"Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt." 1Petru 3,18-20.
Acesta este unul dintre cele mai curioase și totodată dezbătute texte ale Bibliei. Mărturisesc că nu mi-am bătut capul niciodată cu el, considerându-l prea greu de înțeles și oricum lipsit de importanță în ce privește mântuirea personală. Dar asta doar până aseară, când, ca o străfulgerare, în timp ce citeam niște gânduri frumoase dintr-o carte care n-are nici o legătură cu textele de mai sus, am văzut lumina soliei îngerului al treilea în toată splendoarea sa, atât cât am putut și cât pot pricepe eu, în acest pasaj biblic extraordinar de frumos. Solia îngerului al treilea este răspunsul la toate dilemele biblice, dar importante în a fi cunoscute înainte de cea de-a doua venire a Mântuitorului.
Este adevărat că pasajul biblic de mai sus nu constituie un adevăr fără de care, dacă nu l-am cunoaște, am rămâne la porțile Cerului într-o stare pierdută. Dar, cu toate acestea, lumina conținută în el îl face mai plin de slava soliei îngerului al treilea deoarece ne dezvăluie ce a făcut Isus imediat după învierea Sa. Să începem cu începutul. Apostolul Petru face o remarcă interesantă, dar și ciudată la prima vedere, cum că Mântuitorul, după ce a fost omorât în trup, a înviat prin Duhul Sfânt și, în starea aceasta de Cel înviat, "S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt". 1Petru 3,19.20.
Toți credincioșii care au îmbrățișat solia îngerului al treilea știu la modul cel mai deplin, cu încredere neclintită, că Isus a fost înviat și cu trupul, nu doar în duhul Lui. Dovada o face chiar El când le spune ucenicilor Săi buimăciți, în camera de sus, că un duh nu are nici carne, nici oase. Și toți l-au pipăit. Era chiar El în carne și oase, dar înviat, așa cum îl cunoscuseră ei înainte de moartea Sa. "Dar El le-a zis: >Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu<." Luca 24,38.39. Mai departe, este adeverit în Scripturile adevărului că cel mort "nu știe nimic" (Iov 14,21), și că "Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morţi nu știu nimic, și nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare". Eclesiastul 9,5.6.
Așadar, e stabilit de către Duhul adevărului că morții nu mai știu nimic când intră în mormânt și, în această stare, este imposibil să le predici Evanghelia! Ei nu mai aud, nu văd, nu simt, nu mai au nici un fel de bucurie. De ce? Fiindcă devin țărână; căci așa a declarat Dumnezeu la început, după ce omul a încălcat Legea ascultării de cuvântul rostit de El. "În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce... și amândoi adorm în ţărână, amândoi sunt mâncaţi de viermi." Geneza 3,19, Iov 21,19. În legătură cu spiritul omului sau suflarea de viață, când omul moare duhul lui se întoarce la Dumnezeu într-o stare de inconștiență, pentru că el constituie caracterul lucrat toată viața omului pe acest pământ. Acest spirit sau duh, altfel spus caracterul, este ceea ce primește înapoi omul după ce este înviat, iar duhul lui devine activ, viu întocmai cum lumina este lumină doar când curentul electric o produce cu ajutorul unui bec. Becul nu este de nici un folos fără prezența curentului în el, după cum nici curentul electric nu este de folos fără prezența unui bec pentru ca să ne putem bucura de lumină. (Întocmai așa este și cu trupul uman, care este comparativ cu becul, fără duhul de viață de la Dumnezeu este inert, exact așa cum a fost creat în starea lui inițială de Isus, dar dacă este conectat la suflarea de viață, la spiritul energiei creatoare a lui Dumnezeu, atunci omul devine un suflet viu). Vezi Eclesiastul 12,7.
