Gloata cea mare - răscumpăraţii tuturor veacurilor

Un fapt stabilit până acum este acela că cei 144.000 nu sunt gloata cea mare, întrucât ei sunt prezentaţi sub simbolul numărului 144.000 pentru a ne atrage atenţia şi a ne ajuta să înţelegem că, din perspectiva Cerului, ei sunt cel dintâi rod prin care se face posibil secerişul gloatei celei mari sau învierea tuturor răscumpăraţilor lui Israel, a Israelului spiritual, din toate veacurile! Sunt dovezi certe prin care se confirmă şi se atestă adevărul prezentat cu privire la gloata cea mare, în sensul că ea reprezintă Israelul lui Dumnezeu. Prima astfel de dovadă o găsim în cartea Educaţie.

     ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4... 

     Hristos va privi apoi răsplata muncii Sale în rezultatele ei. În acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra, în cei >înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale< (Iuda 24), El, al cărui sânge ne-a răscumpărat şi a cărui viaţă ne-a învăţat, >va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora<. Isaia 53,11." Educaţie, Şcoala din lumea cea nouă, paragraful al patrulea de la sârşit şi ultimul paragraf.

Potrivit acestei declaraţii, răsplata muncii lui Hristos este "acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra". Dacă Duhul Sfânt ar fi dorit sa ne atragă atenţia în mod deosebit asupra celor 144.000, atunci nu ar fi fost scrise cuvintele referitoare la răsplata muncii lui Isus, întrucât în această răsplată intră absolut toţi mântuiţii inclusiv cei 144.000!!! Apoi, avem încă o declaraţie care întăreşte faptul că gloata cea mare este întregul Israel spiritual de-a lungul timpului.

     "Acolo, cei mântuiţi vor saluta pe cei care i-au condus la Mântuitorul şi toţi se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu. Lupta se va sfârşi. Necaz şi lupte nu vor mai fi. Cântece de biruinţă vor umple întreg cerul atunci când răscumpăraţii intonează fericiţi melodia: >Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat, dar care trăieşte iarăşi ca un triumfător biruitor<.

     >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului< (Apocalipsa 7,9.10)." Faptele apostolilor, cap. Biserica biruitoare, paragrafele al doilea şi al treilea de la sfârşit.

Şi aici se arată că marea gloată sau răscumpăraţii Domnului sunt "toţi" cei ce "se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu". Însă, următoarele două declaraţii fac şi mai mult lumină în această privinţă şi ne spun direct că gloata cea mare este Israelul spiritual, casa lui Dumnezeu zidită pe Stânca veacurilor, Isus Hristos.

     "Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moştenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel îşi va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte, până la împlinire. Aşa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este şi cu Israelul spiritual de astăzi.

     Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe pământul cel nou, mărturisea: >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod, şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domniei, şi a Mielului!' Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, şi împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie,şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: Amin. A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!< (Apocalipsa 7,9-12). >Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:, Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească. Să ne bucurăm, şi să ne veselim, şi să-l dăm slavă! El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi aleşi şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îi vor birui< (Apocalipsa 19,6.7; 17;14)." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, ultimele două paragrafe.

Aceasta este o declaraţie elocventă şi aruncă lumină şi mai multă asupra primelor două declaraţii prezentate mai sus. Aici se dovedeşte limpede că restatornicirea lui Israel pe noul pământ cuprinde în mod cert o mare gloată pe care nu poate s-o numere nimeni, din toate popoarele pământului, adică mai precis toţi cei "răscumpăraţi dintre oameni" de la Adam şi până la cei 144.000, care "vor primi moştenirea făgăduită". Acum, însă, urmează cea mai frumoasă şi grăitoare dovadă care stabileşte pentru totdeauna că gloata cea mare nu sunt cei 144.000.

     "Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund şi puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creştine în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare şi milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credinţa lor. Iar mai departe este >gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9). Lupta lor s-a sfârşit, au câştigat biruinţa. Au alergat şi au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinţei şi haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor. 

     Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domnie, şi a Mielului!< (Apocalipsa 7,10). Îngerii şi serafimii îşi unesc glasurile în adorare. Când cei mântuiţi privesc puterea şi răutatea lui Satana, văd, ca niciodată mai înainte, că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori, decât aceea a lui Hristos. În toată mulţimea aceea strălucită nu se găseşte nimeni care să-şi atribuie mântuirea, ca şi când ar fi biruit prin propria putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru şi a Mielului<." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 9, 10.

Duhul Sfânt ne înfăţişează aici dispunerea sau felul cum sunt aşezaţi toţi mântuiţii, începând dinspre scaunul de domnie al lui Dumnezeu către exterior, probabil în cercuri concentrice. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, cel mai aproape de Dumnezeu se află cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni. Apocalipsa 5,6. Apoi urmează "aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana", dar care în urma convertirii lor au ajuns cel mai fideli credincioşi ai lui Dumnezeu, prin care a făcut o mare lucrare printre oameni. Un astfel de credincios este în mod deosebit apostolul Pavel. El şi alţii asemenea lui intră în această categorie. Urmează imediat "aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare", adică nimeni alţii decât cei 144.000!!

Singura perioadă din istoria omenirii când legea lui Dumnezeu va fi declarată fără valoare într-un mod conştient, la nivel global, va fi perioada ultimei generaţii, momentul când se va întâmpla acest lucru fiind promulgarea edictului duminical. Nu a existat niciodată în trecut vreun timp când legea lui Dumnezeu să fie declarată fără valoare la nivel global, cu atât mai mult cu cât în Evul Mediu Biblia nici măcar nu era cunoscută de oameni, aşa încât prin intermediul ei să li se aducă la cunoştinţă valoarea legii lui Dumnezeu, a celor zece porunci!! Importanţa legii lui Dumnezeu a început să fie subliniată începând cu timpul sfârşitului, adică cu acel timp care începe imediat după căderea papalităţii în anul 1798. Ea este cuprinsă fără echivoc în primele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi mai cu seamă va fi miezul soliei neprihănirii prezentată de îngerul al patrulea, a cărui lumină va lumina tot pământul. Disputa va fi între legile oamenilor, prin care se decretează sabatul fals ca zi de închinare, la nivel mondial, şi legea lui Dumnezeu, care vorbeşte despre adevăratul Sabat şi neprihănirea unui caracter desăvârşit.

Ştim că aşa vor decurge lucrurile deoarece textul ne spune clar că "lumea creştină" declară fără valoare legea lui Dumnezeu, or despre lumea creştină putem vorbi doar din 1798 încoace, întrucât până atunci nu se putea vorbi decât despre lumea păgână şi papalitatea antihristă!! Papalitatea nu este altceva decât păgânism îmbrăcat în mantia presupusului creştinism. Prin urmare, lumea creştină înseamnă toată lumea unde au pătruns Scripturile într-o formă sau alta, acest lucru fiind facilitat prin Societăţile Biblice care au fost întemeiate după ce papalitatea a primit rana de moarte în 1798. Deci, lumea creştină priveşte lumea modernă, din 1831, când s-a făcut auzit întâiaşi dată mesajul primului înger, şi până la distrugerea ei completă!! Aceia care respectă legea lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor, chiar dacă nu vor muri niciodată, atunci când aceasta va fi făcută fără valoare prin legi omeneşti, nu pot fi decât cei 144.000.

Şi-n ultimă instanţă, după cei 144.000, potrivit aşezării tuturor răscumpăraţilor în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, mărturia Duhului Sfânt declară că urmează "gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9)". Prin aceste cuvinte se face deosebirea într-un mod vădit şi clar pentru orice minte că cei 144.000 şi gloata cea mare din Apocalipsa 7 nu sunt unul şi acelaşi lucru. Şi aşa şi trebuie să fie, întrucât, după cum spuneam, şi accentuez încă o dată, cei 144.000 sunt primul rod pentru Dumnezeu, iar gloata cea mare reprezintă secerişul veacurilor, adică învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile!!

Această aşezare a răscumpăraţilor descrisă în paragraful de mai sus este practic o întărire a celor spuse în Apocalipsa 7,9-12. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că această aşezare priveşte în general actul de închinare şi de laudă pe care toţi mântuiţii îl aduc lui Dumnezeu! Nu înseamnă sub nici o formă că ei stau ţintuiţi în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu în ordinea respectivă, zi şi noapte, şi strigă mereu laude la adresa Lui. Ceea ce vrea să ne descopere Duhul Sfânt este doar bucuria din timpul actului închinării pe care absolut toţi mântuiţii o exprimă înaintea lui Dumnezeu, aşezaţi fiind în ordinea respectivă, aşa cum este descrisă în paragraful de mai sus. Acest act al închinării presupune anumite intervale de timp bine determinat, când absolut toţi mântuiţii vin să se închine lui Dumnezeu şi să-l laude pentru ceea ce a săvârşit El pentru ei, prin Isus Hristos. Este o închinare benevolă, nesilită, fiind izvorâtă din profunzimile unei minţi curate şi dornice să aducă închinare Tatălui ceresc! De reţinut că actul închinării se desfăşoară doar în cetatea noul Ierusalim.

Acum, o dată pusă temelia care ne asigură că gloata cea mare nu sunt cei 144.000, să vedem în ce sens se spune că această gloată vine din necazul cel mare. Ce înseamnă necazul cel mare? Cei mai mulţi asociază această expresie cu timpul de strâmtorare prin care vor fi nevoiţi să treacă cei 144.000, adică acel timp care începe o dată cu încheierea harului şi se termină cu plaga a şasea, când are loc secarea râului Eufrat. Să vedem ce au de spus Scripturile cu privire la acest timp de necaz. Hristos, într-o împrejurare, când le descrie ucenicilor evenimentele ce urmau să se întâmple după înălţarea Sa, spune: "Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,21.22.

Aici, Hristos vorbeşte despre un timp de necaz, "aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii". Despre ce timp de necaz este vorba? Este uşor de văzut că Isus, privind în viitor, descoperă experienţa prin care avea să treacă biserica Sa de la căderea bisericii apostolice şi până la vremea când "soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate". Matei 24,29. Cu alte cuvinte, acest timp de necaz "aşa de mare" este timpul de întuneric moral şi spiritual şi de apostazie din Evul Mediu, cunoscut fiind ca şi timpul dominaţiei papale, ce s-a întins pentru aproximativ 1260 de ani, şi care sfârşesc exact în anul 1798, când papalitatea primeşte rana de moarte prin ateismul francez! Dar, Hristos privind foarte atent în viitor, vede cum i-a naştere Reforma din sec. al XVI-lea, care face ca puterea de persecuţie papală să se diminueze şi să se sfârşească înainte de încheierea celor 1260 de ani de supremaţie papală. Primul indiciu, dintre cele oferite de Hristos, că persecuţia avea să înceteze înainte de anul 1798, este cutremurul devastator de la Lisabona din anul 1755. (Vezi Apocalipsa 6,12). Apoi a urmat întunecarea soarelui şi a lunii în 19 mai 1780, acest eveniment fiind consemnat de altfel şi în gazetele timpului.

     "Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar >în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei<. (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 21.

După aceste fenomene are loc şi ultimul eveniment profetizat de Isus, cel referitor la ploaia de stele, sau ploaia meteorică, eveniment de asemenea consemnat în ziarele timpului, în anul 1833. "În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci însuşi Isus spusese: >Stelele vor cădea din cer<. (Matei 24,29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: >Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic<. (Apocalipsa 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, >întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie<. >Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în mintea multora... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul.< (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 41.

