreşte El. Ieşirea iudeilor din Egipt trebuia să fie o dovadă îndestulătoare că Dumnezeu are grijă de ei în toate privinţele, ei trebuind doar să se încreadă în El ca Tată al lor. Această ieşire constituie totodată o parabolă cu privire la izbăvirea omului din păcat!!! În lucrarea mântuirii nu există nici un fel de constrângere din partea lui Dumnezeu, căci singura "armă" cu care vine în ajutorul păcătosului, spre salvarea lui, este puterea iubirii şi adevărului!

Însă lucrurile nu au mers aşa cum Dumnezeu plănuise, fiindcă evreii au pus mâna pe săbii. Dar, de unde proveneau ele? În prima luptă cu amaleciţii, când deja trecuseră prin Marea Roşie, aveau săbii, scuturi şi armuri. Singurul răspuns corect, care este în ton cu firul evenimentelor, deşi în Scripturi nu scrie negru pe alb aşa ceva, şi nici nu-i nevoie, este că evreii, toţi bărbaţii apţi de război, s-au înarmat cu armele de luptă ale egiptenilor morţi prin înecare, atunci când apa Mării Roşii s-a prăvălit peste ei cu putere!!! Pur şi simplu acesta este adevărul. Dar, nu înseamnă că Dumnezeu ne-a lăsat fără dovezi certe, astfel încât concluzia să fie cea corectă. "Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului, şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat." Exod 14,27.28.

Egiptenii erau, deci, înarmaţi şi porniţi la luptă pentru distrugerea fugarilor, care tocmai ce ajunseseră la malul Mării Roşii. Apoi, Dumnezeu desparte apele mării, evreii trecând prin culoarul format ca pe uscat. "Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor." Exod 14,29. Apoi, urmează ca evreii să asiste în calitate de simpli spectatori la distrugerea întregii armate egiptene, care este înghiţită de ape. Dar asta nu-i totul, întrucât evreii mai trebuie să asiste la un fenomen care este trecut cu vedere cu desăvârşire în Scripturi de către cercetătorii creştini. Este momentul cheie care va marca pentru totdeauna istoria lor ca naţiune!!! "În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării." Exod 14.30.

Puţini au studiat acest verset în legătură cu evenimentul petrecut acolo. În general se trece repede cu vederea şi se acceptă ca un fapt de la sine înţeles. Însă Duhul Sfânt la pus acolo în mod înadins!!! Probabil că foarte puţini credincioşi studioşi şi-au pus semne de întrebare cu privire la provenienţa săbiilor printre evrei, acest aspect fiind acceptat aşa cum este ca pe un fapt divers. Să observăm ce fac evreii, aflaţi pe malul celălalt al Mării Roşii, întrucât deja trecuseră prin ea ca pe uscat. Ei au văzut trupurile moarte ale egiptenilor, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost foarte, foarte multe cadavre. Ştim deja că soldaţii egipteni erau înarmaţi, aveau platoşe, scuturi, săbii şi suliţe, armamentul tradiţional al vremii aceleia. Când apa s-a prăvălit cu mare forţă asupra lor, aceştia s-au înecat şi, tot prin forţa apei, dar a doua zi, după ce au murit, au fost aruncaţi, ca o mare grămadă, pe malul unde se aflau evreii. Numai că aceştia erau îmbrăcaţi ca de război, iar o dată cu trupurile lor moarte, pe mal, a fost aruncat şi un mare arsenal de arme, fiindcă este greu de prespus ca apele să fi îngropat tot armamentul egiptenilor, săbii, suliţe, scuturi.

     "Egiptenii au fost cuprinşi de confuzie şi spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă şi să fugă înspre ţărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise îşi întinse toiagul şi apele care erau îngrămădite, şuierând şi mugind, grăbite să-şi apuce prada, se aruncară împreună înghiţind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase.
     Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră mulţimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmaşi - grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe ţărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o deplină izbăvire. Mulţimea cea mare şi neajutorată - robi nedeprinşi cu luptele, femei, copii şi vite, având marea înaintea lor şi oştirea cea puternică a Egiptului ameninţându-i din spate - a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmaşi zdrobiţi chiar în clipa în care aşteptau biruinţa. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea şi către El s-au îndreptat şi inimile lor recunoscătoare şi pline de credinţă." Patriarhi şi profeţi, cap. Exodul, par. 19, 20.

Acum sosise momentul prin care evreii urmau să arate că acceptă calea lui Dumnezeu de izbăvire din absolut toate situaţiile, fără arme de constrângere, oricare ar fi ele, sau se înarmează şi îşi făuresc singuri calea de izbăvire de duşmani şi chiar de rezolvare a problemelor interne!!! Izbăvirea din Egipt, pe cale supranaturală, le stătea înainte, fiindcă tocmai ce ieşiseră din Egipt. Apoi, au avut parte din nou de eliberare, într-un mod miraculos, din mâinile egiptenilor, la malul mării, când au trecut prin mare ca pe uscat. Pentru realizarea acestor două izbăviri consecutive, iudeii nu trebuiau decât să se încreadă în Dumnezeu! În calea lui Dumnezeu de stabilire a împărăţiei harului în inima celui pocăit nu există nici un fel de constrângere, ci este necesară doar credinţa simplă, ca a unui copil. În calea omenească de stabilire a împărăţiei lui Dumnezeu, constrângerea joacă un rol determinant.

Cel mai bine se vede acest lucru în felul cum papalitatea a procedat la creştinarea Europei!!! A folosit tortura cea mai demonică pentru a-i determina pe "eretici" să se lepede de credinţa lor în Hristos. Sabia, biciul, suliţa, înfometarea, înecarea, focul, etc, au fost cele mai teribile arme pe care le-a folosit papalitatea prin braţul drept al diavolului, inchiziţia!!! Într-un cuvânt, constrângerea şi silirea conştiinţei celui care credea altfel decât papalitatea, au fost armele forte folosite de ea pentru a-i creştina pe oameni şi "a-i ajuta" să se lepede de erezie, ca să-i îndrepte în felul acesta şi să-i aducă în "biserica universală a lui Hristos"!! Chiar dacă pare cutremurător ce scriu acum, totuşi este o realitate cumplită, şi anume că metodele inchiziţiei sunt prezente în toată biserica creştină de astăzi, dar sunt mai şlefuite şi mai în acord cu spiritul legilor omeneşti, care sunt mai blânde tot datorită "ereticilor" care deveniseră cu timpul protestanţi!! Este adevărat că nu mai există tortură, dar constrângerea conştiinţei, în "dorinţa" de a îndrepta pe cel care a ajuns să deschidă ochii şi să facă din Hristos, nu din biserică, Mântuitorul lui personal în realitate, aşa încât să creadă ce crede biserica mai departe, adică punctele ei de doctrină, se face prin metode "creştineşti", dar care în realitate sunt papale!!

Credinţa şi conştiinţa unui om adevărat al lui Dumnezeu, întemeiate pe Scripturi şi pe o experienţă personală autentică, zi de zi cu Hristos, sunt totdeauna mai presus de biserica în care omul este elementul cheie iar "sabia" este calea omenească de stabilire şi înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu!!! Ceea ce au făcut evreii la Marea Roşie, avea să marcheze întreaga istorie a bisericii lui Dumnezeu, şi o va marca până la sfârşitul timpului, excepţie făcând cei 144.000 care, ca şi Moise, trăiesc doar prin credinţă. Spiritul Babilonului nu se va găsi în ei, de aceea nici nu vor muri vreodată.

Fiindcă şi-au însuşit sabia, prin chiar acest fapt spuneau lui Dumnezeu că pot să se conducă singuri şi să se apere singuri de duşmani, dar acceptând mai departe conducerea lui Dumnezeu în toate celelalte domenii ale vieţii!! Care a fost atitudinea Tatălui lor? I-a luat cumva la rost, i-a certat, s-a străduit să-i determine să facă altfel? Nu, nicidecum. Tatăl nostru nu are un asemenea caracter, întrucât El este doar iubire şi adevăr. El doar le-a reamintit în pustie, la Sinai, că El este dispus în continuare să-i conducă în Canaan, aşa cum a plănuit, fără arme. Dar ei nu au înţeles planul lui Dumnezeu. De acum înainte cucerirea ţării trebuia să se facă doar prin sabie, iar urmarea a fost uciderea multor idolatri prin sabie, când ar fi putut fi doar izgoniţi, aşa cum le promisese Dumnezeu evreilor, înarmaţi deja, că va face!!!

Dumnezeu a fost obligat să meargă cu ei a doua milă, exact aşa cum ne învaţă Hristos, şi exact aşa cum El însuşi a trăit acest principiu în viaţa Sa pământească, atunci când s-a întrupat pe pământ. El trebuia să-i înveţe limitele folosirii sabiei, astfel încât ei să nu ajungă să se răzbune pe duşmanii lor mai mult decât le-a produs ei pagubă. Şi astfel a apărut legea talionului - ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dacă sabia nu ar fi existat în viaţa lui Israel, atunci o serie de legi nu ar fi fost date niciodată de Dumnezeu, cu scopul să-i înveţe pe evrei anumite lucruri prin care trebuiau să se raporteze la noua realitate făurită chiar de ei înşişi. De aceea, spunea Hristos: "Aţi auzit că s-a zis în vechime... dar Eu vă spun..."