Acum, să ne întoarcem la gândul de mai sus în legătură cu învierea lui Isus. Petru ține morțiș să ne spună că imediat după învierea Mântuitorului, El s-a dus să vestească Evanghelia biruinței Sale duhurilor sau spiritelor din închisoare, care fuseseră răzvrătite cândva; și în acest sens ne indică vremea aceea, și anume potopul, sau mai bine zis lumea antediluviană, acei oameni care au trăit înainte de potop. Întrebarea este cum putea Isus să se ducă într-o lume care nu mai există, ca să vestească Evanghelia către cei morți, din moment ce aceștia nu mai știu nimic și, pe deasupra, sunt țărână, nu mai există? Nici spiritelor acestor morți, spirite sau caractere care sunt păstrate în ceruri pentru judecata zilei celei mari, rezervată la sfârșitul mileniului pentru toți nelegiuiții, nu le putea comunica ceva sus în ceruri, după înălțarea Sa, deoarece așa cum dovedesc Scripturile, acestea sunt în stare inconștientă, fără conștiență de sine. Ele au nevoie de un trup ca să devină active și să-și reia viața din punctul de unde au murit. Deci, ce vrea să ne transmită Duhul Sfânt până la urmă?
Cel mai important aspect al dilemei acestor texte este legat de termenul "închisoare". Dacă definim corect acest termen, atunci Duhul Sfânt ne va lumina inimile cu slava lui Isus Hristos. Ce este, așadar, această închisoare unde Mântuitorul chiar a trebuit să se ducă pentru a săvârși un miracol? În Vechiul Testament există o serie de profeții care vorbesc despre prizonierii acestei închisori sau temnițe, și pe care Hristos trebuia să-i elibereze! Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ">Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.<" Isaia 42,6.7. Această profeție este întărită de o alta, la fel de frumoasă și de miezoasă ca înțeles: "Aşa vorbeşte mai departe Domnul: >La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: Ieşiţi! şi celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă! Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele<." Isaia 49,8.9.
Aceste profeții ne vorbesc de fapt despre lucrarea Mântuitorului de a elibera captivii de război și pe cei aflați în întuneric. Conform legilor pământești, captivii de război, prizonierii, erau ținuți în temnițele cele mai întunecate, până când fie erau eliberați după ani lungi de suferință, fie erau executați în diferite moduri. Deci, închisoarea era locul acestora. Chiar Mântuitorul întărește aceste profeție și își definește singur lucrarea aceasta în cuvintele următoare: ">Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi 'terebinţi ai neprihănirii', 'un sad al Domnului', ca să slujească spre slava Lui.<" Isaia 61,1-3.
Prin urmare, în urma celor descoperite, lucrarea Mântuitorului a fost aceea de a vesti robilor eliberarea și prinșilor de război izbăvirea. Deci, care este temnița acestora? Ea nu este temnița sau închisoarea păcatului, fiindcă Isus nu ar putea rosti cuvintele: "Ieșiți!" celor aflați sub puterea păcatului, ci doar celor aflați sub puterea morții și a mormântului! Așadar, temnița sau închisoarea din care Isus avea să elibereze pe copiii Săi, prin puterea învierii Lui, este mormântul. Este așa, deoarece Satana deținea cheile mormântului până la învierea lui Isus și implicit era stăpânul prizonierilor aflați în mormânt. Că așa stau lucrurile este confirmat de următoarele cuvinte: "Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor." Evrei 2,14,15. "Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El și-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: >Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor<." Apocalipsa 1,17.18.
">Și porțile Locuinței morților (hades - mormântul) nu o vor birui<...
Satana are puterea morții (Evrei 214). Mormântul este închisoarea lui, iar pe toți morții îi consideră prada lui legitimă, întrucât moartea a apărut din cauza păcatului. Așa că el, la fel ca >cel puternic și bine înarmat<, >își păzește curtea< (Luca 11,21) și nu dă >drumul prinșilor săi de război< (Isaia 14,17). Dar Hristos este Cel care e mai puternic decât el, care a venit peste el biruindu-l și, trecând prin închisoarea lui, i-a luat cheile și va împărți prăzile (Luca 11,22 - KJV Bible, Isaia 53,12). Sfinții lui Dumnezeu pot intra în mormânt, Satana poate stârni persecuția împotriva lor, îi poate ucide cu miile, însă porțile mormântului nu pot birui, nu pot reține nici un singur suflet care s-a fixat în Stânca cea veșnică. >Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.< (Ioan 1,25)." Lumini profetice, cap. Schimbarea la față, par. 10, 11.
