144.000 - număr literal sau simbolic?

Un subiect disputat de-a lungul timpului a fost legat de întrebarea dacă numărul 144.000 este unul literal sau simbolic. În aparenţă, Scripturile, la o citire superficială, declară că acest număr ar fi unul literal. "Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel." Apocalipsa 7,4. Acest gând pare să fie întărit şi de următorul: "La scurtă vreme, am auzit vocea lui Dumnezeu, asemenea unor ape multe, care ne-a spus ziua şi ceasul venirii lui Isus. Sfinţii cei vii, 144.000 la număr, au cunoscut şi au desluşit glasul, dar cei răi au crezut că este un tunet şi un cutremur. Când Dumnezeu a rostit timpul, a turnat asupra noastră Duhul Sfânt, iar feţele noastre s-au luminat şi au început să strălucească de slava lui Dumnezeu, precum faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 2.

Dacă ne luăm după modul cum sunt formulate aceste propoziţii în fraze, atunci putem ajunge uşor la înţelegerea faptului că numărul 144.000 este unul strict literal. Însă, Duhul lui Dumnezeu are mult mai mult în vedere când doreşte să ne transmită nişte adevăruri esenţiale. Ceea ce trebuie să înţelegem, în primul rând, este faptul că Apocalipsa este o carte a simbolurilor şi, deci, că adevărul este îmbrăcat în mantia unor simboluri care ne trimit spre nişte realităţi pe care Duhul Sfânt le-a intenţionat a fi înţelese ca atare, adică prin înţelegerea sau descifrarea corectă a simbolurilor! Când studentul serios al Scripturilor înţelege acest fapt, atunci el ştie că Duhul Sfânt este consecvent în tot ce face, şi va fi profund impresionat de coerenţa adevărului ascuns de Duhul lui Dumnezeu în cartea Apocalipsei.

Ceea ce trebuie să ştim de la bun început este că noi nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de cuvântul "număr", doar pentru că dă impresia de cantitate, întrucât în acest context el este menit să scoată în evidenţă cu totul altceva decât cantitatea!!! Dacă Dumnezeu ar fi avut în vedere cantitatea, atunci s-ar fi putut spune cu uşurinţă că într-adevăr vor fi doar 144.000 de credincioşi din toate seminţiile lui Israel, cu condiţia ca Israel să devină încă o dată poporul adevărat al lui Dumnezeu!! Totuşi, noi ştim că această naţiune nu va mai deveni niciodată biserica lui Dumnezeu prin care El să-şi încheie lucrarea, întrucât cuvintele: "Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri", Matei 27,25, le stau împotrivă şi definesc cel mai bine soarta pe care singuri şi-au făurit-o prin răstignirea lui Mesia.

Dacă Israel, ca naţiune, nu mai poate deveni niciodată adevărata biserică a lui Dumnezeu, atunci ar trebui să fie clar că "Israel" face referire la cu totul altceva. Pentru a înţelege în mod corespunzător adevărul privitor la acest număr, dacă este literal sau simbolic, nu trebuie decât să avem în vedere alt tablou asemănător, care să ne vorbească despre aceeaşi biserică ce va încheia lucrarea în neprihănire. Cu alte cuvinte, trebuie să găsim un model biblic prin care Duhul Sfânt să ne arate cine este cu adevărat poporul lui Dumnezeu de dinaintea venirii lui Hristos şi care de astă dată este simbolizat printr-un alt număr!!! Nu trebuie să uităm niciodată principiul după care putem înţelege un adevăr doar pe baza unul model biblic, care-l repetă într-o formă sau alta, sau care scoate în evidenţă ideea de bază în altă parte a Scripturii. De pildă, ca să putem înţelege corect natura omenească a lui Hristos, cercetătorul serios trebuie să aibă în vedere tabloul cortului întâlnirii care conţine principiul călăuzitor sau ideea de bază referitoare la felul naturii omeneşti pe care a îmbrăcat-o Hristos!!! Astfel, dacă respectivul cort a fost construit din materiale venite de sus din cer, fără să poarte vreo urmă a degradării omeneşti, a păcatului, atunci, potrivit acestui principiu, înseamnă că şi natura omenească a lui Hristos a fost sfântă, ca a îngerilor din cer!! Dar dacă acel cort a fost clădit din materiale provenite din Egiptul politeist şi păcătos, răzvrătit împotriva Cerului, atunci, pe baza acestei realităţi de netăgăduit, putem şti că acel cort este doar un simbol pentru natura omenească pe care Hristos avea să o îmbrace prin întrupare, o natură în care a obţinut biruinţa asupra oricărei ispite şi a păcatului, arătându-ne că se poate trăi virtuos, fără păcat, în orice etapă a vieţii.

     "Prin Hristos avea să fie împlinit scopul pentru care tabernacolul era un simbol - acea clădire glorioasă, cu pereţii săi de aur strălucitor, care aruncau curcubee de culoare, cu perdele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoţii înveşmântaţi într-un alb fără pată, iar în taina adâncă din locaşul cel mai ascuns, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecaţi, care se închinau, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească ţelul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. Mult timp după aceasta, apostolul Pavel aducea înaintea noastră acelaşi scop, vorbind prin Duhul Sfânt:
     >Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.<" 1Corinteni 3,16.17." Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 12.

Tot la fel, dacă dorim să înţelegem cum şi prin cine va pregăti Dumnezeu un popor pentru lansarea marii avertizări mondiale, atunci trebuie doar să căutăm modelul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat în Scripturi, lucrarea lui Ioan Botezătorul, un model întărit şi prin profeţia lui Maleahi din cap. 4 versetele 5 şi 6. Având în vedere acest principiu călăuzitor sigur, atunci să ne îndreptăm privirile spre tabloul acelei biserici care, în Apocalipsa, ajunge să fie simbolizată prin numărul 144.000. Cel mai reprezentativ tablou în acest sens este fără doar şi poate cel zugrăvit prin pilda celor zece fecioare. "Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!< Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: >Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele<. Cele înţelepte le-au răspuns: >Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă<. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: >Doamne, Doamne, deschide-ne!< Dar el, drept răspuns, le-a zis: >Adevărat vă spun că nu vă cunosc!< Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului." Matei 25,1-13.

Pentru că vorbim despre cei 144.000, ştiind că sunt biserica triumfătoare, în dorinţa de a afla dacă numărul lor este literal sau simbolic, atunci este uşor de văzut că tabloul ales, ca model de lucru, prin pilda celor zece fecioare, ce ne explică în fapt cum stau lucrurile, nu este ales la întâmplare! Practic, după cum vom vedea vorbim despre unul şi acelaşi lucru. Termenul "Împărăţia cerurilor" face referire expresă la biserica lui Hristos, care, după cum spune El, este alcătuită din zece fecioare. Biserica aceasta nu este orice biserică, ci este aceea care va exista chiar înainte de întoarcerea Mântuitorului pe norii cerului. Că aşa stau lucrurile este confirmat în declaraţia următoare: "Pe când Domnul Hristos privea la cei care aşteptau venirea mirelui, El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4.

Este interesant cum Hristos surprinde printr-o pildă experienţa bisericii Sale dinaintea venirii Lui. El spune că în interiorul ei se află două categorii de aşteptători, reprezentaţi prin cinci fecioare înţelepte şi cinci nechibzuite. "Cele două clase de aşteptători, reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc a aştepta pe Domnul lor. Ei sunt asemănaţi cu fecioarele, pentru că au o credinţă curată." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 5. Mai mult decât atât, pentru a nu lăsa nici un dubiu privitor la evenimentele prin care vor trebui să treacă cele două categorii de fecioare, Duhul Sfânt, în mărturiile Sale, specifică foarte clar faptul că această biserică va fi adusă faţă în faţă cu ameninţarea morţii, deci chiar cu decretul morţii.

     "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

Aici Duhul Sfânt ne învaţă ceva extraordinar, şi trasează totodată un punct de reper pentru orice învăţăcel al Evangheliei, şi anume că încercarea bisericii lui Hristos, a tuturor fecioarelor, survenită în urma unei nenorociri neobişnuite şi neaşteptate, care o pune faţă în faţă cu moartea, este practic decretul morţii, decret care va fi dat sau promulgat, fără a fi pus în practică, chiar înainte de încheierea timpului de har, când trebuie să introducă "încercarea finală". Deci, această încercare finală vine ca urmare a promulgării decretului morţii, şi va fi încercarea care va despărţi grâul de neghină sau altfel spus fecioarele înţelepte de cele neînţelepte!!! Totul se petrece exact la sfârșitul timpului de har sau de probă, deci încă în cadrul timpului de har, care mai întârzie puţin până când toate fecioarele iau decizia finală! Pe fondul acestei ultime încercări are loc şi începe şi judecata de cercetare a fecioarelor înţelepte, care devin cei 144.000.

Toate cele zece fecioare trebuie să se confrunte cu această încercare înspăimântătoare, însă numai cinci dintre ele trec de ea cu brio. Iar acestea cinci sunt tocmai cei 144.000. Pentru a întări şi mai mult toate cele spuse până acum, doresc să mai aduc încă o dovadă că pilda celor zece fecioare se aplică poporului lui Dumnezeu la încheierea timpului de probă. Ea este aceasta: "Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: >Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa<, suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată". Tragedia veacurilor, cap. În sfânta sfintelor, par. 14.

Aici se vorbeşte foarte limpede de "lucrarea de cercetare" care-i totuna cu judecata de cercetare sau de investigare. Când ea se încheie, exact la sfârşitul timpului de har, după ce a fost luată decizia finală, pentru neprihănire sau împotriva neprihănirii, ia sfârşit totodată şi timpul de har, simbolizat prin expresia "s-a încuiat uşa", potrivit spuselor Domnului Hristos din pilda celor zece fecioare. Cine a intrat împreună cu Isus la nuntă? Numai fecioarele înţelepte. Acestea devin poporul lui Dumnezeu sau biserica celor 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov. Asta înseamnă, mai precis, că cele cinci fecioare înţelepte sunt un simbol pentru adevărata biserică şi singura care va încheiea lucrarea în neprihănire şi desăvârşire!!!

Acum, poate crede cineva că Hristos a sugerat că vor fi mântuite doar cinci fecioare înţelepte? Dacă Hristos ar fi intenţionat să ne spună că în ultima biserică triumfătoare vor intra doar cinci fecioare înţelepte, atunci cât de disperaţi ar trebui să fie credincioşii pentru a face parte din numărul acesta. E clar, deci, că numărul cinci este unul simbolic, la fel după cum şi numărul zece este tot simbolic. Prin această pildă Hristos doreşte să ne transmită ceva în legătură cu biserica de dinaintea venirii Sale. El nu a ales la-ntâmplare numărul zece, pe care apoi la împărţit în două categorii a câte cinci fecioare.