Aşadar, timpul de necaz la care se referă Domnul Isus este timpul celor aproape 1260 de ani de persecuţie papală, care a fost scurtată din milă pentru biserica Sa spirituală înainte de căderea papalităţii. Asta înseamnă că acest timp de necaz nu poate fi "necazul cel mare" amintit în Apocalipsa 7, întrucât îi vizează doar pe creştinii mântuiţi în intervalul de timp descris de Isus!! Prin urmare, ei nu pot fi gloata cea mare, fiindcă în ea, aşa cum am văzut intră absolut toţi mântuiţii din toate veacurile, ceea ce înseamnă absolut sigur că timpul de necaz descris de Isus face parte sau intră în "necazul cel mare", potrivit Apocalipsei 7, ca durată de timp!!

Mai există de asemenea un text biblic care ne vorbeşte despre "o vreme de strâmtorare". "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12,2. Întrebarea este: La ce vreme se referă îngerul Gabriel în acest text biblic? Este uşor de răspuns dacă avem în vedere ultima parte a capitolului al unsprezecelea din aceeaşi carte profetică. Acolo se spune că "la vremea sfârşitului" urmează să aibă loc nişte evenimente care îl au ca protagonist principal pe împăratul de la miazănoapte. Sub simbolul acestui împărat este reprezentat Babilonul cel mare, şi mai ales icoana fiarei, care, după ce distruge împăratul de la miazăzi sau ateismul comunist urmat de cel musulman, se avântă în ţara cea minunată, adică biserica fecioarelor înţelepte şi nechibzuite, până la încheierea timpului de probă, căci această biserică, după aceea, devine cei 144.000. "Zvonurile venite de la răsărit şi de la miazănoapte", Daniel 11,44, reprezintă marea avertizare mondială. Când aceasta începe să se facă auzită, împăratul de la miazănoapte îşi îndreaptă atacul, ce va deveni din ce în ce mai furtunos, asupra bisericii luptătoare, biserica îngerului al patrulea, în care se află ambele categorii de fecioare. Fiindcă aceste "zvonuri" "îl vor înspăimânta", icoana fiarei "va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi". Daniel 11,44.

Ei bine, "vremea de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile" face trimitere la acest timp înspăimântător, cuprins între începerea marii strigări mondiale şi plaga a şasea, ceea ce include şi timpul strâmtorării lui Iacov. Este, deci, o vreme care se va întâmpla în viitor, ceea ce înseamnă că este exact durata de timp când biserica luptătoare se va transforma în biserica triumfătoare, reprezentată numai de fecioarele înţelepte, care vor fi cei 144.000. Este, aşadar, timpul prin care trec doar neprihăniţii cei vii, dacă ne referim la timpul strâmtorării, adică cei 144.000, fiindcă toţi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu, morţi pe parcursul veacurilor, aşteaptă învierea! În concluzie, această vreme de strâmtorare nu-i vizează pe cei morţi în Hristos, întrucât ei dorm în ţărână până la înviere lor.

Atunci, ce înseamnă faptul că gloata cea mare vine "din necazul cel mare"? Înseamnă pur şi simplu faptul că ei provin din toate erele, de la căderea omului în păcat şi până la venirea lui Hristos!! Acest necaz mare reprezintă timpul pe durata căruia s-a desfăşurat marea luptă între Dumnezeu şi Satana, de la căderea omului în păcat şi până la învierea lor!! Ei vin din necazul cel mare în sensul că au fost înviaţi şi au primit moştenirea făgăduită - viaţa veşnică şi un pământ nou refăcut de Creatorul nostru minunat.

A mai rămas să înţelegem ce înseamnă faptul că gloata cea mare îi slujeşte lui Dumnezeu zi şi noapte "în Templul Lui". Unii au tras concluzia că acest templu este de fapt templul celor 144.000. Dar, ei scapă din vedere adevărul că pe noul pământ va exista doar un singur templu destinat celor 144.000, templu care nu se află în cetatea noul Ierusalim, ci pe muntele Sion!!! Observaţi, vă rog, că ei, cei din gloata cea mare, ca de altfel şi cei 144.000, inclusiv cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, aduc închinare lui Dumnezeu în cetate, acolo unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului!!! "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

Deosebirea între cele două temple, al lui Dumnezeu şi al celor 144.000, este evidentă prin faptul că gloata cea mare stă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, care se află în templul Lui, nu în templul celor 144.000!! "Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui." Apocalipsa 7,15. Acolo unde este scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, tot acolo trebuie să fie şi templul lui Dumnezeu!! 

Mai întâi, să vedem că templul destinat doar celor 144.000 se află în afara zidurilor cetăţii noului Ierusalim. În acest templu intră doar Isus şi cei 144.000. Aici nu poate intra nici un alt mântuit răscumpărat, cu excepţia celor 144.000. Este un templu care aparţine în exclusivitate doar lui Isus şi acestor sfinţi. Dar, scaunul de domnie al lui Isus nu se află aici, ci în cetate, în templul lui Dumnezeu. 

     "Cu Isus în frunte, am coborât cu toţii din cetate înapoi pe acest pământ, pe un munte mare şi maiestuos, care nu L-a putut susţine pe Isus şi s-a sfărâmat în două, transformându-se într-un câmp minunat. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare, care avea douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, şi un înger la fiecare poartă. Am strigat cu toţii: >Cetatea, cetatea cea mare coboară, coboară de la Dumnezeu din cer< şi ea a venit şi s-a aşezat pe locul în care stăteam noi. Apoi am început să privim lucrurile minunate din afara cetăţii. Am văzut acolo case desăvârşit de frumoase care aveau sclipirea argintului, fiind sprijinite de patru stâlpi împodobiţi cu mărgăritare, încântătoare la privit. Acestea urmau să fie locuite de către sfinţi. În fiecare dintre ele era o poliţă de aur. I-am văzut pe mulţi sfinţi intrând în case, scoţându-şi cununile strălucitoare şi aşezându-le pe poliţă, ieşind apoi în câmpul de lângă case pentru a lucra pământul; nu aşa cum suntem nevoiţi să lucrăm aici; nu, nu. O lumină strălucitoare se vedea în jurul capetelor lor şi ei strigau neîncetat şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

     Am văzut un alt câmp plin de tot felul de flori şi, culegându-le, am strigat: >Nu se vor ofili niciodată<. Alături am văzut un câmp cu o iarbă înaltă, splendidă la privit; era de un verde crud şi avea reflexii argintii şi aurii, aşa cum se unduia cu mândrie spre slava Regelui Isus. Apoi am intrat într-un câmp plin de tot felul de animale - leul, mielul, leopardul şi lupul stând toate împreună, în perfectă armonie. Am trecut printre ele şi acestea ne-au urmat paşnice. Am intrat într-o pădure care nu era ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nu; ci luminată şi plină de strălucire în orice loc; ramurile copacilor se legănau încoace şi încolo şi noi toţi am strigat: >Vom locui în siguranţă în locuri sălbatice şi vom dormi în păduri<. Am trecut prin păduri, căci ne îndreptam către Muntele Sionului...

     Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus Şi-a ridicat minunatu-I glas şi a spus >numai cei 144 000 intră în acest loc<, iar noi am strigat <Aleluia<.

     Acest templu era sprijinit de şapte stâlpi, toţi dintr-un aur transparent, împodobiţi cu pietre preţioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aş putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aş putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune. Am văzut acolo table de piatră pe care erau gravate numele celor 144 000 cu litere de aur. După ce am privit slava templului, am ieşit şi Isus ne-a lăsat acolo şi a mers la cetate." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par.  9-12.

Putem observa că muntele Sion, aşa cum va fi el pe noul pământ, se află în afara cetăţii, iar pe acest munte se află templul celor 144.000. Prin urmare, nu trebuie să facem confuzie niciodată între templul lui Dumnezeu şi templul celor 144.000. Textul biblic din Apocalipsa 7, referitor la gloata cea mare, ne spune într-un mod indubitabil că actul închinării are loc doar în templul lui Dumnezeu, acolo unde de altminteri se află şi scaunul Lui de domnie!! Asta înseamnă în mod precis că, fiind templul lui Dumnezeu, gloata cea mare nu are cum să fie cei 144.000, fiindcă această gloată nu are acces niciodată în templul destinat doar celor 144.000!! De reţinut că templul lui Dumnezeu nu se află pe un munte, precum templul celor 144.000, care se află pe muntele Sion înconjurat la rândul lui de alţi şapte munţi.

Despre cetatea lui Dumnezeu, acolo unde se află scaunul Său de domnie, se spune limpede că va fi aşezată într-o vale sau într-un loc şes, deci lipsit de munţi, după ce "Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi". Zaharia 14,4. În această vale creată va fi coborâtă cetatea noului Ierusalim. "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: >Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.< Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: >Iată, Eu fac toate lucrurile noi<. Şi a adăugat: >Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate<." Apocalipsa 21,1-5.

Prin urmare, cetatea lui Dumnezeu nu este înconjurată de nici un munte şi nici măcar nu se află pe un munte, ci într-o vale!! Astfel, descoperim că gloata cea mare care aduce închinare în templul lui Dumnezeu nu poate fi cei 144.000, ci toţi mântuiţii de pe pământ morţi şi înviaţi chiar la venirea lui Hristos pe norii cerului, fiindcă ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4."

     "La scurt timp, privirile ne-au fost atrase către răsărit, căci se ivise un mic nor negru, cam de o jumătate de palmă, pe care toţi îl ştiam ca fiind semnul Fiului omului. Ne aflam toţi într-o tăcere solemnă, cu ochii ţintă la norul care se apropia şi devenea mai strălucitor, din ce în ce mai slăvit, până când a ajuns un nor mare, alb. Partea de jos a acestuia părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, în timp ce în jurul lui erau zece mii de îngeri, care intonau cel mai plăcut cântec; pe acest nor stătea Fiul omului. Părul Său era alb şi ondulat şi I se cobora pe umeri; pe capul Său erau multe cununi. Picioarele îi păreau ca de foc. În mâna Sa dreaptă era o seceră ascuţită, în cea stângă, o trâmbiţă de argint. Ochii Săi, ca nişte flăcări, îi cercetau neîncetat pe copiii Lui. Apoi toate feţele s-au îngălbenit, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Atunci am strigat cu toţii: >Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?< Şi îngerii au încetat să cânte şi a urmat un timp de tăcere înspăimântătoare, după care Isus a vorbit: >Cei care au mâini curate şi inimi neîntinate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns<. La auzirea acestor cuvinte, feţele noastre s-au luminat şi bucuria a inundat fiecare inimă. Şi îngerii au urcat un ton şi au cântat din nou, în timp ce norul se apropia şi mai mult de pământ. 

     Apoi trâmbiţa de argint a sunat, în timp ce El cobora pe acel nor, învăluit în limbi de foc. A privit asupra mormintelor sfinţilor adormiţi, Şi-a ridicat ochii şi mâinile către cer şi a strigat: >Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, voi care dormiţi în ţărâna pământului, şi ridicaţi-vă<. Apoi a fost un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis şi cei morţi au ieşit îmbrăcaţi în nemurire. Cei 144 000 au strigat >Aleluia!< când şi-au recunoscut prietenii care fuseseră smulşi dintre ei prin moarte, şi în acelaşi moment am fost preschimbaţi şi luaţi alături de ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 4, 5.

Sunt cei 144.000 marea gloată?