Putem conchide, până acum, că închisoarea unde se aflau acele duhuri care odinioară fuseseră răzvrătite și cărora Isus trebuia să le vestească Evanghelia învierii Sale, a biruinței supreme, este mormântul, și că aceste spirite sunt de fapt o categorie anume a antediluvienilor, nu toată suflarea antediluviană, ci doar o parte din ei, și anume aceia care au fost cei mai vehemenți oponenți ai vestirii Evangheliei în timpul lor, prin Adam, Enoh și Noe. Așa declară Duhul Sfânt: "care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe".
Asta înseamnă, mergând mai departe pe firul acestui raționament imposibil de tăgăduit, că, pentru ca Isus cel înviat să poată vesti Evanghelia învierii Sale acestei categorii anume de antediluvieni, trebuie mai întâi ca aceștia să fi fost înviați, căci altă posibilitate a propovăduirii nu ar fi fost la îndemână pentru ei! Acum întrebarea următoare este aceasta: Există vreun cuvânt profetic în Sfintele Scripturi prin care să fim înștiințați, într-un mod lămurit, fără echivoc, că a avut loc o înviere a acestora, și nu numai, după ce Isus a înviat? Desigur, fără putință tăgadă. Iată-l: "Și îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră, au înviat. Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în Sfânta cetate, și s-au arătat multora". Matei 27,51-53.
Deci, când Isus a murit, anumite morminte s-au deschis și multe trupuri (observați cu atenție că nu zice spirite) au înviat, dar numai atunci când mai întâi a înviat Cel care deține puterea Învierii și este Viața. Textul ne spune lămurit că ei au ieșit afară din morminte "după învierea Lui". Un alt text al mărturiilor Duhului Sfânt ne spune că, atunci când Isus și-a dat duhul, unele morminte s-au deschis și trupurile celor morți au fost aruncate afară, așteptând dimineața învierii lor prin Isus cel înviat mai întâi. Să citim:
"Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații, cei ce L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la pământ." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, paragraful al treilea de la sfârșit.
În fața unor astfel de dovezi pline de lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu, suntem chemați să înțelegem că învierea care trebuie să fie specifică, în mod cu totul deosebit, lucrării lui Isus în vestirea Evangheliei, nu a fost doar o propovăduire în urechile celor prinși în strânsoarea păcatului și a celor trei persoane aflate în locuința morților pe care El le-a înviat mai înainte să moară pe Golgota, ci mai degrabă textul lui Petru face referire expresă la o lucrare de vestire a Evangheliei izbăvirii unei categorii aparte dintre cei înviați după învierea Mântuitorului. Aceasta este realitatea. Dar, să coborâm mai mult înspre miezul frumuseții adevărului acestui pasaj biblic deosebit de luminos. Să vedem acum din ce categorie fac parte cei ale căror corpuri au fost aruncate afară din morminte, mai înainte de a fi înviate de Mântuitorul cel înviat.
Despre învierea lui Isus, din mormântul lui Iosif din Arimateea, învățăm următoarele:
"Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: >Tatăl Tău Te cheamă<, Mântuitorul ieși din mormânt prin viața care era în Sine însuși. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: >Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau... Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși<. Acum s-a împlinit profeția pe care El o rostise în fața preoților și conducătorilor: >Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica< (Ioan 10,17-18; 2,19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: >Eu sunt învierea și viața<. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă însuflețită, toate își primesc viața de la Izvorul vieții. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: >Am puterea să-Mi dau viața, și am putere să o iau din nou<. În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morții." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 15, 16.
Cum El, Isus din Nazaret, Mântuitorul lumii, a înviat Cel dintâi, ca să fie cel dintâi rod al celor adormiți, devenea firesc că această înviere a Lui trebuia să fie însoțită de niște oameni înviați din fiecare epocă, drept mărturie a puterii Sale de a aduce la viață pe toți aleșii Săi în vederea mântuirii. Acest adevăr este declarat lămurit în următoarele cuvinte pline de lumină:
"Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulțime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele și, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceștia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și, cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morți.