Prin chiar aceste cuvinte, Hristos voia să le transmită faptul că ceea ce s-a petrecut în vechime, nu trebuie să se repete în era Noului Testament!! Că de fapt El nu ar fi dorit niciodată să dea o serie de legi prin care să reglementeze comportamentul evreilor, din cauza sabiei!!! Dacă sabia nu ar fi existat în interiorul poporului evreu, atunci istoria lui şi a bisericii ar fi fost cu totul alta. Fiindcă ei au pus mâna pe sabie la Marea Roşie, atunci tot de sabie aveau să piară ca naţiune, potrivit principiului enunţat de Hristos: "... căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri". Matei 26,52. "Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie." Apocalipsa 13,10.

Căile omeneşti nu au ce să caute în împărăţia lui Hristos; sufletul trebuie lăsat liber cui vrea să slujească, lui Hristos sau Satanei, lui Dumnezeu sau bisericii, Mântuitorului sau oamenilor! Sabia a fost elementul care a stat la baza tuturor problemelor din sânul bisericii iudaice, tot aşa cum este şi astăzi! Atunci, de ce Dumnezeu a dat porunca să fie ucişi prin sabie toţi cei rămaşi nepocăiţi ? Deoarece aceştia rupseseră legământul cu Dumnezeu, trădaseră şi aleseseră să rămână liberi de Dumnezeu. (În acel legământ ei promiseseră solemn să asculte de Dumnezeu în toate privinţele, acest fapt implicând şi acceptarea planului lui Dumnezeu de intrarea şi stabilire în Canaan fără luptă, deci fără sabie, numai că ei n-au înţeles ceea ce au promis! Prin ruperea acestui legământ, au dovedit că nu au de gând să asculte de Dumnezeu şi că stabilirea în Canaan se va face potrivit căii omeneşti, simbolizată prin sabie!!) Aleseseră singuri jurisdicţia sabiei în care se încredeau, ca rezolvatorul lor de probleme!!! La timpul când Dumnezeu a dat această poruncă, ceea ce înţeleg atât de puţini oameni este că poporul iudaic se afla sub două jurisdicţii; jurisdicţia lui Dumnezeu, care se manifestă doar prin autoritatea iubirii Sale, şi jurisdicţia sabiei, care se manifestă doar prin autoritatea omului, adică a aceluia care o mânuie!!! Astfel, când cineva păcătuia în jurisdicţia lui Dumnezeu şi alegea să rămână cu păcatul, atunci Dumnezeu îşi retrăgea ocrotirea, iar dacă cineva păcătuia în interiorul jurisdicţiei sabiei, atunci el trebuia să piară prin sabie!!!

Prin faptul că au ales sabia arătau realmente că nu sunt de acord cu planul lui Dumnezeu de a intra în stăpânirea Canaanului fără forţă, fără constrângere, fără lupte şi, deci, fără sabie!!! De aceea, Dumnezeu a trebuit să accepte planul lor de cucerire a ţării, însă acest fapt, această realitate crudă nu descoperă caracterul lui Dumnezeu!!! Doresc să reţineţi acest adevăr pentru totdeauna. Când acei păcătoşi idolatri au ales pe vecie calea sabiei, păcătuind împotriva Duhului Sfânt, prin faptul că nu au dorit să renunţe la idolatrie, ei au ieşit singuri de sub jurisdicţia lui Dumnezeu, rămânând astfel doar sub jurisdicţia sabiei în care se încredeau. Prin urmare, singurul mod de a putea fi pedepsiţi era doar prin sabie!!! Dacă ei ar fi ales să plece din Israel, aşa păcătoşi cum erau, Dumnezeu le-ar fi dat ocazia, şi n-ar mai fi pierit prin sabie. Dar n-au făcut-o, tot aşa cum nici Lucifer nu dorea să părăsească cerul, în pofida răzvrătirii sale. Aşa că era nevoie de stârpirea răului, care ar fi cuprins întreaga naţiune şi ar fi avut drept urmări violenţa şi poate dispariţia lui Israel! De fapt, era planul lui Satana să nu-i facă să plece din Israel, fiindcă ei ar fi fost un pion principal pentru el în alimentarea cu ură şi răzvrătire în mijlocul poporului.

Vreau să mai reţinem un alt aspect foarte important, şi anume, când naţiunea iudaică a ales sabia, a ales totodată şi pe Dumnezeu, aşa că în cadrul jursdicţiei lui Dumnezeu ei au introdus şi întemeiat propria lor jurisdicţie, manifestată prin sabie. Dumnezeu, din milă, a fost nevoit să meargă a doua milă cu ei şi să accepte căile lor, care nu descoperă calea Lui şi nu are nimic de a face cu caracterul Lui!!! A fost nevoit să-i înveţe cum să folosească sabia, pentru a provoca cât mai mici suferinţe semenilor duşmani. Din această cauză, Dumnezeu este perceput de creştini ca fiind un războinic care dă porunci aspre pentru uciderea răzvrătiţilor, pe când în realitate nu a făcut decât să instruiască un popor neştiutor în domeniul războiului, cu scopul de a provoca cele mai mici suferinţe duşmanilor!!!

Acolo, la Sinai, când au fost pedepsiţi răzvrătiţii, în marea lor majoritate fiind din gloata pestriţă, porunca dată de Dumnezeu nu oglindeşte planul Său iniţial cu Israel sau cu pedepsirea păcătosului, ci planul omenesc, pe care evreii îl strecuraseră în planul iniţial al lui Dumnezeu. Au vrut să adauge şi ei ceva, care în cele din urmă avea să se dovedească a fi fatal pentru întreaga naţiune, dacă avem în vedere răstignirea lui Hristos şi distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Aşadar, porunca lui Dumnezeu trebuia să aibă de a face doar cu jurisdicţia sabiei, pe care şi-o aleseseră răzvrătiţii, iar Dumnezeu le-a dat exact ceea ce au ales. Se poate observa cu uşurinţă că nici de astă dată Dumnezeu nu s-a schimbat şi că rămâne neprihănit până la capăt în procedeele cu păcatul şi cu păcătoşii. Numai că cel care a avut de câştigat este diavolul, el ştiind că oamenii vor înţelege întortocheat acest episod şi altele asemănătoare. Tot astfel s-a întâmplat şi atunci când demonii ceruseră lui Isus să-i lase să intre în turma de porci a gadarenilor, Satana ştiind că paznicii se vor înfricoşa la vederea înecării porcilor, care s-au aruncat în mare, şi-l vor ruga pe Isus să nu mai vină prin ţinutul lor!!!

Isus nu constrânge pe nimeni să facă cum doreşte El. Totodată Isus este dispus să accepte un plan care nu are finalitatea dorită de om, tocmai în dorinţa de a i se permite să îl înveţe pe acel om cum să procedeze, cu "sabia", cu procedeele sale, pentru a nu suferi mai mult decât este necesar. Aici este milă, o milă nesfârşită din partea Mântuitorului. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la ieşirea din Egipt, când evreii s-au înarmat. El a acceptat planul lor, cu scopul de a-i ajuta şi a-i învăţa cum să folosească sabia spre binele întregii naţiuni. Este ca atunci când un tată iubitor are un copil pe care-l creşte după toate principiile binelui şi ale milei, învăţându-l că a omorî chiar şi animale este deosebit de rău. Dar flăcăul este atras de tovărăşia unor copii de vănători care, în cele din urmă, îl fac să-şi cumpere o armă de vânătoare, în pofida învăţăturii alese primite de la tatăl lui. Tatăl se mâhneşte dar ştie că nu-i poate refuza fiului această plăcere rea, întrucât este mare pentru a decide singur pentru sine. Tatăl lui este cunoscut de toţi locuitorii satului ca fiind totalmente împotriva armelor şi a vânătorii de animale.

Şi ce face tatăl mai departe? Înţelegând situaţia ivită, ştie că există o singură cale pentru a veni în ajutorul fiului, aceea de a-l învăţa cum să tragă cu arma pentru a provoca victimelor cea mai mică durere posibilă. Vecinii se uită peste gard şi văd ceva uluitor, din asta trăgând concluzia că şi tatăl a fost nevoit să devină vânător. Dar aceasta este doar impresia lor. Una le spune vederea, alta este realitatea. Tatăl nu a devenit vânător, ci doar a venit în ajutorul fiului învăţându-l cum să folosească arma din dotare, aşa încât să nu se rănească singur, să nu tragă în oameni din greşeală şi să nu facă victima, animalul, să sufere doar prin rănirea lui gravă. Exact acesta este tabloul petrecut la Sinai.