Apoi, dacă în baza acestui principiu de călăuzire foarte clar şi foarte simplu, Hristos ne arată că biserica Sa din ultima generaţie este simbolizată la început prin zece fecioare, iar mai apoi doar prin cinci, care trec de testul sau de încercarea finală - decretul morţii, atunci devine limpede ca lumina zilei că numărul 144.000 este tot un număr simbolic, întrucât pentru biserica triumfătoare, cea de după încheierea timpului de har, se foloseşte un alt număr simbolic pentru a ne transmite ceea ce numărul cinci nu o putea face. Cu alte cuvinte, într-un caz, pilda celor zece fecioare, Hristos simbolizează sub numărul zece biserica încă netriumfătoare, slabă şi cu defecte, chiar cu păcate, în cadrul căreia intră şi peşti buni şi peşti răi pe perioada cuprinsă între marea avertizare mondială şi încheierea timpului de har, iar în celălalt caz, cei 144.000, Hristos înfăţişează biserica triumfătoare, pe toată durata timpului strâmtorării lui Iacov, timp fără har, o biserică fără pată, fără păcat şi plină cu desăvârşirea lui Hristos.

Este limpede, deci, că atât numărul 10 cât şi numărul 144.000 sunt simboluri prin care Hristos a căutat să ne transmită un adevăr extraordinar. Personal nu am auzit niciodată pe nimeni să creadă că pilda celor zece fecioare ne prezintă numărul literal de credincioşi care compun biserica Sa. De altminteri, nimeni nu crede că cele zece fecioare sunt zece credincioşi dintre care, în cele din urmă, vor fi salvaţi numai cinci! Aşadar, concluzia firească şi singura corectă este că numerele respective, 10 şi 144.000, sunt doar simboluri care îmbracă o realitate pe care Hristos intenţionează să o cunoaştem, o realitate ce priveşte nu atât de mult numărul membrilor bisericii care va încheia lucrarea, ci calitatea caracterului acestora!! În concluzie, poporul lui Dumnezeu este reprezentat prin zece fecioare şi prin cei 144.000, ceea ce înseamnă că numerele în sine, din moment ce sunt diferite cantitativ, sunt simbolice.

Acum, în mod firesc se ridică următoarea întrebare: Ce reprezintă numărul 10? De ce Hristos a simbolizat biserica Sa, în pilda celor zece fecioare, cu numărul 10? Potrivit înţelesului acestei pilde, prin faptul că în biserica Sa din ultima generaţie de dinaintea venirii lui Hristos sunt amestecate fecioare înţelepte, deci credincioşi născuţi din nou plini de Duhul Sfânt, şi fecioare nechibzuite, care nu au experienţa naşterii din nou şi, deci, nu-l cunosc pe Isus, prin numărul 10 Hristos încearcă să ne atragă atenţia asupra caracterului acelei biserici până la punctul încheierii timpului de har, când din zece fecioare mai rămân doar cinci.

Prin urmare, prin numărul 10 este reprezentată o biserică nedesăvârşită şi păcătoasă, întrucât în ea se află laolaltă păcatul şi neprihănirea, fariseismul sau laodiceanismul şi dragostea lui Dumnezeu susţinută prin Duhul Sfânt în fecioarele înţelepte. Apoi, pentru că Hristos s-a inspirat dintr-o întâmplare reală care chiar se petrecea sub ochii Lui şi ai ucenicilor, este nevoit să împartă în mod egal numărul fecioarelor în două clase a câte cinci de fiecare. În felul acesta, doreşte să ne înveţe că toate fecioarele, întreaga biserică, are şanse egale la mântuire şi şanse egale de a ajunge la acelaşi nivel al neprihănirii. Mai mult decât atât, Hristos chiar arată că aceste şanse sunt valorificate la maximum doar de către cinci fecioare din cele zece. El ştie că doar foarte puţini vor dori neprihănirea în comparaţie cu majoritatea din biserică, încât din multă milă împarte în două părţi egale numărul fecioarelor tocmai pentru a ne arăta că toţi au avut aceleaşi ocazii, acelaşi adevăr prezentat, având la dispoziţie tot ce era necesar pentru atingerea perfecţiunii cerute în timpul strâmtorării lui Iacov. Dar, numai cinci profită de aceste avantaje, deşi, în realitate, în comparaţie cu restul celorlalte fecioare, chiar dacă sunt tot cinci, sunt o minoritate absolută.

Prin numărul 5 Hristos reprezintă exercitarea credinţei şi eforturile personale ale credincioşilor indiferent că sunt înţelepţi sau nechibzuiţi, zece fiind suma tuturor acestor eforturi şi a exercitării credinţei indiferent de direcţia ei. Faptul că doar cinci fecioare înţelepte trec de toate încercările şi ajung să alcătuiască pe cei 144.000, arată indubitabil că doar o categorie din biserica luptătoare a profitat de absolut toate oportunităţile oferite de Duhul Sfânt, de toată lumina care va lumina pământul cu toată slava ei, de prezenţa fără echivoc a Duhului Sfânt, pentru a atinge nivelul perfecţiunii necesar în vederea deschiderii posibilităţii către învierea tuturor celor drepţi morţi de-a lungul veacurilor şi către realitatea celei de a doua veniri a lui Hristos.

Trebuie să înţelegem, deci, că absolut toţi credincioşii au la dispoziţie totul pentru salvarea personală, însă numai "cinci" profită de toate oportunităţile şi de bogăţia de lumină revărsată prin Duhul Sfânt, în pofida tuturor luptelor şi ispitelor cumplite prin care sunt nevoiţi să treacă. Astfel, zece devine cinci, adică imperfecţiunea devine perfecţiune; asta însemnând că numărul zece este simbol pentru calitatea caracterului bisericii lui Hristos în timpul de har până la încheierea lui.

Acum, Inspiraţia divină, Duhul Sfânt, duce mai departe ideea de perfecţiune dorind să ilustreze cât de înaltă trebuie să fie această desăvârşire pe care trebuie să o aibă în mod obligatoriu biserica triumfătoare în timpul fără har. În pilda celor zece fecioare ni se spune clar că: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa". Aici se opreşte numărul 5, când uşa milei sau a harului s-a închis. De-acum urmează altă etapă, un timp înspăimântător, lipsit cu totul de harul divin al lui Hristos. Cum prin numărul 5 Hristos nu mai poate reprezenta nivelul experienţei şi al perfecţiunii celor ce intră cu Isus la nuntă, adică a celor cinci fecioare înţelepte, Duhul Sfânt ni-i reprezintă ca fiind 144.000. Pentru aceasta este nevoie să introducă un alt tablou, complementar pildei celor zece fecioare, dar în Apocalipsa 7 şi 14. Aş dori să mai reţinem că prin numărul 5 mai este simbolizată şi încheierea lucrării de mântuire în inima celor cinci fecioare, potrivit Inspiraţiei: "Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: >Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa<, suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată". Tragedia veacurilor, cap. În sfânta sfintelor, par. 14.

Aşadar, numărul 5 înseamnă pur şi simplu încheierea lucrării de mântuire pentru cel salvat. Dar, cum să reprezinţi, totuşi, desăvârşirea acestor mântuiţi care sunt nevoiţi să treacă prin timpul strâmtorării, în răstimpul căruia trebuie să suporte lucrarea de curăţire a pământescului sau a simpatiei pentru Satana, pentru ca să poată atinge astfel desăvârşirea cerută de Dumnezeu? Acest nivel al perfecţiunii nu putea fi reprezentat decât prin numărul 144.000. Acum, întrebarea firească este: De ce numărul 144.000 şi nu alt număr, de pildă 7000 sau oricare altul?

Acest număr nu este ales aleator, ci în mod înadins. Numărul 144.000 este suma tuturor seminţiilor lui Israel, câte douăsprezece mii din fiecare dintre cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Acest număr reprezintă pur şi simplu calitatea caracterului celor salvaţi, după încheierea timpului de har, adică, mai precis, este întruchiparea perfecţiunii neatinse de nici un alt muritor, cu excepţia lui Isus, pe acest pământ. Este numărul care mai simbolizează puterea colosală a Evangheliei sau puterea creatoare a lui Dumnezeu ce aduce sufletul omenesc pe culmile cele mai înalte ale desăvârşirii! Şi nu este numai atât. Numărul 144.000 este singurul număr reprezentativ pentru puterea de egalizare, de aducere la acelaşi nivel, la aceeaşi treaptă a desăvârşirii din partea Evangheliei veşnice a lui Dumnezeu, a unui grup de oameni credincioşi, a bisericii simbolizate prin numărul 144.000, deci a unor oameni care devin sfinţi şi desăvârşiţi ce s-au născut pe pământ cu trăsături de caracter diferite!! În acest fel este ilustrată puterea cea mare a lui Dumnezeu, sau lucrarea Duhului Sfânt, în domeniul biruinţei păcatului şi a atingerii perfecţiunii asemănătoare în toate privinţele cu perfecţiunea Mântuitorului când se afla pe pământ.

Noi ştim că toţi oamenii se nasc pe acest pământ cu trăsături de caracter diferite, fiecare având în felul său ocazii asemănătoare sau de cele mai multe ori diferite pentru aflarea adevărului şi pentru înaintarea în neprihănire spre desăvârşire morală. De asemenea, ştim că nu toţi profită de aceste ocazii în timpul vieţii lor, unii rămânând mai în urmă cu dezvoltarea caracterului, dacă ne referim la aceia care, în final, vor fi mântuiţi. Însă, când biserica lui Dumnezeu este nevoită să treacă la început prin toate încercările, în timpul de har, care începe cu edictul duminical şi se termină cu decretul morţii, toţi cei ce o compun, fecioare înţelepte şi nechibzuite, vor avea la dispoziţie aceleaşi oportunităţi, aceeaşi lumină şi aceeaşi făgăduinţă a primirii şi umplerii cu prezenţa Duhului Sfânt. Nimeni nu va duce lipsă de nimic; toţi beneficiază în mod egal de tot ceea ce au nevoie pentru mântuire. Nu se poate spune că unul va avea mai puţin iar altul mai mult, cum s-a întâmplat cu credincioşii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, care unii au avut mai puţin, iar alţii mai mult, în funcţie de câtă lumină era descoperită la vremea aceea.

De vreme ce slava îngerului al patrulea va umple tot pământul, înseamnă că absolut toate fecioarele şi, cu aceasta, întregul pământ, vor beneficia în mod egal de aceeaşi cantitate a luminii, de aceleaşi privilegii şi de aceeaşi măsură a prezenţei Duhului Sfânt. Asta înseamnă că absolut toţi, indiferent de trăsăturile lor diferite de caracter, trăsături bune sau rele, pot să ajungă la acelaşi nivel sau la aceeaşi treaptă a desăvârşirii!!! Însă, când timpul harului se va fi încheiat, abia atunci se va vedea cine a profitat de tot ceea ce Dumnezeu a pus la dispoziţie pentru atingerea acestui nivel de desăvârşire al caracterului! Când cele cinci fecioare înţelepte ajung cei 144.000 în tabloul din Apocalipsa 7 şi 14, este pentru că Duhul Sfânt doreşte să ne arate că toţi cei care compun de-acum biserica biruitoare, în pofida inegalităţilor privitoare la talentele şi trăsăturile lor de caracter, toţi, dar absolut toţi, ating acelaşi nivel al perfecţiunii cerute, având din punct de vedere moral şi din punct de vedere al calităţii acelaşi caracter, întocmai cum l-a avut şi Hristos când trăise pe pământul nostru.

