Satana este nimicitorul

      "Învăţăturile Tale sunt minunate: de aceea le păzeşte sufletul meu. Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate." Psalm 119,129.130.

O dată ce am stabilit adevărul că doar Dumnezeu ne poate face în stare să înţelegem corect caracterul Său descoperit şi aşa cum se manifestă El, în neprihănire şi sfinţenie, prin Isus Hristos, putem să abordăm cu ochiul credinţei, prin lumina Celui sfânt, cele zece plăgi. Este de prisos să facem încercarea de a explica cele zece minuni supranaturale. Nici nu este important, ci ceea ce contează este să pricepem ce rol au avut Dumnezeu şi Satana în această confruntare în ţara Egiptului antic. 

Am văzut că Dumnezeu s-a descoperit lui faraon ca fiind viaţă, sfinţenie sau neprihănire şi dragoste. Numai că, ulterior acestei reprezentări a Sa prin Moise, este descoperit alt chip al acestei manifestări, unul cu totul şi cu totul contrar. Ca fini observatori nu trebuie să trecem peste acest aspect al problemei. Deodată pare ca şi cum acest Dumnezeu sublim, al dragostei, se manifestă ca cineva care abia a aşteptat primele contre ale faraonului îngâmfat, că numaidecât începe să-şi arate şi cealaltă faţă - folosirea puterii constrângătoare pentru forţarea voinţei şi raţiunii lui faraon ca să cedeze. După ce Dumnezeu se prezintă ca singurul care este în măsură să dea viaţa, pare că după aceea se arată ca unul care are puterea de a distruge. 

Sunt pur şi simplu două imagini contrare ale aceluiași Dumnezeu, pe care îl reprezintă şi în numele căruia vorbeşte Moise. Însă, acestea sunt doar aparenţe, nu realitatea despre care noi am vorbit. Să începem a raţiona altfel, pentru a putea găsi răspunsul la această aparentă dilemă. Mai întâi, Dumnezeu arată că are puterea de a da viaţă, deci că este altfel decât toţi zeii închipuiţi ai Egiptului, pentru ca mai apoi să-şi arate puterea de a pedepsi, producând dureri şi suferinţe, până acolo că i-a omorât pe toţi întâii născuți ai Egiptului, de la oameni la animale, adică toată floarea Egiptului. Dar, ceva este putred aici, dacă lăsăm lucrurile în felul acesta, mulţumindu-ne doar cu lucrurile de faţadă. 

Pentru că emblema lucrării creatoare a lui Isus este desăvârşirea, deci că tot ce face este bun, adică fără defect, frumos, strălucitor, fără a constitui vreo ameninţare vreodată, deci totul fiind lipsit cu desăvârşire de orice urmă de rău, sub orice formă ar fi acesta, atunci cum ar fi posibil ca prin aceeaşi putere creatoare, Dumnezeu, adică Isus, să creeze vietăţi şi lighioane care sunt prin natura şi caracterul lor, din primele clipe ale existenţei lor, vătămătoare şi o ameninţare la viaţa şi fericirea omului? 

De pildă, una dintre plăgi a fost mulţimea de păduchi care a apărut din ţărâna pământului, ori altfel spus din praf, o alta a fost o boală năprasnică, ciuma vitelor, altă urgie a fost bubele deosebit de dureroase pentru oameni şi animale, ivite din cenuşa unui cuptor, apoi a fost plaga lăcustelor care au mâncat tot ce era verde, aducând o foamete îngrozitoare. Dacă toate acestea, şi chiar şi numai una singură, sunt produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu, adică dacă au fost aduse la existenţă, ca şi şarpele de altminteri, prin puterea Sa creatoare, deci direct de către Isus, ca să provoace suferinţă în scopul determinării voinţei lui faraon să se plece înaintea Împăratului Universului, atunci în ce chip putem susţine şi Dumnezeu poate spune despre Sine că "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune?"

În ce fel anume toate aceste plăgi au fost foarte bune pentru binele şi fericirea egiptenilor? Nu avem scris limpede că "Cerul este interesat de fericirea omului"? Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. Este limpede, deci, că atunci când privim la modul cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea creatoare pentru a da viaţă, finalitatea ei este totdeauna desăvârşirea. Toate insectele, toate animalele marine şi terestre nu aveau în instinctul lor şi partea aceea care să le facă să se lanseze în atacuri asupra oamenilor sau asupra propriei lor specii ori a altor specii. Trebuie să fie un fapt evident ca lumina zilei. Apucăturile rele, răul ca atare, sub orice formă de manifestare, nu provine din Dumnezeu şi nu s-a găsit în creaţia originară, la-nceput. 

Asta înseamnă că Isus nu putea crea insecte dăunătoare şi boli crunte, care să producă suferinţe amare unor oameni ce nici măcar n-au ales ei înşişi să fie împotriva soliei lui Moise! În Egipt, în ce priveşte întâmplarea cu cele zece plăgi, nu avem o singură imagine cu privire la un Dumnezeu schimbător, ci avem prezentate două imagini cu doi dumnezei diferiţi în caracter şi în modul cum se raportează la oamenii păcătoşi, iar aceştia sunt: Dumnezeul cerului, Emanuel sau Yahweh Isus Hristos, şi Satana, ce-şi aroga pretenţia vicleană de stăpânitor al pământului, cu atât mai mult al imperiului egiptean. Hristos se prezintă pe Sine ca fiind Dumnezeul creator, Acela care este gata să pună viaţă acolo unde este moarte, asta însemnând că modul Său de manifestare trebuia să corespundă unor principii înalte şi veşnice ca şi Persoana Sa - principiile neschimbătoare ale neprihănirii, pe când Satana se demască pe sine, pentru cei care au ochiul credinţei fixat aşa cum se cuvine asupra scenei celor zece plăgi, ca fiind nimicitorul gata să distrugă tot ce poate, ca mai apoi să poată arunca rezultatul nimicirii sale asupra caracterului Celui nobil - Isus Hristos. 

Ceea ce frapează, însă, în descrierea desfăşurării celor zece plăgi, este faptul că Dumnezeu este acela care spune ce urmează să se întâmple, ca şi cum fiecare plagă ar fi produsul puterii Sale creatoare folosită sub forma distrugerii! Aceasta este problema principală care ne împinge practic să credem că Dumnezeu îşi desfăşoară dreptatea, prin pedepsele celor zece plăgi, asupra lui faraon şi locuitorilor Egiptului. Unde este prezent Satana ca persoană în tot acest tablou terifiant? Mai mult, dacă diavolul este cel care aduce suferinţa, boala şi moartea, aşa după cum am văzut, cum se face că, după toate aparenţele, se comportă ca şi cum ar aduce el însuşi la îndeplinire spusele lui Hristos? 

Trebuie să fim cu băgare de seamă şi să privim realitatea descrisă în cuvinte omeneşti doar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, prin Duhul adevărului, singurul în măsură să ne destăinuie corect taina celor zece plăgi. Trebuie să avem o minte spirituală pentru a putea discerne care a fost partea lui Isus în această dramă şi care a fost partea lui Satana, oponentul cel mai înverşunat din câţi există faţă de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Primul lucru care ar fi trebuit să ne sară în ochi este acela că Dumnezeu nu-şi foloseşte puterea creatoare ca să creeze răul sau cu intenţia de a aduce suferinţă asupra omului păcătos şi neascultător. Acesta este un adevăr tot atât de veşnic ca şi Dumnezeu. Este un adevăr care stă în picioare în absolut orice împrejurare. Cu toate acestea, cum se poate produce ceva rău, pe care Dumnezeu îl şi numeşte, chiar descrie în amănunt felul suferinţei ce urmează să se abată asupra celui neascultător, dacă totuşi El nu poate şi nu ştie să facă rău, să gândească rău, fiind în imposibilitatea, prin însăşi natura şi caracterul Lui de Dumnezeu, de a-şi folosi omnipotenţa în pedepsirea oamenilor prin violenţă? 

Potrivit înţelegerii noastre, dacă Dumnezeu ne-ar vorbi ca şi lui faraon, prin mijlocul ales de El, oricare ar fi acesta, pare că de fapt Dumnezeu însuşi intenţionează să întreprindă ceva împotriva păcătosului încăpăţânat, din moment ce spune exact ce i se va întâmpla. Dar aceasta este optica înţelegerii umane, nu divine. Când cunoaştem caracterul Lui şi faptul că nu creează sau nu aduce la existenţă pe loc niciodată ceva rău care să constituie atunci şi acolo ori chiar la un moment dat o ameninţare şi un mijloc de pedepsire pentru încăpăţânarea făţişă a celui neascultător, atunci cuvintele rostite de El ştim că descriu atitudinea Sa de Dumnezeu căruia i s-a refuzat mila şi harul ocrotitor din dreptul acestuia! El, practic, descrie o situaţie ce urmează să apară numaidecât, a cărei manifestare este întru totul vătămătoare sau chiar aducătoare de moarte pentru omul nesocotit, pentru că fără sprijin divin, fără har sau fără puterea care l-a ocrotit şi ferit de mânia lui Satana, ca stăpânitor uzurpator al acestei lumi, Dumnezeu nu mai poate interveni pentru salvarea lui. 

Dumnezeu, în această situaţie dramatică, nu se mai poate manifesta ca Salvator, în neprihănire, de altminteri neprihănirea fiind singura cale prin care salvează Dumnezeu, fiindcă nu mai poate folosi mijlocul harului Său salvator refuzat de păcătos. Lui Dumnezeu i s-a luat posibilitatea de a salva în neprihănire, prin chiar puterea care a adus la existenţă tot ce este viu! Păcătosul a ales să rămână mai departe sub tutela criminală a lui Satana, numai că, din momentul refuzului ajutorului divin special ce i se acordă, asemenea lui faraon, el se pune şi mai mult sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana, ceea ce-i dă dreptul celui din urmă să chinuiască biata fiinţă umană după bunul plac, deoarece face dovada înaintea lui Isus şi a fiinţelor cereşti, prin demonstraţie, că omul acela neascultător, care a dat pe faţă chiar manifestarea spiritului său de împotrivire, refuzând harul mântuitor al lui Dumnezeu, nu merită să fie salvat şi că este la cheremul lui Satana, care îl îndreptăţeşte să facă din el şi cu el ce pofteşte.

Vreau să luăm aminte la cuvintele următoare: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur. Oricine caută să înăbuşe mustrările de conştiinţă, seamănă seminţele necredinţei, iar acestea vor aduce în mod sigur un seceriş." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. Aceste cuvinte inspirate descriu cel mai evident ce nu poate face Dumnezeu omului care se împietreşte în păcat. Înaintea acestui paragraf sublim, Duhul Sfânt ne învaţă că legile din natură sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi tărâmul spiritual. Orice cauză este întotdeauna urmată de un efect. Bunăoară, dacă semănăm sămânţă de floarea-soarelui, vom secera tot floarea soarelui; dacă vom semăna o sămânţă sau un arbust de stejar, ne vom aştepta să avem un stejar în cele din urmă. Tot astfel este şi în domeniul spiritual. Dacă semănăm dragoste, milă, răbdare, ascultare, vom secera întocmai roade de felul acesta, ceea ce ne va face corespunzători pentru veşnicie. Dar dacă semănăm fărădelege, răutate, neascultare, mândrie, atunci şi secerişul va fi pe potriva seminţelor, nu încape nici cea mai mică îndoială.

Acestea sunt legile pe care Dumnezeu le-a întocmit şi pe care le respectă şi în cadrul lor natural, şi în cadrul lor spiritual, iar modul Său de acţiune faţă de omul păcătos se face întotdeauna potrivit acestor legi imuabile. El nu acţionează în afara lor, şi nu pentru că nu ar putea sau că nu ar fi mai presus de ele, de vreme cel tocmai El le-a întocmit, ci le lasă să se desfăşoare potrivit puterilor care le caracterizează în funcţie de alegerea şi decizia definitivă a omului păcătos sau născut din nou. 

     "În legile pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură, efectele urmează cauzei cu o certitudine ce nu dă greş. Secerişul va dovedi ce fel a fost semănatul. Muncitorul leneş este condamnat de chiar lucrul său. Secerişul aduce mărturie împotriva lui. Tot astfel stau lucrurile şi în cele spirituale; credincioşia fiecărui lucrător este măsurată prin rezultatele lucrului său. Caracterul lucrării sale, fie el harnic sau leneş, se va vedea la seceriş. În acest fel se hotărăşte destinul său pentru veşnicie.

     Fiecare sămânţă ce a fost semănată aduce un seceriş după felul ei. Tot aşa este şi în viaţa omului. Noi trebuie să semănăm cu toţii seminţele răbdării, simpatiei şi dragostei; pentru că toţi vom secera ceea ce am semănat. Orice tendinţă de egoism, de iubire de sine, de încredere de sine, va aduce un seceriş asemănător."Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 1, 2.