Dumnezeu nu are nimic de a face cu sabia, cu căile omului de stabilire a împărăţiei Sale, dar a acceptat, spre binele naţiunii şi a duşmanilor lor, să-i înveţe cum să folosească armamentul din dotare!! Vă rog să observaţi că cei care omoară pe rebelii imposibil de salvat sunt leviţii!! Moise a dat poruncă doar leviţilor să îndeplinească această poruncă. Leviţii nu purtau arme, întrucât preoţii nu aveau această îndeletnicire. El dă poruncă expresă leviţilor, şi pentru că nu au participat la idolatrie dar şi pentru a limita practica folosirii sabiei doar la aceia care doresc să fie călăuziţi de Dumnezeu, în condiţiile purtării de arme mai departe!!! Adică El le transmitea următorul gând: Este spre binele vostru să apelaţi la sabie şi să o folosiţi numai sub călăuzirea Mea, pentru a diminua consecinţele nefaste ale acesteia, mai ales atunci când este mânuită dintr-o inimă răzbunătoare şi crudă!! Puteţi constata şi singuri că, procedând în felul acesta, Dumnezeu şi-a asumat un foarte mare risc de a fi înţeles greşit de oameni şi de creştini; fapt care avea să se şi întâmple de altfel. Aceasta este Evanghelia lui Hristos aşa cum este descoperită în evenimentul de la Sinai, când a fost necesară uciderea acelor idolatri.

Sabia, simbolul constrângerii şi al forţei

La Sinai, ca de altfel în orice altă situaţie dată, Dumnezeu se descoperă ca Dumnezeul plin de iubire care ştie cum să se raporteze la poporul Său. El ştia că sunt îndărătnici şi că, după sute de ani petrecuţi în sclavie, în Egipt, nu au cum să priceapă repede căile Lui de lucru. Aşa că a permis o desfăşurare de evenimente în sânul poporului evreu, prin luarea lui Moise din mijlocul lor timp de patruzeci de zile. Era necesară prezenţa lui Moise pe munte cu Dumnezeu, pentru ca poporul iudeu să poată cunoaşte ceva din sfinţenia Lui, nu numai prin manifestarea slavei Sale pe munte sau prin prezenţa Sa în nor, ziua, şi în foc, noaptea, ci poporul trebuia să aibă legea lui Dumnezeu după care să se conducă pentru a deveni cap şi nu coadă!

Înainte de răzvrătirea lor idolatră, poporul promisese solemn că va asculta de Dumnezeu şi că va face tot ce a zis Domnul. "Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: >Vom face tot ce a zis Domnul!< Moise a spus Domnului cuvintele poporului." Exod 19,8.9. Aceste cuvinte au mai fost repetate de două ori de popor, de astă dată şi după ce li s-a citit cuvintele legământului lor cu Dumnezeu, totul, deci, petrecându-se înainte de răzvrătirea lor. "Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: >Vom face tot ce a zis Domnul<... A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: >Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul<. Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: >Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte<." Exod 24,3.7.8.

Ei promiseseră solem Domnului că vor face şi vor asculta tot ce a zis Dumnezeu. Însă, când Moise a fost luat din mijlocul lor, ca să fie singur cu Dumnezeu, timp de patruzeci de zile, poporul i-a simţit lipsa şi, în dorinţa lor de a reveni la vechile lor superstiţii, în speţă mulţimea pestriţă, au făcut un viţel de aur. Până atunci, pe munte, dar mai jos, nu în mijlocul slavei divine, fuseseră Aaron, Nadab şi Abihu, fiii săi, şi şaptezeci de bătrâni. Acum fusese chemat doar Moise, care l-a luat şi pe Iosua, dar fără ca acesta din urmă să intre în slava lui Dumnezeu, pentru ca el, Moise, să primească tablele legii. În contextul acesta, în lipsa lui Moise, poporul avea să cadă în idolatria cea mai crasă. Marea nenorocire însă a fost că, deşi Aaron fusese pe munte, nu a putut opri dorinţa înfocată şi idolatră a poporului de a se închina unui chip cioplit, tocmai el fiind acela care avea să-l încurajeze în direcţia idolatriei.

Din cauza faptului că era slab din punct de vedere moral, a cedat la insistenţele mulţimii, de frica pierderii vieţii, şi le-a făcut un viţel, aşa cum au cerut. Dacă el ar fi stat ca un om al lui Dumnezeu, prin tăria lui Hristos, împotriva mulţimii, nici un fir de păr din cap nu i s-ar fi clintit, iar apostazia ar fi fost oprită în faşă. "Faptul că Aaron fusese binecuvântat şi onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era >sfântul Domnului< (Psalm 106,16) şi el a făcut idolul şi a anunţat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise şi cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: >Ştiu că el vorbeşte uşor< (Exod 4,14). El a dat greş în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceştia au aruncat-o cerului... Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecinţe, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă şi-ar fi menţinut în mod neabătut ataşamentul faţă de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum şi legământul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa faţă de cerinţele norodului şi asigurarea calmă cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 20, 22.

Prin ceea ce s-a întâmplat atunci, putem vedea două lucruri înspăimântătoare: unul, că Aaron a încurajat mulţimea la păcatul idolatriei, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, şi doi, că astfel, poporul a rupt legământul cu Dumnezeu, trădând şi ieşind de sub protecţia Sa!!! "Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în faţa Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alţii să facă rău." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 24. "Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat..." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 10. Deşi lui Aaron îi păruse rău de ceea ce a făcut, mărturisindu-şi păcatul, nu tot aşa s-a întâmplat cu poporul. Ieşind de sub protecţia lui Dumnezeu, poporul se afla în faţa unei situaţii înspăimântătoare, fără nici măcar să bănuiască. Dumnezeu era gata să-i lase pradă nimicirii forţelor naturii şi a răbufnirii patimilor şi păcatelor inimii lor rele. "... El i-a spus lui Moise: >Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare< (Exod 32,10). Poporul Israel, în mod deosebit mulţimea pestriţă, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor şi aveau să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în ţara Făgăduinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 10.

Dumnezeu era gata să înfăptuiască ce cerea dreptatea, însă Moise face ceva ce foarte puţini creştini fac astăzi. Se pune în rând cu poporul, considerându-se unul dintre ei, după cum şi era de fapt, şi începe să pledeze fierbinte pentru el!!! El nu a citit în cuvintele lui Dumnezeu: "Lasă-Mă... şi-i voi mistui", ceea ce majoritatea creştinilor citesc în ele, sau în Scripturile Vechiului Testament, referitor la acţiuni şi porunci de felul acesta date de Dumnezeu!!! El a văzut şi înţeles altceva, exact ceea ce va înţelege totdeauna copilul iluminat al lui Dumnezeu, transformat prin harul Duhului Sfânt. El a citit în ele cea mai mare încurajare de a pleda, de a se ruga cu foc pentru poporul său păcătos şi idolatru!!! Şi exact asta a făcut. El ştia că este singurul în măsură să mijlocească pentru poporul său vinovat şi singurul care ştia că-l poate salva, dacă nu pe toţi, cel puţin o mare majoritate dintre ei!!! Da, el este întruchiparea lui Hristos, Mijlocitorul nostru, care mijloceşte pentru noi în sanctuarul de sus. Atitudinea lui Moise este exact atitudinea lui Isus faţă de o lume vinovată de păcat!

Aici avem tabloul perfect cu privire la ceea ce se petrece în sanctuar, unde Fiul mijloceşte pentru noi, vinovaţii, înaintea Tatălui, ca să trăim, în speranţa că ne vom îndrepta acceptând oferta Lui plină de milă - mântuirea!!! Atenţie, mare atenţie, Fiul nu încearcă să îl îmbuneze pe Tatăl, ca şi cum El abia aşteaptă să scape de noi, ci împreună cu Tatăl fac totul pentru mântuirea noastră! Sunt implicaţi amândoi plus Duhul Sfânt, la care se adaugă lucrarea îngerilor şi mijlocirea specială a celor mântuiţi prezenţi deja în cer, care sunt preoţi şi împăraţi ai neprihănirii pentru noi!!!

     ">Lasă-Mă... şi-i voi mistui", au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu şi-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoşi să-şi urmeze soarta lor, cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara şi sacrificiul, răsplătite cu nerecunoştinţă şi cârtire, pentru o poziţie de viaţă uşoară şi de cinste, când însuşi Dumnezeu era Acela care oferea aceasta!
     Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare şi mânie. El a înţeles cuvintele lui Dumnezeu, >lasă-Mă<, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înţelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu şi-ar fi cruţat poporul. El >s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?< (Exod 32,11)." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 11, 12.

Moise a exprimat o iubire nestinsă pentru poporul Său vinovat, prin această atitudine scoţând în evidenţă chiar caracterul Aceluia înaintea căruia se ruga!!! Aici putem vedea cu certitudine cât de mare era iubirea lui Hristos faţă de poporul Său rătăcit. Le-a arătat încă o dată, prin Moise, că este dragoste şi că-i iubeşte cu o iubire veşnică. Nici nu se putea altfel, acest lucru evidenţiind încă o dată că Dumnezeu nu se schimbă şi că iubeşte până la capăt. Hristos îşi scoate în evidenţă caracterul şi bunătatea Sa prin slujitorul Său credincios, Moise, pentru ca poporul să conştientizeze cel puţin, prin acest tablou viu, că El este dispus să-i ierte pe vinovaţi cu condiţia predării păcatului în mâinile Lui, cu condiţia mărturisirii păcatelor lor grosolane. Era practic invitaţia Sa de a ierta, de a îndreptăţi poporul vinovat!! Aici este iubire supremă, veşnică, o iubire ce face tot posibilul pentru salvarea păcătosului, indiferent cât de grav este păcatul!!!