De ce sunt amintite cele douăsprezece seminţii ale lui Israel în Apocalipsa 7? Pe cine reprezintă Israel? Dacă textul biblic ar face trimitere la Israelul fizic, atunci înseamnă că şi numărul 144.000 trebuie să fie tot literal. Dar, pentru că numărul respectiv este doar un simbol, atunci înseamnă că şi Israel, împreună cu seminţiile lui, trebuie să fie tot simbolic. Şi chiar aşa este. Israel, în acest caz, este simbolul bisericii adevărate a lui Dumnezeu care va încheia lucrarea în triumf total, o biserică fără pată, curată ca luna şi strălucitoare ca soarele! Este, dacă vreţi, Israelul spiritual, adevărata biserică de pe pământ, la clădirea căreia au contribuit toţi marii credincioşi de la Adam şi până la cei 144.000.

Despre acest Israel vorbesc Scripturile când spun: ">Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: 'Cunoaşte pe Domnul!', ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor<. Aşa vorbeşte Domnul care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui nume este Domnul oştirilor: >Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!< Aşa vorbeşte Domnul: >Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul. Iată, vin zile, zice Domnul, când cetatea va fi zidită iarăşi în cinstea Domnului, de la turnul lui Hananeel până la poarta unghiului. Frânghia de măsurat va trece încă pe dinaintea ei până la dealul Gareb, şi de acolo va face un ocol înspre Goat. Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite<." Ieremia 31,33-40.

     "Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel." Evrei 12,22-24.

     "Dar, dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui Viu, Stâlpul şi Temelia adevărului." 1Timotei 3,15. "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu." Romani 2.28,29. "Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi, cu toate că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: >În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele<. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă." Romani 9,6-8.

"Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui." Matei 16,18.

Cele douăsprezece seminţii ale acestui Israel spiritual, stâlpul şi temelia adevărului, casa lui Dumnezeu, fac referire la cele douăsprezece seminiţii sau triburi ale Israelului fizic. Cum Israelul este simbolul adevăratei bisericii, a celor 144.000 de la vremea aceea, este uşor de văzut că cele douăsprezece seminţii fac referire şi simbolizează de fapt trăsăturile de caracter sau caracterul în ansamblul lui al celor doisprezece fii ai lui Iacov sau Israel. Numărul 12.000 mii din fiecare seminţie înseamnă, ca şi numărul 5, din pilda celor zece fecioare, calitatea caracterului, dar de astă dată a celor ce au trăsăturile de caracter asemănătoare fiecăruia dintre cei doisprezece fii ai lui Israel. De fapt, aceste trăsături de caracter sunt însumate în numărul 12 fiindcă nu pot exista alte trăsături diferite de caracter pe acest pământ cu care vreun om să se fi născut vreodată!! Cu alte cuvinte, în cei doisprezece fii ai lui Iacov sunt însumate sau găsim suma tuturor trăsăturilor de caracter, bune sau rele, specifice oricărui om născut în lumea noastră. Nu poate exista ceva diferit de aceste trăsături de caracter. Ele pur şi simplu caracterizează toţi oamenii de pe pământ într-o formă sau alta.

Privind din acest punct de vedere, atunci înseamnă că numărul 12.000 simbolizează calitatea desăvârşită a caracterului, potrivit acelor trăsături de caracter ce caracterizează seminţia respectivă. Suma lor este 144.000, ceea ce înseamnă întregul desăvârşit al caracterului perfect, aşa cum va fi ilustrat în viaţa tuturor celor 144.000 de sfinţi. Faptul că sunt luaţi câte douăsprezece mii din fiecare seminţie este pentru că se doreşte să pricepem că puterea Evangheliei aduce biserica lui Dumnezeu în timpul strâmtorării lui Iacov la un singur numitor comun - desăvârşirea rezultată în urma săvârşirii lucrării de curăţire a pământescului.

Aici ar mai trebui să menţionez ceva important. După cum numărul zece se destramă şi devine cinci, arătându-se prin aceasta că nedesăvărşirea devine desăvârşire, tot astfel numărul 144.000 este un compus a douăsprezece mii adunat de doisprezece ori, arătând spre creşterea şi omogenitatea unui caracter care încheie era timpului de har, pe care poporul lui Dumnezeu din timpul fără har trebuie să-l dezvolte fără Mijlocitor, din cauza circumstanţelor şi a ispitelor nemiloase ale lui Satana, până la eliminarea pământescului lor.

Aşadar, numărul 144.000 simbolizează perfecţiunea unui caracter de mult timp aşteptat de Dumnezeu a fi dezvoltat de către şi în biserica Sa de pe pământ, lucru care face posibilă venirea Sa pe norii cerului. "Domnul Hristos aşteaptă cu mult dor să se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Mai întâi un fir verde, apoi spic, penultimul paragraf.

De reţinut, deci, că numărul 144.000 reprezintă caracterul lui Hristos reprodus în mod desăvârşit în poporul Său, simbolizat tocmai prin acest număr extraordinar.

Caracteristicile definitorii ale identităţii celor 144.000

Înainte de a înţelege dacă numărul celor 144.000 este simbolic sau literal, m-am gândit că este util să trec în revistă caracteristicile principale care îi definesc pe cei 144.000 şi-i fac să fie o grupă absolut specială, fără să se producă vreo confuzie în mintea cuiva, care ar putea crede că din rândurile lor fac parte toţi cei care au primit mesajul primilor trei îngeri de la 1844 încoace. Cuvântul lui Dumnezeu este atât de precis în privinţa lor, încât nu lasă loc de îndoieli sau de semne de întrebare. Un lucru este cert, aceşti 144.000 de sfinţi şi-au însuşit Evanghelia veşnică din Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, care am văzut că este mărturia Duhului Sfânt adresată de Dumnezeu generaţiilor de după anul 1831, când s-a făcut auzit pentru întâiaşi dată glasul vestirii primului înger din Apocalipsa 14! Cu alte cuvinte, ei au ţinut pasul cu toate descoperirile lui Dumnezeu, oferite din acel an şi până la încheierea timpului de har.

Întrucât cei 144.000 reprezintă ultima biserică a lui Dumnezeu de pe pământ, cu ajutorul căreia va încheia lucrarea în neprihănire, aşa după cum am văzut, atunci înseamnă că Duhul Sfânt trebuie să ne fi oferit nişte caracteristici care să aibă de-a face doar cu ei într-un sens special, astfel încât să nu se producă niciodată confuzie în mintea cercetătorului sincer şi profund al Scripturilor cu privire la adevărata lor identitate. Aceste caracteristici le găsim toate în Scripturi. În declaraţia următoare sunt scoase în evidenţă toate aceste caracteristici definitorii pentru cei 144.000:

     "Pe marea de cristal, înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc - atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu - este adunată mulţimea care a >câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei<. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, >cu harpele lui Dumnezeu în mână<, stau cei o sută patruzeci şi patru de mii care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic >glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor<. Ei cântau >o cântare nouă<, înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii. Este cântarea lui Moise şi a Mielului - cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii nu poate învăţa cântarea aceasta; căci este cântarea experienţei lor - o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o până atunci. >Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El.< Fiind înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca  >primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel< (Apocalipsa 15,2-3; 14,1-5). >Aceştia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare<; au trecut printr-un timp de strâmtorare cum nu a fost niciodată pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi, căci >şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului<. >În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată< înaintea lui Dumnezeu. >De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Şi cel care şede pe tron va locui în mijlocul lor.< Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să-i dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete. Dar >nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogori soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni, şi-i va aduce la izvoarele de apă vie; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.< (Apocalipsa 7,14-17)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 39.

Aici avem descris tabloul celor 144.000, dar ceva mai amplu, aşa cum îl întâlnim de altminteri şi în partea introductivă a Apocalipsei 14,1-5. În cadrul acestui tablou magnific găsim caracteristicile principale ce pot fi atribuite doar celor 144.000. Astfel, avem o primă caracteristică legată de faptul că cei 144.000 au "câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei". Acum, dacă din rândurile lor ar face parte orice alt muritor sfânt când trăia pe pământ, dar mai ales toţi aceia sau măcar unii dintre cei care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, atunci când aceştia s-au făcut auziţi la jumătatea sec. al XIX-lea, ar însemna ca aceşti oameni sfinţi să fi câştigat biruinţa asupra fiarei, a icoanei ei, a semnului şi a numărului numelui ei!!! Să mergem mai departe. Dacă martirii din vechime au putut câştiga biruinţa asupra fiarei papale, totuşi ei nu au avut cum să câştige biruinţa asupra icoanei ei, întrucât la vremea aceea nu se formase icoana fiarei sau protestantismul religios apostat din Statele Unite ale Americii, cu atât mai mult cu cât Statele Unite încep să se dezvolte ca o ţară puternică începând abia cu sfârşitul sec. al XVIII-lea!

Apoi, dacă cei care au primit solia primilor trei îngeri sau măcar unii dintre ei, ar face parte dintre cei 144.000 în cele din urmă, ar însemna că ei, la vremea lor, să se fi confruntat cu icoana fiarei, că doar trăiau în Statele Unite. Însă, nu există nici un indiciu că icoana fiarei s-a format vreodată în istoria omenirii, deci până în momentul de faţă, întrucât ea va prinde chip abia după ce puterea civilă se va uni cu puterea ecleziastică a protestantismului corupt şi a papalităţii, atunci când vor decreta edictul duminical, mai întâi în Statele Unite ale Americii! De asemenea, semnul fiarei şi înălţarea lui la rang de închinare, de cinstire pentru toţi cei ce-l primesc, este de domeniul viitorului, el nefiind stabilit la nivel global niciodată, astfel încât să conducă la formarea numărului icoanei fiarei, 666. "Problema Sabatului trebuie să fie disputa din cadrul ultimului mare conflict, la care va lua parte întreaga lume." Signs of the Times 22 martie 1910. "Păzirea duminicii nu este încă semnul fiarei şi nici nu va fi până când va fi dat decretul care-i obligă pe oameni să se închine acestui sabat, obiect al idolatriei." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 977.

Pentru a ne edifica pe deplin că cei care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri nu fac parte, nici măcar unul singur, dintre cei 144.000, Inspiraţia divină ne spune neîndoios că: "Toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa". Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 7. Una dintre caracteristicile celor 144.000 trebuie să fie în mod obligatoriu, şi este, faptul că nu cunosc moartea, fiind înălţaţi la cer în viaţă, asemenea lui Enoh şi lui Ilie!!! Deci, orice copil al lui Dumnezeu mort de-a lungul timpului nu va face parte niciodată dintre cei 144.000. Înţelegem, deci, că aceşti sfinţi adormiţi în paturile lor de ţărână, în timpul când cei 144.000 vor câştiga biruinţa asupra fiarei şi icoanei ei, asupra semnului ei şi a numărului numelui ei, nu au cum să treacă printr-un astfel de timp înspăimântător tocmai pentru că sunt morţi!! Vom înţelege acest aspect mai clar pe măsură ce subliniem toate caracteristicile celelalte ale celor 144.000.