După ce Inspiraţia divină ne învaţă adevărul privitor la aceste legi, ne spune, aşa cum am subliniat mai sus, că Dumnezeu nu nimiceşte. Acest adevăr extraordinar vrea să scoată în evidenţă că loialitatea sau credincioşia lui Dumnezeu faţă de principiile neprihănirii, faţă de Sine însuşi, dă mărturie că Dumnezeu nu are cum să distrugă pe nimeni, fiindcă el nu seamănă seminţele răului, bolii şi ale morţii nicăieri. El, Tatăl nostru ceresc, prin Isus şi Duhul Sfânt, seamănă totdeauna potrivit cu neprihănirea, şi va secera roade de aceeaşi natură cu semănatul seminţelor neprihănirii, dragostei, milei, răbdării, simpatiei, etc. 

Acum urmează partea cea mai interesantă. După paragraful referitor la faptul că Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni, Duhul Sfânt ne pune înainte proba şi dovada realităţii acestui adevăr neschimbător şi veşnic, aşa cum a fost scos el în evidenţă în legătură cu cele zece plăgi! Duhul Sfânt ar fi putut alege orice alt eveniment biblic din Vechiul Testament, dar n-o face; ci îl alege taman pe acesta. De ce? Deoarece în el este reflectat cel mai bine cum Dumnezeu nu distruge şi cum legile amintite lucrează potrivit felului cum au fost gândite şi aranjate de Dumnezeu spre folosul oamenilor, dacă vor să ia aminte la apelurile de salvare ale lui Dumnezeu, sau spre nimicirea lor, dacă vor să rămână în starea lor păcătoasă. 

     "Respingând prima avertizare din partea lui Dumnezeu, faraonul din vechime a semănat seminţele încăpăţânării şi a secerat încăpăţânare. Dumnezeu nu l-a obligat să nu creadă. Sămânţa necredinţei, pe care acesta a semănat-o, a produs un seceriş după felul ei. De aceea atitudinea lui de împotrivire a continuat, până când a ajuns să vadă ţara sa pustiită, pe fiul său întâi născut rece şi mort, şi pe toţi întâii născuţi ai casei lui, şi ai tuturor familiilor din împărăţia sa morţi, până când apele mării s-au strâns iarăşi asupra cailor, carelor şi a războinicilor lui. Istoria sa este o ilustraţie teribilă a adevărului cuprins în cuvintele ce spun că: >Ce seamănă omul, aceea va şi secera<. Galateni 6.7." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 4.

Dacă semănăm seminţele ascultării rămânem sub ocrotire divină, dacă le semănăm pe cele ale neascultării şi luării în derâdere a apelurilor de salvare divină, atunci ne vom despărţi pe zi ce trece tot mai mult de Dumnezeu, până când recolta va fi de aceeaşi natură ca semănatul, adică moartea. Potrivit acestui adevăr descoperit, cele zece plăgi nu sunt altceva decât seceratul seminţelor încăpăţânării semănate de faraon. Când Hristos a spus ce plagă urmează, El nu a făcut altceva decât să descopere îndepărtarea şi mai mult a faraonului de harul protector al lui Isus, lucru care a dus la slăbirea puterii de ocrotire a îngerilor Săi veghetori. 

Hristos a numit sau descris răul ce urma să se întâmple, arătând către caracterul încăpăţânării tot mai evidente şi de nevindecat a împăratului egiptean, încăpăţânare care îl aşeza tot mai mult în mâinile lui Satana. Asta ne descoperă că o dată cu fiecare refuz al faraonului de a accepta mila vindecătoare divină, puterea de ocrotire a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii Săi veghetori în acest sens, se restrângea sau era retrasă de la o anumită zonă sau loc, indicat de toiagul lui Moise, dând loc astfel manifestării puterilor aflate în natură, puteri ce devin adevăraţi chinuitori şi nimicitori pentru viaţa umană. Satana se poate sluji de aceste puteri dirijându-le sau creând manifestări înfiorătoare pentru om, care au rolul de a distruge. 

În cartea lui Iov, Satana este descoperit cel mai bine în rolul său de nimicitor. Acolo se arată că el poate produce foc, pe care unul din soli l-a pus în seama lui Dumnezeu, zicând că focul lui Dumnezeu a căzut din cer, pe când în realitate era opera lui Satana, întrucât Dumnezeu îi dăduse în mâini tot ce avea Iov, mai puţin viaţa acestuia; poate crea bube pricinuitoare de dureri aproape insuportabile; se poate folosi de alţi oameni răi prin care provoacă pagube însemnate altor oameni liniştiţi, sau chiar le pot lua viaţa. Toată acţiunea de distrugere a familiei lui Iov şi chinul la care a fost supus au fost în întregime lucrarea diabolică a lui Satana. Aceste lucruri se întâmplă când bariera ocrotitoare a harului divin este îndepărtată. Satana nu poate face tot ce pofteşte deocamdată, fiindcă Hristos ocroteşte pământul nostru într-un fel cu totul şi cu totul deosebit. Dar, când omul refuză ajutorul divin, el este pregătit să se despartă de Dumnezeu şi în cele din urmă va fi lăsat în puterea nimicitoare a lui Satana. 

Da, Satana poate folosi forţele naturii pentru a crea furtuni, incendii devastatoare, cutremure, uragane înfiorătoare şi le poate dirija, cât îi stă în putere, asupra celor ce nu mai beneficiază de scutul ocrortirii divine. Să luăm aminte la cuvintele următoare deoarece sunt pline de înţeles: 

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmle, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului... Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

     În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi animalelor." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18, 19.

Aşadar, prezenţa lui Satana ca persoană în tabloul terifiant al celor zece plăgi este indicată de Hristos, atunci când descoperă ce urmează să se întâmple din cauza neascultării lui faraon. Atât faraon, cât şi poporul egiptean nu ştiau că se aflau sub stăpânirea celui mai crud dintre tirani; că puteri ale naturii erau gata să se prăvălească asupra capului neocrotit al lui faraon, dacă el continua să nu asculte cuvintele lui Moise, că Satana va face tot ce-i stă în putinţă să-l menţină într-o stare de neascultare pe faraon tocmai pentru că, astfel, frâul ocrotitor al lui Dumnezeu avea să fie îndepărtat puţin câte puţin, cât să-i ofere lui posibilitatea să-şi manifeste puterea sa nimicitoare. Scopul urmărit de diavolul era de fapt distrugerea copiilor lui Israel. Ştia că din ei se va naşte Mesia, şi îţi propusese să distrugă acest popor, nu avea importanţă dacă împreună cu el pierea şi imperiul egiptean. Satana este lipsit de scrupule; se foloseşte cât poate de cineva până ajunge la punctul în care se descotoroseşte de el, dacă astfel şi-a atins ţelul în distrugerea altora. 

De ce, totuşi, pare ca şi cum Satana execută ceea ce Isus spune că urmează să se întâmple? Este ca şi cum şi-ar fi asumat rolul de aducător la îndeplinire a poruncilor divine de pedepsire. De pildă, dacă cineva ne-ar descoperi că am face un lucru detestabil sau contrar legii, noi ne-am apăra susţinând contrariul, ascunzând în realitate intenţia noastră descoperită corect de persoana respectivă. Pe când, Hristos îl descoperă pe Satana ca urmând să săvârşească nişte rele îngrozitoare, numai că el nu se fereşte şi face întocmai ce spune Isus că are de gând să facă. Este ca şi cum ar fi vrăjit, dacă nu silit, să facă aşa ceva. 

Aceasta este doar o părere omenească, o impresie a minţii nefamiliarizată cu principiile descoperite ale neprihănirii. Fiindcă îl urăşte de moarte pe Isus, Satana n-ar face niciodată ceea ce ar spune Isus, motiv pentru care s-a şi lansat într-o răzvrătire de nevindecat. Cu toate acestea, răspunsul îl găsim în faptul că îi este imposibil să facă altceva. El este lipsit cu totul de puterea harului divin, care ţine în frâu patimile inimii nerenăscute, adică răzvrătite. Chiar nu se dă înapoi de la aşa ceva, fiindcă este singurul fel de a se manifesta, din cauza puterii de stăpânire a păcatului din inima sa. Nu se poate reţine să nu facă răul; este în natura lui să fie exact ceea ce Hristos spune să este - nimicitorul. 

Dar, făcând întocmai lucrurile pe care Isus spune că le face, el mizează pe ticăloasa amăgire a oamenilor, cum că de fapt iniţiatorul relelor şi pedepselor nenorocite, faţă de care omul nu are cum să se apere, este Isus sau Dumnezeu Tatăl. El lucrează totdeauna prin camuflaj; îşi ascunde adevărata identitate şi pune faptele şi trăsăturile sale rele de caracter în seama Creatorului. Satana nu se poate opri să nu facă răul. Cruzimea este de la Satana; este dacă vreţi definiţia supremă şi caracteristica dominantă a caracterului lui. Aşa că, el a ştiut că aducând plăgile asupra Egiptului, oamenii, când vor citi ce spune Isus că trebuie să se întâmple, vor crede în realitate că El însuşi le-a produs prin puterea Sa creatoare, ca mijloc de pedepsire a ticălosului de faraon. 

Veniţi să judecăm

      "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul." Isaia 1,18.

Aceasta este invitaţia Tatălui din cer, să cercetăm cu minuţiozitate şi să judecăm raţional evenimentul celor zece plăgi, precum şi caracterul Său descoperit prin solia adresată de Moise lui faraon. Această întâmplare a fost consemnată în Scripturi ca pildă spre învăţătura noastră cu privire la faptul că Isus este descoperirea vie a Tatălui din cer şi că procedeul Său cu faraon este acelaşi în absolut toate evenimentele vechi-testamentare. Şi asta pentru că în Dumnezeu "nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" Iacov 1,17, şi mai departe pentru că "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

A apela la raţiune şi la conştiinţă înseamnă a respecta demnitatea omului şi inteligenţa acestuia şi, de asemenea, mai înseamnă a-l ajuta să gândească prin cercetare, cântărind cuvintele şi dovezile oferite de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată lua decizia corespunzătoare situaţiei în care se află, spre binele lui şi al semenilor săi. Un bine făcut unui om de către Dumnezeu, se va răsfrânge întotdeauna asupra altora în aceeaşi măsură, sau poate mai mult. Aşadar, Isus, în Egipt, prin Moise, trebuie să-l abordeze pe împăratul capricios şi încăpăţânat cu demnitatea cuvenită, plin de respect, în aşa fel încât acesta din urmă să fie în stare să conştientizeze toate urmările care pot veni dacă nu ia în seamă apelurile bunătăţii, milei şi iubirii divine. 

Din acest motiv, Isus a trebuit să se descopere faraonului ca Dumnezeul Creator, un Dumnezeu net diferit de toţi zeii Egiptului, închipuiri materializate sub diferite forme, ale demonilor şi lui Satana. Principalii zei ai Egiptului erau zece la număr, de unde şi cele zece plăgi, fiecare dintre aceste plăgi lovind în câte unul dintre aceşti zei, ca o dovadă că aceştia sunt doar închipuiri deşarte ce nu au nici o putere să-i apere pe oameni. Prin reprezentatul Său vizibil de pe pământ, prin Moise, Isus Hristos a găsit că este necesar să facă singura minune cu ajutorul puterii Sale creatoare, ca semn sau indiciu că El este atotputernic. Spun că este singura deoarece a avut loc direct prin puterea Sa creatoare, prin care a creat absolut tot ce se vede. Această singure minune este marca cu care s-a recomandat Isus, ca Dumnezeul evreilor, lui faraon.

Cele zece plăgi sunt minuni, dar nu trebuie atribuite puterii creatoare a lui Dumnezeu. Acea minune cu care Isus s-a recomandat faraonului egiptean este transformarea unui băţ, mai precis a toiagului lui Aaron, care mai târziu avea să intre în istoria biblică sub numele de toiagul lui Moise, într-un şarpe autentic, viu, aşa cum cunoaştem fiecare dintre noi ce înseamnă un şarpe. De ce această singură minune trebuie să o atribuim direct puterii creatoare a lui Isus? Deoarece a adus la viaţă un lucru neînsufleţit, chiar dacă existent. Hristos a dat viaţă unui băţ; a arătat în felul acesta că este Creatorul a tot ce se vede. Demonstraţia iubirii divine începe înaintea lui faraon cu crearea unei vietăţi dintr-un lucru absolut mort, fără viaţă. Mai mult, şarpele creat nu era veninos; el nu a căutat să se repeadă la faraon sau la vreunul dintre preoţii şi vrăjitorii cu care se înconjura, în schimb a înghiţit şerpii pe care îi făcuse vrăjitorii lui faraon. Aceşti şerpi erau în realitate o iluzie optică, o înşelătorie, o scamatorie satanică, întrucât Satana nu poate da viaţă, nu poate crea din ceva mort un lucru viu sau o vietate!

     "De fapt, vrăjitorii n-au prefăcut într-adevăr toiegele lor în şerpi; dar, prin vrăjitorii, ajutaţi de marele înşelător, ei au fost în stare să producă această înşelăciune. Era mai presus de puterea lui Satana să schimbe toiegele în şerpi vii. Prinţul răului, deşi posedă toată înţelepciunea şi puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau de a da viaţă; această prerogativă o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana să facă, a făcut; el a săvârşit o înşelăciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefăcut în şerpi. Aşa credea faraon şi aşa credea curtea lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Plăgile asupra Egiptului, par. 16.