Fiindcă Apocalipsa 7 conţine adevăruri fundamentale pentru înţelegerea lucrării şi a calităţii caracterului rămăşiţei adevărate, cei 144.000 sau biserica filadelfiană, este util să aprofundăm Evanghelia ascunsă în acest capitol extraordinar. Spuneam că seminţia lui Dan, care-i totuna cu cei 144.000, devine a treisprezecea seminţie, ce nu este numărată între cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cum ea înlocuieşte seminţia lui Levi, seminţia preoţească pământească şi trecătoare, atunci ar trebui să fie foarte clar că seminţia lui Dan este reprezentativă pentru preoţia netrecătoare şi veşnică, după rânduiala lui Melhisedec. Poate unii se gândesc că aceaste comparaţii sunt uşor forţate pentru a da o notă accentuată de crezare celor scrise până acum. Însă, Duhul Sfânt întăreşte acest adevăr chiar prin intermediul profeţiei din parabola cu privire la Iosua şi Îngerul, din Zaharia 3,1-10.

Fără a intra în prea multe detalii, întrucât această pildă o voi trata separat, atunci când voi vorbi despre lucrarea de curăţire a sufletului şi desăvârşirea caracterului, care se cere pentru cei ce vor încheia lupta în triumf total, pot spune că această parabolă simbolizează şi chiar se aplică "cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii". Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Cine va fi poporul lui Dumnezeu de la încheierea marii zile a ispăşirii? "Biserica rămăşiţei va trece prin mari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13. Încheierea marii zile a ispăşirii este timpul când, pe fondul promulgării decretului morţii, de la sfârşitul timpului de har, biserica luptătoare, în care intră toate fecioarele înţelepte şi fecioarele neînţelepte, multe dintre cele din ultima categorie rămânând pe cale din cauza încercărilor tot mai severe, care încep cu edictul duminical, este obligată din pricina presiunii enorme a decretului, care urmează să intre în vigoare în timpul lipsit de har, să ia decizia finală, pentru neprihănire sau împotriva neprihănirii.

Mânia balaurului şi a oştirii lui va fi simţită din plin de biserica triumfătoare doar în timpul fără har, ce introduce cele şapte plăgi şi, o dată cu acestea, începutul marelui timp de strâmtorare, din care face parte şi timpul strâmtorării lui Iacov!! Când biserica rămăşiţei este pusă faţă în faţă cu decretul morţii, cea mai înspăimântătoare încercare care se abate asupra ei, fecioarele înţelepte iau decizia finală de a rămâne cu Hristos, în timp ce toate fecioarele nechibzuite părăsesc barca salvării, astfel formându-se în sfârşit adevărata biserică a rămăşiţei, "aceia care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus". Când decretul morţii este dat, se poate spune cu certitudine că începe judecata de cercetare a fecioarelor înţelepte sau a celor 144.000, care aleg pentru totdeauna, pe vecie, să rămână cu Hristos, indiferent ce se poate întâmpla cu viaţa lor! De reţinut, că numai atunci când acest decret este promulgat, încercare care separă obligatoriu grâul de neghină sau fecioarele înţelepte de cele nechibzuite, începe cu adevărat judecata de investigare a celor ce de acum formează ceata celor 144.000. Această judecată are loc numai în timpul de probă sau de har, şi nu după, căci după încheierea acestui timp, Hristos părăseşte templul ceresc, El nemaiadministrând sângele ispăşirii pentru nimeni de pe pământ. Prin urmare, judecata de cercetare a celor vii, a celor ce vor forma grupa celor 144.000 sau seminţia lui Dan, are loc doar în timpul când Hristos se mai găseşte în sanctuarul ceresc, adică în timpul de har, de fapt chiar la sfârşitul acestuia, întrucât lucrarea de judecată şi de sigilare se desfăşoară extrem de rapid, în cel mai scurt timp cu putinţă. Când fecioarele înţelepte au luat decizia finală, de partea lui Dumnezeu, are loc sigilarea lor, sigilarea în sine fiind chiar rezultatul judecăţii lor de cercetare. Când această lucrare de sigilare s-a sfârşit, s-a sfârşit totodată şi timpul de har, ceea ce înseamnă că Hristos şi-a isprăvit pentru totdeauna lucrarea de mijlocire pentru oameni!!

Deci, adevărata biserică a rămăşiţei, potrivit felului de a gândi al lui Dumnezeu, aşa după cum ne descoperă Duhul Sfânt, este biserica triumfătoare, acea biserică vie, singura în stare să treacă de ultima încercare, decretul morţii, de judecata de cercetare a celor vii şi de sigilare. Numai despre această biserică se poate spune, în final, că "ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus". Acum, când a avut loc sigilarea, Cuvântul lui Dumnezeu subliniază un fapt remarcabil ce trebuie observat de studentul serios şi atent al Scripturilor, şi anume calificarea lor ca preoţi şi împăraţi ai neprihănirii, după rânduiala lui Melhisedec, într-un fel în care toţi ceilalţi mântuiţi nu au putut s-o capete pe pământ în timpul vieţii lor. De ce? Pentru că niciodată n-au fost siliţi să treacă prin cele mai severe încercări care, în cele din urmă, să culmineze cu judecata lor cercetare când încă se aflau în viaţă!!! Pentru că niciodată n-au fost siliţi să se confrunte cu icoana fiarei şi cu numărul numelui ei în viaţa lor!!! Şi, mai mult decât atât, pentru că niciodată nu vor trece prin timpul strâmtorării lui Iacov, care să le faciliteze curăţirea pământescului lor!!!

Din acest motiv, singurii care ating acel nivel al desăvârşirii cerut de legea lui Dumnezeu, în împrejurările respective, fără ca ei să guste moartea, într-un timp cu totul lipsit de har, sunt doar cei 144.000 sau seminţia lui Dan, şi asta fiindcă s-au calificat a fi preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec, fapt care face posibilă intrarea lor în timpul strâmtorării lui Iacov cu această calitate, de preoţi. Ei nu mai mijlocesc pentru ceilalţi oameni, căci sunt deja pierduţi, ci mijlocesc doar pentru sufletul lor în cele mai profunde rugăciuni înălţate vreodată şi în cel mai mare chin sufletesc, asemenea Mântuitorului în grădina Ghetsimani!!! De ce este nevoie ca ei să intre în timpul strâmtorării în calitate de preoţi, lucru neîntâlnit şi necerut tuturor copiilor lui Dumnezeu care se află în patul de ţărână? Este nevoie pentru a putea face posibilă ultima lor curăţire, de pământesc, tocmai pentru a face cu putinţă calificarea lor ca întâiul rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel, fapt care face să devină realitate secerişul sau învierea celor morţi în Hristos şi, o dată cu aceasta, chiar venirea Mântuitorului pe norii cerului!!

Următoarele cuvinte profetice stau ca mărturie în acest sens: "Eu am zis: >Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: 'Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!'< Apoi a zis lui Iosua: >Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!<  Eu am zis: >Să i se pună pe cap o mitră curată!< Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.". Zaharia 3,5. "În timp ce copiii lui Dumnezeu îşi amărăsc sufletele înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, porunca este rostită: „Dezbrăcaţi-i de hainele murdare” şi sunt rostite cuvintele pline de încurajare:”Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare”. Haina fără pată a neprihănirii Domnului Hristos este pusă asupra copiilor lui Dumnezeu încercaţi, ispitiţi, dar credincioşi. Rămăşiţa cea desconsiderată este îmbrăcată în veşminte de slavă şi niciodată nu vor mai fi mânjiţi de stricăciunea care este în lume. Numele lor sunt păstrate în Cartea Vieţii Mielului, cuprinşi printre credincioşii din toate veacurile. Ei au rezistat vicleşugurilor amăgitorului; n-au fost clintiţi de la datoria lor de către răcnetul balaurului. Acum sunt pe veci apăraţi de vicleşugurile ispititorului. Păcatele lor sunt aşezate asupra aceluia care este autorul păcatului. Şi rămăşiţa nu numai că este primită şi iertată, ci este şi onorată. >O mitră curată< este pusă pe capul lor. Ei trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. În vreme ce Satana acuză şi caută să nimicească această grupare, îngerii cei sfinţi, nevăzuţi, merg dintr-o parte în alta, punând asupra lor sigiliul viului Dumnezeu." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, paragraful al treilea de la sfârşit.

Aşadar, asocierea cu seminţia lui Levi nu este la voia întâmplării, în sensul că ambele au fost destinate pentru preoţie. Dar, în timp ce seminţia lui Levi deţinea o preoţie trecătoare, totuşi acest adevăr în sine aruncă suficientă lumină asupra faptului că ea era doar o umbră a celeilalte preoţii, a lui Hristos, care se desfăşoară după rânduiala lui Melhisedec şi este veşnică!! Aşa că nu este întâmplătoare introducerea seminţiei lui Levi între cele douăsprezece seminţii, în Apocalipsa 7, iar cea a lui Dan este scoasă, ea devenind a treisprezecea seminţie sau adevărata seminţie preoţească pe care o deţin şi o vor deţine toţi mântuiţii în cer şi pe noul pământ! Acest adevăr colosal al Evangheliei ar trebui să trezească cea mai intensă bucurie pentru toţi cei ce vor să fie mântuiţi, ştiind că toţi mântuiţii vor fi preoţi şi împăraţi ai neprihănirii pentru toate celelalte făpturi inteligente ale Universului, în sensul că în şcoala predării neprihănirii vii, ei vin cu propria lor experienţă dintr-o lume a păcatului, pe care îngerii şi ceilalţi locuitori ai miliardelor de galaxii nu o cunosc, la care se adaugă experienţa minunată şi de neegalat a Marelui lor Preot Isus Hristos! Experienţa lui Isus şi experienţa lor, mai ales a celor 144.000, se împletesc într-un tot armonios, ce va asigura Universul inteligent în faţa oricărei apariţii a păcatului. Acesta este practic rostul preoţiei lui Melhisedec!

Rămăşiţa aceasta care trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu, cuvintele trebuind să fie înţelese în mod literal, este grupa ilustră a celor 144.000, fiindcă despre ei se scrie, în acelaşi paragraf citat mai sus, mai departe următoarele: 

     "Aceştia sunt cei ce stau pe Muntele Sionului cu Mielul, având pe frunţile lor scris Numele Tatălui. 

     Ei cântă o cântare nouă înaintea tronului, iar cântecul acela nu-l poate învăţa nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care au fost răscumpăraţi de pe pământ. >Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie a lui Dumnezeu. < 

     Acum se ajunge la împlinirea completă a acelor cuvinte rostite de înger: >Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă, care stau înaintea ta, căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla<. Domnul Hristos este descoperit ca Răscumpărător şi Eliberator al poporului Său. Acum, într-adevăr aceasta este rămăşiţa, >oameni de care să te minunezi<, când lacrimile şi umilinţa pelerinajului lor dau loc bucuriei şi onoarei de a fi în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului. >În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe, pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi 'sfânt', oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim.<" Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, ultimele trei paragrafe.

Acest capitol frumos din cartea lui Zaharia conţine profunzimi ale Evangheliei greu de egalat în alte părţi ale Scripturii. Dar, abordarea lui o voi face altădată, când îi va veni rândul. 

Am stabilit, deci, că cei 144.000 sunt cu adevărat împăraţi şi preoţi şi că aşa intră ei în timpul strâmtorării lui Iacov. Acum întrebarea firească şi îndreptăţită este: Cei 144.000 din prima parte a Apocalipsei 7 sunt totuna cu gloata cea mare din partea a doua a aceluiaşi capitol? Este uşor de ajuns la concluzia că cei 144.000 şi gloata cea mare sunt una şi aceeaşi grupă de oameni mântuiţi, fiindcă ar fi câteva indicii care arată către această posibilă singură concluzie. Bunăoară, când unul dintre bătrânii ce înconjoară scaunul de domnie al lui Dumnezeu îl întreabă pe profetul Ioan cine zice el că sunt ei şi de unde vine gloata cea mare, tot el este nevoit să dea răspunsul, fiindcă Ioan nu ştia, spunând că: "Aceştia vin din necazul cel mare". Apocalipsa 7,14. Apoi, un alt indiciu cert este faptul că, acelaşi bătrân spune că această gloată îi slujeşte lui Dumnezeu "zi şi noapte în Templul Lui". Apocalipsa 7,15. Cum, în aparenţă, acest limbaj face referire la templul în care au acces doar cei 144.000, atunci se poate ajunge repede la concluzia că gloata cea mare sunt de fapt cei 144.000.