O a doua caracteristică, potrivit declaraţiei de mai sus, pe care fundamentăm acest episod, este că cei 144.000 cântă o cântare "pe care nici un om n-o poate cânta" în afara lor. Această cântare este cântarea experienţei lor, o experienţă pe care nici o altă generaţie nu a mai avut-o vreodată! Chiar dacă în unele privinţe experienţa celor 144.000 este asemănătoare experienţei tuturor sfinţilor lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, în sensul curăţirii de păcat, totuşi ceea ce-i face unici pe ei va fi nivelul curăţirii şi implicit a desăvârşirii pe care toţi ceilalţi nu le-au avut. Această puritate a caracterului este necesară pentru a le facilita posibilitatea de a trăi fără mijlocitor în timpul lipsit de harul lui Dumnezeu!! Nimeni dintre toţi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu, morţi, nu a trecut vreodată printr-un timp lipsit de har şi fără prezenţa lui Hristos în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, deci fără Mijlocitor. Această curăţire este descrisă foarte bine în profeţia lui Maleahi 3 despre care deja am vorbit.

Apoi, după cum am dovedit deja, acest nivel al purităţii este dat şi de faptul că cei 144.000 ajung să rupă orice verigă de simpatie pentru diavolul, deci să fie curăţiţi de pământescul lor, lucru nemaiîntâlnit la nici un sfânt mort sau chiar înviat în timpul de har, precum Moise bunăoară, deoarece o astfel de experienţă nu se capătă decât la finalul timpului strâmtorării lui Iacov. Or, printr-un asemenea timp nu a trecut nimeni niciodată până astăzi. Este bine de reţinut că experienţa celor 144.000 va fi o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o vreodată!!

A treia caracteristică definitorie a celor 144.000 este că ei vor fi "înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii". Cu alte cuvinte, nu vor şti ce înseamnă moartea fizică sau somnul din mormântul întunecat. A fi înălţat la cer de pe pământ, "dintre cei vii", înseamnă întotdeauna, potrivit Scripturii, a fi luat de pe acest pământ în viaţă, fără să cunoşti moartea, fără să treci prin mormânt! Acest principiu călăuzitor pentru înţelegerea corectă a acestei expresii este frumos subliniat în Scripturi. "Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu." Evrei 11,5. Este demn de observat, potrivit textului biblic, că a fi mutat la cer nu presupune deloc moartea fizică!!! Cu alte cuvinte, nimeni nu poate fi mutat la cer "dintre cei vii", câtă vreme a suferit mai întâi moartea.

Pe de altă parte, este adevărat că şi cei înviaţi din morminte vor fi înalţaţi la cer, atunci când Hristos vine pe norii cerului şi-i învie, însă despre ei nu se poate spune niciodată că sunt "dintre cei vii", adică dintre cei ce nu au gustat moartea niciodată, fiindcă ei pur şi simplu mai întâi au fost morţi şi înviaţi şi abia după aceea au fost înălţaţi la cer, pe când despre cei 144.000 se spune simplu, ca şi despre Enoh, că sunt mutaţi la cer "dintre cei vii" tocmai pentru "ca să nu vadă moartea". Evrei 11,5. În concluzie, ideea de mutare la cer, potrivit Scripturii, nu implică niciodată moartea şi învierea fizică, ci doar aflarea în viaţă, trăirea, ceea ce implică doar viaţă, nu moarte!

A patra caracteristică importantă este că cei 144.000 "sunt socotiţi ca >primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel<". Despre acest aspect am scris destul. Nu trebuie decât să fie recitite studiile referitoare la primele roade şi la natura acestora în descoperirea caracterului neprihănit al lui Hristos. Ideea care trebuie să se reţină este că cei 144.000 se califică a fi primele roade, ca şi Hristos, tocmai pentru a putea face posibil secerişul sufletelor sfinţilor adormiţi în Hristos de-a lungul tuturor veacurilor. Fără această calificare, nu este posibil nicicum secerişul sau învierea drepţilor! Adevărul este că nimeni pe pământ nu a mai fost calificat să devină primele roade, cu excepţia lui Isus Hristos. Asta înseamnă că cei 144.000 trebuie să ofere o demonstraţie clară a caracterului lui Dumnezeu în viaţa lor, aşa cum a făcut Hristos la cruce!! Numai în felul acesta se face posibilă venirea lui Hristos.

     ">Şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul.< Domnul Hristos aşteaptă cu mult dor să se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi.
     Este privilegiul fiecărui creştin nu numai de a aştepta, ci şi de a grăbi venirea Domnului Isus Hristos. 2Petru 3,12. Dacă toţi aceia care mărturisesc numele Său ar aduce roade spre slava Sa, cât de repede ar putea fi lumea întreagă semănată cu sămânţă Evangheliei. În curând, marele seceriş final va fi copt, şi Domnul Hristos va veni ca să strângă grâul cel preţios." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, ultimele două paragrafe.

Potrivit acestui text, primele roade trebuie să fie coapte, pentru că numai în felul acesta poate avea loc secerişul. Apoi, dacă ar fi fost reprodus vreodată pe acest pământ caracterul lui Hristos în biserica sa, atunci venirea Sa ar fi avut loc demult şi n-am mai aştepta-o astăzi!!! Aici avem dovada clară că numai atunci când caracterul lui Isus va fi pe deplin şi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, care în cele din urmă vor fi cei 144.000, va veni şi Hristos, dar până atunci nu are cum să vină. A avea caracterul desăvârşit al lui Hristos înseamnă a avea sfinţenia Lui în gând şi în fapte, or asta înseamnă a fi oglinda perfectă a chipului moral al lui Isus în toate privinţele!! Faptul că încă ne găsim pe acest pământ blestemat de păcat ar trebui să fie dovada covârşitoare că nici o biserică n-a atins vreodată această stare de sfinţenie care să facă posibilă venirea literală a lui Hristos. Prin urmare, desăvârşirea acestui caracter va fi caracteristică doar celor 144.000, fiindcă numai ei fac posibilă venirea lui Isus pe norii cerului!

O altă caracteristică de seamă, a cincea, este aceea că cei 144.000 trec "printr-un timp de strâmtorare cum nu a fost niciodată pe pământ". A trece printr-un asemenea timp presupune de la bun început o intrare printr-un interval de timp dat şi totodată o ieşire dintr-un astfel de timp! Ca să treci sau să parcurgi un astfel de timp presupune în mod cert că trebuie să fii în viaţă, deci viu. Şi cum morţii nu ştiu nimic cu privire la ce se întâmplă sub soare, şi mai ales cu privire la toate evenimentele care au loc pe pământ în intervalul cuprins între încheierea timpului de har şi învierea lor, atunci devine limpede că numai cei 144.000 vor trece prin timpul strâmtorării lui Iacov, căci despre acest timp este vorba. Despre această vreme ne vorbeşte Biblia în cartea lui Daniel. "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Daniel 12,1.

Acesta fiind un timp care "nu a fost niciodată pe pământ", atunci devine clar ca lumina soarelui că nu a mai avut loc niciodată în istoria omenirii, că nu a existat niciodată o replică a lui în trecut. Ştim acest lucru şi din faptul că la sfârşitul lui poporul lui Dumnezeu, cei 144.000, "va fi mântuit".

Această caracterisitică este întărită de cea de-a şasea: "Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov". În toată istoria pământului nu există decât un singur timp care este numit astfel de Inspiraţia divină, un timp care are loc în viitor şi care este lipsit cu totul de har. Acest lucru aruncă greutate asupra celor spuse mai devreme, când am subliniat că acest timp nu s-a desfăşurat niciodată în istoria omenirii, fiindcă astfel ar trebui ca acei oameni din trecut să fi trăit fără har şi fără Mijlocitor, ceea ce este o imposibilitate!! Prin acest timp de strâmtorare vor trece doar cei 144.000, când nu mai există Mijlocitor.

     "Experienţa lui Iacov în timpul acelei nopţi de luptă şi chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos...
     Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 15, 16.

A şaptea caracteristică definitorie pentru identitatea celor 144.000 este că ei stau "fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu". Aceste plăgi ale lui Dumnezeu se petrec în timpul strâmtorării lui Iacov, ceea ce înseamnă că ele nu au avut loc niciodată pe pământ, căci orice plagă de până la încheierea timpului de har a fost amestecată cu mila divină, nici un om nesimţind vreodată toată greutatea distrugătoare a unei astfel de plăgi în timp de har. Faptul că ei stau fără Mijlocitor ar trebuie să fie pentru oricine dovada forte că cei 144.000 sunt doar cei vii, aflaţi în viaţă, care vor trece printr-un astfel de timp îngrozitor. Toţi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu adormiţi nu vor învia până la plaga a şaptea, ultima în desfăşurarea evenimentelor finale! Din moment ce sunt adormiţi, deci netrecând prin acest timp grozav, astfel încât să conştientizeze totul, atunci devine clar că din rândul celor 144.000 vor face parte doar sfinţii aflaţi în viaţă la vremea aceea, prin care se va face posibilă victoria veacurilor, facilitând şi învierea sfinţilor adormiţi, şi venirea lui Hristos.

Ultima caracteristică, cea de-a opta, este la fel de edificatoare ca celelalte, nelăsând nici un dubiu cu privire la cine vor alcătui în cele din urmă pe cei 144.000: "Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să-i dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete." Faptul că ei au văzut pământul devastat de foame, că pe dinainte ochilor lor se perindă astfel de imagini catastrofice, este un indiciu clar că sunt vii, şi că numai sfinţii vii vor putea trece printr-un asemenea timp al celor şapte plăgi, cu toate că de ei nu se atinge nici una.

Aşadar, din grupul celor 144.000 nu vor face parte şi nu va intra niciodată vreun sfânt înviat de Hristos!!! De asemenea, nu vor face parte nici sfinţii răscumpăraţi aflaţi în cer, întrucât nici unul nu se află pe pământ, ca oameni, care să sufere agonia timpului strâmtorării lui Iacov!! Cei 144.000 sunt alcătuiţi doar din aceia care au primit solia îngerului al treilea, care o trăiesc şi care nu renunţă la ea în pofida tuturor ameninţărilor din timpul harului. Când se dă decretul morţii, la sfârşitul timpului de har, dar cu foarte puţin timp înainte de încheierea acestuia, toţi sfinţii care aleg pentru totdeauna să rămână cu Hristos, în ciuda presiunii fantastice a decretului, vor fi judecaţi la judecata de cercetare, căci aceasta îi vizează doar pe ei, ea începând exact în momentul când se dă decretul morţii, care-i pune pe sfinţi în postura de a face ultima alegere, şi vor fi sigilaţi cu sigiliul viului Dumnezeu. (Se înţelege că vorbesc despre judecata de cercetare a celor vii, întrucât cea a sfinţilor morţi a început deja în 22 octombrie 1844. Dar, despre această judecată voi vorbi la timpul potrivit). Prin acest sigiliu se face dovada că ei nu mai pot păcătui niciodată fiindcă alegerea lor este definitivă în acest sens. Nu mai au nevoie de har care să-i susţină în alegerile şi deciziile lor, întrucât de-acum încolo toate vor fi pentru şi în favoarea neprihănirii, ca ceva absolut firesc, chiar dacă la mijloc vor fi lupte cumplite datorate presiunii celor răi şi a ispitelor atroce ale lui Satana!!!