Hristos se prezintă prin solul Său ales, Moise, lui faraon ca Dumnezeul care dă viaţă, adică un Dumnezeu care este în stare să salveze orice om mort în păcatele lui, dar şi de puterea lui Satana. El deţine puterea de a da viaţă şi de a răscumpăra pe toţi cei ce ascultă de El. Este demn de observat faptul că minunea care a avut loc a fost spre binele tuturor celor din jur, în sensul că nu a reprezentat o ameninţare la adresa vieţii şi persoanei nimănui. Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin care dă viaţă, nu poartă în sine germenii morţii, nu reprezintă niciodată şi în nici un context o ameninţare la adresa cuiva. Viaţa în sine înseamnă lumina lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Aşa că, Isus s-a prezentat împăratului îngâmfat ca Dumnezeul vieţii, Dumnezeul dragostei invincibile. 

Aceasta este solia cu care Dumnezeu îşi începe descoperirea puterii Sale, a caracterului Său şi a guvernării Sale asupra celor creaţi, înaintea lui faraon. Numai că faraon respinge această solie pe baza faptului că vrăjitorii lui au făcut şi ei nişte şerpi, cu toate că erau doar o scamatorie a lui Satana. Am învăţat deja că imperiul egiptean era imperiul creaţiei lui Satana şi că supuşii lui, locuitorii acestuia, în speţă egiptenii, i se închinau prin feluritele zeităţi, el inspirând mintea lor să-i fabrice sub diferite forme şi arătări, în speţă chipuri de animale, cum erau boul şi broasca. Prezenţa lui Dumnezeu şi începutul manifestării caracterului său înaintea lui faraon, au fost o ameninţare vădită pentru prinţul întunericului; era ca şi cum teritoriul aflat sub stăpânirea sa fusese invadat de Dumnezeu.

Astfel dar, confruntarea era de fapt între Isus, împotriva căruia se răzvrătise Satana, şi acest prinţ al întunericului care-şi revendica stăpânirea. Este ştiut faptul că el a susţinut, de la căderea omului sub puterea sa stăpânitoare, că pământul este proprietatea sa, autointitulându-se stăpânitorul lumii acesteia. Isus îl demască în această postură pe tatăl minciunii. "...vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine". Ioan 14,30. "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: >Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc<." Luca 4,5.6.

Acum, tuturor Dumnezeu ne adresează invitaţia din debutul studiului nostru, aceea de a judeca noi singuri, cu mintea noastră, ce s-a întâmplat în Egipt de fapt, după acest refuz al faraonului de a recunoaşte autoritatea iubirii lui Hristos, singura prin care El se poate manifesta. De ce au urmat zece plăgi? De ce au avut loc dezastre peste dezastre pentru a forţa cumva voinţa stricată a lui faraon să cedeze? 

Majoritatea creştinilor susţin că cele zece plăgi au fost produse prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, că faraon merita din plin să sufere, din cauza încăpăţânării sale neruşinate, şi, drept dovadă, Dumnezeu trece la represalii şi îl pedepseşte mai mult şi mai mult, până când nefericitul avea să cedeze în faţa atotputerniciei Dumnezeului cerului. Dar, următoarele cuvinte stau ca mărturie fără echivoc că Dumnezeul iubirii nu acţionează niciodată în felul acesta. "Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forţă pe care o exercită El este iubirea constrângătoare." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?, par. 6. "Niciodată n-a fost cineva întors din calea sa greşită prin mustrări şi reproşuri." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?, ultimul paragraf. "Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4.

Dacă cele zece plăgi ar fi avut menirea să câştige prin forţă voinţa şi închinarea lui faraon, atunci cum putem susţine că Dumnezeu este dragoste? Astfel de procedee înjosesc pe Creatorul nostru şi îl coboară la nivelul de criminal mafiot. 

Să începem să judecăm, aşa cum ne cere Maiestatea Cerului, Isus Hristos. Primul lucru demn de observat în acest cadru al desfăşurării manifestării lui Dumnezeu şi al celor zece plăgi este modul cum Dumnezeu se descoperă mai întâi lui faraon. El săvârşeşte o minune creatoare, dând viaţă unui toiag. Dumnezeu este viaţă, iar viaţa îşi găseşte începutul în Dumnezeu; asta înseamnă că în interiorul acestei Vieţi nu are cum să existe mecanisme de constrângere dacă nu asculţi de Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu îi asigură lui faraon dreptul de a fi liber şi de a decide, fără constrângeri, să fie mai departe ceea ce-şi doreşte să fie, un împărat care poate şi vrea să ia hotărâri împotriva iubirii divine. Minunea cu care Isus îşi începe misiunea de salvare a lui faraon şi a naţiei egiptene de la pieire, dar mai ales a iudeilor, căci ne aducem aminte că întregul imperiu se afla sub stăpânirea crudă şi ticăloasă a lui Satana, este emblema desăvârşirii divine.

El începe salvarea acelui imperiu întocmai în maniera în care a început să creeze pământul nostru, aceea că dă viaţă! Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu este emblema desăvârşirii, căci tot ce creează, creează într-un mod perfect, desăvârşit, fără cusur. Modul cum Dumnezeu creează, ne descoperă frumuseţea absolută a unei opere perfecte, în care nu există fisură, în care nu există nici un defect şi, deci, în care nu poate exista moarte. Nu există nici un defect în tot ce face Dumnezeu. Aceasta este marca Lui de lucru. Să luăm aminte la cuvintele Inspiraţiei divine: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul... Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun... Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune... Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune... Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune..." Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor..." Geneza 1,1.10.21.25.31; 2,1.

Observăm că la sfârşitul fiecărui act creator, din marea lucrare sau operă a genezei creaţiei acestui pământ din partea lui Dumnezeu, se afirmă că toate erau bune, iar la sfârşitul întregii lucrări creatoare Dumnezeu pune pecetea şi spune că absolut totul este perfect, fără cusur ori defect. Desăvârşirea este pecetea puterii creatoare a lui Dumnezeu. Nu exista nimic în interiorul creaţiei făurite de Dumnezeu care să pună în primejdie ori să ameninţe viaţa omului sau animalelor. Aşa ceva era exclus cu desăvârşire. Altminteri, ar fi fost absurd ca Dumnezeu să spună, la sfârşit, că tot ce crease El era foarte bun. De aici învăţăm lecţia că manifestarea puterii creatoare a lui Dumnezeu se face totdeauna şi în orice context doar în şi prin desăvârşire. Că ea nu reprezintă niciodată o ameninţare pentru viaţa cuiva şi că nu conţine în ea un element al constrângerii la care Dumnezeu să apeleze ori de câte ori omul păcătos nu vrea să asculte şi să i se închine!

Ei bine, dacă este să mergem mai departe, atunci trebuie să aflăm că puterea creatoare a lui Yahweh este în sine o manifestare a dragostei constrângătoare, fără de care Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu şi nu poate exista. Şi am ajuns la punctul culminant în legătură cu acest aspect deosebit de important al puterii lui Dumnezeu, şi anume că, de vreme ce singurul fel de a se descoperi şi manifesta Dumnezeu este în şi prin dragoste, atunci concluzia logică şi firească este aceea că El nu poate şi nu ştie să distrugă! Puterea Lui creatoare are o singură direcţie - dăruieşte viaţă, face să existe ceva ce nu a fost niciodată. Exact în maniera aceasta a început o descoperire de Sine înaintea lui faraon. A început dăruind viaţă unui lucru mort. Acesta este felul cum El se recomandă tuturor oamenilor păcătoşi. 

Puterea creatoare a lui Yahweh Isus Hristos şi Tatăl, putere care capătă toate acele forme care se găsesc şi sunt gândite în mintea lui Dumnezeu, cu ajutorul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt, El fiind Modelatorul divin şi Veghetorul sfânt, pe care le transpune într-o realitate palpabilă, vie, de dorit, nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată puterea de nimicire a fiinţelor inteligente păcătoase. Ea nu este mijlocul prin care Dumnezeu pedepseşte pe păcătos, doar pentru că acesta şi-a exercitat dreptul liber, de neatins şi inalienabil de a gândi pentru sine şi a face ceea ce voieşte. Stă scris: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur..." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. 

     "Nu trebuie să-l vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul îşi aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile sale acţiuni declanşează o înlănţuire de consecinţe care aduc un rezultat sigur. Fiecare act de încălcare a legii se răsfrânge asupra păcătosului, produce în el o schimbare a caracterului şi-l face să păcătuiască mai uşor a doua oară. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart singuri de Dumnezeu, îşi întrerup singuri canalul binecuvântării şi rezultatul sigur este ruina şi moartea." Manuscript 23a, 1896. 

În paragraful de mai sus este descris în cel mai lămurit mod cum s-a despărţit faraon singur şi naţiunea lui idolatră de dragostea lui Dumnezeu, care a încercat să îi salveze de mânia lui Satana. Deci, dacă Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni, este pentru că puterea Sa creatoare nu face aşa ceva. Dumnezeu nu poate săvârşi răul, fiindcă răul şi orice manifestare a acestuia este o caracteristică a puterii distrugătoare a lui Satana, căci el este nimicitorul. Manifestarea puterii creatoare a lui Dumnezeu este manifestarea dragostei constrângătoare şi se descoperă sau se dă pe faţă totdeauna dând viaţă sau răscumpărând viaţa omului păcătos. Aceasta este singura direcţie de manifestare a ei. Prin urmare, putem conchide că cele zece plăgi nu sunt opera distructivă a lui Dumnezeu, fiindcă El nu se poate manifesta şi descoperi printr-o lucrare de nimicire, ci numai dând şi răscumpărând viaţa. Plăgile au adus cu ele însele suferinţe de nedescris şi în cele din urmă distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale. 

Din acest motiv temeinic, ele nu pot şi nu trebuie asociate cu puterea creatoare sau cu atotputernicia lui Dumnezeu. Ele sunt minuni doar dacă le raportăm la neputinţa omului de a le produce, dar nu sunt minuni dumnezeieşti, nu au fost create de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire a lui faraon, câtă vreme Duhul Sfânt ne-a descoperit adevărul de netăgăduit că Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Cele zece plăgi nu reprezintă modul lui Dumnezeu de a se descoperi pe Sine, fiindcă acolo nu a fost implicată puterea Sa creatoare, ci ele au fost o manifestare a puterii lui Satana de a secera vieţi, doar fiindcă faraon, prin propriile sale acţiuni de refuz, a făcut să se declanşeze o înlănţuire de consecinţe care au avut un singur rezultat sigur - despărţirea de Dumnezeu.

Prea adesea, dacă nu întotdeauna, potrivit filozofiei înţelegerii noastre, credem că dacă cineva are o putere indestructibilă, poate face tot ce pofteşte, fie bine, fie rău, aşa cum cer împrejurările. Acest lucru face parte din filozofia gândirii noastre, iar în mintea noastră ea este chiar o realitate. Bunăoară, suntem educaţi să credem în felul acesta deoarece putinţa este măsurată şi după capacitatea de a face lucruri incredibile, care depăşesc uneori sfera umană. Avem eroi creaţi de scriitori de acest gen, eroi care mai apoi ajung pe micile şi marile ecrane datorită unor scenarişti şi regizori care se ocupă cu aşa ceva. Batman, Superman, Omul de oţel, Omul furnică, Omul păianjen, toţi aceştia sunt dotaţi cu puteri supranaturale şi fac lucruri neomeneşti. Ne bucurăm toţi când fac binele şi îi prind mai ales pe răufăcători. Atunci când este cazul, şi situaţia o cere, ei pot distruge lucruri, numai pe răufăcător să-l prindă. Apelează, dacă este necesar, întocmai la mijloacele pe care le foloseşte şi personajul ce întruchipează puterea malefică, adică poate distruge lucruri, poate ameninţa, poate minţi, ca să ajungă să-l prindă cumva pe cel rău, etc., nu se dă înapoi de la nimic, numai binele să iasă învingător. 

Astfel, s-a creat tiparul unei filozofii a gândirii în virtutea căruia credem cu toată certitudinea că dacă o fiinţă umană sau supranaturală deţine o putere extraordinară, atunci aceasta poate face ce pofteşte, fără limite. Exact aceasta este imaginea pe care o avem despre atotputernicia lui Dumnezeu! Am ajuns să credem şi să scriem că Dumnezeu poate face orice, că doar este atotputernic, puterea Sa creatoare fiind invincibilă. El poate da viaţă şi la fel de bine o poate lua, când hotărăşte El, fiindcă aşa stă scris în Scripturile adevărului. A-l înţelege pe Dumnezeu în felul în care este prezentat Batman, înseamnă a nu-l cunoaşte, a ne baza pe simţuri şi a avea o închipuire falsă cu privire la maiestatea şi atotputernicia lui Dumnezeu.

Puterea Sa creatoare este propria Lui lumină, propria Lui viaţă, propria Lui dragoste în acţiune. Măsura omnipotenţei lui Dumnezeu este dragostea, iar dragostea Sa pentru toate fiinţele create este Fiul Său, Isus Hristos, singura Fiinţă din tot Universul care îl poate descoperi pe Dumnezeu în lumina Lui adevărată şi exactă. Manifestarea acestei puteri extraordinare, care este viaţă, este întotdeauna şi în orice loc desăvârşirea, perfecţiunea. Acesta este standardul după care lucrează, se descoperă şi se manifestă Dumnezeu, prin Isus Hristos. Lumea noastră a fost creată potrivit acestui standard, fiindcă Dumnezeu atestă pentru totdeauna în Cuvântul Său scris că "S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune." Descoperirea iubirii divine înaintea lui faraon s-a făcut doar potrivit acestui standard, şi nu altfel. 