Hristos ştia că Satana stătea la pândă abia aşteptând să-i distrugă pe păcătoşi, revendicându-i ca pe o pradă a sa. Tocmai de aceea a intervenit pentru ei prin Moise, singurul mijloc ce-i mai rămăsese după alungarea Duhului Sfânt!!! "În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund şi iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu i-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în ţara Făgăduinţei." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 15.

Moise a făcut lucrarea de mijlocire pe munte, în timp ce poporul, jos, la poalele muntelui, petrecea şi scotea chiote. El sparge tablele legii la vederea nelegiuirilor, distruge viţelul, îl mustră pe fratele său slab, care se pocăieşte, apoi le pune la dispoziţie oferta lui Hristos - iertarea şi restabilirea, zicând: "Cine este pentru Domnul să vină la mine!" Exod 32,26. Acum era timpul cel mai prielnic pentru iertare şi îndreptare de care trebuiau să profite cu toţii. Aşa că, la dreapta lui Moise s-au aşezat cei care nu participaseră deloc la idolatrie, adică leviţii, în timp ce la stânga lui s-au aşezat toţi cei vinovaţi, dar pocăiţi şi reabilitaţi. Acesta a fost efectul rugăciunii pline de ardoare din partea lui Moise, sus pe munte, înaintea lui Hristos şi a Tatălui. Dar, din nefericire, nu toţi răzvrătiţii s-au pocăit, restul celor rămaşi alegând păcatul şi răzvrătirea. Cei care stăruiau mai departe în încăpăţânarea lor idolatră erau totuşi o marea mulţime, alcătuită în marea ei majoritate din cei ce formau gloata pestriţă. "Stând la uşa taberei, Moise a spus poporului: >Cine este pentru Domnul, să vină la mine!< Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuia să se aşeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovaţi, dar pocăiţi, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminţia lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. Şi în celelalte seminţii erau mulţi care, deşi păcătuiseră, acum îşi manifestau pocăinţa. Dar o mare mulţime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestriţă, care a instigat la facerea viţelului, stăruia cu încăpăţânare în răzvrătire." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 25.

Acum, ne întâlnim cu următoarea situaţie: Dumnezeu este gata să ierte şi le oferă darul iertării şi al îndreptării tuturor prin Moise, când se coboară de pe munte. Însă mulţi aleg să rămână cum sunt, nepocăiţi, ei nedorind ca Dumnezeul lui Moise, şi aşa nevăzut, să fie mai departe Dumnezeul lor. În acest caz, situaţia nu poate rămâne aşa. Păcatul trădării şi spiritul idolatriei, ce-i caracterizau, trebuie tratat ca atare, mai ales că răzvrătiţii ar fi fost o sursă continuă de neplăceri şi chiar instigatori la crime, în viitor, dacă nu s-ar fi luat nici o măsură. Deci, trebuia să se facă în vreun fel cu ei. Acum, pentru că poporul, în mare majoritate s-a îndreptat prin pocăinţă, primind mila lui Dumnezeu, Isus nu îşi mai putea retrage ocrotirea, întrucât nu mai era necesar acest lucru. Însă păcatul din cei rămaşi răzvrătiţi trebuia nimicit, pentru că altfel ar fi molipsit în viitor întreaga adunare. Prin acţiunea lor deliberată, de a alege în continuare păcatul răzvrătirii, în pofida milei arătate de Dumnezeu prin Moise, când ar fi avut ocazia să se aşeze la stânga lui, arătau că alungaseră definitiv Duhul Sfânt. Aşa că Hristos a dat porunca să fie ucişi de către cei care nu participaseră deloc la idolatrie, adică leviţii.

Întrebarea este următoarea: De ce porunca respectivă a inclus o armă de luptă, sabia în cazul de faţă, şi nu retragerea ocrotirii divine pentru a fi lăsaţi în seama forţelor naturii şi a lui Satana? Ca să răspundem corect la această întrebare, trebuie să punem o altă întrebare: De unde avea poporul evreu, prin aceasta înţelegând bărbaţii apţi de luptă, arme de nimicire, săbii, suliţe şi scuturi? În Egipt, robi fiind, nu aveau cum să deţină arme, mai ales că au ieşit de acolo prin puterea miraculoasă a lui Dumnezeu. Apoi, în timpul ieşirii din Egipt nu aflăm nicăieri că egiptenii le-ar fi dat arme de luptă, mai ales că atunci când şi-au propus să-i ucidă, prinzându-i la malul Mării Roşii, înainte de a trece marea, evreii nu aveau nici unul sabie!!!

Însă, unii cititori atenţi vor face referire la un verset din Biblie care specifică limpede că ei au ieşit înarmaţi din Egipt. "Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului." Exod 13,18. Se înţelege ca şi cum aveau arme de toate felurile, specifice acelei vremi, fiind gata oricând să se apere de duşmani. Dar, adevărul este că ei nu aveau cum să iasă din Egipt înarmaţi, câtă vreme egiptenilor nici prin cap nu le-ar fi trecut să-i mai şi înarmeze după atâtea plăgi suferite, mai ales că din Egipt ieşea un popor sclav care nu era deloc deprins cu mânuirea sabiei, cu excepţia lui Moise. De aceea, versetul respectiv, chiar dacă a fost tradus astfel de Cornilescu, face referire la tot calabalâcul la care se înhămaseră evreii să fie scos din Egipt, mai precis, toată averea lor, turme de oi, atelaje plus toate obiectele şi lucrurile (haine, vase de argint, vase de aur, etc.) pe care le căpătaseră de la egipteni ca preţ pentru anii lor de sclavie!!

     "În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: >Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă<. Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: >Altfel, toţi vom pieri<. Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni. Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi." Exod 12,31-38.

Ceea ce am spus poate fi întărit şi cu următoarele cuvinte inspirate: "În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin ţara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre ţărmurile Mării Roşii. >Căci a zis Dumnezeu: S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt< (Exod 13,17). Dacă ar fi încercat să treacă prin ţara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiţi de la stăpânii lor şi n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Izraeliţii erau slab pregătiţi pentru a se lupta cu poporul acela puternic şi războinic. De asemenea, ei îl cunoşteau prea puţin pe Dumnezeu şi aveau puţină credinţă în El şi s-ar fi înspăimântat şi descurajat. Erau neînarmaţi şi nedeprinşi cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniţi de femei şi copii, de turme şi cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roşie, Domnul s-a descoperit ca un Dumnezeu al milei şi al înţelepciunii." Patriarhi şi profeţi, cap. Exodul, par. 5.

Cu alte cuvinte, "înarmarea" lor, potrivit textului biblic, face trimitere în mod cert la toată avuţia lor, mai puţin arme de luptă!!! Prima lor luptă cu arme are loc cu amaleciţii, pe care Iosua i-a biruit "cu ascuţişul sabiei". Exod 17,13. Această luptă se dă înainte de a ajunge la muntele Sinai. Aici ni se face cunoscut pentru prima oară că evreii, conduşi de Iosua, folosesc pentru prima oară arme de luptă, în cazul nostru săbii. Dar de unde au avut ei aşa ceva? Este imposibil ca într-un timp relativ scurt ei să fi construit cuptoare în pustie şi acolo, în deşert, să fi găsit tot minereul necesar sau bucăţi de metal brut pentru făurirea echipamentului de război. Aşa ceva este imposibil, chiar dacă aveau îndemânarea de a face astfel de cuptoare, după cum reiese din faptul că au reuşit să toarne un viţel de aur, asta presupunând deja foc şi cuptor pentru topirea aurului şi argintului.

Cu toate acestea, stă în picioare faptul că în pustie nu se poate găsi atâta minereu de fier sau de bronz pentru făurirea a şase sute de mii de săbii, tot atâta platoşe, suliţe, arcuri şi scuturi!! De furat nu puteau fura căci nu aveau de unde, şi nici nu ar fi reuşit, cu atât mai mult că în prezenţa lui Dumnezeu, care spune: "Să nu furi!", nu ai cum să faci aşa ceva fără să rămâi nepedepsit!

Deci, pentru a înţelege corect acţiunea lui Dumnezeu sau porunca Lui, trebuie să aflăm ce caută sabia în mijlocul poporului lui Dumnezeu, căci, oricât aţi căuta în Scripturi vreo poruncă, din partea Lui, de înarmare a poporului Său, nu o veţi găsi niciodată, întrucât chiar Dumnezeu ne spune că El este scutul şi tăria noastră!!! În primul rând, arma, indiferent de natura ei, este simbolul constrângerii, al forţei şi al tuturor rezultatelor care îi urmează. Ea nu are cum să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu şi nu are nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu atât mai mult, cu cât El a scos pe evrei din Egipt fără arme, acesta fiind de altminteri şi planul Său!!! Numai Satana este inventatorul armelor, de aceea arma scoate în evidenţă principiile împărăţiei sale! "Domnul Hristos întreabă:  >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere." Faptele apostolilor, cap, Scopul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

Am ajuns însă mai înspre miezul problemei. Aşadar, dacă arma este simbolul constrângerii şi al forţei, atunci cum poate da Dumnezeu o poruncă ce are în vedere folosirea sabiei? Foloseşte El principiile de lucru ale împărăţiei întunericului pentru a aduce la tăcere glasul răzvrătirii? Putem spune, în acest caz, că scopul scuză mijloacele? Pare un pic complicată dilema aceasta pentru mintea sinceră a credinciosului simplu, de rând, însă nu tot astfel se prezintă pentru studentul serios şi perseverent, întrucât această dilemă nu face altceva decât să ne descopere şi mai mult bunătatea şi mila lui Dumnezeu neasemuite. O să vedem cum mai departe.