Apoi, ei ajung cei 144.000, mişcarea îngerului al cincilea, care trebuie să demaşte pe Satana  şi caracterul păcatului prin descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu, a legii Sale, înaintea păcătoşilor, care cad la picioarele lor. După care are loc lucrarea distrugerii celor răi, fiindcă aceştia trebuie să se confrunte cu propriile consecinţe ale păcatului propriu. În acest fel, cei 144.000 de sfinţi se califică a fi primele roade introducând era învierii sfinţilor lui Hristos şi totodată venirea literală a lui Hristos. Deci, ei vor fi doar sfinţii aflaţi în viaţă, care nu vor gusta moartea niciodată, ei trecând prin timpul strâmtorării lui Iacov, un timp fără har şi fără Mijlocitor.

Mai rămâne să rezolvăm o problemă care ţine mai mult de semantică. Dacă s-ar acorda mai multă atenţie înţelesului cuvintelor menite să descopere un adevăr, atunci ar fi mai uşor pentru minte să înţeleagă în mod corect adevărul Evangheliei. Există părerea, bazată pe declaraţiile pe care le voi cita, că unii care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea, vor ajunge să facă parte din numărul celor 144.000. Această părere greşită s-a născut pe baza unei citiri şi a unei înţelegeri greşite a acestor două declaraţii:

     "L-am rugat fierbinte pe îngerul meu însoţitor să mă lase să rămân în locul acela. Nu puteam suporta gândul de a veni din nou în această lume întunecată. Atunci îngerul a zis: >Trebuie să te întorci şi, dacă vei fi credincioasă, tu, împreună cu cei 144 000, vei avea privilegiul de a vizita toate lumile şi de a vedea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu<." Scrieri timpurii, cap. Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său, ultimul paragraf.

     "Am văzut că ea a fost sigilată şi va învia la glasul lui Dumnezeu, va sta pe pământ şi va fi împreună cu cei 144.000. Am văzut că noi nu trebuie s-o jelim; ea se va odihni în timpul strâmtorării şi singurul lucru pentru care ar trebui să ne plângem este faptul că nu se mai află printre noi." Selected Messages, vol. 2, pag. 263.

La o citire superficială a celor două texte, se pare ca şi cum s-ar înţelege că din numărul celor 144.000 vor face parte Ellen White şi încă o doamnă despre care nu cunoaştem mare lucru. Dar, nu ar trebui să existe nici un fel de înţelegere greşită dacă ţinem seama de semantica frazei. Ea nu spune deloc că Ellen White sau doamna respectivă vor face parte, se vor număra sau vor intra în numărul celor 144.000!!! Dimpotrivă, declară limpede că ea, Ellen White, va avea privilegiul să-i însoţească pe cei 144.000 pentru a vizita toate lumile create de Dumnezeu din Univers!!! A însoţi un grup de oameni sau a fi împreună cu ei un anumit interval de timp nu înseamnă implicit a intra în componenţa acelui grup!!

Aşadar, textul nu spune deloc că ea, ca unul dintre cei 144.000, va face un periplu prin toate galaxiile, ci doar că îi va însoţi, va fi alături sau împreună cu ei pe post de vizitatoare, dar nu ca unul dintre cei 144.000. Este ca şi cum aş spune că eu mă duc în vizită la un muzeu, însă când intru acolo, ca să am privilegiul unui ghid, mă alătur unui grup de alţi vizitatori, pe care nu-i cunosc personal, ce sunt însoţiţi de acest ghid bine informat, în scopul vizitării tuturor exponatelor. Eu personal nu fac parte ca număr din grupul la care m-am alăturat, însă vizitez cu ei sau împreună cu ei tot muzeul!!! Aşadar, nu se poate spune despre mine cu nici un chip că sunt unul dintre cei ce alcătuiesc grupul, ci mai degrabă că sunt doar unul care s-a alăturat lor, întrucât la ieşirea din muzeu drumurile noastre se vor despărţi!! La asta mai trebuie adăugat şi faptul că nu am fost de la bun început în muzeu cu ei!!!

Mai mult, dacă ne referim la a doua declaraţie, acolo se spune clar că doamna respectivă "se va odihni în timpul strâmtorării", iar noi deja am văzut că prin acest timp al strâmtorării vor trece numai sfinţii vii ai lui Hristos, adică cei 144.000! Dar, partea care poate deruta este cea referitoare la sigilare. Despre ce sigilare este vorba? Este simplu de priceput. Dacă ar fi în viaţă în timpul strâmtorării lui Iacov, atunci vorbim despre sigilarea celor 144.000, dar fiindcă ea doarme în acest răstimp, atunci sigilarea la care se face referire trebuie că este alta! Este, de fapt, sigilarea cu care au fost sigilaţi toţi sfinţii lui Dumnezeu care au intrat în morminte. Voi aminti pe scurt aici faptul că există două feluri de sigilări, una care are de-a face cu fiecare etapă de după experienţa naşterii din nou, când păcatul este sigilat în afară, iar neprihănirea înăuntru, iar a doua sigilare are în vedere doar îndepărtarea păcatului din sanctuarul ceresc, acesta fiind un sigiliu pe care cei 144.000 îl primesc în viaţă, spre deosebire de toţi sfinţii lui Hristos morţi de-a lungul veacurilor.

Cu alte cuvinte, primul sigiliu are de a face cu curăţirea păcatului din păcătosul pocăit, când păcatul mărturisit şi părăsit este trimis în sanctuarul de sus, el fiind un sigiliu care vizează experienţa lui zilnică de înaintare în neprihănire, iar al doilea sigiliu are de-a face cu curăţirea păcatului din sanctuarul ceresc!!! Singura deosebire în ce priveşte sigiliul al doilea este că acesta este primit de cei 144.000 în viaţă, fiind singurii oameni de pe pământ care beneficiază de această binecuvântare, prin faptul că se află în viaţă, pe când toţi ceilalţi sfinţi adormiţi îl primesc când sunt deja în mormânt, cu puţin timp înainte de învierea lor!!! Dar despre aceste două sigilii voi vorbi mai detaliat altădată.

Mişcarea îngerului al şaptelea

Am văzut împreună cum surprinde Duhul Sfânt, prin tablouri simbolice, în Apocalipsa 14, diferitele lucrări ale îngerilor sau ale mişcărilor formate din acei oameni care au acceptat Evanghelia veşnică. Totdeauna faza următoare a lucrării Evangheliei sau a misiunii îngerului, ca în cazul ultimilor trei îngeri, este introdusă printr-un alt înger. Dacă misiunea îngerului al cincilea este aceea de a descoperi neprihănirea caracterului desăvârşit al lui Dumnezeu, natura reală a legii Sale, cât şi natura răzvrătirii împotriva lui Dumnzeu, motiv pentru care cei nelegiuiţi sunt nevoiţi să se arunce la picioarele sfinţilor lui Dumnezeu, misiunea îngerului al şaselea este de a arăta ce face păcatul celor ce au rămas neschimbaţi prin harul lui Dumnezeu, fiindcă l-au refuzat.

Această experienţă este una traumatizantă pentru cei 144.000, ştiind că nu pot face absolut nimic pentru salvarea oamenilor care au rămas fără Dumnezeu cu bună ştiinţă, simbolizaţi la început prin Babilonul cel mare şi mai apoi prin via pământului, ai cărei struguri sunt copţi pentru nimicire. Tabloul lucrării săvârşite de aceşti îngeri, al cincilea şi al şaselea, ei fiind de fapt unul şi acelaşi înger reprezentat prin cei 144.000, este frumos descoperit şi completat oarecum cu tabloul din Apocalipsa 19, unde sunt văzuţi Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, şi oştile din cer, care-l urmează pe Miel oriunde, simbolul celor 144.000. În acest tablou din Apocalipsa 19 este surprins parcă mai viu ce anume produce nimicirea celor răi de pe pământ. Aceasta este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu, ambele fiind puterea creatoare a lui Dumnezeu, care impregnează şi sunt caracterul celor 144.000, şi care sunt simbolizate prin calul alb şi haina de in alb, curat şi strălucitor.

Nimicirea strugurilor în teascul mâniei aprinse a Dumnezeului cel viu este cel mai bine zugrăvită prin cuvintele "Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier". Apocalipsa 19,15. Acest tablou frumos, deşi grav, ne arată ce anume aduce pieirea celor răi. E clar că Hristos nu poate veni literalmente călare pe un cal alb şi că din gura lui nu poate ieşi o sabie, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o simbolistică foarte vie şi plastică, în dorinţa Duhului Sfânt de a înfăţişa o anumite stare de lucruri care se petrec pe pământ la vremea aceea.

Sabia este un simbol pentru Cuvântul lui Dumnezeu, după cum reiese din următorul text: "Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia, brâul mijlocului Său". Isaia 11,2-5.

Acest text biblic ne spune limpede că atunci când Hristos s-a întrupat pe pământ, El urma să lovească pământul cu toiagul cuvântului Său. Aici, cuvântul rostit de El, sub forma Evangheliei veşnice, este simbolizat printr-un toiag. Acest toiag, Cuvântul Lui veşnic, este neprihănirea şi credincioşia, după cum reiese din ultimul verset din Isaia 11. Dacă în acest text Duhul Sfânt ne arată felul cum urma să-şi desfăşoare lucrarea Isus printre oameni, adică prezentându-le numai Cuvântul lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care pentru unii avea să fie viaţă, iar pentru majoritatea condamnare şi moarte, o moarte care "va omorî pe cel rău", tot Duhul lui Dumnezeu ne descoperă că aceeaşi lucrare va fi făcută de astă dată prin cei 144.000, sub forma unei săbii ce iese din gura Domnului!!! De fapt, ca să fim realişti, lucrarea este a lui Hristos prin cei 144.000 de sfinţi. Şi aceasta este chiar ideea textului respectiv.

Ar trebui să fie lesne de văzut faptul că Hristos nu vine pe pământ să rostească adevărul Său muritorilor condamnaţi la moarte veşnică, ci această lucrare este săvârşită, după cum am demonstrat, de cei 144.000. Un alt amănunt ce trebuie observat e faptul că ultimii trei îngeri nu au de dat, de oferit nici o solie salvatoare celor nelegiuiţi, după încheierea timpului de har!! Fiecare înger se adresează fie lui Isus, fie celor 144.000, desigur din punct de vedere spiritual, fiindcă cei 144.000 nu pot vorbi literalmente cu Isus, întrucât El, la data când cei 144.000 i se adresează, părăseşte templul ceresc. Se spune că din gura lui Isus va ieşi o sabie ascuţită pentru a arăta ce fel de lucrare săvârşesc cei 144.000, şi care este singura lor armă împotriva păcatului şi a nelegiuirii. Această singură armă este Cuvântul lui Dumnezeu prin care este prezentat Hristos şi neprihănirea Sa!