Dumnezeu a creat un şarpe din ceva mort, ca să îi atragă atenţia lui faraon asupra nevoi sufletului său mai întâi, aceea că avea nevoie de o viaţă nouă spirituală pentru a deveni un om nou în Isus Hristos, exact aşa cum peste veacuri Nebucadneţar este uluit de această dragoste şi devine ucenicul Mântuitorului, căci el, spre deosebire de faraon, a văzut şi priceput cât de mult îl iubeşte Fiinţa despre care i-a tot vorbit Daniel. 

Dumnezeu nu-şi poate folosi niciodată atotputernicia precum eroii filmelor fantastice sau ai desenelor animate. El nu poate face ce vrea cu acea putere atâta vreme cât Duhul lui Dumnezeu spune că Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Puterea Sa creatoare nu este o putere de distrugere, nu îi serveşte Celui preaînalt pentru a-i pedepsi pe oamenii neascultători, nu constituie un mijloc de chinuire a acestora provocând dureri şi suferinţe extreme, unele aproape de nedescris, nu este o bâtă divină pentru executarea sentinţei asupra omului păcătos. Dacă ar fi toate acestea la un loc, atunci Inchiziţia trebuie să se fi inspirat de la Dumnezeu, papalitatea trebuie să fie imaginea corectă a caracterului Dumnezeului cerului, iar Lucifer ar fi îndreptăţit ca prima fiinţă care a dibuit cum trebuie faptul că Dumnezeu, când nu mai suportă şicanele unei voinţe împotrivitoare, recurge la măsuri dure, sălbatice, măsuri prin care să provoace cea mai mare suferinţă posibilă, aşa ca pentru răcorirea inimii Lui. 

Încă o dată: "Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este restauratorul." Divina vindecare, cap. Cooperarea divinului cu umanul, subcap. Izvorul vindecării, par. 2. Trebuie să lăsăm toate prejudecăţile la o parte şi să înţelegem că boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Această putere este opusă unei alte puteri, fiindcă dacă n-ar fi aşa, atunci nu ar putea fi o putere opusă. Dacă ar fi puterea lui Dumnezeu, după cum majoritatea crede, dacă nu chiar toţi şi fără sfială, atunci ar însemna că Dumnezeu este opus Lui însuşi, deci, că este dezbinat împotriva Lui. Aceasta este singura concluzie logică. Însă, fiind o putere opusă, ea este împotrivitoare puterii creatoare sau atotputerniciei lui Dumnezeu, care este străină cu totul de suferinţă şi tot cortegiul durerilor aduse de ea, inclusiv moartea. 

O putere este opusă totdeauna unei alte puteri, în nici un caz nu poate fi opusă faţă de ceva care este de acelaşi caracter cu ea. Este un fapt evident, şi toţi trebuie să fim de acord cu aceasta. În acest caz, puterea opusă aparţine şi este puterea lui Satana, căci el este nimicitorul în absolut toate privinţele. El se opune bunătăţii, milei şi iubirii divine cu tot arsenalul aflat în mintea sa şi în puterea sa fizică, în încercarea eşuată de a demonstra că Dumnezeu este un tiran care forţează conştiinţa şi raţiunea fiinţelor inteligente să-i aducă închinare, atunci când acestea decid altfel pentru ele însele. 

     "De aceea, el l-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-l considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 8.

Dumnezeu ne roagă să venim şi să judecăm noi înşine care este adevărata realitate în legătură cu manifestarea Sa şi caracterul Său, prezentându-ne principiile Evangheliei, ale neprihănirii, în lumina cărora El se înfăţişează ca Dumnezeu cu noi, Dumnezeul dragostei, un Dumnezeu care nu doreşte moartea păcătosului. A încerca să înţelegem şi să explicăm cele zece plăgi, în afara altor evenimente similare vechi-testamentare, neţinând seama de principiile neprihănirii, a încerca să facem lucrul acesta denaturând adevărul cu privire la faptul că Isus Hristos este acelaşi dintotdeauna, atestând că Dumnezeu Tatăl este neschimbător, înseamnă a nu cunoaşte persoana sublimă a Aceluia care l-a descoperit şi îngerilor, şi oamenilor păcătoşi - Isus Hristos. 

Dacă explicaţia pe care o avem cu privire la caracterul lui Dumnezeu deformează adevărul fundamental că El este acelaşi în absolut toate împrejurările şi că se manifestă potrivit sfinţeniei Sale, adică prin desăvârşire, unde nu poate exista nimic contrar acesteia sau de o altă natură decât desăvârşirea, atunci trebuie să ştim că nu îl cunoaştem deloc pe Dumnezeu şi nici Cuvântul inspirat, Biblia. Manifestarea Lui este întotdeauna în dragoste, iar în dragoste, după cum suntem învăţaţi de apostol, nu există frică. Frica este prima consecinţă şi reacţie a părinţilor noştri, Adam şi Eva, după ce au păcătuit. S-au ascuns amândoi de Isus Hristos. Dacă frica este o consecinţă a păcatului, atunci cum trebuie să fie înşelăciunea, minciuna, durerea, suferinţa, chinuirea trupului şi a minţii, moartea? Cum trebuie să fie acele lucruri care produc rău omului, care şi-a exercitat dreptul liber dat lui de Dumnezeu, şi inalienabil, de neatins, de a gândi şi înfăptui ce-şi doreşte, fie şi să păcătuiască? Dacă pedepsele lui Dumnezeu decurg din exercitarea directă a puterii Sale îndreptată împotriva păcătosului, atunci răzvrătirea lui Satana este justificată. 

Aşadar, "Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul." Isaia 1,18. 

     "Nu prin forţa armelor, nu prin intervenţii violente avea să biruiască împărăţia lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, par. 7.

Puterea constrângătoare - caracteristica guvernării lui Satana

      "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. 

Pentru că Cerul întreg, după cum afirmă Duhul Sfânt mai sus, este interesat de fericirea omului, de bună seamă trebuie să fi fost interesat şi de fericirea poporului egiptean şi a faraonului care se afla atunci la cârma împărăţiei egiptene. A fi interesat de fericirea cuiva înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare a nu-i vrea răul cu nici un chip; înseamnă să acţionezi ca cineva care nu urmăreşte distrugerea cuiva doar pentru că se încăpăţânează să nu asculte. Mijlocul folosit împotriva neascultării nu poate fi niciodată exercitarea constrângerii şi a violenţei, ci doar un mijloc care apelează numai la raţiune şi la conştiinţă. Iar asta înseamnă să fi în imposibilitatea de a distruge pe cineva prin arme de nimicire sau prin exercitarea unei puteri superioare pe care celălalt nu o deţine. De aceea şi pe bună dreptate, Duhul adevărului afirmă o dată şi pentru totdeauna că "Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui." Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, ultimul paragraf.

     "Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la raţiune şi la conştiinţă. >Veniţi totuşi să ne judecăm< este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii şi caracterului, şi ar face din om un simplu robot. Nu acesta este scopul Creatorului." Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 4. 

Noi trebuie să vedem împlinirea acestor cuvinte inspirate în modul cum Isus a acţionat pentru fericirea lui faraon şi a poporului egiptean. Orice altceva în afara adevărului descris mai sus, nu vine din partea Înţelepciunii divine şi nu are nimic de-a face cu caracterul Aceluia care adevereşte, prin Isus Hristos, că este dragoste. 

În confruntarea din Egipt au stat faţă în faţă doi monarhi: Dumnezeu, Creatorul, prin Moise, şi faraon, împăratul celei mai puternice împărăţii existente la vremea aceea. Fiind două împărăţii diferite, atunci trebuie că şi principiile guvernării lor trebuie să fi fost diferite; prin urmare, modul de manifestare al celor doi împăraţi, unul veşnic, celălalt muritor, trebuie să fie o oglindire a acelor principii, iar mijloacele folosite de asemenea. Pe Dumnezeu trebuie să-l vedem ca pe unul care este interesat de fericirea lui faraon şi totodată care apelează la raţiunea şi conştiinţa monarhului pământesc, pentru ca acesta să poată judeca pentru sine ce spune Dumnezeu, fără să se simtă umilit sau forţat să ia numai decizia pe care Dumnezeu s-ar fi aşteptat să o ia în contextul acelor împrejurări. Trebuie să vedem cum Dumnezeu nu face nici cea mai mică sforţare de a sili cumva voinţa lui faraon să facă lucruri pe care acesta nu le doreşte, chiar dacă ar fi fost spre binele său şi al poporului său.

În studiul anterior, am dovedit că Dumnezeul Vechiului Testament este în realitate Dumnezeul întrupat, Emanuel sau Isus Hristos. Iar despre Hristos, Cuvântul inspirat ne spune următorul adevăr: ">Îi vor pune numele Emanuel... Dumnezeu cu noi.< >Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu< se vede >pe faţa lui Isus Hristos<. Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era >chipul lui Dumnezeu<, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, >strălucirea slavei Sale<. Şi tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi >Dumnezeu cu noi<." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 1, 2.

Dacă scopul suprem al lui Isus, prin întruparea Sa, a fost "să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu", adică să manifeste slava lui Dumnezeu între oamenii timpului său, în Israel, în corp omenesc păcătos, slab şi muritor, atunci, cu cea mai mare certitudine, acelaşi Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu neîntrupat încă, prin reprezentantul său personal al acelei vremi, Moise, trebuie să fi manifestat aceeaşi slavă a lui Dumnezeu înaintea lui faraon şi în mijlocul poporului egiptean, în scopul precis de a descoperi lumina iubirii lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu neschimbător şi sfânt, a Creatorului pe care faraon nu avea de unde să-l cunoască întrucât religia politeistă şi idolatră egipteană nu-i permitea.

Aşa stând lucrurile, trebuie să devină limpede pentru orice minte onestă şi raţională, chibzuită, că în evenimentul celor zece plăgi, premergătoare ieşirii iudeilor din imperiul egiptean, confruntarea care a avut loc nu a fost în realitate între Dumnezeul cerului şi faraon, ci între Isus Hristos, slava Tatălui din cer, şi Lucifer, îngerul decăzut şi răzvrătit; între puterea iubirii răscumpărătoare, al cărei reprezentant era Moise, şi puterea încăpăţânării şi neascultării, exprimată pe faţă de către faraon, reprezentantul direct al lui Satana; între principiile caracterului şi guvernării lui Dumnezeu şi principiile caracterului şi guvernării lui Satana. Ca atare, confruntarea a fost direct între Isus şi Satana pe tărâm omenesc. "Cât despre Moise, el a fost >credincios în toată casa lui Dumnezeu< ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm." Evrei 3,5.6.

Este de aşteptat, deci, ca în acel timp despre care vorbim, să vedem o manifestare între principiile guvernării lui Dumnezeu şi principiile guvernării lui Satana. Ţinem minte că singurele mijloace pe care Dumnezeu le poate folosi atunci când doreşte să salveze sunt bunătatea, mila şi dragostea, nimic mai mult, nimic mai puţin. Întrucât autoritatea lui Dumnezeu este morală, atunci puterea prin care El trebuie să se manifeste, fiindcă este pur şi simplu în natura Lui aşa ceva, este puterea adevărului şi iubirii. În aceste condiţii, exercitarea forţei este contrară cu desăvârşire principiilor de guvernare divină, fiindcă pur şi simplu Creatorul intelectului a garantat cu viaţa propriul Său Fiu, Isus Hristos, să nu forţeze, să nu constrângă şi să nu folosească violenţa niciodată împotriva omului păcătos sau a oricărei alte fiinţe inteligente. Folosirea constrângerii naşte şi conduce mereu la rebeliune şi neascultare, iar neascultarea înseamnă în cele din urmă blestemul rămânerii fără ocrotire divină.

     "Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."  Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Naşterea tuturor imperiilor pământeşti s-a făcut doar prin sabie, iar sabia este mijlocul menţinerii unei cârmuiri bazate în exclusivitate pe forţă şi constrângere, pe violenţă, prin care se urmăreşte supunerea. N-a fost niciodată altfel. Acest lucru trebuie să ne conducă cu gândul că toate imperiile omeneşti au avut la baza ivirii şi existenţei lor sabia - puterea constrângătoare. Iar această putere este caracteristica predominantă a cârmuirii sau guvernării lui Satana. Toate imperiile au fost chipul şi asemănarea caracterului şi a principiilor guvernării lui Satana. Ele ilustrează cel mai bine planul şi dorinţa lui Satana să conducă Universul, în locul lui Hristos. Până la urmă, Satana, îngerul decăzut, este inventatorul războiului, nu numai ca idee, ci şi ca spirit şi manifestare. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer." Apocalipsa 12,7.8.