Răzvrătiţii idolatri de la Sinai - altă cale de pedepsire

Nu ar trebui să existe nici o îndoială vreodată cu privire la acţiunile lui Dumnezeu, care sunt totdeauna numai în neprihănire. La cruce este descoperit caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este, caracterul lui Satana, de ucigaş, şi totodată felul cum Dumnezeu se raportează la păcătos şi la păcat. Orice dilemă ar trebui să dispară din mintea studentului serios, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, atunci când priveşte la crucea de pe Golgota. Acolo îşi găsesc răspunsurile toate întrebările privitoare la modul de manifestare a lui Dumnezeu faţă de păcătos şi faţă de păcat.

Ceea ce am reţinut până acum, ca un fapt bine stabilit, este că Dumnezeu a făcut tot posibilul să salveze pe păcătoşi, înainte de declanşarea potopului, şi pe locuitorii Sodomei şi Gomorei care au murit prin foc. Totdeauna El a acţionat ca un Tată veşnic iubitor, ce nu îi poate lăsa neavertizaţi pe copiii Săi cu privire la iminenţa unui pericol grav, care urmează să se abată asupra lor, dacă vor continua să respingă mila divină. Dumnezeu este dragoste şi va acţiona în dragoste totdeauna, indiferent de împrejurări. El nu se dezminte niciodată şi nu se schimbă niciodată. Fiindcă la potop s-au produs mari schimbări geografice la nivelul globului pământesc, forţele naturii, în urma acestui holocaust, trebuie ţinute în frâu de îngerii lui Dumnzeu prin puterea lor restrictivă. Nimeni nu trebuie să se bazeze pe legine naturii crezând că totul este în siguranţă!! Nimeni nu trebuie să facă greşeala aceasta capitală. Starea de linişte actuală o datorăm protecţiei speciale a lui Dumnezeu, care a fost absolut necesară după potop.

Gândiţi-vă pentru moment la o casă afectată de un mare cutremur de pământ. Ea nu a căzut, dar fundaţia i-a fost grav afectată. Ce siguranţă ar prezenta o astfel de casă pentru a fi locuită în linişte de o familie? Legile fizicii ne arată clar că nu poate rămâne în picioare dacă nu este cel puţin sprijinită cu putere de a sta în picioare!! Cel mai bun lucru cu ea este să fie demolată şi apoi refăcută. Cam acesta este tabloul pe care trebuie să-l avem în minte când ne gândim la planeta noastră. Numai protecţia specială a lui Dumnezeu, asigurată prin intermediul îngerilor, face posibilă, încă, viaţa pe el!!! Dar, vine ziua când va fi refăcut din temelii!! Legile naturii încă funţionează, dar în noile condiţii de după potop şi doar pentru ca noi să avem certitudinea desfăşurării vieţii mai departe, în deplină siguranţă, însă numai datorită lui Dumnezeu!!! Dacă planeta noastră ar fi lăsată doar în seama legilor naturii, atunci va veni numaidecât prăpădul, iar pământul va deveni un haos total, tot aşa după cum am lăsa o casă ce stă să cadă în seama legilor naturii sau a legilor fizicii, care nu au cum să o protejeze de prăbuşire.

Asta a făcut potopul cu pământul nostru. De aceea, până la potop, natura nu se găsea într-o stare de furie, de răvăşire, ca acum, având în vedere felul cum a fost gândit întregul sistem planetar să funcţioneze. Însă, după potop forţele necontrolate ale naturii devin nişte nimicitori desăvârşiţi fără puterea restrictivă a lui Dumnezeu, prin mijlocirea îngerilor Săi sfinţi! Ţineţi minte, totul îi datorăm lui Dumnezeu după potop, căci El are grijă de planeta noastră. Când, însă, oamenii trec dincolo de limitele harului Lui, atunci, fiindcă ei vor să se conducă singuri, fiindcă aleg păcatul, Dumnezeu este nevoit să respecte decizia păcătosului şi atunci îl lasă în seama alegerii Sale. Îi permite să se conducă singur, fără nici o influenţă salvatoare din partea Duhului Sfânt, fără ca glasul conştiinţei să mai fie sensibilizat de îndemnurile Duhului Sfânt. Păcătosul rămâne singur cu el însuşi şi cu Satana!

După potop, Satana face tot posibilul să-l despartă pe păcătos de Dumnezeu, ştiind că prin retragerea ajutorului divin, acesta va rămâne în seama sa şi a forţelor colosale ale naturii, pe care însuşi Satana le poate dirija, într-o anumită măsură, spre obiectul mâniei sale!!! Prin urmare, toate evenimentele care au avut loc până la Sinai, s-au întâmplat doar din cauza lui Satana care, amăgindu-l pe păcătos să aleagă definitiv păcatul, l-a forţat pe Dumnezeu să-şi retragă ocrotirea de la păcătos, diavolul ştiind bine că Dumnezeu nu va invada niciodată domeniul conştiinţei şi al liberei alegeri a omului. Este adevărat că Satana este ispititorul oamenilor până astăzi, însă ştia că, până la Sinai, Dumnezeu îşi va retrage controlul asupra naturii, iar păcătosul va rămâne "descoperit" şi lăsat în seama nimicitorului, al diavolului.

Însă la Sinai, în mijlocul poporului evreu se întâmplă un fenomen care, în condiţiile date, nu ar fi trebuit să aibă loc, întrucât vorbim deja despre darea legii pe muntele Sinai, lege care a fost scrisă chiar cu degetul lui Dumnezeu, adică Isus. Este vorba despre fenomenul idolatriei stârnit de către mulţimea pestriţă ieşită din Egipt împreună cu poporul evreu. Prin mulţimea pestriţă trebuie înţeles oamenii egipteni şi, probabil, de alte naţionalităţi care fuseseră luaţi robi în Egipt, dar care au profitat de ocazia ieşirii miraculoase a evreilor din Egipt. Problema care iese în evidenţă este legată de acţiunea lui Dumnezeu asupra păcătoşilor, acţiune care nu are nici o legătură cu retragerea prezenţei sau a ocrotirii Sale, astfel încât aceştia să rămână la îndemâna forţelor naturii.

De astă dată, Dumnezeu este foarte direct, chiar de la El pornind porunca de ucidere a tuturor răzvrătiţilor idolatri care au ales să rămână în starea aceasta, marea lor majoritate fiind alcătuită din acea mulţime pestriţă. Cum a fost posibil, deci, ca Dumnezeu să dea o poruncă atât de aspră şi de directă? Până acum, am arătat şi dovedit pe baza Scripturilor că Dumnezeu este dragoste şi că nu se poate schimba în nici o împrejurare. Principiile Lui de lucru rămân neschimbătoare indiferent de situaţia dată. Prin urmare, El procedează la fel şi când mântuieşte pe păcătos şi când acesta este nimicit. El nu face rabat de la acest principiu viu care este o componentă a caracterului Lui. Atunci, cum a putut El să rostească nişte cuvinte care, pe deasupra, au mai şi fost puse în aplicare?!

     "El le-a zis: >Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa<. Copiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor." Exod 32,27.28.

Cum putem să înţelegem mesajul acestor cuvinte, altfel decât aşa cum sunt rostite, cu atât mai mult, cu cât leviţii au aplicat sentinţa acestor cuvinte, omorând aproape trei mii de suflete, ce-i drept răzvrătite?! Aici, se pare că Dumnezeu îşi descoperă adevărata faţă. Pe baza acestor cuvinte, toţi creştinii au tras concluzia că Dumnezeu are dreptul la viaţa păcătosului, omorându-l!! Mai mult, se merge la concret: "Domnul a lovit cu urgie poporul, pentru că făcuse viţelul făurit de Aaron". Exod 32,35. Fiindcă au îndrăznit să facă un idol, chiar în prezenţa lui Dumnezeu pe munte, acei oameni a trebuit să sufere mânia unui Dumnezeu ofensat, care nu permite aşa ceva! Asta induce ideea că, dacă faci ceva nepotrivit, dacă alegi ceva care nu este în conformitate cu legea Sa, atunci va trebui să suferi mânia lui Dumnezeu. Este ca şi cum Dumnezeu stă la pândă şi vede ce alegere face omul, după care, fiindcă a ales să facă ce doreşte el, atunci El îl pedepseşte prin alţi oameni cărora le dă poruncă să-l ucidă chiar!!?

Mai mult, Dumnezeu porunceşte lui Moise, un om sfânt care a stat cu El pe munte, care, la rândul lui, dă poruncă leviţilor, ce, culmea, erau preoţi şi nu aveau de ce să poarte arme, să omoare rebelii! Deci, potrivit situaţiei date, oamenii sfinţi pot omorî atunci când Dumnezeu le cere! Cam aşa este văzut şi înţeles acest tablou cu idolatria de la Sinai. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să acceptăm că, într-adevăr, porunca a venit direct de la Dumnezeu. Apoi, să luăm cuvintele exact aşa cum sunt, după care să vedem ce mesaj nemaipomenit ascund ele, dacă ţinem seama de întregul context!!