Că aşa stau lucrurile este dovedit şi în Evrei, unde ni se spune: "Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii". Evrei 4,12. Fiindcă cei 144.000 s-au hrănit necontenit cu Cuvântul lui Dumnezeu, ei ajung plini de neprihănirea lui Hristos pe care o scot în evidenţă în propriul lor caracter. Modul lor de viaţă este trăirea în neprihănire, iar această experienţă îi aduce pe cei răi în situaţia de a fi călcaţi în picioare. Ei stau astfel în faţa dreptăţii lui Dumnezeu şi înţeleg că trebuie să moară!

Ceea ce trebuie să reţinem din aceste două tablouri care se completează reciproc, din Apocalipsa 14 şi 19, este că spiritul în care Hristos a săvârşit lucrarea Sa înaintea poporului iudeu în timpul întrupării, va fi acelaşi spirit în care va fi făcută lucrarea celor 144.000. Practic va fi o repetare a lucrării lui Isus în persoana şi cu ajutorul celor 144.000. Este ca şi cum Hristos ar fi întrupat a doua oară pe pământ, dar de astă dată în cei 144.000!! Baza lucrării lor a fost una singură: Cuvântul lui Dumnezeu, care nu dă greş niciodată.

Aş dori să mai reţinem încă un aspect important legat de tabloul zugrăvit în Apocalipsa 19. Acest tablou trebuie înţeles în două moduri: unul, fiind cel despre care am vorbit deja, ţinând seama de înţelesul spiritual al simbolurilor oferite sau cu care se încearcă îmbrăcarea unei realităţi ce ţine strict de lucrarea săvârşită de cei 144.000 cu ajutorul lui Hristos, şi, cel de-al doilea, în sens literal, dacă avem în vedere strict versetele 11-14, referitoare la Isus şi la oştile cereşti, care de astă dată îi reprezintă pe îngeri şi sfinţii răscumpăraţi aflaţi în cer! Dovada acestei interpretări o găsim aici:

     "Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.
     Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este >Omul durerii<, ca să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe pământ, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. >Cel credincios şi adevărat<, >în dreptate va judeca şi va face război<. >Şi oştile din ceruri îl vor urma< (Apocalipsa 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl însoţeşte pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - >zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii<. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. >Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina< (Habacuc 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: >Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor< (Apocalipsa 19,16)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15, 16.

Însă, Duhul Sfânt ne prezintă încă o lucrare pe care o au de săvârşit cei ce compun mişcarea îngerului al şaptelea. "Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: >Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi<." Apocalipsa 14,18. Un prim aspect ce trebuie observat este că lucrarea îngerului al şaselea se face doar la rugămintea îngerului al şaptelea!! Apoi, ca şi la precedentele mişcări, acest înger nu se adresează deloc tuturor popoarelor şi naţiunilor, aşa cum fac primii patru îngeri; ceea ce atestă încă o dată că rugămintea lor este adresată îngerului al şaselea în timpul când harul se va fi terminat demult.

El se adresează strict îngerului care ţine în mână un cosor, spre a face cât mai grabnic lucrarea desemnată lui în acest timp, astfel încât să se facă simţită şi misiunea îngerului al şaptelea. Pe noi ne interesează ce însemnătate are rugămintea mişcării îngerului al şaptelea şi cine sunt ei. În primul rând, spre deosebire de îngerul al cincilea şi al şaselea, ambii fiind întruchiparea celor 144.000 în două etape diferite ale lucrării lor, acest înger al şaptelea iese din altar!! Despre el nu se spune că iese din templul care este în cer, fiindcă nu ar avea cum s-o facă, după cum vom vedea. Este adevărat că vizionarilor biblici li se arată un altar al tămâierii în templul de sus, dar adevărul este că pe acest altar nu s-au adus niciodată jertfe de sânge!!!

Aşa că, altarul cu pricina nu poate fi decât altarul care se afla în curtea templului pământesc, şi cum această curte este un simbol al pământului nostru, atunci înseamnă că altarul din care ies aceste suflete nu poate fi decât altarul jertfelor aflat în curtea templului pământesc! Mare atenţie, ceea ce iese din altar sunt nişte suflete, ceea ce presupune ideea de jertfă prin pierderea vieţii, adică a sufletului, întrucât în Scripturi sufletul înseamnă nu numai omul ca întreg, ci şi viaţa acestuia. Deci, acest lucru înseamnă în mod precis ideea de jertfă a unei vieţi omeneşti, de jertfă adusă prin moarte de martir!!! Cu alte cuvinte, sufletele de sub altar sunt martirii care au murit de-a lungul timpului de prigoană împotriva lor!!! Şi aşa şi trebuie să fie.

Scripturile nu lasă loc de nici un alt posibil răspuns sau interpretare pentru acest înger. Apocalipsa 6 devine de astă dată dezlegarea sau interpretarea corectă pentru îngerul al şaptelea, dovedind că el este alcătuit din marea masă a martirilor adevăraţi care au murit de dragul lui Hristos, fiecare la timpul său. "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: >Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?< Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei". Apocalipsa 6,9-11.

Singurele suflete care ies din altar, potrivit Scripturilor, nu pot fi decât cele ce deja se află sub altar, pentru că sunt singurele care fuseseră înjunghiate datorită Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus, specifică timpului lor!!! Acest altar nu este altceva decât simbolul martiriului lor pe rug, pe eşafod, în temniţele ascunse ale bisericilor papale, prin înec, prin tortură, prin spânzurare şi prin îngropare de vii! Aceste atrocităţi strigătoare la cer, care au condus la martiriul a zeci de milioane de vieţi omeneşti, au început pe vremea Romei păgâne şi au continuat cu vehemenţă, timp de aproape 1260 de ani, de Roma papală. Moartea care este văzută călărind calul gălbui este, fără să greşim, papalitatea. În răstimpul când moartea şi locuinţa morţilor şi-au spus cuvântul, caracterizând ca stare de spirit şi autoritate biserica medievală, milioane de vieţi omeneşti, ale sfinţilor lui Dumnezeu, au fost secerate.

Aceste vieţi martirizate, însă, prind chip prin Duhul inspiraţiei şi sunt înfăţişate asemenea unor suflete vii aflate sub altar, simbolul sacrificiilor, care aşteaptă nerăbdătoare răzbunarea sângelui lor şi trezirea la viaţă veşnică!! De fapt, sub simbolul îngerului al şaptelea se ascunde întregul seceriş de suflete al tuturor copiilor lui Dumnezeu adormiţi în Hristos, de la Adam şi până la ultimul martir care va mai cădea în timpul de har, înainte de încheierea acestuia, din cauza decretului morţii, care este anticipat de unii, ce trec la acţiunea de omorâre a unor sfinţi. Trebuie să vedem şi să înţelegem că, de fapt, rugămintea martirilor din Apocalipsa 14,18 este aceeaşi ca înţeles, ca semnificaţie şi ca spirit cu cea din Apocalipsa 6,10. Ei nu fac altceva decât să solicite răzbunarea pe drept a sângelui lor prin cei 144.000!! Numai că, în timp ce în Apocalipsa 6 li se spune să mai aştepte până li se împlineşte numărul tovarăşilor lor de slujbă, ce urmau să fie omorâţi ca şi ei, cu alte cuvinte că încă nu a sosit timpul eliberării lor din morminte, în Apocalipsa 14, nu li se mai spune aşa ceva, ci pur şi simplu rugămintea lor arată către faptul că a sosit vremea răzbunării sângelui lor pentru că numărul tovarăşilor lor de slujbă a fost adaugat sau împlinit şi, deci, învierea este posibilă!!!

Trebuie să fie evident pentru toţi cei cunoscători că morţii nu ştiu nimic, că ei nu pot vorbi, auzi şi vedea. "Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor demult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare." Eclesiastul 9,5.6. Din acest motiv, limbajul Bibliei în această privinţă este doar unul strict simbolic, dar care scoate în evidenţă o lucrare ce trebuie înfăptuită pentru ca ei să poată învia. Prin rugămintea adresată de ei se arată că învierea lor depinde strict de îndeplinirea lucrării şi de biruinţa în neprihănire a celor 144.000. Dacă neprihănirea lui Hristos trebuie să iasă învingătoare, atunci ea trebuie să fie expusă în viaţa unor oameni sfinţi care să devină primele roade, căci secerişul, aşa cum am văzut, nu poate avea loc dacă nu sunt prezentate mai întâi primele roade. Cum cei morţi neprihăniţi, potrivit luminii pe care au avut-o, sunt morţi, atunci devine uşor de înţeles că această lucrare trebuie săvârşită de nişte oamenii vii.

Din acest motiv, martirii sunt înfăţişaţi ca fiind nişte suflete aflate sub altarul sacrificiilor, ca şi cum ar fi în viaţă şi ar avea nevoie de un ajutor din partea lui Dumnezeu ca să fie eliberaţi din locul respectiv! Ceea ce vrea să facă Duhul Sfânt este să sublinieze nevoia învierii celor morţi în Hristos, o nevoie care nu poate fi împlinită decât de nişte oameni sfinţi şi desăvârşiţi, calificaţi ca primele roade!!! Prin urmare, Duhul Sfânt personifică martirii cu nişte suflete care vorbesc şi care abia aşteaptă să le fie răzbunat sângele, pentru ca astfel să se deschidă calea spre învierea lor. Pentru că în Babilonul cel mare "a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ" (Apocalipsa 18,24), atunci înseamnă că tocmai acest sânge al sfinţilor trebuie răzbunat. Iar el va fi răzbunat cu vârf şi îndesat, până acolo că uciderea reciprocă a tuturor nelegiuiţilor ajunge aproape de zăbalele cailor!!

Rugămintea îngerului al şaptelea sau a martirilor lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca un imbold pentru cei 144.000 de a se ridica la înălţimea cerinţelor acelui timp înfricoşător, fără har, pentru a garanta biruinţa cauzei lui Dumnezeu!! Într-adevăr, pe umerii lor apasă o povară ce pare greu de îndeplinit, cu atât mai mult cu cât lucrarea aceasta a biruinţei trebuie încheiată numai prin credinţa lui Isus, o credinţă exercitată într-un timp fără har, fără Mijlocitor şi fără nici o dovadă vizibilă că Dumnezeu aude glasul rugăciunilor lor. Ceea ce ar trebui să înţelegem este că răspunsul pe care cei 144.000 îl dau în acele împrejurări nemaiîntâlnite se aseamănă cu răspunsul pe care Hristos la dat în Ghetsimani, când, deşi era ispitit să lase neamul omenesc în păcatul lui şi să se întoarcă la Tatăl Său, totuşi a ales să răscumpere omul, atunci când pe dinaintea ochilor i s-a înfăţişat ca o panoramă istoria neamului omenesc care, dacă avea să fie lăsat în voia lui, urma să piară pentru veşnicie!!