Aşadar, imperiul egiptean al acelei vremi era un imperiu făurit prin forţă şi violenţă, era imaginea cea mai fidelă cu privire la caracterul filozofiei propuse de Satana, aceea de a trăi fără Dumnezeu, într-o lume în care să nu existe principiile neprihănirii, adică bunătatea, mila şi iubirea, din care derivă orice alte daruri care fac viaţa frumoasă şi veşnică. Este de aşteptat, deci, ca Isus, prin Moise, în Egiptul antic, să fi fost întâmpinat de spiritul guvernării satanice, exprimat foarte bine de către faraon, un închinător, ca şi poporul egiptean, al lui Satana. A face încercarea de a înţelege cum s-au produs cele zece plăgi, fără a avea în vedere şi fără a cunoaşte caracterul principiile opuse, implicate în acea mare confruntare, şi anume principiile guvernării lui Dumnezeu şi ale cârmuirii lui Satana, înseamnă a eşua lamentabil în înţelegerea manifestării lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu plin de iubire şi îndurare faţă de monarhul Egiptului. Înseamnă a nu înţelege niciodată că puterea creatoare a lui Dumnezeu este folosită doar pentru a da viaţă, a răscumpăra şi salva fiinţele mutilate de puterea îngrozitoare a păcatului; că niciodată nu este folosită ca putere constrângătoare pentru a forţa voinţa, conştiinţa şi raţiunea cuiva de a nu mai face răul.

A crea nişte plăgi distrugătoare, în faţa cărora nici un arsenal din lume nu le poate opri sau ţine piept, înseamnă a fi imoral, lipsit de respect, de demnitatea ce decurge cu forţă din autoritatea unui Dumnezeu care susţine cu tărie că nu se schimbă şi că întotdeauna procedeele Sale cu oamenii sunt aceleaşi! Înseamnă totdeauna a face altcumva decât susţii; înseamnă a apela la mijloace care mai degrabă îndreptăţesc caracterul şi principiile împărăţiei lui Satana, adică a guvernării sale printre oameni. A exercita forţă pentru a constrânge este egal cu a face voia lui Satana, cu a aduce la îndeplinire chiar acele principii care stau la temelia guvernării lui Satana, or tocmai din cauza acestora s-a pornit război în cer. 

Prin urmare, noi suntem chemaţi de Duhul Sfânt să vedem manifestarea iubirii neschimbătoare, mila şi bunătatea lui Dumnezeu în Egipt, în faţa căreia, a acestei manifestări, Satana trebuie să se fi opus cu toate forţele de care dispunea. Arsenalul celui din urmă era alcătuit din toată bogăţia, puterea religioasă şi forţa armelor imperiului egiptean. Dar, cel mai mare punct de sprijin în această luptă, Satana l-a găsit în încăpăţânarea deosebită a lui faraon, încăpăţânare care avea ca ţintă urmărită de tatăl minciunii şi al vicleşugului, îndepărtarea grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu! O inimă care decide să rămână încăpâţânată îşi taie singură ocrotirea şi salvarea pe care numai Dumnezeu le poate oferi.

Prin forţa armelor, egiptenii îi ţineau mai departe sclavi pe iudei, iar prin bogăţia lor participau activ la sprijinirea propriei lor oştiri şi la menţinerea în existenţă a acestui mare şi puternic imperiu, primul din istoria umanităţii, iar prin puterea lor religioasă, căci Herodot afirmă că egiptenii erau cei mai religioşi oameni din lume, ajunseseră să pervertească bine credinţa evreilor. Într-un asemenea cleşte, evreii nu se puteau elibera în veci, căci nu aveau putere, chiar dacă aveau voinţă şi dorinţă. Era necesar ca Hristos să intervină în singura manieră care este demnă de numele lui Dumnezeu, şi anume manifestarea slavei lui Dumnezeu într-un fel care să înfrângă puterea cea mare a lui Satana manifestată prin Egipt.

Noi trebuie să vedem în manifestarea celor zece plăgi un rezultat sigur al încăpăţânării lui faraon de a nu ceda în faţa iubirii divine. Scopul lui Satana era să-l menţină pe faraon într-o stare de rebeliune bazată pe neascultare, din cauza lipsei de credinţă cu privire la un Dumnezeu atotputernic, despre care nu auzise şi nici nu voia să ştie. "Faraon a răspuns: >Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece<." Exod 5,2. Era imposibil pentru faraon să dea crezare cuvintelor lui Aaron, prin care vorbea Moise la-nceput, de vreme ce iudeii erau sclavi. Cum era posibil ca un Dumnezeu atotputernic să fie atotputernic şi totuşi lipsit de putinţa de a-şi scoate poporul din Egipt? Şi dacă a fost dintotdeauna aşa puternic, cum se face că poporul Lui a ajuns sclav în Egipt? 

Era cu adevărat o contradicţie flagrantă în mintea faraonului în ce priveşte acel Dumnezeu despre care i se spune că ar fi atotputernic şi starea de robie, nenorocită, a iudeilor. Nu se potrivea deloc un aşa Dumnezeu la un aşa popor. Pe când, prin contrast, în credinţa şi spiritul culturii egiptene, opulenţa, trăinicia imperiului, viaţa îmbelşugată, victoriile răsunătoare şi stăpânirea de sute şi sute de ani a acestui mare imperiu, toate la un loc descopereau cu adevărat atotputernicia zeilor lor, cărora le aduceau închinare. Fără îndoială, dacă am fi în locul faraonului, reacţia noastră, atitudinea de sfidare şi încăpăţânare faţă de cineva care zice că îl reprezintă pe un Dumnezeu necunoscut lui ar fi fost exact de aceeaşi natură. Nu ne-ar fi permis nici credinţa personală, nici cultura, nici religia, care creaseră un mediu politeist extrem de înrădăcinat. Dar, fără ca ei să cunoască adevărată faţă şi spiritul culturii lor religioase, nu ştiau, nu îşi dădeau seama că de fapt aduceau închinare demonilor şi lui Satana, căci imperiul egiptean era creaţia lui Satana, era întruchiparea idealurilor sale cu privire la o societate fără Dumnezeu. 

Aşadar, în Egiptul acelei vremi noi trebuie să observăm atenţi o confruntare a două manifestări total opuse una alteia, pe de o parte manifestarea lui Hristos, ca lumină a slavei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte manifestarea lui Satana, ca prinţ al întunericului. Manifestarea lui Hristos trebuie să se facă doar prin mijloace proprii guvernării lui Dumnezeu, unde constrângerea şi violenţa sunt excluse cu desăvârşire, fiindcă sunt străine de natura şi caracterul lui Dumnezeu, şi manifestarea lui Satana care se bazează pe şi face uz totdeauna de puterea de constrângere, fie prin şiretenia insuflării unui spirit de neascultare încăpăţânată, cum a fost cazul faraonului din vechime, fie prin forţa brută a spiritului său diabolic, care are ca realizare dezastre naturale de excepţie. 

Atingerea scopului lui Satana în distrugerea omului este realizată numai atunci când Dumnezeu nu mai poate exercita mila, bunătatea şi iubirea în dreptul omului, a oamenilor sau a poporului pe care îi doreşte salvaţi de mânia nimicitorului, a lui Satana, prin îndepărtarea puterii Sale de ocrotire. Deci, Satana ştie foarte bine, mai bine ca oricine, că rezultatul sigur al retragerii lui Dumnezeu, a purtării Sale de grijă, din dreptul celui care îl respinge definitiv ca Salvator, înseamnă libertatea deplină sau cu măsura îngăduită de Dumnezeu, precum şi intervenţia şi acţiunea lui Satana, prin puterea sa de nimicire, asupra omului care a ales pentru totdeauna stăpânirea sau guvernarea lui Satana. Când Duhul Sfânt este îndepărtat de la biata victimă, Satana o revendică pentru totdeauna ca fiind a lui, fără putinţa de a mai scăpa vreodată din puterea sa grozavă. 

Niciodată nu trebuie să îngăduim să ne jucăm cu posibilităţile harului lui Dumnezeu. Faraonul Egiptului a refuzat să se pună sub ocrotirea lui Dumnezeu, în sensul că a refuzat solia transmisă lui de către Moise şi Aaron, aceea de a lăsa poporul israel să plece nestingherit, ceea ce înseamnă că întreg teritoriul Egiptului, locul unde se afla captiv poporul iudeu, urma să piardă puţin câte puţin, până la nimicirea întâilor născuţi ai lor, inclusiv ai animalelor, ocrotirea lui Dumnezeu manifestată pentru salvarea lor. Acest lucru ne spune că modul cum s-au întâmplat cele zece plăgi trebuie să fie aidoma modului cum urmează să se produce ultimele şapte plăgi de pe pământ. Asta înseamnă că creatorul şi aducătorul lor este însuşi Satana.

     "Singura noastră siguranţă este aceea de a fi pe de-a-ntregul de partea Domnului. Nu putem să dăm loc vrăjmaşului, fiindcă dacă suntem găsiţi de partea inamicului, vom pieri împreună cu cei răi în plăgile pe care Dumnezeu îi va permite lui Satana să le creeze pe pământ împotriva oamenilor şi animalelor." Letter 54, 1889.

Moartea întâilor născuţi ai egiptenilor, pe care o vom aborda separat, şi a animalelor necuvântătoare, conform adevărului subliniat mai sus, trebuie că au fost în întregime opera lui Satana, nimicitorul din Vechiul Testament. De asemenea, putem observa cu uşurinţă plăgi asemănătoare în caracter, care se regăsesc în ambele evenimente despărţite de timp, în Egiptul antic şi în timpul când pământul rămâne definitiv fără grija ocrotitoare a lui Dumnezeu, rezultat care aduce cu sine ultimele şapte plăgi. De pildă, avem plaga transformării în sânge a apelor şi izvoarelor apelor, şi în Egipt, şi la sfârşitul timpului; sau plaga întunericului în ambele evenimente amintite, ori bubele şi rănile care au biciuit pe egiptenii năpăstuiţi şi vor biciui pe toţi cei răi care vor avea semnul fiarei la sfârşitul timpului. De asemenea, mai avem piatra sau grindina care a lovit poporul egiptean şi va lovi pe cei răi în viitorul foarte apropiat. 

Putem observa singuri, dacă citim cu atenţie şi multă rugăciune, că există asemănări între aceste două evenimente, şi pentru că există, atunci e drept să afirmăm fără să greşim că adevăratul creator al acestora, în măsura în care i s-a permis şi i se va permite, a fost şi va fi Satana, împotrivitorul lui Hristos. Puterea de nimicire a lui Satana este dincolo de orice închipuire, mai ales atunci când Dumnezeu nu mai intervine în favoarea omului lipsit de ocrotirea Duhului Sfânt. Satana este creatorul tuturor bolilor, suferinţelor şi al morţii. Rezultatul firesc al manifestării principiilor sale este întotdeauna nimicirea şi moartea. Viaţa Mântuitorului o dovedeşte, atunci când a fost purtat în batjocură şi în bătaie până la cruce, pe dealul Golgotei, şi după aceea când a fost răstignit, dându-şi duhul din pricina păcatelor noastre. 

     "Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este restauratorul." Divina vindecare, cap. Cooperarea divinului cu umanul, subcap. Izvorul vindecării, par. 2.

Aşadar, în Egiptul antic s-au confruntat Fiul lui Dumnezeu şi Satana; puterea iubirii invincibile şi puterea păcatului, ce se manifestă totdeauna prin distrugeri masive de vieţi omeneşti şi animale. Ţinta lui Hristos era salvarea întregului Egipt, pe când ţinta urmărită de Satana, din cauza încăpăţânării faraonului, era distrugerea întregului Egipt, dacă se putea şi i se permitea, având în vedere că Satana a ştiut că rezultatul sigur al încăpăţânării împăratului egiptean era retragerea, cu măsură, a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii Săi păzitori, sau prin susţinerea puterilor naturii în rolul lor de binefăcători ai oamenilor. Trebuie să ne aducem aminte că Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este primit şi dorit.

     "Aceia care se îndepărtează de învăţăturile lămurite ale Scripturilor şi de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu, invită pe demoni să-i stăpânească." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 26.

Din cauza spiritului său de încăpăţânare şi de rezistenţă faţă de solia plină de iubire a lui Dumnezeu, potrivit adevărului din paragraful de mai sus, faraon a refuzat să aibă de-a face şi să ia seama la puterea de convingere a Duhului Sfânt, aşa cum se manifesta prin cuvintele lui Moise, astfel că împăratul i-a invitat pe demoni să-l stăpânească. Cele zece plăgi sunt dovada grăitoare în acest sens. 