Pentru a putea înţelege corect situaţia dată, trebuie să avem în vedere de la ce anume a plecat rostirea acestei porunci crude, cu alte cuvinte, care este cauza celor întâmplate. Trebuie să construim mai întâi pe baza principiului trasat de Hristos, şi anume că orice om se cunoaşte după faptele lui. Concis, lucrurile au stat cam aşa: Moise este invitat pe munte într-o comuniune specială ca să primească de la Dumnezeu legea Sa. În acest răstimp, fiindcă rămâne sus o perioadă de patruzeci de zile, poporul este stârnit să-şi facă un dumnezeu vizibil, întrucât Moise nu-şi mai făcea apariţia. La sugestia lui Aaron îşi aduc aurul care este aruncat într-un cuptor, din care avea să fie făurit un viţel de aur. I se ridică chiar un altar, după care tot poporul, la îndemnul şi stăruinţele mulţimii pestriţe, o dă pe dezmăţ. Practic are loc o închinare idolatră, cu practici idolatre, orgiile de tot felul fiind specifice unei astfel de practici.

     "Aaron se temea pentru propria lui viaţă. În loc să ia în mod nobil poziţie în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerinţelor mulţimii. Primul său act a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot norodul şi să fie aduşi la el, în speranţa că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei şi-au dat bucuros podoabele şi din acestea el a făcut un viţel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: >Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului< (Exod 32,4). Şi Aaron, în mod ruşinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacţie a fost primit viţelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui şi a anunţat: >Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului< (vers.5). Această veste a fost anunţată cu sunet de trâmbiţă de la ceată la ceată, în toată tabăra. >A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace< (vers.6). Sub pretext că ţin o >sărbătoare în cinstea Domnului<, ei s-au dedat la îmbuibare şi petreceri desfrânate." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 6.

Problema poporului era că, trăind toată viaţa în Egipt, era obişnuit cu reprezentări materiale ale zeilor. Însă, o dată cu ieşirea din Egipt, ochii lor, rămaşi fără obiectul contemplării şi al închinării, s-au aţintit asupra lui Moise, făcând din el zeul lor!!! Apoi, mai puteau vedea necontenit prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu în norul care mergea permanent înaintea mulţimii lui Israel! Auziseră chiar bubuiturile de pe munte, intrând în panică şi tremurând la gândul unui Dumnezeu atât de puternic. Dar, cu toate acestea, în lipsa "zeului" vizibil şi doritori să intre în Canaanul promis, uitând că trebuie să asculte întru totul de Dumnezeu, au pornit în făurirea unui zeu înaintea căruia să se închine, pe care să-l cinstească şi prin puterea căruia să intre în Canaan.

     "În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de aşteptare şi de îndoială" Poporul ştia că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenţei divine. Ei aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obişnuiţi, aşa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei să-şi pună încrederea într-o Fiinţă nevăzută şi, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susţinerea credinţei lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi şi săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiţi de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor.
     În decursul acestei perioade de aşteptare, pentru ei a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră şi să-şi pregătească inimile spre a primi şi alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înţelegere a cerinţelor lui Dumnezeu şi dacă şi-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apăraţi de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta şi, în scurt timp, au devenit nepăsători, neluători aminte şi călcători ai legii. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestriţă. Ei erau nerăbdători să pornească spre ţara Făgăduinţei - ţara unde curge lapte şi miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiţia ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aştepte pe Moise." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 1, 2.

Tonul răzvrătirii şi al închinării idolatre l-a dat gloata pestriţă, cea despre care pomeneam la început. ">Gloata cea pestriţă< era cea dintâi care s-a dedat la cârtire şi nerăbdare şi a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni ca simboluri ale zeilor erau boul şi viţelul; şi, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un viţel şi i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip care să-l reprezinte pe Dumnezeu şi care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse nici un fel de asemănare a persoanei Sale şi interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt şi de la Marea Roşie erau destinate să întărească credinţa în El ca Ajutor nevăzut, dar Atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorinţa pentru o manifestare vizibilă a prezenţei Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor şi de foc care păzea tabăra, cum şi în manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezenţei Sale încă înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt şi au înfăţişat slava nevăzutului Dumnezeu printr-un chip de viţel." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 3.

De fapt, ieşirea lor din Egipt şi drumul până la Sinai trebuia să fie o adevărată şcoală a educaţiei, în care ei să fie familiarizaţi cu un Dumnezeu invizibil, a cărui măreţie nu poate fi cuprinsă printr-o reprezentare fizică! Pe deasupra, din bunătate şi iubire, din cauza neştiinţei lor, le-a oferit totuşi o reprezentare a prezenţei Sale, prin stâlpul de nor ziua şi prin cel de foc noaptea. Ba încă şi mai mult, le-a oferit privilegiul ales de a vedea slava Sa manifestându-se într-o grandoarea de nedescris pe muntele Sinai. Cu toate acestea, au ales să-şi facă ei un dumnezeu al lor, după propria lor voinţă şi plăcere!!! Prin aceasta arătau că în inima lor aveau deja o cale a lor proprie, iar că să meargă pe ea îşi manifestau, la început, nemulţumirea, apoi cârtirea, după care urma răzvrătirea, Moise urmând să simtă şi să vadă toate aceste manifestări ale lor. În felul acesta, Moise avea să devină obiectul cârtirii şi al răzvrătirii lor, după cum s-a şi întâmplat după acest incident, până când toată generaţia aceea de oameni a trebuit să peregrineze în pustie timp de patruzeci de ani!!

     "Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat şi El i-a spus lui Moise: >Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare< (Exod 32,10). Poporul Israel, în mod deosebit mulţimea pestriţă, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor şi aveau să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în ţara Făgăduinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 10.

Păcatele lor îi făcuse deja să piardă favoarea cerului, şi, cu toate acestea, Dumnezeu în loc să se retragă de la ei, aşa cum procedase până atunci cu toţi răzvrătiţii, dă poruncă să fie omorâţi! Cum vine asta? Este clar că avem de a face cu ceva diferit! Dar, provine acest fapt, această poruncă de la un Dumnezeu supărat, înăuntrul căruia s-a produs o schimbare, sau avem de-a face cu mila lui Dumnezeu?! Se poate vedea într-o asemenea poruncă mila lui cea mare? La prima vedere e greu de zis, dar, în fapt, după câte vom vedea, prin această poruncă este scos la vedere un scop al lui Dumnezeu care aruncă multă lumină asupra celor întâmplate acolo. În însăşi pledoaria lui Moise pentru poporul său, care se lepădase de Dumnezeu, putem vedea caracterul Lui prin slujitorul Său devotat manifestat chiar în favoarea celor lepădaţi!!! "Lui Dumnezeu i-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în ţara Făgăduinţei." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 15. Aşa că, în pofida cuvintelor aspre, putem şti că natura şi caracterul lui Dumnezeu nu s-au schimbat nici la Sinai. Dar, de ce, totuşi, s-a dat acea poruncă? Vom vedea în cele ce vor urma o altă latură a frumuseţii caracterului lui Dumnezeu, aşa cum puţini îşi dau seama că ar exista!

Sodoma şi Gomora (II)

După ce am văzut care erau viaţa şi faptele locuitorilor celor două cetăţi, acum să facem un pas înainte spre a înţelege cum s-a abătut asupra lor focul venit din cer, după cum ne spune Moise. Ceea ce trebuie să reţinem, ca un fapt absolut real, este că Satana se află mereu în spatele tuturor acţiunilor oamenilor, prin ispitirile sale, cu scopul de a-i aduce în situaţia să rămână fără ocrotire din partea lui Dumnezeu. El ştie mai bine ca oricare dintre noi că, atunci când omul refuză ajutorul lui Dumnezeu şi ajunge să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt, el va fi nimicit, însă face în aşa fel încât să arunce toată vina asupra lui Dumnezeu!!! Orice formă de cruzime este de la Satana. "Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; şi tot ce a creat a fost curat, sfânt şi plăcut, până când a fost adus păcatul de către primul mare răzvrătit. Satana însuşi este vrăjmaşul care-l ispiteşte pe om la păcat şi după aceea îl distruge, dacă poate; iar când este sigur de victimă, atunci se bucură de ruina pe care a produs-o. Dacă i s-ar îngădui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Dacă n-ar fi intervenţia puterii divine, nici un fiu sau fiică a lui Adam n-ar scăpa." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 11.

Toate răutăţile pe care le săvârşeşte, cu ajutorul oamenilor şi pe seama lor, el, Satana, le aruncă asupra lui Dumnezeu în mod personal şi prin oamenii pe care-i trage de partea sa. Face acest lucru pentru a-şi justifica răzvrătirea! "Satana caută să-i învingă pe oameni astăzi, aşa cum i-a biruit pe primii noştri părinţi, slăbindu-le încrederea în Creatorul lor şi ducându-i la îndoială faţă de înţelepciunea guvernării Sale şi a dreptăţii legilor Sale. Satana împreună cu agenţii lui îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei, pentru a-şi justifica răutatea şi răzvrătirea. Marele amăgitor încearcă să pună caracterul lui, de o cruzime înfricoşătoare, pe seama Tatălui nostru ceresc, ca el să pară extrem de nedreptăţit prin alungarea din cer, pentru că n-a vrut să se supună unui conducător atât de nedrept." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 12.