Aşadar, sub rugămintea stăruitoare a martirilor, adică a îngerului al şaptelea, se ascunde realitatea extraordinară a imboldului ce-i va caracteriza pe cei 144.000 de a termina lucrarea în neprihănire, când pricep, în condiţiile de atunci date, că, fără izbânda lor, nu poate exista înviere şi nici posibilitatea celei de a doua veniri Mântuitorului!!! Ei conştientizează acest lucru şi, când ajung la această înţelegere, atunci are loc şi curăţirea de pământescul lor, prin faptul că se sprijină pe Domnul nevăzut, nefăcut auzit şi simţit, cu toată greutatea încrederii lor, exact aşa cum a făcut Isus în pustia ispitirii şi în Ghetsimani.

Atitudinea lor şi răspunsul dat în acea situaţie în care se găsesc cei 144.000, vor fi atitudinea şi răspunsul lui Hristos în Ghetsimani. Isus a uitat de Sine şi de situaţia excepţional de grea în care se afla, purtând povara păcatelor noastre în natura Sa omenească, şi a ales să moară pentru toţi cei osândiţi la moarte prin păcat, acceptând doar prin credinţă că Tatăl Său primeşte jertfa Sa, fiindcă nu ştia dacă avea să învieze sau nu!! La fel, cei 144.000, sub imboldul rugăminţii simbolice a martirilor, uită de povara chinului lor sufletesc şi privesc doar prin credinţă la realitatea nevăzută a biruinţei finale, prin faptul că se abandonează total în braţele Iubirii infinite, neştiind dacă vor muri literalmente pentru cauza lui Dumnezeu sau dacă vor trăi mai departe!! Într-un anumit sens, ei vor fi socotiţi martiri de Dumnezeu fiindcă au fost condamnaţi la moarte de către cei răi. "Condamnând pe poporul lui Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când ar fi fost vărsat de propria mână. În acelaşi fel, Hristos i-a declarat pe iudeii din vremea Sa vinovaţi de tot sângele sfinţilor care fusese vărsat din zilele lui Abel; căci ei erau mânaţi de acelaşi duh şi căutau să facă aceeaşi lucrare ca aceea a ucigaşilor proorocilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorări, par. 40.

După cum Hristos a asigurat prin jertfa Sa răscumpărarea oamenilor, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu numai prin credinţă, tot astfel şi cei 144.000 vor asigura prin biruinţa lor, numai prin credinţa lui Isus bazată pe acelaşi Cuvânt, învierea sfinţilor neprihăniţi adormiţi în Hristos şi, o dată cu aceasta, cea de-a doua venire a lui Hristos pe norii cerului. După cum pentru Hristos panorama neamului omenesc osândit la moarte i-a fost imboldul pentru a uita de Sine ca să moară pentru noi, chiar dacă nu ştia că va mai învia, tot la fel înţelegerea faptului că de ei, cei 144.000, depinde scularea din morţi a sfinţilor neprihăniţi, constituie îndemnul de a uita de ei înşişi în acel chin sufletesc, de parcă chiar aud în urechile lor cuvintele îngerului al şaptelea: "Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi". Apocalipsa 14,18.

     "Întorcându-se, Domnul Hristos s-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credinţa lor, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise - momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: >Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu<. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: >Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!< (Matei 26,42).
     De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfăţişat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: >Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta<." Hristos Lumina Lumii, Ghetsimani, par. 19, 20.

     "Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: >Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi<. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 18,18-20.

În concluzie, lucrarea lui Hristos va fi lucrarea celor 144.000, în sfera lor de acţiune, credinţa lui Isus va fi credinţa lor, caracterul lui Isus va fi caracterul neprihăniţilor sfinţi care nu vor vedea moartea niciodată, iar chipul lui Hristos va fi reflectat şi făcut să strălucească aşa cum nu a mai fost reflectat şi făcut să strălucească de nici un alt om sfânt al lui Dumnezeu pe acest pământ! Toţi cei ce doresc sunt invitaţi de Duhul Sfânt să se pregătească a fi unul din cei 144.000 de sfinţi biruitori. Este loc pentru toţi cei ce doresc mântuirea mai mult decât orice în această viaţă. 

     "Şi Duhul şi Mireasa zic: >Vino!<, şi cine aude să zică: >Vino!<, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!" Apocalipsa 22,17.

Via pământului, cetatea şi caii

În ultimele două versete din Apocalipsa 14, Inspiraţia divină foloseşte nişte simboluri în încercarea de a ne aduce la cunoştinţă ceea ce urmează să se întâmple la timpul descris în această profeţie biblică. "Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 14,19.20.

Cosorul este un simbol pentru ultima lucrare pe care cei 144.000, de astă dată ca mişcarea îngerului al şaselea, trebuie să o săvârşească, şi face referire expresă la secerişul ce trebuie să aibă loc în rândurile celor nelegiuiţi. De fapt, Duhul Sfânt nu face altceva decât să ne introducă în faza următoare a lucrării celor 144.000 reprezentată prin cosor. Via pământului este o descriere şi un simbol potrivit pentru cei răi care nu mai au nici o şansă la mântuire. Este folosit acest simbol pentru a arăta că ea aduce într-adevăr roade, dar nu spre neprihănire şi viaţă veşnică, ci spre nimicire şi moarte veşnică!

Hristos este reprezentat ca fiind adevărata Viţă, iar toţi aceia care sunt mlădiţele ce cresc în şi din această Viţă sunt via adevărată a lui Dumnezeu. Din moment ce oamenii păcătoşi şi răi ai vremii aceleia sunt viţa pământului, înseamnă că cei 144.00 sunt via Domnului, întrucât ei sunt mlădiţele adevăratei Viţe, Isus Hristos. "Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei." Ioan 15,1-8.

Rodul adus de cei 144.000 este un caracter asemănător Viţei din care au crescut. Pe când via pământului n-a adus acest rod, deoarece nici o mlădiţă a ei nu a rămas în Hristos. Seva ei nu este neprihănirea, ca în cazul celor 144.000 sau a viei Domnului, ci este păcatul şi nelegiuirea. În timp ce Vierul adevăratei vii a Domnului este Dumnezeu, vierul viei pământului este tatăl minciunii! Mai este ceva foarte interesant care trebuie să ne reţină atenţia. Hristos spune că "dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară..." Or, exact acest lucru se spune în ultima parte a profeţiei din Apocalipsa 14, despre care vorbim acum. Teascul strugurilor zdrobiţi sub povara propriei vinovăţii şi a păcatului, prin acţiunea distrugătoare a furiei şi a tuturor patimilor nestăpânite, este călcat în picioare în afara cetăţii!! Este foarte important să reţinem acest aspect. Zdrobirea strugurilor viei pământului, copţi spre nimicire, se face nu în cetate, ci în afara ei. Iar Hristos întocmai acest lucru îl declară referitor la mlădiţa neroditoare, care nu rămâne în El sau care nu creşte din şi în El!!!

Întrebarea firească este: Ce reprezintă cetatea? În Apocalipsa 14 deja avem o cetate, şi încă una mare, şi anume cetatea Babilonului. Aceasta este cetatea "care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!" Apocalipsa 14,8. În acest caz, putem spune cu certitudinea cea mai mare că cetatea Babilonului este unul şi acelaşi lucru cu via pământului. Avem, deci, două simboluri prin care este reprezentat un singur lucru - confederaţia satanică alcătuită din biserică şi stat, numită într-un caz Babilonul cel mare, iar în al doilea caz via pământului, care de fapt este ceea ce mai rămâne din această mare confederaţie, destrămată datorită descoperirii caracterului lui Dumnezeu prin cei 144.000.

În virtutea acestui fapt, acum ştim că produsul viei pământului a fost totdeauna vinul fermentat, întrucât Babilonul cel mare adapă popoarele din vinul mâniei curviei ei!!! Acest produs, care l-a început era vin fermentat, simbolul tuturor învăţăturilor amăgitoare ale bisericii decăzute, devine sânge, sângele propriei vinovăţii osânditoare. Aceasta este dovada îndestulătoare că Dumnezeu nu se face vinovat în nici un fel de pieirea oamenilor nelegiuiţi, întrucât ei singuri se condamnă din cauza căilor lor păcătoase şi a respingerii Evangheliei prezentate de îngerul al patrulea!! Propriul lor vin fermentat i-a îmbătat, iar acum trebuie să moară tocmai din cauza acestuia. Neprihănirea lui Hristos pe care au refuzat-o este pentru ei dreptatea pe care singuri au dezbrăcat-o de mila divină, atunci când le-a fost prezentată, această neprihănire fiind viaţă veşnică în realitate. Este o dreptate care osândeşte păcatul aflat în ei!

Fiindcă singuri au oferit vinul fermentat popoarelor, prin păstorii mincinoşi, acum au parte de sânge, propriul sânge vinovat. Despre Babilon se spune că "acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ". Apocalipsa 18,24. Babilonul spiritual, la început reprezentat prin papalitate, a devenit instrumentul diavolului prin care omora pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, pe toţi aceia care au refuzat vinul lui fermentat! În Evul Mediu au fost osândiţi şi omorâţi sub diferite forme zeci şi zeci de milioane de oameni din cauza curajului lor de a crede altfel decât papalitatea. Apoi, începând cu anul 1843, când a fost respinsă prima solie îngerească, Evanghelia veşnică, Babilonul a devenit cetatea cea mare, pentru că ea cuprindea acum papalitatea şi biserica protestantă decăzută. Dar, mersul ei nu se opreşte aici, întrucât Babilonul, cetatea cea mare, va deveni Babilonul cel mare, adică o confederaţie mondială în care intră nu numai papalitatea şi biserica protestantă apostată, ci şi statul sau puterea civilă, ca în Evul Mediu!!!

Împotriva acestuia se ridică îngerul al patrulea ca să vestească solia îngerului al treilea, neprihănirea şi adevăratul Sabat al lui Dumnezeu, care devine o mare avertizare mondială. "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<." Apocalipsa 18,1-5.

Ei bine, tot sângele vărsat de Babilonul spiritual în toată evoluţia sa trebuie să se întoarcă împotriva sa însuşi, căci sângele tuturor martirilor cu adevărat sfinţi cere răzbunare, iar acest sânge al vinovăţiei va fi propriul lui sânge, sângele vinovăţiei care nu se poate şterge şi care-i va aduce pieirea veşnică! Aşa se face că din strugurii viei pământului va ieşi sânge, chiar sânge real. Şi totuşi, rămâne să răspundem la întrebarea referitoare la identitatea cetăţii în afara căreia se întâmplă tragedia. Ce cetate este aceasta? Din moment ce tragedia aceasta se întâmplă în afara cetăţii, este numai musai că cetatea în afara căreia are loc distrugerea strugurilor pământului, adică a oamenilor nepocăiţi, nu poate fi cetatea Babilonului!!

Este un simplu fapt să ne dăm seama că tocmai această cetate este cea care piere în afara celeilalte cetăţi!!! Dacă cetatea cea rea a Babilonului este un simbol pentru toţi cei ce rămân nepocăiţi, atunci este lesne de înţeles că cetatea în afara căreia se întâmplă tragedia zdrobirii strugurilor pământului, a viei pământului, adică a ceea ce a mai rămas din cetatea Babilonului spiritual, nu poate fi alta decât biserica lui Dumnezeu, cei 144.000!!! Şi chiar acesta este adevărul. Nu trebuie să uităm niciodată că Apocalipsa este o carte a simbolurilor sub care sunt înfăţişate lucruri care s-au întâmplat, care se întâmplă şi care se vor întâmpla. Fiind o carte a simbolurilor şi fiind inspirată de Duhul Sfânt, atunci trebuie să ştim că absolut toate simbolurile sunt descifrate prin alte texte biblice explicite. Aceasta este numai lucrarea Duhului Sfânt, niciodată a omului!!