Totuşi, cum stau lucrurile în realitate? Care este adevărul privitor la gloata cea mare? Sunt sau nu cei 144.000? La o citire superficială a Apocalipsei 7, se poate ajunge repede la concluzii greşite privitoare la gloata cea mare! În primul rând, întregul tablou din acest capitol ne înfăţişează, pe de o parte, lucrarea de sigilare a celor 144.000, ceea ce presupune chiar vremea de la sfârşitul harului, cu foarte puţin timp înainte de începerea timpului strâmtorării lui Iacov, aşa cum reiese din cuvintele următoare: "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac". Apocalipsa 7,1. Cele patru vânturi ale pământului sunt simbolul luptelor, a tuturor relelor şi mai ales a răbufnirilor violente, a patimilor nestăpânite ale oamenilor care încă mai beneficiază astăzi de prezenţa Duhului Sfânt pe acest pământ. Ele zugrăvesc de altfel şi mânia naturii ce va ieşi de sub controlul divin atunci când harul se încheie, şi care fac trimitere sigură la cele şapte plăgi! Legile fixe în care s-au încrezut oamenii, se vor întoarce împotriva lor, prin alungarea Celui ce le ţine sub control şi le face să fie ceea ce sunt!!! "Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de luptă şi revoluţie prin care împărăţiile au ajuns la putere." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 17.

Apoi, după ce sigiliul lui Dumnezeu este pus pe frunţile celor 144.000, Duhul Sfânt ne introduce în bucuria Cerului, acolo unde sunt văzuţi de astă dată toţi mântuiţii sau gloata cea mare! Cu alte cuvinte, avem de a face cu două imagini ce decurg una din cealaltă sau care urmează în mod logic una alteia, ele alcătuind în final întregul biruinţei şi bucuriei veşnice. Dacă sigilarea celor 144.000 nu ar avea loc şi, deci, aceştia nu ar exista, atunci tabloul din partea a doua a Apocalipsei 7 nu se poate desfăşura, nu ar mai exista!! Mai simplu, dacă cei 144.000 nu ar exista, atunci nici gloata cea mare nu are cum să existe. Practic, Inspiraţia divină doreşte să ne transmită că de existenţa celor 144.000 depinde învierea, existenţa şi viaţa veşică a gloatei celei mari!! Fără cei 144.000 nu poate exista cu nici un chip gloata cea mare! Acesta este mesajul central din Apocalipsa 7. Or, acest fapt în sine înseamnă în mod indubitabil că cei 144.000 şi gloata cea mare nu sunt unul şi acelaşi grup!!!

Că aşa stau, într-adevăr, lucrurile şi că acesta este mesajul corect al Evangheliei din Apocalipsa 7, vom descoperi în cele ce urmează. În primul rând, cei 144.000 nu pot fi cu certitudine gloata cea mare, întrucât aceştia, cei 144.000, sunt luaţi dintre cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, adică ale Israelului spiritual. Dacă ei sunt luaţi din ceva, înseamnă că acel ceva rămas trebuie să fie grosul sau marele din care ei sunt luaţi. Imaginaţi-vă că dintr-un grup de o mie de persoane trebuie să luaţi sau să selectaţi o sută de oameni. Poate susţine cineva că cei o sută de oameni luaţi din cei o mie înseamnă o gloată mare sau chiar mai mult decât restul celor nouă sute de oameni rămaşi în acel grup mare? Tot astfel, poate susţine cineva că cei 144.000, luaţi din toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ar constitui gloata cea mare a lui Israel? Da, aţi înţeles foarte bine, gloata cea mare nu este nimeni altcineva decât cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, sau mai bine spus Israelul spiritual al lui Dumnezeu constituit din absolut toţi credincioşii salvaţi care au trăit pe pământ de-a lungul celor şase milenii de păcătuire, dar care au murit între timp în drumul lor spre cetatea Ierusalimul ceresc, adevărata lor patrie!! 

Dacă suntem atenţi la modul cum trebuie să citim Apocalipsa 7, atunci putem vedea şi singuri că în tabloul prezentat aici sunt prezente doar două grupe: cei 144.000 şi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, care în a doua parte a acestui capitol sunt văzute a fi gloata cea mare!!! Dacă în prima parte a Apocalipsei 7 se are în vedere în mod special cei 144.000, ei fiind punctul focal de interes pentru noi, aşa cum doreşte Duhul sfânt să înţelegem, în a doua parte se are în vedere gloata cea mare, din care au fost luaţi cei 144.000 în prima parte a capitolului cu pricina!! Asta mai înseamnă ceva extraordinar, şi anume că cei 144.000 sunt prezentaţi ca cele dintâi roade care fac posibil secerişul întregului Israel din care sunt luaţi, fiindcă ei trebuie să încheie în neprihănire clădirea cea mare a adevăratului Israel sau biserica spirituală a lui Hristos, de la Adam şi până la cei 144.000!!!

Adevăratul Israel nu poate avea parte de înviere dacă nu există o biserică absolut desăvârşită în caracter asemenea caracterului Mântuitorului nostru!! Faptul că mai întâi sunt prezentaţi cei 144.000, care sunt sigilaţi, înseamnă deschiderea certă a uşii către învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Ei sunt cheia care deschide această uşă a învierii copiilor lui Dumnezeu şi a venirii lui Hristos. Iar aceştia sunt introduşi în a doua parte a capitolului 7 ca fiind vii şi bucurându-se alături de Miel pentru toată veşnicia. Încă şi mai mult, Israelul spiritual sau gloata cea mare din Apocalipsa 7 sunt realmente mişcarea îngerului al şaptelea, care "a ieşit din altar", Apocalipsa 14,18, şi care strigă la cei 144.000, în postura de mişcare a îngerului al şaselea, următoarele: "Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi." Apocalipsa 14,18.

Ca să merg pe acelaşi fir al Inspiraţiei, atunci pe drept se poate spune, cu cea mai mare certitudine că sufletele de sub altarul de jertfă din Apocalipsa 6,9-11, sunt aceia care neîndoios au de a face cu gloata cea mare, adormită în Hristos, ce aşteaptă învierea ce aproape că nu se mai întâmplă dacă nu ar exista cei 144.000, biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Biruinţa celor din urmă va fi asemenea biruinţei lui Isus pe cruce. Calificându-se să devină primele roade, cei 144.000, datorită slavei caracterului lor absolut impecabil în care este reflectat ca niciodată până atunci chipul lui Isus, deschid uşa slavei învierii pentru tot Israelul adormit în Domnul, care în Apocalipsa 7 este văzut ca o mare gloată pe care nu putea să o numere nimeni!! 

Observaţi, vă rog, şi faptul că, în timp ce cei 144.000 sunt număraţi, nu că s-ar şti numărul lor, întrucât am văzut că numărul în sine reprezintă cele dintîi roade şi desăvârşirea unui caracter pe care nici un alt sfânt al lui Dumnezeu nu l-a avut pe acest pământ, gloata cea mare este o mulţime pe care nu o poate număra nimeni. De fapt, ideea textului nu este aceea că această gloată a răscumpăraţiilor din toate veacurile nu poate fi numărată, deoarece oamenii pot număra până la ordinul miilor de miliarde, poate chiar mult mai mult, chiar dacă nu ştim să citim cifra obţinută, ci este aceea că adevăratul Israel nu trebuie şi nu poate fi numărat niciodată de oameni. Realitatea este că atât gloata cea mare, cât şi cei 144.000, împreună cu ceilalţi sfinţi înviaţi sau luaţi de vii la cer în decursul timpului, până la înălţarea Mântuitorului, alcătuiesc acel număr egal cu numărul îngerilor dezertori din cer, adică demonii şi Satana! 

Ceea ce trebuie să înţelegem de aici este faptul că nici un om nu poate număra cu adevărat pe cei care compun Israelul spiritual. Dacă cineva ar deţine această capacitate, atunci ar şti cine este fecioară înţeleaptă şi cine nu. Ar şti cine este mântuit şi cine nu. Adevăratul Israel nu a fost niciodată numărat, fiindcă nu poate fi numărat, adică nu îi este dat omului să ştie cine va fi de partea Domnului până la capăt şi mântuit în cele din urmă. De ce sunt număraţi cei 144.000? Pentru a înţelege că ei sunt cele dintâi roade, aşa cum şi snopii de legănat alcătuiau până la urmă un anumit număr din recolta de spice gata să fie secerată!! De ce gloata cea mare nu poate fi numărată de nimeni? Pentru a pricepe că îi reprezintă pe toţi copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, dar morţi şi înviaţi de Hristos, ei fiind adevăratul Israel, pe care numai Dumnezeu şi îngerii îl ştiu ca număr, până la aducerea lor în cer!! Mesajul Evangheliei aici este foarte simplu şi foarte clar în această privinţă. 

     "Ce lucrare neînţeleaptă ar fi făcut Ilie dacă ar fi numărat pe Israel la vremea când judecăţile lui Dumnezeu cădeau asupra poporului apostaziat! Ar fi numărat numai unul de partea Domnului. Dar atunci când a spus: >am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa<, cuvântul Domnului l-a liniştit: >Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal< (1Împăraţi 19,14.18). 

     De aceea nimeni să nu încerce să numere Israelul de astăzi, ci fiecare să aibă o inimă de carne, o inimă plină de simpatie duioasă, o inimă care, asemenea inimii lui Hristos, caută mântuirea unei lumi pierdute." Profeţi şi regi, cap. În duhul şi puterea lui Ilie, ultimele două paragrafe.

Nu trebuie uitat că în tabloul din Apocalipsa 7 sunt prezentate practic doar două grupe: cei 144.000 şi gloata cea mare, care este amintită în prima parte a capitolului sub forma celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, adică întregul Israel spiritual de la căderea omului în păcat şi până la cei 144.000, cele dintâi roade care fac posibilă învierea acestui Israel măreţ. Deci, gloata cea mare sunt cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, adevărata biserică pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată!!! 

În episodul următor ne vom ocupa mai în profunzime de această gloată, spre a arăta că nu este deloc cei 144.000. Fiindcă din moment cei aceştia sunt cele dintâi roade, devine numai normal ca gloata cea mare să fie secerişul sau drepţii lui Hristos care aşteaptă învierea.

Uimitoarea seminţie a lui Dan din Apocalipsa 7!

Aşadar, unde putem găsi seminţia lui Dan în Apocalipsa 7? Oricât de bine am citi-o, chiar cu minuţiozitate, tot nu găsim enumerat acolo şi numele seminţiei lui Dan! Dar, să vedem ce se spune în prima parte a acestui capitol: "Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiţi." Apocalipsa 7,4-8.

Din această listă enumerată lipseşte, în aparenţă, seminţia lui Dan. Locul ei este luat de către Manase; altfel toate numele seminţiilor ce sunt enumerate sunt chiar numele celor doisprezece fii ai lui Iacov, aşa cum sunt menţionaţi ei în Geneza 49. Înainte de a continua pe linia de gândire trasată în episodul trecut, pentru a avea o continuitate logică, bine întemeiată, trebuie să amintesc faptul că mulţi dintre aşteptătorii care se îndeletnicesc cu cititul, au găsit în declaraţia următoare, în aparenţă, posibilul răspuns pentru lipsa seminţiei lui Dan din Apocalipsa 7. Ea sună astfel: "Deoarece seminţia lui Dan pare să fi fost prima care a introdus închinarea la idoli în Israel (Judecători 18), şi deoarece caracterul lui nu va califica pe nimeni pentru primirea în Canaanul ceresc, numai seminţia lui Dan, dintre cele douăsprezece seminţii, este omisă din lista enumerată în Apocalipsa 7". The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 482.