Prin urmare, călăuziţi de acest adevăr, va trebui să descoperim în distrugerea Sodomei modul de manifestare al lui Satana!! În spatele scenei nimicirii acelor cetăţi prin foc, se află Satana şi demonii săi!!! În primul rând, el este acela care i-a condus pe locuitorii ambelor cetăţi la despărţire definitivă de Dumnezeu, ştiind că, prin retragerea protecţiei divine, ei vor suferi o moarte absolut cruntă, de neimaginat. El se aştepta să aibă loc aşa ceva, tocmai pentru a arunca o mare umbră de îndoială asupra caracterului lui Dumnezeu în minţile creştinilor care citesc Biblia cu ochelarii tradiţiei inoculate de el, de-a lungul veacurilor, cu privire la bunătatea lui Dumnezeu!

Dar, până la urmă cum s-a produs focul care a mistuit acele cetăţi? Mărturia Scripturii este cât se poate de elocventă şi de astă dată, ca şi în privinţa potopului. Ea ne oferă suficientă informaţie pentru a şti de unde şi ce a produs acel foc. Există un amănunt forte ce ne ajută să descoperim un adevăr uluitor referitor la regiunea pe care erau amplasate acele cetăţi. Întâi, vreau să afirm cât se poate de clar că focul nu l-a trimis Dumnezeu în sensul în care cineva ar putea trimite foc asupra duşmanului său prin nu ştiu ce mijloc. Dumnezeu nu poate face niciodată aşa ceva, căci El nu poate distruge pe cei pe care i-a creat şi cărora le-a dat viaţă! Acest fapt ar trebui să fie cât se poate de clar pentru mintea fiecăruia dintre copiii Săi.

Spuneam că aceste cetăţi erau aşezate în câmpia sau valea Iordanului, un loc cât se poate de mănos. Însă acel loc, acel ţinut mai era numit şi valea Sidim. Este locul unde avea să se dea bătălia între mai mulţi împăraţi care urmau să învingă pe împăraţii Sodomei şi Gomorei şi să le ia toată bogăţia şi mulţi prizonieri, printre care se afla şi Lot. Însă Avraam îi biruie pe acei împăraţi răi şi-l eliberează pe Lot şi pe toţi prizonierii, înapoind împăraţilor Sodomei şi Gomorei totul. Locul luptei, spuneam, este valea Sidim care mai purta denumirea de Marea Sărată, nimeni alta decât Marea Moartă! "Aceştia din urmă s-au adunat cu toţii în valea Sidim, adică Marea Sărată." Geneza 14,3. Tot în acest capitol este scos la iveală un amănunt demn de toată atenţia. "Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Împăratul Sodomei şi împăratul Gomorei au luat-o la fugă şi au căzut în ele; ceilalţi au fugit spre munte." Geneza 14,10.

În această vale se aflau fântâni de smoală, iar la o oarecare depărtare de ea, mică de altfel, se afla un munte! Toate informaţiile pe care ni le oferă Scriptura sunt extrem de importante şi nu trebuie să trecem peste nici una. Deci, la vremea aceea, la suprafaţă, în chiar valea care adăpostea cetăţile despre care vorbim, se formaseră mici lacuri de smoală. Smoala practic este petrol în stare semisolidă. Pe baza acestui fapt, putem trage sigur concluzia că în subsolul văii sau câmpiei Iordanului se afla o mare cantitate de petrol, de vreme ce refula prin crăpăturile scoarţei pământului! Dar mai există un alt amănunt care aproape că întregeşte întregul tablou, pentru a înţelege ce a produs focul. Moise strecoară în cuvintele ce urmează acel amănunt: "Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc de la Domnul din cer." Geneza 19.24. Acest amănunt interesant este pucioasa.

Puciosa sau sulful este un compus care intră în componenţa petrolului, iar atunci când se întâmplă acest lucru, despre acel petrol se spune că este petrol bogat în sulf. Asta înseamnă că petrolul din subsolul văii Sidim sau a Câmpiei Iordanului, ori a Mării Moarte, era extrem de bogat în sulf sau pucioasă. Ceea ce trebuie să mai ştim este că proprietatea principală a sulfului este aceea că se aprinde foarte uşor! Când se aprinde şi arde, sulful produce dioxidul de sulf, un gaz incolor şi deosebit de toxic. Întrucât sulful era componenta principală a petrolului care, la vremea aceea, se găsea în subsolul văii Sidim, concluzia logică şi corectă este că în acel subsol se aflau mari cantităţi de fosile animale şi vegetale, întrucât oriunde acestea sunt prezente, va fi prezent şi petrolul şi gazele naturale!!!

Mai concret, focul care a căzut ca un trăsnet asupra văii Sidim şi, deci, implicit asupra cetăţilor care se aflau acolo, era întreţinut de petrol, de dioxidul de sulf care s-a format prin arderea materialelor fosile bogate în sulf şi de cărbune!!! Totodată, dioxidul de sulf stă şi la baza poluării mediului cu ploile acide, aşa cum se întâmplă în zilele noastre. Aşadar, ca dovadă sigură, Sodoma şi Gomora stăteau pe un butoi cu pulbere fără nici măcar să viseze! Satana a căutat să-i aducă pe aceşti bieţi nefericiţi în situaţia de a rămâne fără protecţie divină, ştiind că astfel urmau să piară prin focul care deja exista sub pământul pe care călcau. Toate acele materiale aflate acolo, petrol bogat în sulf, cărbunele, probabil varul şi apa întreţineau combustia şi, deci, dioxidul de sulf sau pucioasa, aşa cum o numeşte Moise. Mai mult, întreţinerea combustiei face să apară activitatea vulcanică sau termală care de obicei este însoţită de cutremure şi mici oscilaţii ale pământului!

În sprijinul celor spuse există şi alte dovezi serioase. Iată două dintre ele: "Marea Moartă era cunoscută în vremurile antice drept Lacul Asfaltitelor (de la care derivă termenul "asfalt") din pricina petrolului semisolid care spăla ţărmurile lui." The Encyclopedia Britannica, ediţia 1975, Macropedia, vol. 14, pag. 165. "Chiar şi astăzi regiunea sudică a Mării Moarte este bogată în asfalt. Gazele inflamabile încă ies din crevasele acelei zone. Asfaltul care se ridică la suprafaţă în partea sudică a Mării Moarte i-a dat numele de Lacul Asfaltitelor în antichitate. Bucăţile masive de asfalt plutitor pe suprafaţa apei sunt adesea suficient de mari pentru a suporta greutatea mai multor persoane. Asfaltul, sulful şi alte materiale inflamabile se extrag şi se exportă din această regiune de ani de zile". The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 335.

Astăzi, acea vale a Sidimului este acoperită de apele Mării Moarte, care au înghiţit-o în decursul sutelor de ani, după catastrofa ce a avut loc acolo. Argumentele sunt destul de numeroase în această privinţă. În primul rând, valea Sidim în care au fost localizate aceste cetăţi este unul şi acelaşi lucru cu Marea Sărată, potrivit textului din Geneza 14.3. În partea sudică, despre care vorbim, apa nu depăşeşte nicăieri cinci metri. Aici au existat sau chiar mai există pomi acoperiţi de apa sărată, ceea ce indică faptul că în această parte cândva a fost uscat. Apoi, după cum deja am afirmat mai sus, la capătul sudic al Mării Moarte se găseşte asfalt, ceea ce se potriveşte cu descrierea că valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Încă şi astăzi mai iese la suprafaţă bitumul din această zonă a Mării Moarte şi pluteşte la suprafaţă.

Mai există, de asemenea, declaraţii serioase ale unor autori clasici, precum Diodorus Siculus, Strabo, Tacitus, Iosefus Flavius care descriu zona sudică a Mării Moarte ca fiind cândva o regiune pârjolită de un foc grozav, distrugând câteva cetăţi ale căror rămăşiţe arse încă stăteau mărturie şi se vedeau în timpul lor! Ei mai spun că din fisurile pământului ies gaze urât mirositoare. Desigur, ele nu pot fi decât sulful sau pucioasa despre care pomeneam mai sus. Apoi, geologii au găsit într-adevăr petrol şi gaze naturale în solul Mării Moarte, în partea de sud a ei, partea de altminteri care ne şi interesează, şi ei atestă şi faptul că aici au loc cutremure de pământ în mod frecvent, aşa că au existat toate condiţiile pentru catastrofa descrisă în Biblie. La începutul postării făceam referire la muntele sau zona muntoasă spre care fugiseră să-şi scape vieţile împăraţii Sodomei şi Gomorei. Ei bine, acest munte de sare se află în partea de sud-vest a Mării Moarte şi conţine, după câte se suţine circa 50% sare. Ştim că nevasta lui Lot s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Aici este strecurat un alt amănunt semnificativ. Aproape toţi creştinii au crezut şi mai cred că Dumnezeu a prefăcut-o pe soţia nefericită a lui Lot într-un morman de sare. Dar nu-i adevărat. Ideea textului este foarte precisă şi scoate în evidenţă un adevăr remarcabil, şi anume că exact în timpul când în atmosferă s-a produs incendiul sau focul, a avut loc cutremurul de pământ care a dislocat o mare cantitate de pământ şi sare ce au acoperit-o pe biata nefericită păcătoasă. Hristos i-a spus lui Lot să fugă degrabă, fără întârziere. Însă datorită şovăirii sale, întârziind, tocmindu-se cu Isus să fugă în cetatea Ţoar, care era tot la fel de rea ca şi Sodoma, s-a înscris fără să ştie în ciclul evenimentelor care au cuprins Sodoma şi Gomora, omorând-o pe soţia lui, care a mai şi zăbovit, întorcându-se şi privind cu jind spre locul părăsit de ei, cu gândul la pierderea bogăţiei şi a fiicelor ei măritate. Fiicele care au fugit cu Lot erau nemăritate şi încă mai locuiau cu el.