În Apocalipsa 11 ne este prezentată cetatea lui Dumnezeu înăuntrul căreia se află templul Lui. Aici, în această cetate, se află închinătorii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Acesta este un tablou în care Duhul Sfânt ne face cunoscut faptul că cetatea este un simbol clar al bisericii lui Dumnezeu din vremea aceea. Ea este cetatea lui Dumnezeu prin faptul că în mijlocul ei se află templul lui Dumnezeu înăuntrul căruia se află adevăraţii închinători! În timp ce cetatea în sine este un simbol clar al copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, curtea cetăţii ajunge sub stăpânirea neamurilor! În acest caz, curtea templului este simbol al grozăviilor la care avea să fie supusă "cetatea lui Dumnezeu", adică biserica Sa, timp de patruzeci şi două de luni profetice sau 1260 de zile profetice sau ani literali!! "Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: >Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile<." Apocalipsa 11,1-3. (Cei doi martori, fără a intra în detalii, sunt Scripturile Vechiului şi Noului Testament).

Cei care au luat în stăpânire curtea templului, care se află în cetate, sunt cei ce aveau să formeze cetatea Babilonului spiritual!!! Ideea textului biblic este că biserica lui Dumnezeu avea să fie asuprită şi decimată, aproape până la pieire, de către papalitate, vreme de 1260 de ani. Ceea ce ne spune limpede textul biblic este că cetatea lui Dumnezeu este simbol pentru adevărata biserică. Atunci, înseamnă că cetatea în afara căreia este călcat teascul strugurilor din care iese sânge, este biserica celor 144.000!!! Şi aşa şi trebuie să fie, deoarece dacă nimicirea s-ar produce în cetate, atunci cei 144.000 vor pieri împreună cu cei răi!! Trebuie să reţinem că, dacă cetatea Babilonului din Apocalipsa 14 este un simbol pentru biserica apostaziată, atunci devine limpede că cetatea lui Dumnezeu din acelaşi capitol trebuie să fie un simbol pentru adevărata biserică a lui Dumnezeu.

În timp ce zdrobirea strugurilor viei pământului are loc în afara cetăţii lui Dumnezeu, adică pe un perimetru care nu aduce atingere sub nici o formă celor 144.000, sângele lor ajunge până la zăbalele cailor. Întrebarea este: Ce reprezintă caii? Cum au apărut caii în acest tablou al Apocalipsei 14, întrucât oricât am citi-o nu vom afla nimic despre aceşti cai!? Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns în acest sens. Calul în Biblie este totdeauna simbol pentru puritate şi putere, dacă este alb, sau pentru decădere, pentru declin de la puritate la apostazie şi necurăţie, dacă are altă culoare!!! El mai poate însemna şi distrugere, în funcţie de cine îl călăreşte, distrugere ca urmare a neprihănirii descoperite sau ca urmare a nelegiuirii şi păcatului. (Nu trebuie să uităm că Evanghelia primită salvează din păcat, pe când Evanghelia respinsă definitiv împietreşte şi distruge).

Bunăoară, în Apocalipsa 6,1-8 sunt zugrăviţi patru cai care au diferite culori. Aici avem tabloul declinului bisericii de la curăţie la apostazia din Evul Mediu, biserică a cărei stare spirituală este simbolizată prin nişte cai coloraţi! "Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruie. Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: >Vino şi vezi<. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce stătea pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce stătea pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: >O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!< Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: >Vino şi vezi!< M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce stătea pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului."

Calul alb simbolizează puritatea şi puterea bisericii lui Dumnezeu, în cazul nostru biserica apostolică. Cel ce şade pe El trebuie să fie Isus, pentru că biserica respectivă era centrată în Hristos, toată învăţătura ei fundamenta pe Hristos, Stânca veacurilor. Frumuseţea iubirii şi a neprihănirii lui Hristos sunt de asemenea simbolizate prin acest cal alb. Apoi, biserica decade, iar starea ei spirituală ajunge la roşu, simbolul păcatului, potrivit cu Isaia 1,18. Apoi calul roşu devine negru, simbolul întunericului care a cuprins biserica şi de care avea să fie caracterizată. După care urmează calul gălbui, simbolul palorii morţii, un simbol potrivit pentru starea ei de nimicitor de suflete, căci biserica devine un instrument de tortură şi distrugere masivă de vieţi omeneşti pentru toţi cei care nu urmau învăţăturile ei. Vorbim desigur despre papalitate. În funcţie de cine se află la cârma ei, adică de cine o călăreşte, potrivit Scripturii, vor fi şi toate învăţăturile şi acţiunile sau faptele ei, toate indicând spre starea ei spirituală.

Cu alte cuvinte, calul, în cazul de faţă, este un simbol viu prin care Dumnezeu ne înfăţişează starea spirituală a bisericii. Dar, totuşi, rămâne întrebarea referitoare la modul cum apar caii în Apocalipsa 14! Un amănunt deosebit de important în descoperirea identităţii lor sunt zăbalele. Un cal care are zăbale este un cal călărit de cineva. Răspunsul îl găsim în Apocalipsa 19. Caii de aici sunt aceeaşi cai din Apocalipsa 14!!! Şi pe deasupra mai sunt şi călăriţi, întocmai precum calul alb din Apocalipsa 6. "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă >Cel credincios< - şi >Cel adevărat<, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor<." Apocalipsa 19,11-16.

Călăreţul este însuşi Domnul Hristos, iar caii reprezintă puritatea caracterului celor 144.000 a căror stare spirituală, simbolizată de albul curat, este neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu!!! Sensul este acela că cei 144.000 au făcut din Hristos totul totului tot în viaţa lor, la cârma vieţii lor aflându-se Hristos! Ei devin imaginea perfectă a Mielului lui Dumnezeu, oglinda lui din punct de vedere spiritual, al caracterului. De aceea, cei 144.000 sunt o grupă specială. Mai mult decât atât, fiindcă ei ies împreună cu Hristos din templul ceresc, desigur în sens spiritual, este corect să se spună că cei 144.000 călătoresc împreună cu Hristos înspre pământ, de vreme ce se spune despre ei că "urmează pe Miel oriunde merge El". Apocalipsa 14,4.

Pe de altă parte, nu este cazul să spiritualizăm întregul mesaj al versetelor amintite mai sus, din Apocalipsa 19. Noi ştim că Hristos vine în mod literal şi că, pe deasupra, este însoţit în periplul Său spre pământ de îngeri şi de oamenii răscumpăraţi aflaţi în cer. Oştile din cer sunt în primul rând oamenii răscumpăraţi, de vreme ce se spune că sunt îmbrăcaţi cu in subţire, alb şi curat. Dar, la ospăţul nunţii Mielului participă toţi mântuiţii, ceea ce înseamnă că toţi oamenii răscumpăraţi trebuie să fie îmbrăcaţi cu in subţire, alb şi curat, simbolul caracterului desăvârşit al acestora. ">Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.< (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: >Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!< Apoi mi-a zis: >Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!<" Apocalipsa 19,7-9.

Mergând mai departe cu acest gând, atunci este uşor de văzut că oştile care-l însoţesc pe Isus îi reprezintă în primul rând pe cei 144.000, care-l urmează prin credinţă pe Isus, când El iese din templul ceresc şi se îndreaptă spre pământ. Ei sunt înfăţişaţi ca având haine de in dar şi ca unii care călăresc nişte cai, tot albi. Caii aici sunt simbolul caracterului lor, al iubirii şi neprihănirii lui Hristos, ce caracterizează viaţa lor, simbol întărit şi prin haina de in pe care o poartă. Cum putem şti că această interpretare este corectă? Putem şti din versetul următor: "Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu". Apocalipsa 19,15. Sunt aproape aceleaşi cuvinte ca în Apocalipsa 14! Aici se află dovada că provocarea distrugerii masive între cei răi vine ca urmare a descoperirii caracterului neprihănit al lui Hristos prin cei 144.000. Hristos este expus privirilor celor nelegiuiţi care realizează că sunt pierduţi. Ceea ce-i "calcă în picioare" pe cei neleguiţi sunt caii, simbolul purităţii, luminii, sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu, aşa cum sunt reflectate în viaţa şi în caracterul celor 144.000, la care cei răi privesc, înainte de a înţelege că adevărata cauză a condiţiei în care se află ei sunt slujitorii religioşi!!!

Noi ştim că atunci când Isus vine pe norii cerului, pe pământ mai rămân doar puţini oameni nelegiuiţi care se ascund prin văgăunile hidoase ale pământului. "Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: >Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?<" Apocalipsa 6,15-17. Rămăşiţa aceasta de oameni apucă să supravieţuiască în marea învălmăşeală care începe atunci când nelegiuiţii realizează că adevărata cauză a pieirii lor sunt pastorii şi preoţii. Am văzut că nu Hristos îi distruge pe cei răi, ci propria lor furie şi propriile lor patimi, când se aruncă unii asupra altora, din care rezultă o mare baie de sânge ce se ridică până la zăbalele cailor. Acest tablou ne înfăţişează grozăvia înfricoşătoare la care trebuie să asiste cei 144.000. Inspiraţia divină doreşte să surprindă prin această imagine simbolică realitatea morţii care îi înconjoară pe cei sfinţi la ora aceea!! Sângele nu trece de zăbalele cailor, adică moartea nu-i atinge pe cei 144.000. Însă ei simt grozăvia luptelor şi omorurilor reciproce între cei nelegiuiţi, trebuind să le evite cumva.

Este practic o experienţă grozavă prin care trebuie să mai treacă neprihăniţii sfinţi, asemenea unor cai înhămaţi care trebuie să treacă printr-o vale acoperită cu sânge, sânge care le ajunge până la zăbale, aproape să-i sufoce. Atât de teribilă va fi încordarea celor 144.000 când văd ultima grozăvie care are loc pe pământ, chiar dacă ei nu mai sunt obiectul urii demonice a celor răi. Întinderea de 1600 de stadii face referire la perimetrul care se găseşte în afara cetăţii. Evident, este o suprafaţa simbolică, fiindcă practic grozăvia omorurilor are loc pe întreg pământul devastat de grindină şi de cutremurul cel mare. Este perimetrul în care se desfăşoară lupta aceea înspăimântătoare în care vor fi secerate sute şi sute de mii de vieţi omeneşti. Este un perimetru care nu are de a face cu cetatea lui Dumnezeu, adică cu cei 144.000, chiar dacă ei văd şi simt toată grozăvia de parcă lor li s-ar întâmpla aşa ceva.

În felul acesta este surprinsă experienţa celor 144.000, care trebuie să asiste la nimicirea celor răi, precum şi experienţa celor răi care se distrug reciproc.