Deci, din cauză că această seminţie ar fi introdus prima închinarea la idoli, ea, în aparenţă, este omisă din Apocalipsa 7. Acest lucru este adevărat numai în măsura în care absolut toţi descendenţii acestei seminţii au păstrat închinarea idolatră, renunţând la Dumnezeul cerului!!! Însă, ar fi imposibil să se spună despre cineva ai cărui părinţi au fost idolatri, care refuză să aducă închinare zeităţilor păgâne, el sau ea preferând cu bucurie închinarea adusă doar Dumnezeului adevărat, Creatorul tuturor, că nu va fi mântuit, doar pentru că provine din seminţia lui Dan, care într-un anumit timp al istoriei, în trecut, a introdus închinarea idolatră!! În declaraţia de mai sus, se specifică foarte clar faptul că nimeni nu poate fi calificat pentru primirea în cer dacă păstrează şi are un caracter asemenea caracterului acelor urmaşi ai lui Dan, care, spre nenorocirea lor, au introdus primii închinarea idolatră în Israel!

Prin urmare, ceea ce ne califică pentru cer este un caracter sfânt, iar Inspiraţia divină dovedeşte fără putinţă de tăgadă adevărul că seminţia spirituală a daniţilor va fi în cer, numele acesteia aflându-se pe una din porţile zidului de la răsărit, care înconjoară cetatea Noul Ierusalim. Aşadar, ceea ce trebuie să înţelegem privitor la declaraţia de mai sus este faptul că ea se referă strict la seminţia lui Dan după trup, nu după spirit, întrucât, este adevărat, nici un închinător la idoli nu va avea acces în cer. În sensul negativ al ei, seminţia lui Dan, după trup, este reprezentativă pentru toţi idolatrii care nu au ce căuta în cer şi pe noul pământ, dacă nu se îndreaptă şi nu primesc în inimă harul transformator al lui Hristos!!! "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!" Apocalipsa 22,14.15. "Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua." Apocalipsa 21,7.8.

Aş dori să reţinem faptul că nicăieri în Scripturi nu este scris că seminţia lui Dan, după introducerea închinării idolatre, până la împrăştierea naţiunii iudaice printre popoare, ar fi rămas închinătoare la idoli, ca o seminţie condamnată definitiv la imposibilitatea mântuirii!! Ar fi imposibil de crezut că printre daniţi să nu fi existat credincioşi adevăraţi, cu un caracter nepătat, care vor fi primiţi în cer pe baza caracterului lor sfânt, asemenea celui al Mântuitorului. Întrucât Dumnezeul harului a făcut deja lumină în ce priveşte seminţia lui Dan, în sensul că numele ei se află în mod cert pe una dintre porţile cetăţii noului Ierusalim şi mai ales prin faptul că niciodată nu lipseşte din enumerarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, în era Vechiului Testament, atunci este de aşteptat tot la modul cel mai cert ca numele ei să apară şi în Apocalipsa 7!!

Vreau să înţelegem încă de la bun început că toate seminţiile amintite pe nume în Apocalipsa 7 sunt de natură spirituală, trebuie înţelese în sens spiritual, deci reprezintă şi întregeşte totul adevăratului popor spiritual al lui Dumnezeu, Israel, casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului, din momentul convertirii lui Adam şi a Evei şi până la cei 144.000 de sfinţi!!! Aceste seminţii nu sunt seminţiile fizice ce au alcătuit cândva naţiunea iudaică, deoarece astăzi este puţin probabil ca vreun iudeu să mai ştie din ce seminţie face parte! De asemenea, nu poate fi Israelul fizic, întrucât acesta nu va mai deveni niciodată biserica lui Dumnezeu prin care să încheie lucrarea mântuirii pe acest pământ. Dar, asta nu înseamnă deloc că printre cei 144.000 nu vor fi şi evrei după trup, căci chiar vor fi. Au fost mântuiţi, şi vor mai fi salvaţi, mulţi evrei după răstignirea Mântuitorului, prin primirea Evangheliei, aşa ca ar fi nedrept pentru cineva să creadă că evreii nu mai au şanse la mântuire. Ei au, însă doar ca indivizi, ca persoane individuale, nu ca naţiune!

Privind din această perspectivă, atunci este foarte corect să tragem concluzia justă că biserica Israel din Apocalipsa 7 este adevărata biserică a lui Dumnezeu, Israelul spiritual. Acum, să ne întoarcem la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel pentru a vedea unde este, unde găsim seminţia lui Dan. Pentru a afla răspunsul, fără nici cea mai mică greşeală, este necesar să ne aducem aminte de principiul enunţat în episodul trecut, referitor la cele treisprezece seminţii ale lui Israel. După cum în Canaanul pământesc au intrat treisprezece seminţii, dintre care una nesocotită în numărul celorlalte douăsprezece, tot astfel trebuie să se întâmple şi la intrarea în Canaanul ceresc, unde trebuie să găsim tot treisprezece seminţii, dintre care una, la fel ca şi leviţii, nefăcând parte din numărul celor douăsprezece seminţii spirituale ale Israelului spiritual, întrucât biserica mântuită în cele din urmă va fi Israelul spiritual şi nu cel după trup, potrivit profeţiilor biblice.

Aşadar, în Apocalipsa 7 sunt enumerate exact treisprezece seminţii, printre care şi cea a lui Dan!!! Pare incredibil? Atunci să urmărim cu atenţie textul inspirat. El spune în felul următor: "Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel". După care urmează enumerarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cheia care descifrează aparenta enigmă legată de seminţia lui Dan sunt cuvintele "din toate seminţiile fiilor lui Israel"!!! Întrebarea este: Câte seminţii au intrat în Canaanul pământesc? Treisprezece, dacă socotim şi seminţia lui Levi, seminţia preoţească! Tot la fel, cuvintele "toate seminţiile" din Apocalipsa 7 au menirea de a scoate în evidenţă tocmai acest aspect al enigmei, această realitate privitoare la toate, dar toate cele treisprezece seminţii ale lui Israel!!!

Ei bine, toate seminţiile fiilor lui Israel, ale Israelului spiritual, ca de altfel şi ale Israelului fizic, sunt treisprezece, cele douăsprezece enumerate, după propoziţia analizată de noi mai sus, iar a treisprezecea fiind chiar cei 144.000, adevărata seminţie spirituală a lui Dan din Apocalipsa, pentru că sunt luaţi şi pecetluiţi "din toate seminţiile fiilor lui Israel"!!! (Mai simplu este aşa să ne gândim: sunt douăsprezece seminţii enumerate, din care sunt luaţi, scoşi sau puşi deoparte câte douăsprezece mii din fiecare din cele douăsprezece seminţii. Toţi aceşti douăsprezece mii adunaţi ne dau seminţia separată a celor 144.000, care provin sau au rezultat din toate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Fiind scoşi din ceva, înseamnă că ei alcătuiesc un ceva separat de întregul nostru, constituit din cele douăsprezece seminţii, adică o altă seminţie în cazul nostru. În felul acesta, a rezultat o a treisprezecea seminţie, întrucât toate celelalte dousprezece seminţii rămân mai departe tot douăsprezece, dar fiecare "numărând" cu mai puţin de dousprezece mii din numărul lor total, indiferent cât ar fi acest total). Acesta este adevărul formidabil al Evangheliei. Dar acest adevăr fenomenal nu se opreşte aici, Duhul Sfânt având grijă să descopere alte câteva frumuseţi extraordinare ale adevărului divin!

Prin urmare, cei 144.000 sunt seminţia spirituală a lui Dan, seminţia care nu intră la numărătoare, tot la fel ca şi cea a leviţilor. Este foarte interesant faptul că atât seminţia lui Levi, cât şi seminţia spirituală a lui Dan, cei 144.000, sunt înlocuite între cele douăsprezece seminţii de seminţia lui Manase, ceea ce indică faptul că atunci când Manase este introdus între cele douăsprezece triburi ale lui Israel, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, în Apocalipsa 7, seminţia care este scoasă este sau devine totdeauna a treisprezecea, care nu mai intră la număr, trebuind lăsată la o parte pentru un scop special, cel al preoţiei!!! Acum, să ne reamintim de ce seminţia lui Levi a ajuns să fie nenumărată printre celelalte seminţii ale lui Israel. Fiindcă la Sinai a avut loc acea răzvrătire de pe urma căreia toţi întâii născuţi din Israel au pierdut dreptul de a mai fi preoţi pentru Cel preaînalt! Asta înseamnă că acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi cu seminţia lui Dan, din moment ce apare în Apocalipsa 7 ca o seminţie nenumărată şi chiar neamintită pe nume, şi vom vedea de ce. Observaţi, vă rog, că cei 144.000 provin din toate seminţiile lui Israel, ceea ce presupune de la sine că ei ajung pe poziţia de preoţi, asemenea leviţilor, dar după rânduiala lui Melhisedec!!!

Ei vor fi singurii sfinţi calificaţi să ajungă preoţi şi împăraţi ai neprihănirii, după rânduiala lui Melhisedec, pe un pământ blestemat de păcat, într-un fel în care nici Enoh şi nici ceilalţi mântuiţi înviaţi şi înălţaţi la cer n-au ajuns niciodată pe acest pământ!!! Ceea ce-i califică să fie astfel este acea desăvârşire a caracterului căpătată prin curăţirea pământescului, fără Mijlocitorul Isus Hristos, în cel mai teribil timp lipsit de har din toată istoria omenirii!!! Enoh, Moise, Ilie şi sfinţii înviaţi o dată cu învierea Mântuitorului, care au fost înălţaţi la cer, nu s-au calificat niciodată să devină preoţi şi împăraţi ai neprihănirii, după rânduiala lui Melhisedec, pe pământ în felul în care vor fi calificaţi cei 144.000. Cei enumeraţi nu au trecut niciodată prin timpul strâmtorării lui Iacov şi nu au ajuns pe pământ, înainte de înălţarea la cer, curăţiţi de pământesc sau de simpatia pentru Satana!!!

Desigur, ei s-au calificat pe pământ să fie preoţi şi împăraţi ai neprihănirii, după rânduiala lui Melhisedec, dar nu în felul în care vor deveni împăraţi şi preoţi ai neprihănirii cei 144.000! Aceştia din urmă vor putea rezista răului, ispitelor şi lui Satana într-un timp fără har şi fără Mijlocitor divin, ceea ce nu s-a întâmplat şi cu cei din categoria amintită puţin mai sus. Aşadar, avem preoţia levitică, o preoţie trecătoare în care sângele vărsat al ţapilor, mieilor, iezilor, etc., era doar un simbol al jertfei Mântuitorului pe cruce, şi preoţia lui Melhisedec, o preoţie veşnică în care adevăratul sânge al Mântuitorului stă la baza ei. Va fi o preoţie care nu se va desfiinţa niciodată în toată veşnicia. "Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. (KJV Bible). "Şi din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin." Apocalipsa 1,5.6. Templul celor 144.000 va sta ca mărturie şi dovadă cu privire la această preoţie veşnică a lui Melhisedec. (Desigur, nu va fi un templu unde să se facă mijlocire pentru păcătos şi pentru păcat, căci păcatul va dispărea definitiv din Univers, fără posibilitatea apariţiei sale vreodată de-a lungul veşniciei. În schimb, va fi un templu unde Isus şi cei 144.000 dezvoltă planul de educaţie în neprihănire a tuturor făpturilor inteligente, izvorât din experienţa lor unică. Ei vor împărtăşi inteligenţelor cereşti experienţa lor într-un fel în care va asigura Universul permanent împotriva oricărei posibilităţi a apariţiei păcatului. Experienţa crucii lui Hristos se va împleti cu experienţa vieţii celor 144.000 din timpul strâmtorării lui Iacov. Aici sunt ascunse măreţii insondabile ale Evangheliei, care trebuie împărtăşite tuturor făpturilor inteligente). Practic, cei 144.000 întăresc preoţia lui Melhisedec în care intră absolut toţi oamenii răscumpăraţi şi mântuiţi, într-un fel în care nu ar fi fost posibil fără existenţa lor!