     "Dacă Lot n-ar fi dat pe faţă ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munţi, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci şi soţia sa ar fi reuşit să scape. Influenţa exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea şi amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agăţată de Sodoma şi a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecăţile Lui au cuprins şi averea şi pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese aşa de mult favorizată, încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoştinţă eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinţei după viaţa acelora care au respins avertizarea divină." Patriarhi şi profeţi, cap. Distrugerea Sodomei, par. 18.

Ultima dovadă, cea care sprijină şi întăreşte într-o manieră clară tot ce am spus până acum, o găsim în Sfintele Scripturi. "Vârsta de oameni care va veni, copiii voştri care se vor naşte după voi şi străinul care va veni dintr-o ţară depărtată - la vederea urgiilor şi bolilor cu care va lovi Domnul ţara aceasta, la vederea pucioasei, sării şi arderii întregului ţinut, unde nu va fi nici sămânţă, nici rod, nicio iarbă care să crească, întocmai ca la surparea Sodomei, Gomorei, Admei şi Ţeboimului, pe care le-a nimicit Domnul, în mânia şi urgia Lui." Deuteronom 29,22.23. Aceste versete fac parte dintr-un pasaj mai larg unde se vorbeşte despre binecuvântările şi blestemele care aveau să se abată asupra naţiunii iudaice, dacă asculta de poruncile lui Dumnezeu sau dacă nu asculta. În versetele de mai sus este scos în evidenţă adevărul indubitabil care indică materialele care au stat la baza marelui foc distrugător al celor două cetăţi, Sodoma şi Gomora, la care ulterior s-au mai adăugat Adma şi Ţeboimul, pucioasa şi chiar sarea care s-a prăvălit, din munte, peste soţia lui Lot.

Întregul tablou al distrugerii Sodomei şi Gomorei este următorul: locuitorii ei s-au despărţit singuri de Dumnezeu, în pofida tuturor avertizărilor date. Singura modalitate de a-l scăpa pe Lot din Sodoma a fost ca Hristos să vină pe pământ însoţit de doi îngeri, în chip de oameni. Aceştia sunt trimişi ca mesageri ai milei la Lot, dar totodată şi ca mesageri ai nimicirii în sensul că, luând act de cunoştinţă, pe viu, despre nelegiuirile locuitorilor celor două cetăţi, ei dau semnalul ca îngerii care ţin cele patru vânturi ale pământului să elibereze frâul lor restrictiv, prin care erau ocrotite cetăţile nelegiuite, pentru ca astfel să lase pe nelegiuiţi în seama alegerii lor!!! "Mântuitorul aşteaptă un răspuns la chemările iubirii şi iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingaşă decât aceea care mişcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit şi suferind. El strigă după cei rătăciţi: >Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi< (Maleahi 3,7). Dar, dacă cel greşit refuză cu încăpăţânare să asculte de glasul ce-l cheamă cu iubire milostivă şi duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a dispreţuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietreşte în păcat şi nu mai este deloc sensibilă la influenţa harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: >S-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace< (Osea 4,17)." Patriarhi şi profeţi, cap. Distrugerea Sodomei, par. 22.

     "În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenţi în adunările celor neprihăniţi; ei vizitează adunările celor nelegiuiţi, aşa cum au fost la Sodoma, pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul găseşte plăcere în milă; şi, de dragul acelora puţini care îi slujesc cu adevărat, reţine calamităţile şi prelungeşte calmul mulţimilor. Prea puţin îşi dau seama cei care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cât de mult datorează pentru viaţa lor celor credincioşi pe care îi batjocoresc şi-i prigonesc cu plăcere." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 50.

Observaţi, vă rog, ce se spune în declaraţia de mai sus. Dumnezeu găseşte plăcere în milă, şi, de dragul celor care îl iubesc şi preţuiesc adevărul Lui, atât cât îl cunosc şi-l înţeleg, El reţine calamităţile şi prelungeşte calmul mulţimilor. Tot astfel s-a întâmplat şi cu Sodoma. Datorită lui Lot, Dumnezeu păstrase mult viaţa sodomiţilor, în pofida nelegiuirilor lor tot mai accentuate, şi reţinuse furtuna calamităţilor prin îngerii care ţin în frâu puterile naturii. Aceşti îngeri la care am făcut referire sunt de fapt un simbol pentru prezenţa îngerilor lui Dumnezeu în lumea noastră, cu scopul de a ne feri de marile calamităţi ce stau gata să se abată asupra noastră! Ei ţin sub control cele patru vânturi întrucât prin prezenţa lor este cuprins întregul pământ, reprezentat prin cele patru puncte cardinale! Dacă puterea lor restrictivă ar fi îndepărtată, aşa cum se va întâmpla când se va încheia timpul de har pentru generaţia din urmă, adică a noastră, atunci toate forţele naturii, reprezentate prin cele şapte plăgi, şi toate pasiunile şi patimile nestăpînite ale sufletului omenesc, vor răbufni cu o putere nemaiîntâlnită, totul petrecându-se sub bagheta îngrozitoare a lui Satana!!!

Dar, să continuu cu tabloul evenimentelor rămase neîncheiate. Acei îngeri l-au scos pe Lot, soţia şi cele două fiice ale sale, nemăritate, din cetate aproape cu forţa, spunându-i să fugă cât mai departe. Din cauza ezitării sale, îşi pierde soţia. Apoi, izbucneşte focul. Este momentul când îngerii despre care pomeneam lasă frâul restrictiv al forţelor naturii în seama lor. Sub pământ deja se afla foc, din cauza materialelor combustibile, petrol, cărbune şi gaze naturale, în speţă dioxidul de sulf întreţinut de combustia acestora. Apoi, fiindcă pământul deja refula gazele toxice ale sulfului din pământ, se aprind în atmosferă. Toate acestea au loc pe fondul unui cutremur de pământ, care până la data aceea fusese reţinut. Dovada prezenţei cutremurului este dată de faptul că soţia lui Lot este acoperită în întregime de sare. Astfel, întreaga atmosferă a ţinutului văii Sidim, unde se aflau cetăţile nelegiuite, se aprinde, ia literalmente foc, din cauza sulfului şi a celorlalte materiale care-l întreţin, arzând clădiri, copaci, oameni şi, împreună cu ei, toată Câmpia Iordanului, nelăsând nimic în urma lui! Focul este văzut ca venind din cer din cauza aprinderii aerului, căci o dată cu plecarea îngerilor, la semnalul celor doi care-l salvaseră pe Lot, pământul se crapă, are loc un cutremur, din pământ ţâşnind focul care aprinde atmosfera plină de gazele toxice ale sulfului emanate din solul rupt. De asemenea, cred că mai înainte de producerea catastrofei, în ţinutul respectiv deja aveau loc emanări de gaze, dar nu într-atât încât să producă panică şi semne de îngrijorare printre sodomiţi. Probabil că se obişnuiseră cu ele, fiind emanate în cantităţi mici.

Ca o concluzie, voi cita o declaraţie pe care am mai folosit-o în legătură cu caracterul lui Dumnezeu, dar aplicând-o la antediluvieni şi sodomiţi, pentru ca în felul acesta să înţelegem corect atitudinea şi modul cum Dumnezeu s-a raportat la sodomiţi şi gomoriţi. "Antediluvienii şi sodomiţii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei... n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta... este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, antediluvienii şi sodomiţii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui... Dumnezeu nu a stat înaintea antediluvienilor şi sodomiţilor ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar i-a lăsat pe ei, care au respins mila Sa, să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, cărora antediluvienii şi sodomiţii i s-au împotrivit cu înverşunare a fost în cele din urmă retras de la ei, şi atunci nu au mai avut nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 46, 47.

Dumnezeu a trimis focul "din cer" doar în sensul că şi-a retras puterea restrictivă, ocrotirea dinaintea păcătosului care a ales definitv păcatul şi nu pe Dumnezeu! Cu alte cuvinte, el a ales chiar focul, în ciuda avertizărilor date de Dumnezeu!! Mâhnirea şi durerea Lui sunt peste măsură de a putea fi redate vreodată când este silit de păcătosul rămas nepocăit să se retragă şi să-l lase în seama lui Satana, el tocmai asta aşteptând, pretinzând ca un drept al lui pe omul care a ales păcatul!! Iar Dumnezeu nu are ce face, fiindcă nu va încălca niciodată drepturile şi alegerea vreuneia dintre fiinţele create de El, chiar dacă este vorba despre Satana. Vă puteţi imagina în ce situaţie îl pune pe Dumnezeu păcătosul care a ales pentru totdeauna păcatul?!

Trebuie să ţinem minte totdeauna că "noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 47.