În timpul lucrării Sale, Isus readuse morții la viață. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte și pe Lazăr. Dar aceștia nu erau îmbrăcați în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. >Aceştia<, a spus Hristos, >nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.<
Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: >Hristos a înviat din morţi, şi noi am înviat cu El<. În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: >Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!< Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: >Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi< (Isaia 26,19)." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 18-20.
Confirmarea textelor biblice consemnate în Evanghelia după Matei, referitor la învierea multora dintre trupurile sfinților, este întărită explicit de mărturiile Duhului Sfânt pe care le-am redat mai sus. Am arătat că mai întâi trebuia să învie Isus și apoi aceste trupuri de sfinți. Acum, a sosit momentul să aflăm din ce categorie de sfinți fac parte cei înviați. În fragmentul de mai sus ni se specifică din ce categorie fac parte acești sfinți ale căror trupuri au fost aruncate afară din mormântul lor, din temnița în care Satana îi ținea captivi, atunci când Mântuitorul a murit după ce a rostit cuvintele tainice, dar pline de înțeles pentru Cer: "S-a isprăvit!". Ei fac parte din categoria acelora care "fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și, cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr". Deci aceștia, fiecare la timpul său, în epoca sa, fuseseră martiri de dragul lui Isus. Ei sunt aceia care au mers în cetatea Ierusalimului și s-au arătat multora, zicându-le că Isus din Nazaret a înviat, după Scripturi.
Dar, sunt aceștia totuna cu spiritele ce odinioară, în vremea lui Noe, fuseseră răzvrătite? Răspunsul nu poate fi decât un "Nu" hotărât. De ce astfel? Ce anume ne ajută să înțelegem că nu pot fi antediluvienii? Răspunsul este: Categoria din care fac parte și specificul spiritului lor, acela de răzvrătiți! Păi, este o diferență vădită și majoră între unii care au fost conlucrători sau lucrători împreună cu Hristos, și care, cu prețul vieții lor, au dat mărturie în favoarea lui Isus, și acei antediluvieni care din fire fuseseră răzvrătiți. De aceea, când Isus a înviat, împreună cu El au înviat prin Duhul Sfânt toți acești martiri pe care Isus avea să-i trimită să dea de veste în cetatea Ierusalimului cu privire la învierea Sa. Dar, Isus mai avea de efectuat o lucrare însemnată. Trebuia să le vestească Evanghelia biruinței asupra mormântului și celor însemnați, puși deoparte pentru această înviere specială, din lumea antediluviană, care mult timp fuseseră răzvrătiți, dar care se întorseseră la Dumnezeu în ultima clipă a vieții lor, chiar înainte să vină potopul.
Este demn de observat că textul biblic ne spune că ei fuseseră răzvrătiți, dar nu și că ei au rămas în această stare! E greșit să tragem o astfel de concluzie. Dacă ar fi așa, atunci învierea lor, ca să audă Evanghelia, nu ar fi avut nici un rost, căci dacă au murit răzvrătiți, spiritele lor răzvrătite nu ar fi fost mai primitoare de lumină decât în timpul antediluviului. Dimpotrivă, textul ne spune că Isus cel înviat le-a propovăduit Evanghelia unor spirite, adică unor oameni deosebit de răzvrătiți care fuseseră odinioară mult timp în această stare, dar "îndelunga răbdare a lui Dumnezeu" a dat rod "în așteptare". Înainte să vină potopul, ei aveau să primească Evanghelia despre un Mântuitor care urma să vină pe pământ și să-i elibereze. Totuși, pentru ei învierea era de departe ceva vag, ei acceptând doar prin credință ce le spusese Enoh referitor la venirea unui Răscumpărător pentru mântuirea oamenilor. Învierea, ca temei al unei credințe vii, lipsea aproape cu desăvârșire unei lumi antediluviene. Doar Enoh a avut privilegiul acestei cunoștințe.