Ceea ce trebuie să înţelegem din aceste lecţii extraordinare e faptul că a treisprezecea seminţie, din toate seminţiile lui Israel, indiferent că-i după trup sau spirituală, este seminţia preoţească; în primul caz, preoţia levitică, trecătoare, iar în al doilea caz preoţia daniţilor sau preoţia veşnică a lui Melhisedec!!! Să mergem şi mai departe, pentru a descoperi alte adevăruri fermecătoare şi mântuitoare. Am specificat în episodul trecut faptul că leviţii aveau autoritatea judecătorească, ceea ce înseamnă că ei puteau judeca pricinile poporului, deci poporul în ansamblul lui! Desigur, mai aveau menirea de a învăţa poporul toate cele privitoare la legea lui Dumnezeu, întrucât leviţii sau preoţii trebuiau să fie cei mai bine pregătiţi din popor pentru a-l învăţa şi a-i repeta căile neprihănirii, pentru ca poporul, prin ascultare, să devină şi să fie totdeauna cap şi nu coadă.

Având în vedere această realitate incontestabilă, putem spune cu certitudine maximă că şi cei 144.000 sau seminţia lui Dan trebuie să aibă autoritatea judecătorească peste poporul lui Dumnezeu. Şi o au cu prisosinţă, întrucât ei trebuie să judece, întocmai cum o făceau şi leviţii. (Motivul pentru care Levi apare între cele douăsprezece seminţii enumerate în Apocalipsa 7 este acela că preoţia levitică a fost desfiinţată de Hristos prin jertfa Sa şi, deci, această seminţie nu mai poate fi o seminţie nenumărată, care nu intră în numărul celor douăsprezece seminţii! Această preoţie era doar o umbră a adevăratei preoţii a lui Hristos. Vezi Evrei 9 şi 10). Adevăraţii judecători ai poporului lor sunt daniţii sau cei 144.000. Cuvintele profetice ale lui Iacov stau ca mărturie în acest sens. Iată-le: "Dan va judeca pe poporul său, ca una din seminţiile lui Israel." Geneza 49,16.

Întrebarea care se iveşte este aceasta: Cum fac ei judecata? În ce fel sunt ei judecătorii poporului lor? Răspunsul este foarte simplu. Prin aceasta vom vedea că Laodicea nu este poporul care face judecata, ci dimpotrivă poporul care este judecat! De cine? Chiar de către cei 144.000 de sfinţi filadelfieni!!! Cum săvârşesc ei judecata poporului lui Dumnezeu? Laodicea pretinde că este poporul lui Dumnezeu, şi este în sensul în care dipune de solia primilor trei îngeri în formă teoretică, solie ce se regăseşte în întregime în cărţile scrise de Ellen White, profetul bisericii adventiste, această biserică fiind cea mai reprezentativă pentru starea laodiceană. De fapt, să nu uităm că întregul mediu adventist este încropit, mediu în care se găsesc leviţii spirituali şi parte a fecioarele înţelepte. În realitate, leviţii spirituali sunt tot fecioare înţelepte, doar că spre deosebire de acestea din urmă ei sunt aceia prin care Dumnezeu, asemenea lui Ioan Botezătorul, vin cu solia strigătului de la miezul nopţii, sau solia marii avertizări mondiale. Cu alte cuvinte, ei sunt primii care introduc acest mesaj în întregul mediu adventist, după care acesta ia amploare şi se va face auzit în toată lumea, având menirea să trezească şi majoritatea fecioarelor înţelepte care se găsesc în toate bisericile protestante.

Când mesajul divin este prezentat la nivel mondial, el poartă în sine cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu adresate Babilonului cel mare. Dar mai mult, în acele cuvinte se spune clar următorul adevăr: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!" Apocalipsa 14,7. Ceasul judecăţii amintit aici nu face referire doar la judecata de cercetare, care debutează în 22 octombrie 1844, şi care îi are în vedere pe toţi sfinţii lui Dumnezeu morţi, ce aşteaptă învierea, ci face referire în mod expres la judecata şi condamnarea care-i aşteaptă pe toţi aceia care primesc semnul fiarei şi aduc închinare fiarei şi icoanei ei! "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,9-11.

Întrucât majoritatea omenirii va primi semnul fiarei, adică acceptă în închinarea lor sabatul fals, duminica, cuvintele profetice redate mai sus, reprezintă judecata şi totodată condamnarea acestora. Când toate fecioarele înţelepte ajung sigilate, după ce trec de marea încercare finală, decretul morţii, ele devin cei 144.000, sfinţi ce trebuie să judece pe poporul pretins al lui Dumnezeu într-un fel în care nu a fost posibil în timpul de har, timpul când este adresată lumii marea avertizare mondială. Spiritul laodicean nu va fi frânt prin prezentarea Evangheliei neprihănirii lui Hristos, cei mai mulţi laodiceeni unindu-se cu Babilonul cel mare sau sinagoga lui Satana. Când cei 144.000 vor descoperi caracterul lui Dumnezeu, în timpul lipsit de har, într-un fel care nu a fost cu putinţă în timpul de probă, toată sinagoga Satanei va cădea la picioarele sfinţilor, dându-şi seama că judecata lor, prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, ce-i face să conştientizeze şi să înţeleagă în mod deplin caracterul păcatului, caracterul lui Satana şi caracterul lui Dumnezeu, pus în contrast prin viaţa şi caracterul celor 144.000, este dreaptă, aceasta aducându-le condamnarea. Atunci pretinsul popor al lui Dumnezeu, întruchipat de iudeii din sinagoga lui Satana, care sinagogă chiar crede că aduce un serviciu lui Dumnezeu prin încercarea de a-i distruge pe cei despre care crede că au adus plăgile şi nenorocirile de pe pământ, se vede judecat de propriile fapte, dar prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, pe fondul auzirii glasului lui Dumnezeu din cer, care se adresează doar celor 144.000!

Toţi acei iudei au preferat să rămână laodiceeni până la capăt, ei fiind alcătuiţi din toate fecioarele neînţelepte care aud marea avertizare şi refuză Evanghelia, precum şi din aceia care acceptă unele puncte ale adevărului descoperit, dar care mai apoi, din cauza încercărilor care devin tot mai severe, preferă să renunţe la Dumnezeu! Ca să fiu mai concis, după cum leviţii nu au participat deloc la idolatria de la Sinai, când era proclamată cu slavă legea lui Dumnezeu, tot astfel cei 144.000 nu vor participa deloc la închinarea idolatră pe care o impune prin forţă icoana fiarei sau protestantismul apostat susţinut de papalitate şi puterea civilă, în timpul când este proclamată marea avertizare mondială ce are în centrul ei proclamarea sfinţeniei legii lui Dumnezeu, mai cu seamă Sabatul, care reflectă cel mai bine neprihănirea şi sfinţenia lui Hristos!

După cum Dumnezeu a poruncit leviţilor să se încingă cu sabia şi să ucidă pe toţi cei care rămăseseră nepocăiţi, din poporul lor, tot astfel, daniţii sau cei 144.000, primesc poruncă de la Dumnezeu să ucidă cu "o sabie ascuţită" - Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 19,15) - via pământului sau sinagoga lui Satana. Asta înseamnă că ei nu vor ucide literal precum leviţii, ci o vor face prin descoperirea caracterului lui Hristos spre sfârşitul timpului strâmtorării lui Iacov, când are loc totodată şi curăţirea pământescului lor!! Aşadar, judecata săvârşită asupra poporului lor, asupra celor care s-au declarat creştini, dar care dovedesc că nu sunt, fiindcă resping oferta plină de milă a lui Dumnezeu, înseamnă descoperirea caracterului lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale, care-i aduce pe toţi cei nelegiuiţi în situaţia de a înţelege că sunt condamnaţi de propriile fapte şi pierduţi pe vecie!

Judecata aceasta înseamnă pur şi simplu a-i pune pe cei răi faţă în faţă cu dreptatea lui Dumnezeu şi a legii Sale, pe care au încălcat-o, pentru a se putea vedea exact aşa cum îi vede Dumnezeu şi pentru ca astfel să conştientizeze pe deplin că întreaga vinovăţie şi condamnare le aparţine în totalitate!!! În felul acesta se vor împlini cuvintele profetice ale lui Iacov adresate lui Dan, pe care cei 144.000 le vor împlini.

Mai există o faţetă a adevărului Evangheliei descoperită în Apocalipsa 7 ce nu trebuie să ne scape. De ce se spune că cei 144.000 sunt luaţi din toate seminţiile lui Israel? Dintr-un motiv extraordinar de întemeiat, şi anume pentru că ei, cei 144.000 sau seminţia lui Dan, trebuie să fie "cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel", cei "răscumpăraţi dintre oameni". Apocalipsa 14,4. Ei sunt luaţi câte douăsprezece mii din fiecare cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ceea ce înseamnă că sunt cele dintâi roade, asemenea snopului de legănat care era secerat primul înainte de a avea loc secerişul. Asta mai înseamnă că numărul 12.000 este un simbol reprezentativ pentru cele dintâi roade, luate, adunate sau secerate din fiecare seminţie. Atunci, numărul 144.000 nu înseamnă numai perfecţiunea caracterului lui Hristos în ei, ci este un simbol şi pentru primele roade sau cel dintâi rod, adunat din toate seminţiile lui Israel.

După cum fiecare fermier evreu trebuia să secere primele spice coapte şi să le strângă într-un snop pentru a fi prezentat la templu, ca să fie legănat de preot, tot astfel Hristos, marele Secerător, trebuie să prezinte mai întâi primele roade, mai înainte de a avea loc marele seceriş al sufletelor celor morţi în Hristos! De vreme ce sfinţii lui Dumnezeu, cei 144.000 se califică a fi cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel, atunci este un fapt simplu de văzut că cele douăsprezece seminţii ale lui Israel reprezintă marele seceriş al tuturor morţilor adormiţi în Hristos, care aşteaptă învierea!! Ne aducem aminte că, fără prezentarea primelor roade, nu era chip să aibă loc secerişul. Tot astfel, fără prezentarea unei biserici absolut curate, sfinte, fără pată, în care chipul lui Hristos să fie oglindit în mod absolut perfect, marele seceriş sau învierea drepţilor lui Hristos nu poate avea loc!!