Ştiu că aproape toţi creştinii pun în seama puterii creatoare a lui Dumnezeu cele zece plăgi, dar dacă suntem oneşti şi ţinem cont de caracterul lui Dumnezeu şi de principiile guvernării Sale, atunci nu putem cu nici un chip să asociem plăgile cu atotputernicia Sa, ci mai degrabă cu puterea de nimicire a lui Satana. Este adevărat că unele plăgi au loc din cauza puterilor naturii care se transformă în nişte nimicitori teribili pentru oamenii lipsiţi de ocrotirea divină, iar acest lucru îl vom descoperi în studiile următoare. Trebuie să fim oneşti şi să admitem că nu absolut toate plăgile sunt create prin puterea cea mare de nimicire a lui Satana, ci că unele sunt opera reuşită a dirijării lor spre nimicirea oamenilor, căci el, după cum voi dovedi, cunoaşte foarte bine laboratorul naturii şi poate folosi parte din puterile naturii, prin lipsa puterii lui Dumnezeu de a le menţine ca binefăcători ai pământului şi ai oamenilor, spre distrugerea completă a naturii şi a vieţii umane şi animale. Este declarat limpede mai sus că Dumnezeu îi poate permite lui Satana să creeze plăgi devastatoare pentru om şi animale. Permiterea din partea lui Dumnezeu înseamnă stăruinţa din partea omului păcătos într-o neascultare plină de încăpăţânare şi refuzul de a primi ajutor divin, pe calea aleasă de Dumnezeu.

     "Inevitabil trebuie să fim sub stăpânirea uneia din cele două mari puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie a servi împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţa în neprihănirea Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei, par. 9.

Dumnezeul Vechiului Testament nu este diferit de Dumnezeul întrupat

A înţelege un eveniment dramatic sau porunci aducătoare de moarte venite de la Dumnezeu, aşa cum sunt ele surprinse pe paginile Vechiului Testament, înseamnă a înţelege ştiinţa mântuirii şi interpretării corecte a Cuvântului lui Dumnezeu. Am arătat limpede că nu trebuie să ne oprim niciodată doar la înţelesul firesc al cuvintelor ce descriu într-un limbaj strict omenesc evenimente în care s-a implicat Dumnezeu sau a fost prezent Dumnezeu. Important este mesajul pe care a urmărit Dumnezeu să-l transmită, mesaj care trebuie să conţină totdeauna principiile neprihănirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă ca Dumnezeu, chiar dacă evenimentul consemnat în Biblie este aşternut în cuvinte omeneşti. Trebuie să cerem înţelepciune de la Dumnezeu să vedem slava Sa în mesajul transmis în cuvinte omeneşti.

Ca un fapt foarte interesant este că Dumnezeul Noului Testament, descoperit în persoana lui Isus Hristos, este exact acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament descoperit în diferite chipuri, cum ar fi o tufă care ardea dar nu se consuma, nu se mistuia, un înger sau chiar Îngerul Domnului. În Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu este acela care a fost prezent în toată istoria omenească, de la căderea lui Adam şi până la întruparea Sa ca om, în Betleem. Deci, Dumnezeul Vechiului Testament este Fiul lui Dumnezeu în realitate. Iar acest adevăr aruncă lumină asupra evenimentului celor zece plăgi, în sensul că Acela care s-a confruntat cu încăpăţânarea lui faraon a fost de fapt Fiul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Tatăl. 

Persoana care s-a prezentat lui Moise cu numele "Eu sunt", este aceeaşi persoană care, peste veacuri, avea să le spună iudeilor necredincioşi că înainte de Avraam El deja exista, spunând: "sunt Eu". "Dumnezeu a zis lui Moise: >Eu sunt Cel ce sunt<. Şi a adăugat: >Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte Eu sunt, m-a trimis la voi<." Exod 3,14. "Isus le-a zis: >Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu<." Ioan 8,58. Într-un mod direct, Hristos recunoaşte legătura Lui cu Avraam, aşa cum s-a desfăşurat ea în timpul acestuia din urmă, că de fapt chemarea lui Avraam a venit de la Hristos, ca Fiul al lui Dumnezeu neîntrupat încă. 

Isus Hristos este în realitate şi în mod absolut Yahweh al Vechiului Testament. Este numele ce exprimă existenţa prin Sine însuşi a Fiului lui Dumnezeu, întocmai după cum Tatăl există prin Sine însuşi. În baza acestei realităţi minunate a putut Isus Hristos să afirme cu respect şi ferm că "Eu şi Tatăl una suntem". Ioan 10,30.

     "Iehova, Cel veşnic, având viaţă în Sine însuşi, Cel necreat, El însuşi fiind Izvorul şi Susţinătorul a toate, este singurul îndreptăţit la suprema închinare şi adorare." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea dată lui Israel, par. 11.

     "Iehova este numele dat lui Hristos. >Iată, Dumnezeu (Domnul Iehova) este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit. Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii şi veţi zice în ziua aceea: Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!<" The Signs of the Times, 3 mai 1899.

     "Porţile cerului se vor ridica din nou şi, cu de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de sfinţi, Mântuitorul nostru va veni ca Împărat şi Domn al domnilor. Iehova Emanuel >va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume<. Zaharia 14,9." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, subcap. "Vie Împărăţia Ta", par. 4.

Emanuel este un alt nume cu care Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat celor credincioşi; este un nume ce aparţine Fiului, nu Tatălui, căci doar El a venit între oamenii păcătoşi ca să fie într-un sens nou Dumnezeu cu noi! Aşadar, trebuie să fie vădit adevărul că Dumnezeul care l-a trimis pe Moise în Egipt, ca să scoată poporul israel din robie, a fost Fiul lui Dumnezeu sau Isus Hristos, numele Lui de întrupare. Iar acest fapt ne conduce implicit la gândul că faraon s-a împotrivit Fiului lui Dumnezeu, fiindcă El este Dumnezeul manifestat peste tot în erele Vechiului Testament. 

Deci, în pofida limbajului Bibliei şi a impresiilor şi prejudecăţilor cu care înţelegem evenimentele vechi-testamentare, Fiul lui Dumnezeu, care s-a arătat şi manifestat în perioada de dinaintea întrupării Sale, trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, cu acelaşi caracter, aşa cum s-a manifestat pe pământ în chip de om adevărat! În seama lui Isus din Nazaret nimeni nu pune atrocităţile întâmplate în erele de dinaintea întrupării Sale, dar în seama Dumnezeului din Vechiul Testament, care este de fapt tot Isus Hristos, dar neîntrupat ca om, fiindcă nu sosise vremea, sunt puse toate pedepsele şi omorurile solicitate prin porunci sau considerate ca având loc direct prin puterea divină invincibilă. Avem, aşadar, două imagini şi percepţii diferite cu privire la una şi aceeaşi persoană, lucru care nu este întocmai în regulă; iar acest fapt este evident ca lumina zilei.

Manifestarea Fiului lui Dumnezeu în perioada vechi-testamentară trebuie să fie aidoma manifestării lui Isus Hristos, Cel întrupat, din era nou-testamentară. Dacă Isus declară despre Sine: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8, şi este evident ca lumina soarelui că El este una şi aceeaşi persoană peste tot în Sfintele Scripturi, fiindcă El este singura Fiinţă din tot Universul care îl poate descoperi pe Tatăl, atunci este de-a dreptul imposibil să credem că Dumnezeul din trecut este diferit de Dumnezeul întrupat! Adevărul este unul singur, iar acesta este declarat în cuvintele cele mai simple şi imposibil de tăgăduit: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci, înainte de căderea omului în păcat, după căderea omului în păcat, în toate veacurile din perioada Vechiului Testament şi în toate veacurile din perioada Noului Testament, şi în veci, adică permanent şi pentru totdeauna! Acesta este adevărul şi aceasta este esenţa Evangheliei în această privinţă.

Acum, cum am putea noi să identificăm imposibilitatea schimbării lui Dumnezeu, a Fiului lui Dumnezeu, ca mod de manifestare, în absolut toate evenimentele biblice? Prin ochiul credinţei întemeiate direct pe principiile inviolabile şi neschimbătoare ale Evangheliei, ale caracterului lui Dumnezeu. Singurul mod cu privire la felul cum Dumnezeu se raportează şi îl tratează pe omul păcătos este în neprihănire, fiindcă autoritatea Sa morală nu îi permite să facă altfel. Am învăţat că autoritatea lui Dumnezeu este morală şi că principiile care o susţin sunt totdeauna de aceeaşi natură cu autoritatea susţinută de ele, adică de natură morală. Este absurd să foloseşti forţa brută sau constrângerea conştiinţei unei fiinţe inteligente, indiferent cât de răzvrătită ar fi, dacă autoritatea exercitată este de natură morală! Este o incompatibilitate crasă între folosirea forţei şi autoritatea izvorâtă numai din principii morale.

Fiindcă principiile guvernării lui Dumnezeu sunt de natură morală, atunci acest lucru impune de la sine o ţinută divină, un comportament în exact aceeaşi măsură. Autoritatea morală a lui Dumnezeu nu-i permite în absolut nici o împrejurare să folosească puterea Sa creatoare pe post de bâtă! De altminteri, ea nici nu poate fi folosită vreodată în acest fel şi în scopuri care s-ar potrivi mai degrabă manifestărilor păcatului decât ale neprihănirii. Prin urmare, manifestarea lui Isus faţă de faraonul Egiptului trebuie să fie manifestarea autorităţii morale, unde singurele principii folosite pe post de mijloace de salvare au fost mila, bunătatea şi dragostea invincibilă! Dacă noi nu reuşim să înţelegem acest adevăr măreţ, atunci nu avem cum să înţelegem caracterul lui Dumnezeu, nici voia Sa şi nici principiile guvernării Sale.

Vom avea în minte imaginea distorsionată a Dumnezeului Bibliei numai pentru că rămânem şi ne încăpăţânăm să rămânem doar la cuvintele care descriu atrocităţi şi violenţa din ere demult apuse. Dumnezeu ne cheamă la o treaptă mai înaltă a cunoştinţei. 

Mai există o dovadă de netăgăduit că Isus a fost cel care a scos cu tăria Lui poporul iudeu din Egiptul antic. Iar acum suntem pe cale să statornicim şi să învăţăm calea înţelegerii corecte a Vechiului Testament. Apostolul Pavel declară următoarele cu privire la acest episod, pe care noi îl vom studia în profunzime: "Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos". 1Corinteni 10,1-4. 

Remarcăm că apostolul Pavel numeşte pe Dumnezeul care i-a scos cu puterea Sa din Egipt, Hristos. Nimeni nu poate tăgădui că acesta este adevărul. Pavel confirmă că Hristos este Acela care a fost cu poporul iudeu tot timpul, până la stabilirea lor în Canaanul pământesc şi de acolo mai departe, într-o mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de credinţa exercitată de ei în El, până la lepădarea lor ca naţiune favorizată, în anul 34 d.Hr., o dată cu omorârea diaconului Ştefan cu pietre. Apostolul neamurilor declară lămurit că evreii au mâncat o hrană duhovnicească, făcând referire la mana cerească, şi au băut o băutură duhovnicească, făcând referire la apa care ţâşnea din stâncă, prin care a fost săturat poporul. Dar, în toate acestea ei trebuiau să priceapă că adevărata lor hrană şi adevărata lor băutură este Isus Hristos, care-i menţinea în viaţă în mod miraculos, în condiţii care nu permit existenţa sau viaţa, adică în pustiu.

Hristos dezvăluie acest adevăr, peste veacuri, iudeilor necredincioşi, când le-a spus: 

     "Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: >Le-a dat să mănânce pâine din cer<. Isus le-a zis: >Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa<. >Doamne<, I-au zis ei, >dă-ne totdeauna această pâine<. Isus le-a zis: >Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată<... Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii." Ioan 6,31-35.51.

     "Drept răspuns, Isus i-a zis: >Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie...< Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică." Ioan 4,10.14.

Este foarte interesant modul în care Pavel citeşte şi înţelege Scripturile Vechiului Testament în legătură cu acest eveniment. El nu s-a oprit doar la cuvintele care descriu ieşirea iudeilor din Egipt şi periplul lor prin pustiu, timp de patruzeci de ani, înainte de a intra în Canaan. Pe el l-a interesat mesajul divin conţinut în acele cuvinte. Nu l-a deranjat limbajul omenesc, ci a trecut peste semnificaţia lui lexicală, omenească, şi a pătruns în slava lui Dumnezeu arătând că pâinea şi apa pe care le consumau ei trebuie luate sau înţelese cu sensul lor spiritual! El nu a văzut doar o stâncă, aşa cum este descrisă în cuvinte omeneşti, ci a văzut şi priceput cu ochiul credinţei că stânca aceea îl simboliza chiar pe Hristos, fiindcă El era singurul în măsură să facă stânca un izvor de apă potabilă.

Pavel chiar spune că această stâncă venea după ei, ca şi cum ar fi fost în mişcare, cu toate că o stâncă este imposibil să meargă. În descrierea biblică stânca este doar un loc unde se aflau multe roci care o compuneau, un ceva imobil, fix; şi din punct de vedere al cuvintelor ce descriu acel episod ar fi imposibil să înţelegem prin stâncă ceva care merge, întrucât nu permite semnificaţia cuvântului şi a descrierii ca atare. Pavel, însă, trece peste înţelesul omenesc al cuvintelor, şi dezvăluie slava lui Hristos, adevăratul înţeles sau semnificaţie a descrierii.

Vreau să menţionez faptul că el nu face o aplicaţie practică sau spirituală, ori omiletică, întrucât el nu predică deloc corintenilor. Epistolele sale erau scrisori ce nu conţineau şi nu conţin predici, ci sfaturi, îndemnuri şi avertizări, inclusiv învăţături morale şi spirituale de excepţie. El trage cortina ce desparte lumea vizibilă de cea invizibilă şi oferă interpretarea corectă a evenimentului descris în Vechiul Testament. Aceasta este singura modalitate să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi modul cum El se apropie şi îi tratează pe oamenii păcătoşi. Aici descoperim cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Este exact ce am menţionat şi scos la lumină în studiul anterior. 