Din acest motiv bine întemeiat, Isus s-a dus să le vestească acestor persoane care au fost contemporane cu Adam, Enoh și Noe Evanghelia învierii, ca să-i facă părtași de această mare binecuvântare și, înviindu-i, să le dea ocazia de a face parte din cel dintâi rod pentru Dumnezeu! Mai trebuie observat că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, doar unii dintre cei înviați s-au arătat multora ca să le vestească învierea lui Isus din Nazaret. Să luăm aminte la acest adevăr: "Și unii dintre morții care au înviat o dată cu Hristos s-au arătat la mulți și au declarat că El a înviat". Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 14.
Deci, cine au mers în cetate să dea de veste cu tărie despre învierea Mântuitorului? Mai întâi unii dintre toți cei înviați. De ce? Fiindcă Isus și-a rezervat puțin timp să explice celeilalte categorii, a acelora care fuseseră cândva răzvrătiți în timpul lui Enoh și Noe, rostul învierii Sale, conform Scripturilor. Același lucru avea să îl facă și cu ucenicii Săi, când li s-a alăturat în drumul spre Emaus și în camera de sus. "Atunci Isus le-a zis: >O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?< Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El... Apoi le-a zis: >Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.< Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: >Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim<." Luca 24,25-27, 44-47.
Profeția care declară lămurit că Isus a săvârșit lucrarea învierii pentru grupa oamenilor credincioși de dinainte de potop, dar care fuseseră mult timp într-o stare de răzvrătire fățișă, se găsește în aceste cuvinte sublime: "Aşa vorbeşte mai departe Domnul: >La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: Ieşiţi! şi celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă!. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de ape<." Isaia 49,8-10.
Când cuvintele: "Ieșiți!" și "Arătați-vă!" au pornit de pe buzele lui Isus, aflat în fața mormintelor lor, toți acești copii pocăiți ai lui Dumnezeu au fost înviați, iar prima persoană pe care au văzut-o, a fost Mântuitorul în care au crezut în urma predicării lui Adam, Enoh și a lui Noe. Ei sunt acele persoane care, deși răzvrătite, au fost câștigate prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii celor doi bărbați ai credinței, așa cum Saul din Tars avea să fie întors la Dumnezeu printr-o lucrare supranaturală efectuată în drumul său spre Damasc. Aceștia, ca cei mai înverșunați oponenți ai Fiului lui Dumnezeu, stau cel mai aproape de tronului Dumnezeu, fiindcă merită prin harul salvator. De altminteri, ei sunt simbolizați în Scripturi prin cei douăzeci și patru de bătrâni care stau pe tot atâtea scaune de domnie de jur împrejurul tronului lui Dumnezeu și al Mielului. Vezi Apocalipsa 4 și 5.
"Când Isus, atârnând pe cruce, a strigat: >S-a sfârşit!<, stâncile s-au despicat, pământul s-a zguduit, iar unele morminte s-au deschis. Când a înviat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se cutremura, iar slava cerului strălucea în jurul locului sacru, mulţi morţi neprihăniţi I-au ascultat chemarea şi au ieşit din morminte ca martori ai faptului că El înviase. Aceşti sfinţi favorizaţi au înviat proslăviţi. Ei au fost aleşi din fiecare veac, de la creaţiune până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce conducătorii evrei căutau să ascundă învierea lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată o grupă din mormintele lor pentru a mărturisi despre faptul că Isus înviase şi a proclama slava Lui.
Cei înviaţi erau diferiţi unii de alţii ca statură şi înfăţişare, unii arătând mai nobili decât alţii. Am fost informată că locuitorii pământului au degenerat, pierzându-şi tăria şi frumuseţea. Cu trecerea timpului, puterea pe care o are Satana asupra bolii şi morţii s-a văzut tot mai clar, iar efectele blestemului au fost tot mai vizibile. Aceia care au trăit pe vremea lui Noe şi a lui Avraam se asemănau la statură, frumuseţe şi tărie cu îngerii. Dar fiecare generaţie care a urmat a fost mai slabă, mai supusă bolii, iar viaţa i-a fost de mai scurtă durată. Satana a învăţat cum să chinuiască şi slăbească neamul omenesc.