Să reţinem, deci, că numele celor douăsprezece seminţii amintite în Apocalipsa 7 fac referire şi simbolizează caracterul fiilor lui Iacov, cele douăsprezece seminţii, care întregesc Israelul spiritual, simbolizează întreaga biserică a lui Hristos de la Adam şi până la cei 144.000, iar seminţia lui Dan sau cei 144.000 reprezintă cel dintâi rod care trebuie prezentat înainte de venirea lui Hristos pe norii cerului, în virtutea căruia se face posibilă învierea întregului Israel adormit, adică a sfinţilor lui Dumnezeu morţi de-a lungul veacurilor, morţi care aşteaptă învierea. Faptul că cei 144.000 sunt luaţi din toate seminţiile fiilor lui Israel, înseamnă că ei trebuie să fie oglinda lui Israel, reflectarea caracterului bisericii adevărate, dar într-un fel care să facă posibilă învierea şi venirea lui Hristos. Ei trebuie să fie fruntea, cum se mai spune, a tot ce este mai bun şi reprezentativ pentru biserica adormită, nişte sfinţi care trebuie să ducă desăvârşirea caracterului până acolo, încât marea clădire a adevăratei biserici spirituale, clădită de-a lungul mileniilor, a celor născuţi din nou, să fie întreagă şi desăvârşită. Această desăvârşire va fi atinsă în cel mai neprielnic timp şi în condiţiile cele mai precare şi îngrozitoare din punct de vedere moral şi spiritual din câte au existat pe pământ! Însă, clădirea caracterului bisericii spirituale a lui Dumnezeu, a tuturor celor întâi născuţi, de la Adam şi până la daniţii spirituali, cei 144.000, va fi finalizată în neprihănire şi desăvârşire şi totodată în triumf total!!! Tot meritul pentru această capodoperă a mântuirii aparţine întru totul lui Hristos şi Duhului Sfânt, spre slava Tatălui ceresc!!

Acesta este tabloul şi Evanghelia lui Hristos din prima parte a Apocalipsei 7, privitor la cei 144.000 şi la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel!

De ce seminţia lui Dan este omisă din Apocalipsa 7?

Faptul că numărul 144.000 este un simbol pentru perfecţiunea unui caracter asemenea celui dezvoltat de Mântuitorul pe acest pământ, fiind chiar întruchiparea caracterului Lui în toate privinţele, reiese foarte frumos şi din următorul text biblic: "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou". Apocalipsa 3,12. A avea scris pe frunte numele Tatălui, numele noului Ierusalim şi numele cel nou al lui Isus, înseamnă în primul rând a avea caracterul lui Dumnezeu şi strălucirea slavei caracterului lui Hristos într-un fel în care toţi ceilalţi mântuiţi nu le pot avea. Nu le pot avea fiindcă nu au trecut niciodată prin încercarea cea mare, subliniată mai cu seamă de timpul strâmtorării lui Iacov, iar în urma acestei experienţe să obţină curăţirea pământescului în acest timp înfiorător întru totul lipsit de har!!! Nici un alt muritor, cu excepţia celor 144.000, nu a trăit şi nu a fost silit să treacă printr-un timp în care sanctuarul de sus să fie închis, deci fără prezenţa reală şi personală a Mijlocitorului Isus Hristos în el, în sfânta sfintelor. "Cei 144 000 erau toţi sigilaţi şi perfect uniţi. Pe frunţile lor scria: Dumnezeu, Noul Ierusalim, şi mai era o stea strălucitoare în care era scris Numele cel nou al lui Isus." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 2. "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său." Apocalipsa 14,1.

Această experienţă este unică şi oferă celor 144.000 un nivel al perfecţiunii neatins niciodată pe acest pământ de nici un alt om care s-a născut aici, cu excepţia lui Isus. Această perfecţiune este în întregime opera combinată a lucrării Duhului Sfânt şi a eforturilor personale ale celor 144.000 susţinute prin exercitarea credinţei lui Isus şi a harului Duhului Sfânt! Această experienţă a desăvârşirii se capătă întru totul numai aici pe pământ, înainte de a o continua în cer împreună cu Isus. De ce astfel? Pentru că cei 144.000 sunt singura biserică vie de pe pământ care a învăţat să-l urmeze pe Miel oriunde merge El, chiar şi în lipsa harului divin, mai întâi prin credinţă, şi apoi prin vedere pe durata întregii veşnicii!!!

Ceea ce trebuie să înţelegem cu adevărat este faptul că Apocalipsa, cartea simbolurilor, este menită să ne descopere comorile neprihănirii şi desăvârşirea de care vor avea parte toţi cei ascultători şi râvnitori după ele.

Acum, se cade să depunem efortul, susţinuţi de Duhul Sfânt, de a aprofunda mesajul lui Dumnezeu din Apocalipsa 7, întrucât, aşa cum am văzut, este o parte care completează tabloul din Apocalipsa 14. Este foarte interesant cum începe şi cum se încheie Apocalipsa 14. Mai întâi sunt văzuţi cei 144.000 împreună cu Isus pe muntele Sionului, acolo unde se află templul în care au acces doar cei 144.000 şi Isus, ceea ce înseamnă că se doreşte ca noi să fim introduşi încă de la începutul capitolului şi direct în bucuria biruitorilor, a acelora care au făcut posibilă revenirea Mântuitorului. Apoi, Apocalipsa 14 se încheie cu distrugerea viei pământului, a celor răi, ca urmare a biruinţei obţinute de cei care devin cei 144.000, prin însuşirea slavei neprihănirii lui Hristos, deci a caracterului Lui plin de slavă!! Biruinţa lor vine ca urmare a faptului că s-au calificat a fi "cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel", aşa cum se spune în prima parte a Apocalipsei 14.

Pentru a înţelege mai clar tabloul frumos zugrăvit în prima parte a Apocalipsei 14, cu privire la cei 144.000, Inspiraţia divină a avut grijă să strecoare mai mult cu privire la calitatea caracterului acestora şi la faptul că sunt cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel, în Apocalipsa 7, ceea ce înseamnă în mod sigur că nici o altă grupă de oameni de pe acest pământ, de la origini şi până la distrugerea lui, nu a putut câştiga o astfel de binecuvântare, o astfel de calitate extraordinară, exact asemenea celei a Mântuitorului, care a fost simbolizat în serviciile cortului întâlnirii şi ca snopul de legănat sau cele dintâi roade!!

Primul lucru ce trebuie remarcat aici e faptul că cei 144.000 provin din toate seminţiile lui Israel! Nu voi face nici un efort de a mă concentra acum, mai în profunzime, asupra numelui "Israel", ci doresc să luăm în discuţie cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Problema care apare şi care este destul de evidentă pentru orice cunoscător, e faptul că în lista enumerată în Apocalipsa 7 este omisă sau nu este trecută şi seminţia lui Dan, el fiind unul din fiii lui Israel sau Iacov, după numele lui cel vechi, înainte de experienţa naşterii sale din nou survenită la pârâul Iaboc! Întrebarea firească şi chiar îndreptăţită este: De ce este omisă seminţia lui Dan din lista enumerată aici? A fost intenţia divină sau s-a strecurat o greşeală din partea lui Ioan cel iubit, ucenicul lui Isus? Cât de important este ca noi să aflăm răspunsul la această întrebare? Oare există vreun adevăr ascuns prin omisiunea seminţiei lui Dan din lista respectivă? Doreşte să ne transmită ceva important Duhul lui Dumnezeu?

Ca să aflăm răspunsul corect la toate aceste întrebări, atunci să lăsăm Scripturile să facă singure lumină în astă privinţă!! Chiar dacă poate părea că ne depărtăm puţin de subiectul nostru, acest lucru nu-i adevărat. El are o strânsă legătură cu cei 144.000 într-un fel în care foarte puţini credincioşi ar crede că ar fi cu putinţă. De fapt, de ce să nu o spun, aflarea adevărului în legătură cu seminţia lui Dan va arunca o lumină extraordinară asupra celor 144.000!! Aşadar, să începem mai întâi cu listarea numelor tuturor celor doisprezece fii ai lui Iacov, pentru că din ei aveau să se formeze cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu. Numele lor, care avea să reflecte caracterele lor cel mai bine, aşa după cum urma să se vadă în viitorul fiecăruia prin cuvintele profetice rostite chiar de tatăl lor înainte de a muri, le găsim în Geneza 49. Acestea sunt: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Zabulon, Isahar, Dan, Gad, Aşer, Neftali, Iosif şi Beniamin. Aceştia sunt practic cei doisprezece fii ai lui Iacov, el având în total treisprezece, dacă o adăugăm şi pe Dina.

Din aceşti doisprezece fii aveau să se formeze cele douăsprezece seminţii sau triburi ale lui Israel, ce alcătuiau ca un singur tot naţiunea iudaică. Apoi, în Numeri 1 ne întâlnim cu situaţia în care Dumnezeu îi spune lui Moise să facă numărătoarea poporului, care ieşise din Egipt, dar de la vârsta de douăzeci de ani în sus, pentru a se avea în vedere toţi cei ce puteau purta arme. Aici sunt amintite cele douăsprezece seminţii, dar într-o ordine puţin diferită, din cauza unui eveniment trist petrecut la Sinai, când a fost proclamată legea morală sau cele zece porunci. "Acum, când copiii săi aşteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspiraţiei a venit asupra sa şi înaintea lui se desfăşura, într-o viziune profetică, viitorul urmaşilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminţiei a fost înfăţişată pe scurt." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif şi fiii săi, par. 45. Cele douăsprezece seminţii enumerate aici sunt următoarele: Ruben, Simeon, Iuda, Isahar, Zabulon, Efraim, Manase, Beniamin, Dan, Aşer, Gad şi Neftali.

Observăm că din această ultimă enumerare lipsesc Iosif şi Levi. Seminţia lui Iosif, cu toate acestea, este cuprinsă în întregime în cea de-a doua listare din Numeri 1, dar prin fiii săi, Efraim şi Manase. Aceşti doi fii ai săi fuseseră născuţi în Egipt de Asnat, Manase fiind întâiul născut. Iacov îi binecuvântează pe amândoi şi le întrevede un viitor luminos. Din acest motiv, Efraim ţine locul tatălui său Iosif, iar Manase este introdus datorită faptului că seminţia lui Levi nu mai trebuia socotită la numărătoare, întrucât lor le fusese destinată preoţia!! În acest fel, potrivit enumerării din Numeri 1, avem tot douăsprezece seminţii, cea a lui Levi netrebuind să fie socotită la numărătoare. "Leviţii, după seminţia părinţilor lor, n-au intrat în numărătoarea aceasta. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: >Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel. Dă în grija leviţilor Cortul întâlnirii, toate uneltele lui şi tot ce ţine de el. Ei vor duce Cortul şi toate uneltele lui, vor face slujba în el şi vor tăbărî în jurul Cortului. Când va porni Cortul, leviţii să-l desfacă; şi când se va opri Cortul, leviţii să-l întindă...<." Numeri 1,47-51.

Este foarte important să înţelegem că, în realitate, erau treisprezece seminţii, dacă o adăugăm şi pe ce a leviţilor. Leviţii sunt scoşi din schemă, ca să zic aşa, din cauza evenimentului nefericit al idolatriei de la Sinai. Fiindcă ei au fost singurii care nu au participat la acel eveniment, refuzând să-l sfideze pe Dumnezeu, li s-a încredinţat marea onoare de a fi preoţi ai lui Iahweh în locul tuturor întâilor născuţi din toate familiile iudaice! Aşa se face că ei nu mai trebuiau incluşi la numărătoare, întrucât aveau o slujbă specială, stând cel mai aproape de cortul întâlnirii, asemenea lui Moise şi lui Aaron împreună cu fiii săi. "Preoţia a fost partea ce a fost dată lui Levi..." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif şi fiii săi, par. 47. "Aşa să desparţi pe leviţi din mijlocul copiilor lui Israel; şi leviţii vor fi ai Mei. După aceea, leviţii să vină să facă slujbă în Cortul întâlnirii. Astfel să-i cureţi şi să-i legeni într-o parte şi într-alta, ca un dar legănat. Căci ei îmi sunt daţi cu totul din mijlocul copiilor lui Israel: Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuţi, din toţi întâii născuţi ai copiilor lui Israel. Căci orice întâi născut al copiilor lui Israel este al Meu, atât din oameni, cât şi din dobitoace; Mie Mi i-am închinat în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi în ţara Egiptului. Şi Eu am luat pe leviţi în locul tuturor întâilor născuţi ai copiilor lui Israel." Numeri 8,14-18.