Dumnezeu ne oferă prin apostolul Pavel cheia prin care noi trebuie să citim şi să înţelegem Scripturile Vechiului Testament. Noul Testament este lumina înţelegerii corecte a Vechiului Testament; este slava descoperită a principiilor neprihănirii, aşa cum caracterizează ele viaţa lui Dumnezeu manifestată în Isus Hristos. Când Pavel a înţeles caracterul Mântuitorului, a reuşit să priceapă modul de manifestare al lui Dumnezeu faţă de omul păcătos în toate evenimentele vechi-testamentare unde Dumnezeu pare că este brutal şi neînduplecat. Din acest motiv temeinic a şi scris: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8.

Şi mai interesant este faptul că Pavel ne destăinuie cum trebuie privite toate evenimentele biblice, care întregesc istoria umanităţii, ca să putem înţelege cum se cuvine rostul celor consemnate, precum şi caracterul lui Dumnezeu manifestat. El ne spune astfel: "Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor." 1Corinteni 10,11. Dacă ne obişnuim să pricepem cu ochiul credinţei, asemenea lui Pavel, care ne şi îndeamnă să privim în felul acesta toate lucrurile despre care face vorbire, istoria Vechiului Testament, atunci suntem pe poziţia omului lui Dumnezeu care înţelege manifestarea lui Dumnezeu numai pe baza principiilor neprihănirii. În nici o împrejurare sau situaţie, care nouă ne dau de gândit serios astăzi, cu privire la Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeu, şi trebuie să citim şi să înţelegem că este vorba despre Isus Hristos, fiindcă e singura Persoană în stare se îl descopere pe Tatăl, nu s-a manifestat şi descoperit niciodată altfel decât potrivit principiilor care sunt temelia caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării împărăţiei Sale. 

Noi trebuie să învăţăm, iar aceasta este o chemare din partea lui Hristos, să privim toate întâmplările care întregesc raportul Vechiului Testament drept pilde scrise pentru învăţătura noastră. Deci, scopul consemnării acestora în Biblia Vechiului Testament este pentru învăţătura noastră, mai ales a generaţiei din prezent care urmează a fi martora celei mai mari şi strălucite descoperiri a caracterului lui Dumnezeu din toate timpurile, fiindcă aceasta se întinde pe întreg mapamondul. Aşadar, în virtutea acestui principiu, aflăm prin cele scrise de apostolul Pavel că evenimentul ieşirii evreilor din Egipt, inclusiv cele zece plăgi, reprezintă o pildă pentru învăţătura noastră. El ne îndeamnă astfel să luăm seama la învăţătura pe care ambele evenimente o poartă şi, de asemenea, să privim dincolo de cele scrise, dincolo de cuvintele omeneşti cu ajutorul cărora au fost consemnate acele evenimente. 

Pilda urmăreşte să scoată la iveală o învăţătură morală care are la bază nişte principii spirituale de excepţie, pe potriva sfinţeniei lui Dumnezeu. Pildele au fost, prin urmare, mijlocele prin care Hristos a căutat şi dorit să descopere ascultătorilor Săi marile adevăruri spirituale şi marile principii ale neprihănirii care formează la un loc fundamentul caracterului lui Dumnezeu şi totodată guvernarea împărăţiei Sale. Este de aşteptat, deci, ca în evenimentul celor zece plăgi, Hristos, ca Yahweh al Vechiului Testament, să-şi fi descoperit principiile neprihănirii prin singura autoritate disponibilă ce caracterizează Fiinţa lui Dumnezeu şi împărăţia Sa, şi anume autoritatea morală din care decurg bunătatea, mila şi iubirea supremă! 

Pentru mintea firească, ştiu că este foarte greu să privească şi mai ales să admită acest adevăr, aşa cum este subliniat mai sus. Însă, noi suntem chemaţi să cântărim toate dovezile descoperite, să le punem doar în balanţa Cerului, fiindcă numai astfel mintea poate decide corect, conştiinţa poate să se prindă de atotputernicia divină, iar sufletul poate vedea lumina slavei lui Dumnezeu într-un fel care nu a fost posibil mai înainte. A înţelege caracterul lui Dumnezeu în lumina principiile neprihănirii înseamnă a înţelege că Dumnezeu a fost descoperit de Isus Hristos de fiecare dată numai ca un Dumnezeu care nu se schimbă niciodată şi că manifestarea Lui se face doar într-un singur mod - prin bunătate, milă şi adevăr. În desfăşurarea celor zece plăgi suntem chemaţi să vedem un Dumnezeu care este doar de felul menţionat mai sus, şi nicidecum ca unul care are comportamentul unui mafiot! Urmează să descoperim slava lui Dumnezeu manifestată atunci într-un fel cu totul deosebit, şi vom vedea singuri cum au fost date pe faţă mijloacele harului divin, fără să fie ştirbit câtuşi de puţin caracterul Tatălui din cer, manifestat în şi prin Fiul Său în confruntarea cu faraonul încăpăţânat.

Cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu

      "Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai desluşită a voinţei Sale. Ea este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu şi om." Tragedia veacurilor, cap. Valdenzii, par. 22.

În studiul nostru, scopul principal urmărit este acela de a înţelege caracterul lui Dumnezeu în legătură cu cele zece plăgi. Iar ceea ce vom descoperi, poate şi trebuie să fie aplicat la toate celelalte evenimente vechi-testamentare, unde violenţa iese în prim plan, unde pedepsele divine îngrozitoare rezolvă problemele umane, create şi menţinute de oameni deosebit de păcătoşi şi răzvrătiţi. Până acum, am arătat că, pentru a înţelege în mod corect pe Dumnezeul cerului este necesar să ţinem seama de nişte principii nobile şi neschimbătoare care fac din Dumnezeu exact ceea ce susţine că este - "un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat..." Exod 34,6.7.

Aceste principii sunt: imuabilitatea şi statornicia lui Dumnezeu, adică faptul că nu se schimbă niciodată, că El este acelaşi permanent, că păcatul cu toate manifestările lui infecte nu schimbă dispoziţia, persoana, gândirea şi caracterul lui Dumnezeu; bunătatea, mila şi iubirea, ca putere predominantă şi mijloace ale harului divin în felul cum Dumnezeu se raportează şi tratează orice păcătos, inclusiv pe Satana; şi acel principiu descoperit prin faptul că procedeele Sale cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi, în orice timp, de la căderea omului în păcat şi până astăzi. 

Trebuie să pricepem adevărul că Dumnezeu nu poate fi înţeles doar cu ajutorul cuvintelor omeneşti, cuvinte care fac din Biblie exact ce este, şi anume Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Biblia, întâi şi de toate, este o descoperire a principiilor enumerate mai sus, aşa cum sunt ele manifestate şi descoperite în toate evenimentele vechi-testamentare unde Dumnezeu s-a implicat ca persoană. Ea a fost menită de Dumnezeu "să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate". Această carte de învăţătură este unică datorită inspiraţiei; ceea ce înseamnă că unicul mijloc de înţelegere corectă a ei vine doar de la Dumnezeu, iar acest mijloc este doar Duhul adevărului. 

Atunci când dorim să înţelegem cele zece plăgi din Egipt, nu este suficient să rămânem la descrierea evenimentului propriu-zis, aşa cum este el consemnat în Sfintele Scripturi. Vreau să spun că nu este suficient să rămânem la ceea ce am citit, la ceea ce au văzut şi şi-au închipuit ochii şi mintea noastră cu privire la evenimentul respectiv. A rămâne doar la cele scrise, înseamnă a ne familiariza mintea să gândească potrivit omului, nu lui Dumnezeu. Bunăoară, atunci când citim cuvinte de felul acesta: "Eu voi împietri inima lui faraon", Exod 7,3, "...am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul", Exod 9,14, "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace", Exod 12,12, prima impresie, şi de altminteri cea care câştigă mintea, este aceea că Dumnezeu a căutat să aducă distrugeri masive în Egipt, împietrind prin puterea Sa inima lui faraon, ca să stăruiască mai departe în încăpăţânarea sa împotriva lui Dumnezeu, pentru a-şi demonstra puterea şi că nimeni nu se poate pune cu El; că de fapt este dreptul Lui legitim să aducă suferinţă şi distrugeri asupra tuturor celor ce nu ascultă, asemenea lui faraon. 

Toţi aceia care citesc istoria celor zece plăgi sunt frapaţi de limbajul omenesc în care este descris evenimentul, fără să înţeleagă mai întâi principiile neprihănirii, şi că de fapt Biblia este cartea dezvăluirii acestor principii, numai că ele sunt ascunse în exact limbajul nostru uman, cu ajutorul căruia a fost scris Vechiul şi Noul Testament. Adică, ceea ce izbeşte mai întâi ochiul şi mintea sunt cuvintele în care este descris evenimentul cu pricina. Acum, a rămâne doar la ceea ce citim, încercând să ne traducem înţelesul lor exact aşa cum este redat în scris evenimentul, înseamnă a rămâne la o înţelegere omenească superficială, fiindcă tocmai acest lucru îl dezvăluie cuvintele respective. În acest punct, vreau să amintesc încă o dată că Biblia nu este doar o simplă carte scrisă de oameni, ci ea este Cuvântul viului Dumnezeu, prin inspiraţie, iar scrisul aparţine în exclusivitate, cu excepţia celor zece porunci, omului păcătos. Ea este o combinaţie divino-umană. 

Prin urmare, a înţelege Biblia nu înseamnă a rămâne doar la textul scris, ci înseamnă a depăşi textul scris ca să prindem mesajul neprihănirii, aşa cum este el îmbrăcat prin acele cuvinte omeneşti din acel text sau acele texte care descriu anumite situaţii în care s-a implicat Dumnezeu. Pentru asta ne trebuie ochiul credinţei, lucru care nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu, căci credinţa este un dar în exclusivitate divin. Inspiraţia Bibliei nu este verbală, adică nu sunt inspirate cuvintele Bibliei, întrucât ele aparţin omului, sunt omeneşti şi slabe. Nu cuvintele sunt inspirate, ci gândurile sau ideile care sunt îmbrăcate de acele cuvinte. Inspiraţia divină - Duhul lui Dumnezeu, a acţionat asupra minţii scribului, iar el a aşternut în cuvinte strict omeneşti, aşa cum le cunoaştem şi le înţelegem toţi, gândurile care conţin slava lui Dumnezeu, sau altfel spus mesajul lui Dumnezeu făcut cunoscut omului păcătos în limba acestuia!

Inspiraţia divină acţionează totdeauna asupra minţii omului, nu asupra vocabularului acestuia! Cuvintele sunt omeneşti; ceea ce este important e ce îmbracă sau acoperă ele, în cazul nostru gândul lui Dumnezeu în formă scrisă, în limbaj uman slab şi păcătos fiindcă asta-i condiţia noastră. "Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Mintea divină este difuzată (cu sensul de pătrundere a minţii omeneşti năpădind-o cu gânduri de sus). Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa omului şi, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimul paragraf.

Deci, dincolo de limbajul şi expresiile tipic omeneşti ale Bibliei este ascunsă slava lui Dumnezeu, iar slava Sa este caracterul Său sublim, plin de dragoste. Adevărurile Bibliei se bazează pe principii şi sunt principiile neprihănirii sau ale Evangheliei. Evanghelia este o descoperire a măreţiei lui Dumnezeu, dar în forma în care noi să o putem pricepe pentru noi înşine, iar singura modalitate este prin limbajul omului păcătos. Nu trebuie să ne lăsăm surprinşi şi împiedicaţi de felul cum este descris evenimentul celor zece plăgi devastatoare, întrucât Moise le-a scris în limba noastră exact aşa cum au avut loc, fără să încerce să interpreteze acel eveniment. 

Aşadar, cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu este divinul îmbrăcat sau ascuns în cuvinte omeneşti. În toată Biblia, slava lui Dumnezeu este îmbrăcată sau ascunsă în cuvinte omeneşti, fără să fie pângărită. Această cheie a cunoaşterii ne este dezvăluită prin întruparea Mântuitorului nostru drag! Este exact acelaşi lucru, numai că în cazul lui Isus din Nazaret vorbim despre o persoană, pe când în cazul Bibliei vorbim despre o carte. Isus a fost om adevărat în absolut toate privinţele în ce priveşte natura Sa umană, căci s-a născut din femeie. Toţi din vremea Sa puteau vedea înfăţişarea Lui, puteau să îl atingă sau să îl îmbrăţişeze, să mănânce şi să bea împreună cu El, să doarmă sau să meargă împreună cu El. Toţi îl vedeau pe omul Isus din Nazaret. Nu aveau nici o îndoială asupra faptului că era om. Nimeni din vremea Lui nu putea contesta că era om, fiindcă aveau dovada dată de vedere şi de simţuri că este om, pur şi simplu.