Cei care au ieşit din morminte după învierea lui Isus s-au arătat multora, spunându-le că s-a adus jertfa pentru om, că Isus pe care L-au răstignit evreii a înviat din morţi; şi ca dovadă a spuselor lor declarau: >Noi am înviat cu El.< Ei aduceau mărturie că prin puterea Lui fuseseră chemaţi afară din morminte. Cu toate că circulau rapoarte mincinoase, învierea Domnului Hristos n-a putut fi ascunsă de Satana, de îngerii lui sau de preoţii cei mai de seamă, deoarece această grupă sfântă scoasă afară din mormânt a răspândit vestea minunată şi fericită. Totodată, Isus s-a arătat ucenicilor Lui întristaţi şi cu inimile zdrobite, risipindu-le temerile şi aducându-le bucurie şi încântare." Istoria mântuirii, cap. Învierea Domnului Hristos, subcap. Primele roade le mântuirii, par. 1-3.
În concluzie, pasajul biblic studiat face referire la învierea a două categorii de sfinți neprihăniți, conform Cuvântului lui Dumnezeu, și anume sfinții martiri, doar unii, anumiți, din toate veacurile, care au fost conlucrători cu Hristos prin cea mai strânsă părtășie, cu prețul vieții lor, și sfinții, alții puțini, cei mai vehemenți, care odinioară, înainte de potop, fuseseră niște spirite răzvrătite, dar care au fost mântuiți ca prin foc prin lucrarea harului conținută în Evanghelia propovăduită la vremea aceea de Adam, Enoh și Noe. Toți au fost înviați prin puterea lui Isus și prin Duhul Sfânt, unii exact în momentul când Isus a ieșit din mormânt, iar alții, cei din epoca antediluviană, prin cuvintele pomenite în profeția menționată în Isaia 49 așa cum am redat-o mai sus. Isus a dorit în acest fel să întărească cuvintele pline de credință ale lui Enoh, cum că un Răscumpărător avea să vină, și le-a oferit acest privilegiu - al venirii unui Răscumpărător, nu a doua oară, căci nu i-a lăsat să aștepte atâta, cât și al învierii Sale, nădejdea plină de temei a tuturor celor care urmau să trăiască după potop, când adevărul avea să devină mai luminos și mai măreț.
"Enoh era tulburat cu privire la moarte. I se părea că cel neprihănit și cel rău vor merge împreună în țărână și acela le va fi sfârșitul. El nu putea să vadă clar viața celor drepți, după mormânt. În viziune profetică el a fost învățat cu privire la Fiul lui Dumnezeu, care avea să moară ca jertfă pentru om, și i s-a arătat venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoțit de oastea îngerească, pentru a da viață neprihăniților morți și a-i elibera din mormintele lor. Enoh a mai văzut și starea coruptă a lumii în timpul când Hristos ar trebui să vină a doua oară. A văzut că va exista o generație lăudăroasă, obraznică și încăpățânată, aliniată în răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, tăgăduindu-L pe singurul Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Hristos, nesocotindu-I sângele și disprețuindu-I ispășirea. El i-a văzut pe cei neprihăniți încununați cu slavă și cinste, în timp ce nelegiuiții erau despărțiți de prezența Domnului și nimiciți de foc.
Enoh le-a repetat oamenilor cu credincioșie tot ce îi descoperise Dumnezeu prin Spiritul profeției. Unii l-au crezut și s-au întors de la răutatea lor la frica și închinarea față de Dumnezeu." Istoria mântuirii, cap. Set și Enoh, par. 5, 6.
De reținut că ambele categorii ale celor înviați de Isus, după ce El însuși a înviat prin puterea propriei Sale divinități, provin din toate erele, de la Adam până în zilele lui Hristos. Printre aceștia se numără și Ioan Botezătorul, ce avea să ocupe locul de heruvim ocrotitor pe lângă Moise, Enoh și Ilie.
"Glasul care a strigat de pe cruce: >S-a isprăvit!< a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar, la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor arăta la viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere, care L-a înviat pe Hristos din mormânt, va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, ultimul paragraf.