     "Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 17.

Ceea ce trebuie să reţinem de aici, referitor la leviţi, este faptul că ei aveau nu numai slujba preoţească, ci li se încredinţaseră şi autoritatea judecătorească asupra poporului!! Este un lucru extrem de important pe care trebuie să-l memorăm, deoarece ne va ajuta să înţelegem misiunea celor 144.000. Nu trebuie omisă realitatea privitoare la Moise şi Aaron care făceau parte din seminţia lui Levi, Moise având încredinţată de Dumnezeu autoritatea judecătorească, pe care, în timpul celor patruzeci de zile şi de nopţi petrecute împreună cu Dumnezeu în slava divină pe muntele Sinai, o încredinţează fratelui său Aaron. "În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredinţată lui Aaron..." Patriarhi şi profeţi, cap. Idolatria de la Sinai, par. 4.

Până în momentul de faţă este musai să observăm că din numărul seminţiilor lui Israel, Dan apare ca una dintre ele, nefiind exclusă sau neapărând ca una care nu ar fi trebuit să fie numărată, asemenea leviţilor. Cu acest gând, să pornim mai departe şi să vedem ce seminţii apar enumerate în Numeri 26. Aici are loc a doua numărătoare a lui Israel, faptul cel mai întristător fiind acela că nici un evreu de la vârsta de douăzeci de ani în sus, potrivit primei numărători din Numeri 1, adică din generaţia celor ce au ieşit în mod miraculos din Egipt, dar mai puţin Caleb şi Iosua, nu a intrat în Canaanul pământesc! Această generaţie răzvrătită a trebuit să peregrineze prin pustiu patruzeci de ani şi să piară acolo, mai puţin Caleb şi Iosua, deoarece zece din cele douăsprezece iscoade trimise să spioneze Canaanul au exprimat necredinţa şi lipsa de încredere că pot cuceri ţara. Din acest motiv, toţi cei de la vârsta de douăzeci de ani în sus trebuiau să moară în pustie, înainte ca cei din a doua generaţie să poată intra în Canaanul pământesc. "Între ei, nu era niciunul din copiii lui Israel a căror numărătoare o făcuse Moise şi preotul Aaron în pustiul Sinai. Căci Domnul zisese: >Vor muri în pustiu şi nu va rămâne niciunul din ei, afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun<." Numeri 26,64.65.

În Numeri 26 se reia practic aceeaşi numărătoare, fiind amintite toate cele douăsprezece seminţii, exact ca în Numeri 1, seminţia lui Levi fiind şi de astă dată omisă de la numărătoare datorită slujbei preoţiei încredinţate lor. Asta înseamnă că seminţia lui Dan face parte iarăşi din numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi acum urmează partea cea mai interesantă care nu trebuie să ne scape, fiindcă aici Dumnezeu ne-a oferit o lecţie şi un reper demne de luat în atenţie, întrucât doreşte să ne înveţe un mare adevăr. După cum în Canaanul pământesc au intrat douăsprezece seminţii plus una care nu intra la numărătoare, leviţii, tot astfel trebuie să existe şi la intrarea în Canaanul ceresc!!! După cum seminţia lui Dan face parte din numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, când acestea au intrat în Canaanul pământesc, atunci este musai şi drept ca această seminţie să facă parte dintre cele dousprezece seminţii care vor intra în Canaanul ceresc!!

Vom vedea că acest model de lucru este unul care ne ajută la descifrarea enigmei referitoare la aparanta omisiune a seminţiei lui Dan din lista enumerată în Apocalipsa 7. Repet, dacă la intrarea în Canaanul pământesc au intrat treisprezece seminţii, dacă-i avem în vedere şi pe leviţi, care nu trebuiau incluşi la numărătoare, dar care totuşi erau o seminţie, tot astfel la intrarea în Canaanul ceresc trebuie să fie tot treisprezece seminţii, printre care se află obligatoriu şi seminţia lui Dan. Şi totuşi, pare că puternicul Cuvânt al lui Dumnezeu, descoperit în Apocalipsa 7, ne stă împotrivă! Dar, oare chiar ne stă împotrivă, sau doreşte să ne descopere un adevăr uimitor, de o frumuseţe inestimabilă?

Întrucât Dumnezeu este neschimbător în absolut orice împrejurare şi întrucât principiile Sale de lucru sunt la fel de imuabile ca şi El, atunci este sigur să spunem că modelul oferit prin intrarea a treisprezece seminţii în Canaanul pământesc constituie şi descrie în acelaşi timp realitatea privitoare la intrarea în Canaanul ceresc tot a treisprezece seminţii!! Principiul absolut neschimbător întotdeauna referitor la poporul Israel este acela că el a fost alcătuit mereu din treisprezece seminţii, douăsprezece numărate şi una, leviţii, nenumărată!!! Dacă acest lucru este adevărat cu poporul Israel din vechime, atunci tot la fel de adevărat trebuie să se petreacă lucrurile cu adevăratul Israel, cel spiritual, sau adevărata biserică a lui Dumnezeu, care a fost clădită de-a lungul mileniilor, de la primul credincios Abel (trebuie incluşi şi părinţii lui, Adam şi Eva) şi până la cei 144.000 de sfinţi ai lui Dumnezeu!!! Acesta este practic adevăratul Israel, casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului, despre care se vorbeşte în Apocalipsa 7. Nu trebuie să uităm că numărul 144.000 este simbolic, ceea ce înseamnă că adevăratul Israel din Apocalipsa 7 nu poate fi decât cel spiritual, sau adevărata biserică a lui Hristos, a celor întâi născuţi!!

Cum verificăm că cele afirmate sunt corecte şi demne de crezare în mod absolut indubitabil? Foarte simplu. Acel lucru este descoperit în Scripturile Noului Testament. Lui Ioan i se arată cetatea Noul Ierusalim, care este înconjurată de un zid şi care are douăsprezece porţi, iar pe aceste porţi se află inscripţionate "numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel". Apocalipsa 21,12. Acum, de unde ştim precis, dar absolut precis, fără nici un fel de greşeală sau semn de întrebare, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel?

Pentru a răspunde corect, atunci trebuie să ştim că răspunsul nu îl găsim în Apocalipsa 7, ci în Scripturile Vechiului Testament, într-o profeţie care nu s-a împlinit niciodată aşa cum ar fi dorit Dumnezeu să se întâmple cu Israelul fizic. Este vorba despre profeţia pe care o găsim în Ezechiel 48! Aici iară ne întâlnim cu cele douăsprezece seminţii enumerate în Numeri 1 şi 26, cu leviţii de astă dată care au în stăpânire pământul din jurul cetăţii şi al sanctuarului, ei fiind cea de-a treisprezecea seminţie ce nu trebuia să intre la numărătoare. "Astfel moşia leviţilor şi moşia cetăţii vor fi în locul părţii cuvenite domnitorului, în mijloc; adică ce va fi între hotarul lui Iuda şi hotarul lui Beniamin va fi al domnitorului." Ezechiel 48,22.

Doresc să accentuez faptul că aceasta este o profeţie care ar fi trebuit să-şi găsească împlinirea cu poporul Israel imediat după ieşirea lor din robia babiloniană. Asta cu condiţia să fi ieşit toţi, pentru că adevărul crud este acela că din Babilonul antic au ieşit din captivitatea de şaptezeci de ani doar foarte puţini, restul celor mulţi sau grosul preferând să rămână în Babilon, căci acolo îşi făcuseră rostul. Urmaşii acestora aveau să alcătuiască diaspora pe care o întâlnim în timpul lui Hristos şi al Imperiului Roman, şi care venea la Ierusalim de sărbători.

Pe de altă parte, dacă evreii ar fi intrat la nuntă, adică la casătoria cu Mesia, în timpul celor 490 de ani puşi la dispoziţie, atunci în mod cert această profeţie minunată şi-ar fi găsit împlinirea în mod literal. Dar, fiindcă iudeii nu au împlinit niciodată planul lui Dumnezeu, urmează ca această profeţie să-şi găsească o împlinire spirituală, aplicându-se aşadar poporului spiritual al lui Dumnezeu. Aici, în această profeţie, este subliniată realitatea extraordinară cu privire la cele douăsprezece porţi, care "se vor numi după numele seminţiilor lui Israel - trei porţi la miazănoapte: o poartă a lui Ruben, o poartă a lui Iuda şi o poartă a lui Levi. În partea de răsărit, care are o întindere de patru mii cinci sute de coţi, cu trei porţi: o poartă a lui Iosif, o poartă a lui Beniamin şi o poartă a lui Dan. În partea de miazăzi, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi trei porţi: o poartă a lui Simeon, o poartă a lui Isahar şi o poartă a lui Zabulon. În partea de apus, cu o întindere de patru mii cinci sute de coţi şi trei porţi: o poartă a lui Gad, o poartă a lui Aşer şi o poartă a lui Neftali". Ezechiel 48,31-34.

Numele celor douăsprezece seminţii care apar pe cele douăsprezece porţi ale cetăţii sunt exact aceleaşi nume ale celor doisprezece fii ai lui Iacov, aşa cum apar enumeraţi în Geneza 49, fără nici un fel de deosebire! În locul celor doi fii ai săi, Efraim şi Manase, apare din nou numele lui Iosif, el fiind de altfel reprezentat de cei doi fii ai săi în enumerările din Numeri 1 şi 29. Şi, de asemenea, apare Levi ca seminţie numărată de astă dată, şi nu ca cea de-a treisprezecea. Faptul cel mai sigur, însă, este că în absolut toate enumerările numelor seminţiilor lui Israel, cu excepţia celei din Apocalipsa 7, apare numele lui Dan sau a seminţiei sale!!! Acest lucru ne spune, potrivit profeţiei din Ezechiel 48, coroborată cu cea din Apocalipsa 21,12, că seminţia lui Dan nu are cum să lipsească din tabloul reprezentat în simboluri în Apocalipsa 7!!! Numele lui şi seminţia sa trebuie să fie parte integrantă din lista enumerată în acest capitol minunat al Apocalipsei, din moment ce poarta unuia dintre zidurile cetăţii, dinspre răsărit, are inscripţionat numele lui!!! Nu are cum să fie altfel, iar Duhul Sfânt nu greşeşte niciodată şi nici nu caută să ne inducă în eroare!

Prin urmare, trebuie să găsim seminţia lui Dan printre cele douăsprezece nume de seminţii din Apocalipsa 7, dar nu ca a douăsprezecea, ci ca a treisprezecea, exact ca şi seminţia lui Levi, adică o seminţie nenumărată între cele douăsprezece deja listate în acel capitol din Apocalipsa!! Asta înseamnă că Duhul Sfânt nu l-a omis înadins, ci doar nu l-a inclus în numărul celor douăsprezece seminţii listate în Apocalipsa 7, fiindcă de fapt nici nu-i nevoie!! Aşadar, dacă avem în minte tabloul intrării în Canaanul pământesc, prin faptul că au intrat în el treisprezece seminţii, douăsprezece numărate şi a treisprezecea nenumărată, nesocotită în numărul lor, seminţia lui Levi, atunci tot le fel trebuie să se petreacă şi la intrarea în Canaanul ceresc, acolo unde trebuie să intre tot treisprezece seminţii, douăsprezece numărate sau listate, şi una, a treisprezecea, nenumărată, chiar seminţia lui Dan!!! Or, exact acest lucru îl face Duhul Sfânt în Apocalipsa 7, iar acest fapt uimitor constituie subiectul episodului următor.