Dar, dincolo de înfăţişarea Lui, înăuntrul naturii Sale omeneşti era ascunsă Dumnezeirea, natura divină a lui Dumnezeu. Acest lucru nu putea fi văzut, nu era un ceva aflat la vedere. Natura Sa umană îmbrăca sau acoperea cu desăvârşire natura lui de Dumnezeu infinit şi nemuritor. Ei bine, tocmai această realitate ce nu putea fi văzută sau simţită de om a fost contestată cu vehemenţă de aproape întreg poporul şi mai ales de cărturarii farisei şi saduchei. Ce nu izbea privirea şi nu gâdila simţurile, nu putea fi adevărat în opinia lor. Tot aşa este şi cu slava lui Dumnezeu ascunsă în cuvintele omeneşti, în Biblie, ce descriu cele zece plăgi şi orice alt eveniment unde este implicată violenţa! Este exact acelaşi lucru.

Noi nu avem nici o problemă cu limbajul Bibliei, întrucât nu este deloc diferit ca formă şi exprimare cu exprimarea şi folosirea lui zilnică de către toţi cetăţenii pământului. Ne este comun tuturor. Şi pentru că ne este comun tuturor, atunci ne este lesne să-l înţelegem potrivit cu înţelesul pe care îl redau cuvintele acestuia. Adică dacă citim sau rostim cuvintele "Dumnezeu l-a omorât pe Saul", singurul înţeles posibil şi acceptat pentru logica omenească este că asta a făcut Dumnezeu, l-a omorât pe Saul, primul rege al iudeilor. Singurul înţeles uman al acestei propoziţii este acesta şi nici un altul, fiindcă numai aşa se poate traduce după semnificaţia şi sensul pe care chiar cuvintele ni-l oferă; pur şi simplu nu-i putem da alt înţeles, deoarece dacă am face-o atunci ar trebui să ne exprimăm altfel, să folosim cuvinte care să descrie acţiunea de a nu-l fi omorât. Cu toate acestea, în alt loc în Scripturile adevărului Duhul Sfânt ne dezvăluie faptul că Saul şi-a luat viaţa singur, aruncându-se în sabia purtătorului lui de arme. Astfel, sensul propoziţiei "Dumnezeu l-a omorât pe Saul" are un cu totul alt înţeles în contextul în care aflăm, tot de la Dumnezeu, că Saul s-a sinucis. (Acest aspect al problemei l-am explicat deja în studiul Limbajul violent al Bibliei).

Când spunem că cineva a omorât pe altcineva, atunci singura modalitate de a exprima în cuvinte acest fapt este să spunem că cutărescu l-a omorât pe ixulescu, ştiind astfel că toată lumea de pe globul pământesc înţelege exact acest lucru şi nu un altul! Aşa ne exprimăm noi oamenii, acesta este limbajul nostru, comun tuturor ţărilor de pe pământ. În acest limbaj a fost scrisă Biblia. Dar, limba este doar coaja care îmbracă slava şi maiestatea lui Dumnezeu, care a decis să se ascundă în cuvinte omeneşti, spre binele nostru. Nu putea comunica cu noi în limba Cerului; n-am fi înţeles-o. Dincolo de cuvintele şi formele de exprimare omeneşti ale Bibliei se află solia lui Dumnezeu, ce conţine tocmai principiile cu care am început studiile noastre referitoare la cele zece plăgi şi legătura lor cu Dumnezeu.

După cum oamenii din timpul lui Isus nu puteau tăgădui că El era om, tot astfel şi noi, nu putem tăgădui cuvintele Bibliei, fiindcă fac parte din limbajul uman cunoscut tuturor, de altminteri singura modalitate de a ne exprima şi a ne înţelege unul cu celălalt; în mod asemănător, după cum oamenii nu înţelegeau că Isus din Nazaret era Dumnezeu adevărat, tot astfel nici noi nu pricepem că înapoia cuvintelor Bibliei şi chiar a semnificaţiei pe care o au pentru înţelesul cu care este familiarizată mintea noastră, se află slava lui Dumnezeu sau principiile neprihănirii, ori caracterului Său sublim. Ochiul deosebea doar natura umană a lui Isus, fiindcă asta vedea, tot ceea ce traducea mintea prin ceea ce vedea ochiul era doar omul Isus din Nazaret, însă nu reuşea să deosebească divinitatea Lui, fiindcă nu aveau credinţă. Le lipsea ochiul credinţei, acela care este în stare să vadă dincolo de aparenţe şi de tot ce este omenesc, ochi al credinţei fără de care nu poate fi tradusă corect întruparea lui Dumnezeu printre oameni şi nici limbajul omenesc al Bibliei inspirate!

Prin urmare, a ne opri doar la cuvintele omeneşti care descriu evenimentul celor zece plăgi, înseamnă a nu înţelege inspiraţia Bibliei. Ochiul credinţei citeşte cuvintele omeneşti, dar dă cortina la o parte ca să vadă slava lui Dumnezeu, scoasă în evidenţă prin toate principiile reamintite şi repetate în debutul acestui studiu. Ţinem deci minte că limbajul omenesc al Bibliei îmbracă principiile neprihănirii, ale caracterului lui Dumnezeu, fiindcă aşa a găsit El cu cale să se descopere omului păcătos, acesta fiind singurul mijloc ca omul să nu fie distrus. Numai şi numai din această perspectivă "Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa". Cuvântul Său este o descoperire a Sa, nu numai care vine de la El înspre om, ci care este o descoperire a caracterului Său în limbaj omenesc. 

Deci, când ne apucăm să studiem Biblia nu trebuie să ne oprim la cuvintele ei, ci trebuie să prindem cu ochiul credinţei mesajul pe care îl ascund ele. Aceasta se face doar cu ajutorul Duhului Sfânt. Este necesar să trecem dincolo de semnificaţia pe care o au cuvintele când se descriu cele zece plăgi, căci acele cuvinte au un înţeles potrivit cu semnificaţia umană pe care e musai să o aibă, şi un cu totul alt înţeles, divin, dacă pricepem cu ochiul credinţei slava lui Dumnezeu manifestată în acel eveniment. Noi trebuie să căutăm, aşadar, slava lui Dumnezeu sau principiile caracterului Său, principii ascunse în cuvinte omeneşti. Când ajungem să pricepem acest adevăr, atunci semnificaţia evenimentului ca atare poartă doar amprentă divină, iar înţelesul cuvintelor îmbracă logica dorită de Dumnezeu, potrivit cu maiestatea şi sfinţenia Sa. 

Bunăoară, chiar dacă citim că Dumnezeu avea să lovească cu urgii devastatoare Egiptul, semnificaţia adevărată a cuvintelor de felul acestora sau asemănătoare cu ele, este cea preconizată de Dumnezeu dacă mai întâi ştim cine este El! Or, asta presupune a-l cunoaşte şi a-l iubi. Dacă nu avem descoperirea lui Dumnezeu pentru sufletul nostru, ca un Dumnezeu personal, niciodată nu vom putea înţelege adevărul divin îmbrăcat în cuvintele Vechiului Testament, pentru că nu are cine să ni le descopere! 

Ca să înţelegem în mod corect mesajul divin cu privire la cele zece plăgi, am face bine să nu ne rezumăm doar la a citi descrierea evenimentului, aşa cum este el consemnat în Biblie, ci de a căuta să pricepem mesajul lui Dumnezeu ascuns în limbajul omenesc exprimat în acele cuvinte, care pentru o minte firească au semnificaţia obişnuită şi comună tuturor oamenilor de pe pământ, dar care pentru o minte duhovnicească au adevăratul înţeles, fiindcă ea, prin ochiul credinţei vii, întrevede principiile neprihănirii, adică slava lui Dumnezeu manifestată. De pildă, dacă ştim că Dumnezeu are un caracter statornic, că nu se schimbă şi nu poate fi schimbat de nimic şi de nimeni niciodată, dacă am priceput că singurele mijloace pentru câştigarea omului sunt bunătatea, mila şi iubirea şi dacă am reţinut că procedeul său cu toţi oamenii de pe pământ este întotdeauna acelaşi, indiferent de epocă, atunci am ajuns la cheia care descuie taina cunoaşterii caracterului lui Dumnezeu dincolo de cuvintele omeneşti.

Această cheie nu are de-a face cu cuvintele omeneşti, cu limbajul Bibliei, ci cu inspiraţia ei, cu mesajul neprihănirii pe care acele cuvinte îl poartă. Când Dumnezeu a spus, iar noi citim întocmai aceste cuvinte: "Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului", potrivit semnificaţiei lor, mintea noastră crede şi înţelege că Dumnezeu întocmai acest lucru l-a făcut, dar potrivit credinţei pline de încredere, a credinţei mântuitoare, atunci, bazat pe principiile neprihănirii descoperite în legătură cu caracterul lui Dumnezeu, mesajul divin îmbrăcat în acele cuvinte trebuie să fie pe potriva sfinţeniei lui Dumnezeu, adică, să fie pe înţelesul unei minţi spirituale conectată la Cer: "Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,16; "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei (lui faraon)." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3;  "Dumnezeu ar fi putut nimic pe Satana (faraon) şi pe cei ce-l simpatizau (îngerii căzuţi şi poporul egiptean) tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, iar prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă."  Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5; "Este o greşeală a cultiva gândul că lui Dumnezeu îi face plăcere să-i vadă pe copiii Lui (faraon şi poporul egiptean) suferind. Cerul întreg este interesat de fericirea omului (a lui faraon şi a poporului egiptean)". Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. 

Astfel trebuie înţeles Cuvântul lui Dumnezeu, prin acest ochi al credinţei care pricepe şi acceptă adevărul îmbrăcat în cuvinte slabe omeneşti, ce scapă cu desăvârşire tuturor celor ce se dau mulţumiţi cu impresii, simţăminte de frustrare, învăţăturile greşite ale teologiei şi filozofiei omeneşti, cu tradiţia că aşa spun şi sună cuvintele Bibliei şi înţelesul lor pentru mintea omenească! Oricât de greu ar fi pentru cineva să creadă Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu, aşa cum a fost el expus mai sus, totuşi aceasta nu schimbă cu nimic realitatea adevărului divin. Suntem chemaţi să gândim cu mintea lui Dumnezeu, nu a omului de rând. Acesta poate fi un adevăr greu de digerat pentru multe minţi pline de prejudecăţi, însă este singurul care face lumină cu desăvârşire în ce priveşte caracterul lui Dumnezeu manifestat faţă de omul păcătos. Şi chiar mai mult, "Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său". 

Dacă pentru mulţi sau doar pentru unii, acest adevăr este nou, el constituie totuşi, prin el însuşi, o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Nu ajută să încercăm a spune că Dumnezeu nu ucide, dacă nu stăpânim la perfecţie principiile neprihănirii, care oglindesc caracterul lui Dumnezeu; nu este de nici un folos să spunem că Dumnezeu omoară, fiindcă aşa stă scris în Scripturi, dacă nu avem nici un habar despre principiile de guvernare divină şi ne rezumăm doar la cuvintele respective; noi trebuie mai întâi să elucidăm pentru noi caracterul Aceluia pe care dorim să îl cunoaştem, apoi să vedem cum a procedat El faţă de omul păcătos pe baza acestor principii, dacă le-a evidenţiat în vreun fel în procedeul Său sau, din contră, a procedat cum procedează mafiotul care trece la represalii faţă de aceia care nu mai fac cum a decis el. 

Dumnezeu este aşa cum este, nu aşa cum ne închipuim noi, doar fiindcă aşa stă scris în Biblie, fără să înţelegem solia divină. În toată această lucrare avem nevoie de ajutorul Duhului adevărului, căci, aşa cum afirmă cu putere şi răspicat Dumnezeu, El se descoperă nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Său. Aceasta este modalitatea în care s-a descoperit Dumnezeu în Egipt şi în oricare alt eveniment biblic. Aşa s-a descoperit El lui Moise şi aşa s-a descoperit lui Ilie, când fugise de mânia Izabelei. Împrejurările în care se descoperă Dumnezeu sunt diferite, oamenii înaintea cărora se descoperă sunt diferiţi, epocile pot fi altele, dar modul cum El se descoperă, cum se face cunoscut este totdeauna acelaşi, fiindcă stă scris: "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. Asta trebuie să pricepem o dată şi pentru totdeauna.

Nu contează ce simţim sau ce ştim cu privire la Dumnezeu, nu contează ce ne spun cuvintele Bibliei sau ce impact au asupra minţii noastre, după înţelesul pe care ele îl au prin definiţie, aşa cum sunt traduse în DEX, ci ceea ce contează este să avem mintea şi ochiul lui Dumnezeu ca să înţelegem cum trebuie mesajul lui Dumnezeu redat în acele cuvinte pe care le citim. Semnificaţia lor adevărată se află doar în mesajul divin, care trebuie să corespundă principiilor neprihănirii, chiar dacă, până la urmă, sunt folosite cuvinte omeneşti, fiindcă nu se putea altfel. Trebuie să privim mai sus, dincolo de semnificaţia cuvintelor, la mesajul lui Dumnezeu când cunoaştem caracterul Său, descoperit în Isus Hristos. Aşa cum în omul Isus Hristos era înveşmântată dumnezeirea Sa, tot astfel în cuvintele slabe omeneşti ale Bibliei se află înveşmântat caracterul sau slava lui Dumnezeu.